Despre Clubul Lombard și bănci delincvente și recalcitrante
În 2002, Comisia Europeană a sancționat un grup de bănci austriece care, ani de zile, au avut întâlniri regulate și au stabilit împreună dobânzile la credite și la depozite și prețurile și tarifele altor produse bancare.
Nu e vorba de un jaf cu cagule și pistoale, ci de unul în costume scumpe, în săli de ședință elegante și aristocratice, în care concurenții își împărțeau informații, eliminau concurența și se îmbogățeau și mai mult, pe seama clienților, inclusiv a celor faliți.
Interesant este că, în principal, băncile nu au negat existența întâlnirilor, schimburilor de informații sensibile și a mecanismelor de coordonare dintre ele, fiind conștiente că discuțiile purtate nu erau simple schimburi nevinovate de opinii între concurenți. Au invocat mai degrabă argumente juridice și procedurale: că drepturile la apărare ar fi fost încălcate, că efectele asupra comerțului dintre statele membre nu ar fi fost demonstrate suficient, că anumite comportamente nu puteau fi imputate unor societăți după preluări și reorganizări sau că nivelul amenzilor era disproporționat. De asemenea, au invocat complexitatea domeniului financiar și particularitățile pieței bancare*.
Erste invoca încălcarea dreptului la apărare și lipsa de efecte semnificative asupra comerțului dintre statele membre. De asemenea, Erste s-a plâns că i s-a pus în cârcă o amendă pe care CE ar fi trebuit să o aplice filialei sale (GiroCredit, cumpărată după săvârșirea faptelor). Raiffeisen s-a plâns că i s-a aplicat amenda ca procent din cifra de afaceri a întregului grup, iar nu doar a filialei. Bank Austria Creditanstalt a susținut că a fost o eroare a CE să constate că reuniunile frecvente ale băncilor, în cadrul asociațiilor lor profesionale, ar fi produs efecte economice (era, probabil, un bal mascat de sânziene ...). În plus, s-a plâns că nu a primit niciun premiu, cât de mic, pentru că a cooperat (practic, și-a turnat co-autorii faptei ilicite, ca să primească un pic de clemență, iar răutatea de ins de la Comisie nu a acordat - o).
În 2009, CJUE a respins acțiunile băncilor și a confirmat în esență analiza Comisiei: timp de ani de zile, instituții care ar fi trebuit să concureze una împotriva celeilalte au creat un cadru organizat de contact, coordonându-și cartelar elemente esențiale ale activității lor comerciale.
În esență, acuzația din dosarul manipulării ROBOR merge pe aceeași idee.
ROBOR (Romanian Interbank Offer Rate) este rata medie a dobânzii la care băncile participante declară că sunt dispuse să împrumute lei altor bănci pe piața interbancară. Deci, este vorba de o cotație, iar nu de tranzacții efective. În cadrul mecanismului de fixing al ROBOR, derulat pe baza unui proceduri stabilite și administrate de BNR, băncile nu se împrumută între ele, ci se joacă un fel de leapșă (tag) financiară fără efect de preț sau risc de daună.
Ani buni de zile, băncile ne-au repetat aceeași poveste: piața este eficientă, concurența funcționează, dobânzile sunt rezultatul unui mecanism obiectiv, rece, matematic, deh, garantat de BNR.
Acum însă, cea mai mare amendă din istoria Consiliului Concurenței din România, aproximativ 710 milioane de euro, aplicată pentru coordonarea anti-concurențială a cotațiilor ROBOR, ridică o întrebare simplă: cât de liberă și corectă era, de fapt, această piață?
Băncile nu sunt sancționate pentru că există ROBOR și nici pentru că dobânzile au crescut într-o anumită perioadă.
Sunt sancționate pentru că, potrivit autorității de concurență, ar fi făcut ceea ce rivalii nu au voie să facă într-o economie liberă de piață: să vorbească între ei despre prețul banilor și să își coordoneze comportamentul înainte de a cota.
Sistemul bancar cere de la clienți disciplină drastică. Dacă întârzii cu o rată, primești penalități, ești raportat ca rău-platnic, devii paria pentru alți actori din sistem sau, mai rău, nevoia te împinge la forme mult mai rele de împrumut. Dacă nu respecți contractul, banca îți execută bunurile, poți ajunge pe străzi.
Dacă însă băncile sunt acuzate că au încălcat regulile fundamentale ale concurenței, discursul se schimbă brusc: este complicat, este tehnic, piața monetară funcționează altfel, ROBOR se stabilește în mod transparent conform regulilor BNR, este un atac asupra sistemului bancar, orice acțiune împotriva băncilor crește costul viitor al creditelor; de aceea noi, cei cu băncile în suflet, suntem deciși să demonizăm pe oricine ridică vocea și cere dreptate pentru debitori.
Participanții la determinarea ROBOR-ului nu au voie să se înțeleagă între ei. Fiecare participant trebuie să își stabilească independent strategia, prețurile și comportamentul.
De vreme ce Consiliul Concurenței, după ani de investigații, aplică cea mai mare amendă din istoria sa, înseamnă că a apreciat că sunt suficiente elemente pentru a susține în fața instanței o astfel de acuzație. Dacă această apreciere este corectă sau nu este un verdict care va fi decis, în final, de către judecătorii care vor controla legalitatea și temeinicia sancțiunii.
Băncile, vă asigur, nu au nevoie de voi ca avocați din oficiu și gratuiți.
Băncile au lobby, au avocați hiper-influenți și plătiți regește, au consultanți, influenceri (unii dintre ei sunt politicieni sau membri ai executivului), ONG – uri pe care le sponsorizează și care sar ca roiurile de lăcuste în apărarea lor când e nevoie. Vă asigur că au toate mijloacele din lume pentru a-și cumpăra dreptatea.
Și nu vă temeți că efectele negative ale faptelor lor penale sau contravenționale vor trece asupra voastră.
Într-un stat de drept, cel ce plătește o amendă și o despăgubire nu are voie să o treacă pe seama clienților, a statului sau a economiei.
Cei ce susțin că asta ar trebui, de fapt, să se întâmple comit două erori de logică:
(i) dacă băncile ar continua să împrăștie costurile lor cu amenzile și despăgubirile în dobânzi, comisioane și speze stoarse de la clienți, asta ar fi o dovadă clară că băncile că nu sunt deloc oneste și un motiv pentru alte sancțiuni, chiar mai drastice, cum ar fi suspendarea activității;
(ii) capitalismul nu înseamnă hoție, ci onestitate și responsabilitate.
Istoria recentă ne arată că lumea bancară nu este străină de astfel de derapaje. De la Lombard Club, la scandalurile internaționale LIBOR și EURIBOR, autoritățile de concurență și de supraveghere au descoperit în repetate rânduri că, în spatele unui limbaj tehnic sofisticat pentru marea majoritate a celor asupra cărora se răsfrâng efectele fixing-ului, benchmark-ului, cotațiilor interbancare, se poate ascunde uneori un vechi păcat economic: înțelegerea între competitori în detrimentul celor care plătesc nota de plată.
Și da, faptele trebuie sancționate, băncile trebuie să plătească amenzile și să dea înapoi foloasele necuvenite.
👉Austria 1997 - 13 măsuri menite să îmbunătățească profiturile băncilor, pe care era scris de mână „Lombard 8,5”
