Primii emigranți români din Italia sunt oameni care au trăit ani întregi într-o stare de provizorat permanent, cu viața pusă pe pauză, cu identitatea redusă la „straniero”, cu gândul că poate, într-o zi, lucrurile se vor așeza. N-au venit să-și caute sensul, n-au venit să se descopere, au venit să reziste. Să trimită bani acasă, să nu se întoarcă învinși, să-și țină familia în viață de la distanță.
De aici vine și replica pe care am auzit-o astăzi: „Tu nu poți înțelege, ești venit aici fără sacrificii.” Nu e o jignire. Pentru că lumea în care am ajuns noi e una deja deschisă, cu drumuri bătătorite, cu reguli clare, cu drepturi scrise, cu instituții care, chiar dacă nu funcționează perfect, există. Noi am ajuns într-o Italie în care nu mai dormi la părăseală, nu mai mănânci pe ascuns, nu mai trăiești cu frica zilnică de a fi ridicat și trimis înapoi.
