2. Tranziția climatică echitabilă și dreptul la muncă
Politicile în domeniul energiei verzi, care tind la atingerea neutralității climatice (din punctul de vedere al emisiilor de CO2) până în 2050 sunt greșit fundamentate și orientate. În plus, ele pot conduce, direct sau indirect, la sărăcirea salariaților, fie prin reducerea veniturilor, fie prin concedierile cauzate de costurile mari ale „agendei climatice”. De aceea, Acordul Verde trebuie serios amendat și chiar – in extremis – abandonat.
Pe de altă parte, modul în care este reglementată această „tranziție climatică” este de natură a neutraliza principiul fundamental al protecției mediului, după care poluatorul plătește.
În afară de faptul că excesiva concentrare pe emisiile de carbon, cu ignorarea celorlalte surse industriale, comerciale sau turistice de poluare, este contra-intuitivă și ilogică, tranziția „verde” pune în seama salariaților și a consumatorilor costurile „luptei” cu emisiile de carbon. Regulamentele privind raportarea emisiilor de carbon și a eforturilor făcute de întreprinderi pentru a le neutraliza și, respectiv, actele normative privind colectarea și stocarea CO2, precum și celelalte regulamente sau proiecte menite a reduce amprenta de carbon, sunt concepute pentru a sancționa pecuniar și a impune modificări tehnologice scumpe, iar nu pentru a convinge și, repsectiv, pentru a duce la un mediu mai sănătos. Consecința va fi că aceste costuri se vor fi regăsit în prețul produselor de achitat de către consumatori. După caz, aceste costuri vor fi finanțate din sume tăiate din salariile angajaților.
Mai mult chiar, reglementările sunt redactate într-o asemenea manieră încât permite întreprinderilor cu bani (sau cu posibilitatea neîngrădită de a majora prețurile) să își cumpere 💥👉„dreptul” de polua💥👈. Este un fel de „tichet de ieșire din închisoare”, pe care îl va plăti cel mai puternic, cel mai favorizat, cel mai privilegiat, restul urmând a falimenta. Mai precis, restul actorilor economici mici și mijlocii.
De altfel, este greu de crezut că emisiile de CO2 se vor reduce doar pentru că oamenii simpli sau patronii marilor întreprinderi vor achita taxe de carbon. Dimpotrivă, va rezulta un recul permanent al consumului, al turismului și chiar al încrederii în viitor, de unde reducerea locurilor de muncă, reducerea tva – ului și a accizelor care se colectează la bugetul de stat și costurile mari, economice și sociale, cu șomajul. Și, evident, de aici vor decurge sărăcia, foametea și reculul democrației, ca într-un cerc vicios inevitabil.
Costurile acestei agende trebuie să fie suportate atât de poluatorii fizici, materiali, cât și de poluatorii ideologici, adică de acele întreprinderi și de patronii lor care au acceptat cu entuziasm să facă bani și resurse din această frică alimentată artificial și din această penurie de resurse, produse și locuri de muncă.
În altă ordine de idei, încă din pandemie, agenda climatică a fost legată de digitalizare, un proces care nu numai că privează oamenii de drepturi și libertăți, punându-i într-un adevărat panopticum de unde pot fi controlați și supravegheți continuu, dar determină și scăderea abruptă a locurilor de muncă, prin inutilizarea mâinii de lucru umane. Riscul major pentru societate și democrație este crearea unei pături masive de „inutili sociali” (termen care a pătruns deja în literatura economică și sociologică cinică, de extracție nazistă, din anii 2020-2024).
Pe de o parte, trebuie pusă o frână masivă digitalizării, până la rezolvarea enormei probleme a șomajului generat și a supraviețuirii celor care, cu tot cu familiile lor, nu își vor mai fi găsit de lucru. Pe de altă parte, digitalizarea poate și trebuie folosită pentru a finanța șomajul și supraviețuirea post-șomaj a celor care vor fi fost excluși social pe motiv de lipsă a locurilor de muncă. O metodă ar fi obligarea colectorilor de date cu caracter personal la plata unor sume minimale de bani, cu titlu de preț al acestor date, după sistemul utilizat în cazul colectării și gestiunii drepturilor de autor.
(va urma)
