Doamne. Ia-mi vălul de pe ochi
şi voi înţelege minunatele lucruri din legea Ta.
Doamne arată-mi mie cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale!
Cronica unei explozii. Este momentul zero al trezirii, al capacității de reacție și de protejare a populației. Suntem vulnerabili. Suntem în pericol. Celor care păziți spațiul aerian al țării: puneți și investiți în instalații laser de prevenție și acțiune fermă și faceți scut, construiți pentru această țară. Investiți în ceva util.
Este dovada că România nu mai reușește să țină pasul cu ritmul în care evoluează amenințările și tehnologiile moderne. Ani la rând am vorbit despre securitate aproape exclusiv în termenii achizițiilor de avioane, tancuri și echipamente militare clasice. Între timp, lumea s-a schimbat. Amenințările de astăzi sunt rapide, inteligente, ieftine și greu de detectat. Răspunsul nu poate veni doar din tehnologia militară convențională, ci din cercetare, inteligență, senzori, sisteme satelitare, tehnologii optice, laseri, LIDAR, inteligență artificială și platforme integrate de supraveghere și intervenție.
Din păcate, România a investit prea puțin în aceste direcții. Cercetarea este subfinanțată. Institutele și laboratoarele se luptă pentru supraviețuire. Industria națională de apărare pierde competențe și capacități. Universitățile produc tineri excepționali, dar prea puțini sunt integrați în programe strategice naționale. În loc să dezvoltăm aici tehnologii de vârf, am ajuns să depindem de soluțiile altora.
Incidentul de la Galați arată o vulnerabilitate organizatorică și de capacitate fără precedent. Este exact ceea ce nu trebuia să se mai întâmple. Nu putem continua să constatăm și să explicăm după fiecare eveniment că situația este sub control. Rolul unui sistem modern de securitate este să prevină, să detecteze și să neutralizeze amenințările înainte ca acestea să ajungă să pună în pericol populația.
Este momentul zero pentru o schimbare de direcție. Avem nevoie de organizare, disciplină și investiții majore în cercetarea românească. Trebuie să punem tinerii de pe băncile facultăților să lucreze pentru România, să dezvolte tehnologii satelitare, sisteme optice avansate, senzori, platforme de analiză și avertizare, tehnologii laser și LIDAR, soluții autonome de monitorizare și protecție.
Nu este suficient să cumpărăm echipamente. Nu este suficient să importăm tehnologii. Și cu atât mai puțin nu este suficient să cumpărăm ceea ce alții consideră deja depășit sau nepotrivit provocărilor viitorului. O națiune puternică își construiește propriile capacități, propria expertiză și propria autonomie tehnologică.
Ajunge cu improvizația. Ajunge cu amânările. Ajunge cu subfinanțarea cercetării. Siguranța cetățenilor nu poate fi tratată ca o anexă bugetară.
Populația este în pericol atunci când statul nu anticipează, nu investește și nu se adaptează. Galați trebuie să fie ultimul semnal de alarmă ignorat. România are nevoie de tehnologie românească, de cercetare românească și de o viziune strategică pe măsura vremurilor pe care le trăim. Nu peste zece ani. Acum.
În perioada 1 iulie – 31 decembrie 2026, prețul energiei electrice pentru mulți consumatori va crește cu aproximativ 10%, conform notificărilor transmise de furnizori. Pentru un consum de 150 kWh/lună, costul energiei ajunge la aproximativ 263 lei/lună, față de aproximativ 239 lei/lună anterior. Diferența este de aproximativ 24 lei pe lună, respectiv aproape 290 lei pe an.
Am considerat util să comparăm această valoare cu situația din alte state europene pentru același consum. În Franța și Polonia, costurile sunt adesea mai reduse. În Austria și Elveția sunt comparabile, iar în Germania și Marea Britanie sunt de regulă ușor mai ridicate, dar nu cu mult. Însă comparația relevantă nu este doar cea a prețului pe kWh, ci și cea dintre factura lunară și venitul populației.
România dispune de hidroenergie, energie nucleară, gaze naturale, capacități eoliene și fotovoltaice. Dispune de resurse, de specialiști și de o tradiție industrială importantă în domeniul energetic. Cu toate acestea, consumatorul român se confruntă cu facturi tot mai greu de suportat.
Privind retrospectiv ultimele două decenii, merită să ne punem câteva întrebări. Câte capacități de producție am închis? Câte exploatări miniere am pierdut? Câte locuri de muncă au dispărut? Câte ramuri industriale au fost abandonate? Cât din valoarea adăugată a rămas în România și cât a fost transferată în afara țării? Și ce am câștigat? Că poluarea s-a înzecit! Vorbesc de poluarea aia care nu e măsurată dar e înghițită de atâta populație! Pe principiul ce nu se măsoară nu există! Dar, apropo, pe ce calcule se fac certificatele verzi? Măsoară cineva în România CO2? Cine!? Ah, estimări, din pix.
Astăzi, o parte importantă din factura fiecărui consumator nu reprezintă doar costul energiei produse efectiv, ci și costuri asociate distribuției, transportului, certificatelor verzi, contribuțiilor și altor mecanisme construite de-a lungul timpului.
Poate că a venit momentul să evaluăm cu luciditate rezultatele acestor strategii. Să analizăm cine sunt câștigătorii și cine sunt perdanții. Să vedem dacă obiectivele asumate au adus mai multă competitivitate, mai multă independență energetică și facturi mai accesibile pentru populație.
Pentru că, privind situația de astăzi, românii au rămas cu costurile, în timp ce beneficiile au fost distribuite în altă parte.
Astăzi, în cadrul conferinței de presă, am adus în atenția publică mai multe teme majore care afectează direct agricultura românească, economia, infrastructura strategică, cercetarea și siguranța patrimoniului național.
Primul subiect a vizat sprijinul pentru apicultori și legea votată în Parlament privind acordarea unui ajutor de 15 euro/familie de albine, inițiativă legislativă AUR. În spatele acestei măsuri se află însă o realitate mult mai dură. Apicultorii români sunt sufocați de importurile masive de miere extrem de ieftină venită din Ucraina și China, unde prețurile ajung adesea la jumătate sau chiar la o treime față de costurile reale ale producătorilor români pe kilogram de miere. În aceste condiții, producătorul local nu mai poate concura corect pe piață, iar munca apicultorilor români este pusă într-un real pericol economic.
Dar problema este mult mai profundă decât simpla concurență economică. Familiile de albine suferă masiv din cauza poluanților din atmosferă. Nu discutăm doar despre pesticide, ci și despre numeroși alți compuși toxici proveniți din industrie, trafic rutier, arderi necontrolate sau transport continental al poluanților din alte state europene. România nu are încă o infrastructură reală de prevenire a valurilor de poluare atmosferică, de identificare rapidă a poluanților și a moleculelor toxice pentru albine. Aceste substanțe perturbă orientarea insectelor, afectează sistemele biologice extrem de sensibile și duc la situații dramatice în care albinele nu mai reușesc să ajungă la stupi, murind adesea de epuizare după ce sunt dezorientate de mirosurile și toxinele din aer. Dispariția albinelor nu este doar o problemă pentru apicultori. Este o problemă de siguranță alimentară, biodiversitate și securitate agricolă pentru România.
Al doilea subiect a fost noua lege a salarizării, un nou exemplu de improvizație administrativă făcută în grabă pentru bifarea unui jalon european. Din nou vedem o abordare pompieristică, fără dialog real, fără studii de impact solide și fără consultare autentică a categoriilor profesionale afectate. Nemulțumirile cresc la nivel național, iar sindicatele deja protestează sau anunță forme de mobilizare în sănătate, educație, cultură, administrație publică și alte domenii. Profesorii semnalează dezechilibre majore și lipsa predictibilității salariale. Personalul medical avertizează asupra discriminărilor și pierderii unor drepturi. Angajații din administrație reclamă haosul generat de noile grile și lipsa unei viziuni coerente. Lista categoriilor sociale afectate este lungă, iar reacțiile din întreaga țară arată clar că România nu poate continua cu reforme făcute pe genunchi, doar pentru a trimite rapid documente la Bruxelles și a bifa formal anumite condiționalități.
Am abordat apoi situația autostrăzilor A7 și A8, două proiecte vitale pentru Moldova și pentru dezvoltarea strategică a întregii regiuni. În ultimele luni am atras în mod repetat atenția asupra riscului real de pierdere a unor granturi importante din PNRR, în special pe anumite loturi și segmente unde întârzierile administrative și tehnice sunt deja evidente. Mai grav, apar primele semnale privind posibilitatea mutării unor fonduri dedicate Moldovei către alte proiecte sau către autostrăzi din vestul țării. Este inacceptabil ca regiunea Moldovei să piardă din nou șansa dezvoltării din cauza incapacității administrative și a lipsei de reacție a Guvernului.
Am subliniat că A7 și A8 nu sunt simple proiecte de infrastructură. Ele reprezintă coloana vertebrală economică a Moldovei, o componentă strategică pentru mobilitate, securitate și dezvoltare industrială. În același timp, apar și primele semne privind posibilitatea finanțării unor componente din A8 prin programul SAFE, inclusiv în zona Iașiului. Este un semnal extrem de important care arată că există interes european pentru aceste proiecte, dar România trebuie să fie capabilă să livreze documentații, contracte și execuție la timp. Moldova nu mai poate fi tratată ca o regiune de mâna a doua.
Un punct central al conferinței l-a reprezentat situația de la Salina Praid, la un an de la dezastru. Poziția mea a fost clară încă de la început: prevenția și cercetarea trebuiau ascultate. Cercetători, măsurători de precizie, monitorizări satelitare și investigații geotehnice arătau cu mult timp înainte de anul 2025 că existau probleme serioase în zonă.
Conform unei analize InSAR realizate pentru perioada 2021–2025, se observă o modificare a profilului de adâncime a solului din zona salinei cu aproximativ 150 mm, cu o scădere vizibilă, monotonă, de la an la an, de aproximativ 30 mm/an. Practic, terenul transmitea de ani de zile semnale clare privind existența unor procese lente, progresive, de deformare și instabilitate. Solul se deplasase deja de mai mulți ani cu câțiva centimetri, iar evoluția fenomenului era evidentă pentru cei care analizau datele științifice. Din păcate, avertismentele nu au fost tratate cu seriozitatea necesară. Referințe pentru analiza InSAR: www.terrasigna.com, TERRASIGNA Space Research and Technology
Am prezentat și poziția exprimată recent în cadrul conferinței organizate de AUR la Parlament, unde au participat cercetători, specialiști în geologie, teledetecție, măsurători satelitare și monitorizare geofizică. Mesajul a fost unul foarte clar: România trebuie să înțeleagă că ignorarea cercetării costă enorm. Costă economic, social și strategic. În acest context, AUR solicită constituirea unei comisii parlamentare dedicate cazului Salina Praid, pentru a analiza responsabilitățile, avertismentele ignorate, modul în care au fost gestionate instituțional riscurile și ce măsuri trebuie luate pentru ca asemenea dezastre să nu se mai repete.
Am adus în discuție și situația îngrijorătoare din zona Palatul Culturii și a Statuia lui Ștefan cel Mare. Se observă o înclinare a statuii spre latura sudică, către Palat. Temerea noastră este că nu discutăm doar despre o simplă problemă locală a soclului, ci despre posibilitatea existenței unor probleme mai extinse legate de terenul de fundare și de comportamentul solului din întreaga zonă. Tocmai de aceea solicităm extinderea urgentă a investigațiilor geotehnice și structurale. Problema de fond nu este neapărat soclul, acesta putând fi corectat relativ rapid, ci cauza care a dus la această înclinare. Dacă există procese lente de tasare, infiltrații sau alte fenomene subterane, ele trebuie identificate rapid și tratate profesionist.
Ca și în cazul Salina Praid, lecția este aceeași: prevenția costă incomparabil mai puțin decât ignorarea semnalelor de avertizare. România trebuie să înceapă să își asculte cercetătorii, specialiștii și datele științifice înainte ca problemele să devină ireversibile.
Astăzi, în Parlamentul României, am avut o poziționare publică privind potențialele riscuri asociate reactoarelor nucleare de tip SMR (Small Modular Reactors) și problema deșeurilor radioactive rezultate.
Trebuie spus foarte clar: multe dintre datele prezentate astăzi reprezintă estimări și modele teoretice, întrucât niciun reactor SMR terestru comercial nu este încă funcțional la scară largă în Europa sau SUA. Tocmai de aceea, prudența și cercetarea serioasă trebuie să primeze.
În forma actuală a tehnologiei, există studii care arată că aceste reactoare pot produce cantități mult mai mari de deșeuri radioactive raportat la aceeași energie electrică produsă, comparativ cu reactoarele nucleare convenționale mari, precum cele de la Cernavodă. În anumite scenarii teoretice, volumele unor categorii de reziduuri radioactive pot ajunge chiar până la de 35 ori mai mari.
Mai mult, unele dintre aceste deșeuri pot necesita perioade extrem de lungi de depozitare și control — zeci de ani sau chiar peste 100 de ani — până la reducerea nivelului de radioactivitate. Există estimări conform cărora anumite materiale radioactive rezultate în urma funcționării SMR-urilor ar putea avea timpi de înjumătățire semnificativ mai mari decât cei întâlniți în reactoarele convenționale actuale.
Problema tehnică este una complexă. Reactoarele mici pierd mai mulți neutroni spre exteriorul miezului și necesită structuri suplimentare de reflecție și protecție: pereți speciali, reflectori neutronici, componente din aliaje rezistente și structuri interne care, în timp, devin ele însele surse importante de deșeuri radioactive. Rezultatul: volume suplimentare foarte mari de materiale contaminate. Unde vor fi depozitate? Cine va suporta costurile de conservare și monitorizare pe termen foarte lung?
De asemenea, anumite substanțe utilizate în sistemele de răcire și diferite procese chimice asociate pot fi extrem de agresive chimic, corozive și dificil de gestionat. Unele componente trebuie înlocuite mai rapid, ceea ce poate genera și mai multe deșeuri radioactive secundare și costuri uriașe de tratare și depozitare.
În concluzie, dacă astfel de reactoare vor fi dezvoltate fără o analiză foarte riguroasă, riscăm ca anumite zone din țară să devină regiuni de depozitare permanentă a unor cantități foarte mari de deșeuri radioactive. Iar costurile reale, pe termen lung, încă nu sunt cunoscute suficient de bine.
Aceste tehnologii au fost gândite în special pentru zone izolate sau aplicații speciale: submarine, portavioane, regiuni extreme unde nu există alte soluții energetice convenționale de mare capacitate.
Consider că înainte de implementări grăbite, România trebuie să obțină finanțări masive pentru cercetare nucleară serioasă, din SUA, UE și alte programe internaționale. Să dezvoltăm infrastructură de cercetare, laboratoare, echipamente moderne, să formăm o nouă generație de cercetători români în domeniul nuclear și să păstrăm acești tineri în țară. Abia apoi, peste 10–15 ani, după validări clare și rezultate concrete, putem discuta lucid despre eventuale implementări.
Până atunci, consider că România trebuie să continue dezvoltarea reactoarelor convenționale de la Cernavodă, pe tehnologia CANDU — una dintre cele mai sigure și verificate tehnologii nucleare existente astăzi. Finalizarea noilor unități ar putea aduce încă aproximativ 1,5 GW în sistemul energetic național, suficient pentru reducerea importurilor și consolidarea securității energetice a României.
Pe 4 mai ne-am înghesuit în liftul de la DIICOT, clădirea aceea nouă, frumoasă și elegantă, în care intri și ai impresia că liftul e atât de performant încât ti-ar putea calcula tensiunea sau nivelul de substanțe interzise din organism (că vorbim de DIICOT ).
Eram 9 avocați și multe kilograme, sau, cu ar spune colegii mei deontologi, eram o masă generoasă de expertiză juridică.
Dar....legal, nu depășeam limita ( menționez asta pentru eventualitatea în care apar deștepțîi cu sfaturi ).
Problema e că la DIICOT urci doar cu cartelă și, în elanul nostru, am decis să urcăm toți odată.
Practic, 9 avocați au luat decizia colectivă pe care, dacă ar fi luat-o un client, i-am fi spus imediat ca a fost una proastă.
Intrăm și se închide ușa. Trec câteva secunde în care bestia urcă până la etajul 6, apoi începe să scârțâie, se oprește și cade un etaj.
Se face liniște. Mai cade încă un etaj.
O dăm pe glumă, ne luăm de cei care sunt mai plinuți, facem un selfie și chiar un video ca să avem dovezi, dar senzația era una ciudată.
Cum ar fi să dăm colțul in sediul parchetului? Ce glumă proastă...
Ce nu știam atunci e că există un moment foarte precis în viață când corpul înțelege înaintea creierului că lucrurile au luat o direcție neașteptată.
Liftul se zguduia destul de violent, apoi iar se oprea.
- Ei, lasă că avem ce povesti, zice cineva.
Apoi mai trec cinci minute și încă zece....apoi cincisprezece.
Cineva apăsa butoanele de parcă încerca să lanseze o rachetă.
-Oare avem suficient oxigen?
Cea mai proastă întrebare.
La un moment dat s-a stins lumina și tot atunci s-a terminat și eroismul. Aerul a devenit irespirabil.
Transpirația deja ne făcea nedemni profesional.
Au fost doar 19 minute, ce-i atâta dramă?
Din fericire aveam semnal la telefon și am reusit sa cerem ajutor.
Liftul a auzit și el și, probabil din entuziasm, a mai căzut un etaj.
Partea bună a fost că ne apropiam de parter, iar căderea s-ar mai fi atenuat.
Zeii au fost cu noi în ziua aia.
Prea mulți avocați ar fi ajuns deodată în Rai.
PS- nu am acordul colegilor mei să vă arăt fotografiile sau filmulețul, dar mă credeți pe cuvânt
Ieri 19 05.2026, o majoritate de 308 euro-deputați a salvat-o de la urmărirea penală pe una dintre fosilele parlamentarismului european, Angelika Niebler, posesoarea a nu mai puțin de 5 mandate de euro-deputat și actuala șefă a delegației germane din PPE. După von der Leyen și Weber, este a treia cea mai puternică voce a birocrației UEropene.
Cu 19 activități secundare, ea obține (pe lângă salariul de deputat) venituri anuale de 169.000 de euro. Este membră în consiliile de supraveghere ale multor companii și este consultant pentru firma de lobby și avocatură Gibson, Dunn & Crutcher. Spre deosebire de legile din România, regulamentele Parlamentului European îi permit să stea în comisia de industrie, în timp ce lucrează simultan pentru o asemenea firmă de lobby și avocatură, înregistrată ca atare în Registrul de transparență al UE ca lobbyistă.
Parchetul European (EPPO) o suspectează că a folosit „asistenți locali” plătiți de Parlamentul European, pe bază de minijob, ani la rând, pentru sarcini care nu aveau legătură directă cu activitatea sa parlamentară.
Pentru o infracțiune similară legată de angajarea și activitatea asistenților parlamentari („deturnare de fonduri UE”), Marine Le Pen a fost condamnată în martie anul trecut la o pedeapsă totală de patru ani de închisoare, o amendă de 100.000 de euro și o interdicție de cinci ani în exercitarea funcțiilor. Imunitatea ei fusese (pe atunci) ridicată, fără ca cineva din aparatul UE să încerce să o protejeze de anchetele parchetului.
De asemenea, o anchetă similară a fost declanșată de curând contra lui Jordan Bardella, favorit la câștigarea funcției de președinte al Franței la anul. Dacă îl mai lasă Kovesi să candideze…
Niebler, însă, a fost tratată altfel. Comisia JURI(în care sunt … coleg cu Niebler) a respins cererea de ridicare a imunității lui Niebler, după care ieri majoritatea parlamentară a făcut la fel.
Ancheta se poate relua în 2029, dacă Niebler nu obține un al șaselea mandat și fapta nu se prescrie.
Euroscepticismul vine, printre altele, și din acest deranjant dublu standard.
Extras dintr-o conferință de presă de la Parlamentul European, de ieri – precizez că au fost mai multe televiziuni, radio și publicații scrise prezente, dar legacy media (cea care papă sute de milioane anual din bani publici) nu a spus, scris sau redat nimic, exceptând un comunicat expeditiv pe agerpres.
Voila:
Piperea avertizează că România ar putea fi obligată să returneze sume uriașe dacă proiectele finanțate prin PNRR nu sunt finalizate integral.
„Dacă n-ai finalizat un proiect, chiar și 5% nefinalizat fiind, trebuie să dai banii înapoi. Trebuie să dai banii înapoi cu penalități”, a afirmat eurodeputatul AUR.
Acesta spune că estimările privind sumele pe care România le-ar putea pierde au crescut dramatic.
„Când am realizat acest lucru, eu personal am făcut o estimare de șapte miliarde de euro. Ce să vedeți? Domnul Pîslaru a venit și a spus că pentru fix această motivație s-ar prea putea să dăm înapoi 15 miliarde de euro”, a declarat Piperea.
Europarlamentarul AUR a acuzat și deturnarea fondurilor europene pentru acoperirea deficitului bugetar.
„În loc să faci autostrăzi și trenuri de mare viteză cu hidrogen, cum scrie în PNRR, te-ai apucat să finanțezi deficitul bugetar”, a spus Gheorghe Piperea.
Acesta a făcut referire și la scandalurile din Spania privind utilizarea fondurilor PNRR.
„Există un uriaș scandal în Spania, unde, conform unor rapoarte recente ale Curții de Conturi, au fost utilizate 10 miliarde de euro din PNRR pentru a plăti pensii sau promisiuni electorale”, a afirmat europarlamentarul.
Gheorghe Piperea a criticat și guvernarea condusă de Ilie Bolojan, despre care spune că a înregistrat „numai eșecuri” în gestionarea PNRR.
„Nouă luni de zile au fost numai eșecuri din punctul de vedere al gestionării acestui PNRR de către domnul Bolojan și guvernul său”, a declarat acesta.
„PNRR este un insucces pentru că a fost prost conceput încă de acum cinci ani, pentru că a fost prost și infracțional gestionat și pentru că a fost împins înainte cu incompetență”, a adăugat Piperea.
Eurodeputatul AUR a comentat și declarațiile vicepreședintelui Parlamentului European, Victor Negrescu, privind „liniile roșii” și izolarea partidelor suveraniste.
„AUR este un partid membru în grupul Conservator și Reformist European. Atât PPE, cât și S&D au cam renunțat la această idee antidemocratică de cordon sanitar”, a declarat Piperea.
Acesta a susținut că ascensiunea curentului conservator și suveranist schimbă deja raportul de forțe la nivel european.
„Curentul suveranist și conservator în Europa este atât de important încât inclusiv PPE spune acum că ideea renunțării la unanimitate în Consiliul UE este greșită”.
