DE ZIUA JUSTITIEI: PENTRU JUSTITIE, NU INJUSTITIE! PRACTICI DE ELIMINAT!
ACUZAȚIILE PENALE, COMUNICATELE DE PRESĂ ALE PARCHETELOR, MANIPULAREA, PRESA- PARCTICI ILEGALE FOLOSITE
O opinie personală, argumentată, raportat la practicile din dosarele care devin de notorietate pe un tipar care pare comun și practică ilegală, pentru a crea o presiune orchestrată și artificială asupra judecătorului investit cu soluționarea cauzei afectând independența acestuia, iar în final imaginea întregului sistem de justiție format din instanțele de judecată.
FAPTELE ȘI INFRACȚIUNILE.
Nu orice faptă este infracțiune.
Chiar dacă o faptă șochează, ți se pare imorală, dacă textul de lege care definește infracțiunea, când îl suprapui peste ea, nu ”se mulează” perfect, atunci nu este infracțiune.
Este și situația inversă: suprapui textul de lege care definește infracțiunea peste o faptă , ”se mulează” perfect, dar tu consideri că fapta aia nu este atât de gravă încât să fi fost considerată infracțiune de către legiuitor și ți se pare nedrept că legiuitorul a considerat astfel de fapte infracțiuni și că trebuie să li se aplice cea mai gravă pedeapsă, infracțiunea.
CEI CARE SUNT ABILITAȚI SĂ VERIFICE DACĂ FAPTELE SUNT SAU NU INFRACȚIUNI SUNT PROCURORII ȘI JUDECĂTORII.
PROCURORII, în prima fază, în urmărirea penală, când ar trebui să strângă probe atât în acuzare, cât și în apărare. De ce și în apărare? Pentru că nu întotdeauna ceea ce ți se pare ție peste luni sau ani că s-a întâmplat, luând în considerare numai niște elemente izolate și scoase din context care ți se prezintă la un moment dat, reflectă realitatea. Verificarea unei fapte dacă este infracțiune trebuie să se raporteze la situația concretă care a fost la momentul săvârșirii ei, raportat la date, fapte, situația de la momentul respectiv. Nu că peste 2 luni, 3 luni, 3 ani sau 10 ani, percepția societății s-a schimbat și ceea ce atunci era perceput ca normalitate, mai târziu oripilează. Asta e. Lumea se schimbă, devenim mai buni, mai deștepți, mai umani sau invers mai răi, mai proști, mai inumani ca societate.
Procurorul ar trebui să facă tot ce poate, prin intermediul cercetărilor pe care le face, ca să strângă probe care să refacă ce s-a întâmplat în mod real la momentul săvârșirii faptei considerată penală de lege, să refacă ”filmul”, să prezinte situația completă și cât mai fidelă a ”trecutului ” și care să reflecte situația, comportamentul ambelor părți: făptuitorul și victima. Ce au făcut, ce au gândit, de ce au făcut sau nu au făcut, de ce au gândit așa. Abia în momentul în care consideră că a reușit să refacă ”filmul trecutului” pe cât se poate de complet și fidel să suprapună textul de lege care reprezintă infracțiune peste ”filmul trecutului” și să decidă dacă ce s-a întâmplat reprezintă infracțiune sau nu.
Rolul procurorului nu este numai acela de a acuza. Rolul lui este acela de a reprezenta interesele generale ale societății, a apăra ordinea publică, drepturile și interesele cetățenilor.
Procurorul nu trebuie să facă orice ca să acuze făptuitorul, ca să dovedească că e cum zice victima sau să insiste că e o victimă. El trebuie să apere și făptuitorul pentru ca acesta să nu fie transformat în victimă din cauza faptului că pretinsa victimă inițială nu era victimă în mod real.
Nu e ușor să fii procuror, pentru că tu, indiferent de ceea ce crezi, de ce percepi inițial, ar trebui mereu să fii neutru și obiectiv, să analizezi și să cântărești ca să poți să tragi o concluzie corectă juridic. Procurorul vede multe în decursul anilor. Multe lucruri oribile, care îl fac să se cutremure, poate îl fac să nu doarmă noaptea, să aibă coșmaruri, că până la urmă și el este tot om.
Tocmai de aceea procurorul ar trebui ca el să aibă o tărie de caracter și să aibă puterea ca mereu să se echilibreze, să se autoanalizeze pe el, să își revină și să ajungă mereu în stare ”neutră”, astfel încât concepția lui să fie aceea că nimeni nu e vinovat și nimeni nu e victimă până în momentul în care reușește să strângă probe care să refacă cât mai fidel ”filmul trecutului”, să îl analizeze și să tragă o concluzie: am sau nu un vinovat și o victimă raportat la ce zice legea?
Abia atunci, poate să facă o acuzație sau să înceteze o cercetare pentru că există sau nu o infracțiune astfel cum este ea descrisă de lege și, mai departe, să concluzioneze dacă legea prevede că făptuitorul trebuie pedepsit sau nu.
Dacă procurorul ajunge în momentul în care orice faptă o vede ca infracțiune din primele momente sau o vede ca o acuzație inexistentă din primele momente, fără să aibă ”filmul” complet și fără să vrea să mai strângă probe ca să refacă ”filmul trecutului” cât mai aproape de realitate, atunci este momentul ca el să își schimbe profesia pentru că nu mai este capabil să fie obiectiv, să facă cercetarea penală cu obiectivitate și că nu își mai îndeplinește rolul pe care îl are.
Nu este de condamnat un procuror care a ajuns nu momentul ăsta. Poate mulți nu ar fi putut să reziste atâta timp până ajungeau în momentul ăla.
Este de condamnat numai procurorul care atunci când ajunge în momentul ăla nu renunță. Să zică gata, eu atât am putut, de aici eu nu mai pot mai departe să îmi fac treaba pentru că o să încep să mă comport exact ca infractorii reali pe care eu i-am cercetat.
Dar, poate procurorul nu poate să își dea seama că a ajuns în momentul ăla. Tocmai de aceea ar trebui să existe verificări periodice pentru a analiza dacă nu cumva a ajuns în momentul ăla și trebuie să își înceteze profesia de procuror. Și nu mă refer la cercetări disciplinare, ci la verificări psihologice.
Nu ar trebui să fie nicio rușine că procurorul a ajuns în momentul ăla, psihologic, pentru că și procurorul este tot om, are limite. Nimeni nu e de neatins psihologic. Indiferent cât de puternic ai fi, unele fapte te pot zdruncina și nu mai poți să suporți și să îți faci treaba obiectiv mai departe.
În momentul ăla, procurorului ar trebui să îi mulțumim pentru activitatea desfășurată până atunci, să îl recompensăm și să îi dorim succes pe mai departe. De ce să îl recompensăm? Pentru că poate mulți dintre noi, dacă ni s-ar pune în față primul caz pe care l-a avut procurorul respectiv, am zice că e prea mult pentru noi, ne oripilează și nu am putea să facem față, dar cu toate astea, procurorul ăla a reușit să aibă puterea să analizeze nu un caz, ci peste 100 cazuri ca ăla și poate chiar mai grave.
JUDECĂTORUL DE PENAL – după ce procurorul și-a terminat treaba (cercetarea penală) și a tras o concluzie, el este cel care analizează concluzia la care a ajuns procurorul, că e infracțiune sau nu și a trimis făptuitorul în fața lui pentru a îi aplica pedeapsa prevăzută de lege sau, invers, că nu s-a săvârșit o infracțiune și încetează urmărirea penală, dar poate concluzia procurorului este eronată, deoarece procurorul nu a efectuat suficiente cercetări până a trage concluzia sau concluzia lui e greșită.
Judecătorul nu trebuie să analizeze nu numai ce a făcut și a concluzionat procurorul, ci trebuie să analizeze și ce zic persoanele implicate, indiferent că este vorba de făptuitor sau de victimă, că poate procurorul nu a știut tot, a greșit, a prezentat trunchiat, a fost de rea-credință sau poate făptuitorul sau victima aduc probe noi, prezintă o situație diferită de ”filmul” pe care l-a refăcut procurorul (chiar cu bună-credință) sau poate victima sau făptuitorul l-au manipulat pe procuror să creadă că ceea ce prezintă una dintre ele este realitatea.
Judecătorul este cel care trebuie să cerceteze dacă, raportat la ce a zis procurorul, victima și făptuitorul și la un text de lege care definește infracțiunea, rezultă un alt ”film al trecutului”, dacă ”filmul refăcut” de procuror este infracțiune, dacă pe ”filmul trecutului” pe care îl consideră judecătorul cel mai probabil și mai dovedit fapta este infracțiune sau nu și legea prevede că făptuitorul trebuie pedepsit sau nu, sau dacă „filmul trecutului” refăcut este neclar și nu poate să stabilească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că el reflectă cu un anumit grad de certitudine ce s-a întâmplat în trecut.
Și judecătorul vede multe, multe rele, cu atât mai mult cu cât, de la început i se pun în față toate probele pe care le-a strâns procurorul și pot să îl șocheze, să îl oripileze, să îl facă să nu doarmă noaptea. Cu toate astea, el trebuie să meargă mai departe, să fie obiectiv și să îl asculte și pe cel care se pretinde că a săvârșit fapta care e pretins că a fost penală, infracțiune, cât și pretinsa victimă.
Și judecătorul trebuie să se autocontroleze și să stea în stare ”neutră”, de obiectivitate până la final, când s-a terminat cercetare judecătorească și fiecare parte și-a prezentat argumentele pro sau contra cu privire la ”filmul trecutului”.
Chiar dacă ”filmul” pe care i l-a prezentat procurorul este horror, poate actorul principal nu a fost făptuitorul pe care i l-a prezentat procurorul sau poate nici nu a fost deloc în film sau poate după ce i se prezintă și alte probe filmul nici nu era horror sau s-a întâmplat după data la care s-a raportat procurorul, când făptuitorul nu mai era în scenă. Sau poate filmul nu e deloc horror, e un film obișnuit, dar i s-a prezentat ca horror. Sau poate e horror, dar legea nu prevede că se pedepsește și multe altele. Inclusiv aceste situații trebuie avute în vedere de judecător, el neputând porni de la prezumția că, dacă procurorul a formulat o acuzație, atunci sigur am o infracțiune și trebuie numai să stabilesc cui îi aplic o pedeapsă și cât din ce prevede legea.
Dacă procurorul este doar cel care prezintă fapte pretinse a fi infracțiuni, judecătorul este cel care decide definitiv: am sau nu un făptuitor și o victimă, este cel din fața mea făptuitorul sau victima, e infracțiune sau nu potrivit legii, prevede legea că trebuie să aplic o pedeapsă sau nu, aplic pedeapsa prevăzută de lege făptuitorului și acord despăgubirea pentru victimă pentru prejudiciul pe care l-a suferit.
”Înfăptuiesc justiția”, ”aplic legea” raportat la tot ce am în față ”procurat” de procuror, făptuitor și victimă și textul de lege pe care procurorul mi l-a indicat că ar fi infracțiunea pe care el a ”documentat-o” cu respectarea drepturilor tuturor părților implicate.
Rolul judecătorului, raportat la faptul că dă o soluție, este covârșitor asupra omului pentru că ”decide vieți”, decide dacă un om este lipsit de libertate sau nu, decide dacă a existat o victimă și dacă repară ”moral” ce s-a întâmplat, remediind ceea ce societatea nu a reușit să preîntâmpine.
Soluția pe care o dă judecătorul are un impact covârșitor asupra părților care sunt în fața lui. Dacă judecătorul îl trimite la pușcărie pe făptuitor fără ca el să fi comis infracțiunea prevăzută de lege, omul ăla va fi nenorocit pe viață și nu neapărat din cauza pedepsei în sine, ci moral, psihic, psihologic. Mereu se va gândi: de ce mi se întâmplă asta? Eu nu am făcut ceea ce zic că am făcut. Eu nu am știut ce zic ei că aș fi știut. Eu sunt nedreptățit, eu sunt victima acum și nu mă ascultă nimeni.
Pe partea cealaltă, victima, dacă a fost achitat făptuitorul pe când asupra ei s-a săvârșit o infracțiune, se va gândi: nimeni nu vrea să mă creadă, nimeni nu vrea să îmi facă dreptate, oricând mi se poate întâmpla la fel, nimeni nu mă va ajuta.
Tocmai de aceea și judecătorul trebuie să fie obiectiv. Indiferent de ceea ce crede el, trebuie să își înfrângă pornirile, să cerceteze, să asculte, să analizeze, să cântărească, să facă comparații între ”filme” , să vadă care este mai credibil și mai probat și în final să compare cu legea și să o aplice așa cum e ea, indiferent cât de bună sau proastă o crede. Pentru că dacă nu aplică legea exact așa cum este ea, atunci ajunge să își facă propria lege, iar atunci devine mai infractor decât el pe care îl cercetează, pentru că știe că nu e cum zice legea, dar consideră că este deasupra ei și pentru că el are cuțitul în mână face ce vrea. Eludează legea, ceea ce fac până la urmă și persoanele pe care le condamnase în trecut pe lege.
Așa că și judecătorul trebuie să se autoanalizeze și dacă vede că ajunge în momentul în care nu mai poate să fie obiectiv, pentru că a ajuns în momentul în care crede că legea e nedreaptă și nu mai vrea să o aplice sau că a ajuns în momentul în care confirmându-i-se multe din acuzații nu mai are răbdare să asculte și făptuitorul ca să facă o analiză obiectivă a cazului concret pe care îl are în față sau crede, invers, că pretinsele victime care ajung în fața lui sau din orice alte motive care îl fac să nu mai poată să cerceteze și să analizeze obiectiv, atunci este momentul să își schimbe profesia.
Și judecătorul ar trebui să fie verificat periodic psihologic ca nu cumva să fi ajuns în momentul ăsta și să nu își dea seama.
Dacă judecătorul a ajuns în momentul ăsta, trebuie să îi mulțumim și să îl recompensăm. De ce să îl recompensăm? Pentru că până atunci a decis viața oamenilor obiectiv și nu și-a bătut joc de oameni pentru simplul fapt că ar putut prin prisma atribuțiilor pe care legea i lea conferit sau așa ar fi putut să se răzbune pe alții pentru ceea ce alții i-au făcut lui. Pentru că în sute și mii de cazuri s-a abținut să facă rău pentru simplul fapt că putea și s-a limitat la a aplica legea așa cum e ea, după ce a încercat să se lămurească care e ”filmul trecutului”.
Da, pot exista și erori judiciare reale, atât în ceea ce privește concluzia procurorului, cât și cea a judecătorului. Asta deoarece totul se analizează după luni, ani, iar refacerea ”filmului trecutului” poate să nu fie corectă, să nu se reușească strângerea de probe, prezentarea, relatarea a tot ce s-a întâmplat de fapt cu privire la fapta respectivă. Și noi, ca oameni, putem avea o percepție eronată despre ceea ce se întâmpla în casa vecinului azi, deoarece auzim numai versiunea unui membru al familiei și nu știm ce se întâmplă în realitate și judecăm părtinitor. Judecătorul și procurorul sunt tot oameni cu sentimente, trăiri, probleme personale, vieți care pot să îi fi afectat și să fie ușor impresionabili.
Însă, una este ca ”filmul trecutului” să fie redat greșit din cauza unei imposibilități obiective de a reface complet și fidel situația de la momentul respectiv raportat la faptă și alta este prezentarea și montarea denaturată a ”filmului trecutului” când ai probe pe care vrei să le ignori pentru că ele ar prezenta un ”film al trecutului” altfel decât vrei tu cu privire la faptă și lege sau că mai bagi niște fapte, situații din altă ”eră”, alte fapte, alte persoane ca să denaturezi ”filmul trecutului” raportat la actele, faptele, situațiile de la momentul faptei și la fapta considerată infracțiune de lege, încercând să prezinți un alt film decât ți-a ieșit din probele pe care le-ai strâns sau ți s-au prezentat, pentru că tu ai vrut să prezinți un alt film, cum ai fi vrut tu să fie. Asta nu mai e eroare judiciară, asta este rea-credință din partea judecătorului sau procurorului. Nu mai prezinți și nu te mai raportezi la ce a ieșit, ci prezinți și te raportezi la ce vrei tu să fie: o refacere a trecutului nu pe ce ți-a ieșit din cercetare, ci o refacere a trecutului ”remodelat” de tine.
Am făcut toată această lungă introducere ca să pot să explic în continuare tiparul și practicile ilegale(care există în opinia mea) pentru a manipula opinia publică în unele cazuri penale și a crea artificial o presiune pe judecător, ca să nu mai fie independent în analiză.
COMUNICATELE DE PRESĂ ALE PARCHETELOR.
Vrea parchetul să dea comunicate de presă?
Atunci să dea comunicate de presă care reflectă fidel acuzația. Comunicatul de presă al parchetului nu ar trebui să conțină păreri despre concluzii sau despre fapte, ci să reflecte fidel fapta și încadrarea juridică (elemente obligatorii ale ordonanței procurorului).
Aceasta deoarece comunicatul de presă nu îmi prezintă mie, cetățeanului care nu știu ce e în dosar, ”observatorului independent”, ”filmul trecutului”, ci concluzia juridică a procurorului.
Drept urmare, dacă vrei să prezinți societății că parchetele lucrează, pune în comunicatele de presă exact concluzia din ordonanță, redată fidel: FAPTA ȘI ÎNCADRAREA JURIDICĂ, astfel încât comunicatul să fie un mesaj obiectiv transmis. Nu pune în comunicatul de presă ”floricele”, sugestii, prezumții, opinii personale, judecăți de valoare.
Astfel încât, eu ca cetățean să pot să iau comunicatul de presă și să mă uit:
- care este încadrarea juridică? Adică articolul din legea penală care definește infracțiunea. Să caut textul articolului ăla și să văd ce a scris legiuitorul în el că este infracțiune.
- după aia să iau comunicatul de presă și fapta descrisă de procuror, ca rezultat al cercetării lui, să pun textul legii peste ea și să zic obiectiv: da, APARENT, s-a săvârșit o infracțiune. APARENT, că nu am de unde să știu dacă concluzia asta este pe un ”film al trecutului” corect refăcut de procuror, că poate nu a avut toate probele și nu a terminat cercetarea penală.
Degeaba îmi scrii în comunicatul de presă că respecți prezumția de nevinovăție. Cât timp nu îmi redai fidel fapta și încadrarea juridică exact așa cum sunt scrise în ordonanța procurorului, ci îmi scrii păreri, interpretări sau ce crezi tu că mă poate face pe mine cetățean (care citesc comunicatul tău de presă) și nu văd actele dosarului că sigur s-a săvârșit o infracțiune. Dacă procedezi așa, tu nu mai respecți nicio prezumție ne nevinovăție, ci vrei să manipulezi societatea ca să creadă că respectivul este vinovat și este infractor, înainte de a termina cercetarea penală și înainte de a exista o hotărâre definitivă de condamnare.
PÂNĂ ACUM AM CONSTATAT 3 SITUAȚII:
1. când parchetele redau fidel în comunicatele de presă fapta și încadrarea juridică: uitându-mă pe ele și comparând cu texul legii, aparent mi se pare că s-a săvârșit o infracțiune.
2. când parchetele redau fidel în comunicatele de presă fapta și încadrarea juridică: când mă uitam pe ele și comparam cu textul legii, mă bufnea râsul și mă gândeam: unde este infracțiunea?
3. când parchetele NU redau fidel în comunicatele de presă fapta și încadrarea juridică, ba chiar nu le prezintă deloc, ci prezintă păreri, judecăți de valoare despre faptă și/sau acuzat – AICI ESTE ADEVĂRATA PROBLEMĂ.
Dacă primele 2 situații îmi permit ca, pornind de la o situație concretă obiectiv prezentată în comunicat, să pot să îi fac o analiză a activității parchetului (că până la urmă ăsta ar trebui să fie rolul comunicatelor de presă: să îmi arate că parchetele lucrează), cea de a treia situație nu mai are treabă cu prezentarea activității parchetelor, ci cu altceva: cu manipularea societății i judecătorului de către parchete, prin intermediul comunicatelor de presă și cu ajutorul presei.
”Coincidența” face ca aceste tipuri de comunicate de presă (cel de la pct. 3 pe care mă voi axa) să fie cele aferente dosarelor mediatizate, de notorietate, care devin dosare ”televizate”.
Aparent ”coincidență”, în realitate ele reprezintă manipulare a opiniei publice și crearea artificială orchestrată și artificial ceată asupra judecătorului investit cu soluționarea unei cereri sau a cauzei, pentru ca independența acestuia să fie afectată, cu repercusiuni asupra întregului sistem de justiție și cu scăderea încrederii în sistemul de justiție.
Scopul identificat de mine este ca judecătorul să nu mai judece o cerere raportat la ce are la dosar, ci fiindu-i teamă că soluția pe care o va da îi poate aduce critica societății, iar în final, când judecătorul dă o soluție definitivă, dacă ea nu este o soluție de condamnare, atât judecătorul respectiv, cât și sistemul de justiție să fie ”cei vinovați” în ochii societății că nu au condamnat persoana care deja se stabilise de opinia publică raportat la comunicatul de presă, informațiile ”pe surse” și articolele de presă că ”sigur” este vinovat făptuitorul și este ”infractor”, nefiind condamnat deoarece judecătorul și tot sistemul de justiție sunt ”corupți”, ”hoți”, ”șpăgari” sau mai știu eu ce apelative li se atribuie.
Cu alte cvinte, scopul este ca acolo unde parchetele nu sunt sigure pe acuzație și nu mai au chef să cerceteze și să se lămurească pe situația de fapt raportat la încadrarea juridică, să n se mai chinuie să își facă treaba (să facă cercetare penală ca să deslușească ”misterul”), ci dacă nu se dă soluția de condamnare solicitată să dea vina pe alții: judecător și sistemul de justiție.
Nu sunt nici legale, nici morale și nici cum ați vrea voi, asemenea practici. Ele nu fac decât să contribuie la neîncrederea societății în ordinea socială, în autoritățile publice și rolul lor constituțional în ”organigrama” de funcționare a statului român. Ele reprezintă atacuri la structura de rezistență a statului român de drept, democratic și social, cum se statuează la art. 1 alin 3 din Constituția României că trebuie să fie.
Recunosc că până de curând nu am avut acces la actele din urmărirea penală ale unui dosar mediatizat ca să pot să fac o analiză sau nu m-am gândit să fac o asemenea analiză. Vedeam numai comunicatul de presă în care NU era indicată fapta și încadrarea juridică, concomitent cu ”scăparea” la presă ”pe surse” de date și informații din dosar, inclusiv cu privire la identitatea acuzatului, și mă gândeam numai de ce procedează așa, permițând presei să facă nșpe speculații și cetățenilor să creadă ce vor, fiind portretizat public acuzatul ca un ”monstru”, iar faptele pretins cercetate ca fiind infracțiuni în opinia parchetelor ca fiind de ”o gravitate nemaiîntâlnită”.
Eh, de curând am avut acces la actele unui dosar mediatizat și am putut să fac analiză și am urmărit și un alt dosar mediatizat, sesizând un tipar de manipulare care se conturează că este practicat.
CE AM CONSTATAT (ÎN OPINIA MEA)?
”Scăparea” în presă „pe surse” nu este o întâmplare, ci este cu rea-credință făcută, astfel încât dintr-o fază incipientă a cercetării penale, societatea să știe că se face o cercetare și să i se creeze așteptările.
În unele cazuri, calitatea acuzatului în dosarul penal este numai de suspect (nu de inculpat), nu încep sau nu se termină perchezițiile și presa deja știe despre ce se întâmplă în dosar.
Perchezițiile se fac în unele cazuri cu presa ”la poartă”, care filmează, fotografiază, scrie articole, transmite în direct, dezvăluie identitatea acuzaților și/sau a victimelor.
Dacă nu este ”la poartă”, tot apar articole de presă sau știri la TV cu cazul, persoana acuzată, victimele.
Cazul ia ”amploare”, societatea începe să aibă așteptări. Așteptări să i se comunice ce s-a găsit acolo și că sunt pedepsiți vinovații deja stabiliți, că i s-a transmis de presă că este grav.
După ce s-a generat așteptarea societății, apare și comunicatul de presă al parchetului în care ori se dezvăluie în concret identitatea acuzatului sau a victimei, ori conține elemente care să confirme, direct sau indirect, informațiile și identitatea persoanelor, prezentate ca fiind obținute ”pe surse” de către presă, informații care nu au ce să caute în comunicatele de presă, neavând nicio legătură cu acuzația sau chiar punând în pericol desfășurarea cercetării penale (vârstă acuzat, calități pe care le deține acuzatul care poate nici nu au legătură cu faptele pentru că acuzația nu constă într-o faptă săvârșită în exercitarea unei profesii, locuri, etc). Însă, comunicatul de presă nu conține fapta și încadrarea juridică – acuzația, concluzia la care a ajuns procurorul în actele de acuzație din urmărirea penală - tocmai pentru a se putea face speculații.
După ce s-a creat așteptarea societății și s-a confirmat, direct sau indirect, prin comunicatul de presă al parchetului identitatea persoanelor, încep articolele și știrile TV pe informații din dosar obținute ”pe surse”. Chiar dacă ele sunt reale, că se regăsesc în dosar, sunt ”scăpate” izolat, trunchiat, scoase din context, tocmai pentru a se putea face speculații pe ele. De cele mai multe ori, nici nu au legătură cu acuzația (fapta și încadrarea juridică), ci cu totul altceva, eventuale alte suspiciuni sau nu sau invenții pentru a crea revoltă, tocmai pentru a crea impresia că ceva este acolo și este chiar grav. Jurnaliștii în lupta pentru senzațional și ”breaking news” încep să speculeze cu privire la informațiile pe care le-au primit și să transforme cazul în ceva de o ”gravitate nemaiîntâlnită”, conștienți sau nu, sau poate raportat la comentariul cu care li se transmite pentru a îi determina să fie oripilați de ce li se ”dezvăluie”.
Curios este că ”sursa” informațiilor ”pe surse” aflate am constatat că ar fi același site online, pe care l-am găsit indicat în mai multe articole de presă care se referă la cazuri diferite (cel puțin 2), cercetate de parchete diferite, ceva de genul ”conform informațiilor obținute de cei de la ...”. Pare că în prezent există un site online, pretins a fi de presă, care ca o ”coincidență” este cel care reușește să aibă ”surse” în mai multe parchete, ceea ce mă face să bănuiesc că este ”site-ul de casă” al parchetelor prin intermediul căruia se ”scurg” informațiile din dosarele penale care se află în faza de urmărire penală, pentru ca jurnaliștii să afle ce li se transmite punctual, să fie oripilați și să înceapă să scrie. Scriu total pe lângă fapta și încadrarea juridică considerate infracțiune conform actelor acuzării, pentru că sunt manipulați cu informațiile ”pe surse” să se ducă ”pe fentă” și să speculeze în altă direcție, fiindu-le captată atenția, stârnindu-li-se interesul și provocându-li-se revolta, fiind astfel distrași de la fapta reală care e considerată infracțiune și pentru care s-a început urmărirea penală.
Poate că unii jurnaliști sunt de rea-credință, dar cel mai probabil unii încep să scrie și să ia atitudine publică, cu bună-credință, față de informațiile care li se transmit, trunchiat, manipulativ, informații care nu au legătură cu fapta și încadrarea juridică, dar care îi revoltă. Ei interpretează, speculează, se revoltă, își prezintă public revolta, fiind deja manipulați să se îndrepte într-o altă direcție pe o ipotetică faptă pe care nici măcar parchetul nu o consideră infracțiune pentru că nu a formulat o acuzație cu privire la ea. Iar asta prin mesajele pe care le primesc de la niște ”oameni de bine”: e grav, e horror, e nenorocire. Așa îi fac să creadă că e ceva extrem de grav acolo, ceva există, chiar dacă parchetul a spus sau nu oficial. Constrânși de timp, de urgență, de mediatizare, de senzațional, de așteptările cetățenilor, nu se mai gândesc prea mult, se duc ”pe fentă”, exagerează și scriu și ei sau vorbesc la TV în continuare pe ”senzaționalul” și ”gravitatea” de care vorbesc ceilalți.
A început morișca, bulgărele de zăpadă, care tot crește. Cetățenii ascultă, citesc ce zic jurnaliștii, văd n articole sau știri în același sens, cred. Cred că persoana este ”un monstru”, iar fapta este ”de o gravitate de neimaginat” și le prezintă public ca atare.
S-a creat emoția socială, revolta publică a cetățenilor, pericolul social pentru ordinea publică, este momentul ca parchetul să facă acuzația și să ia măsura preventivă. Rețin persoana, ocazie cu care presa află ”pe surse”, eventual știe de unde o ridică, o filmează, fotografiază, așteaptă la ușa parchetului să vadă ce face mai departe, ”informează” opinia publică în continuare, mai primește niște ”floricele” pe surse, pe lângă acuzație, societatea se oripilează.
În general, după reținere, parchetul face propunere de arestare preventivă, că are deja pericolul social față de ordinea publică generat în urma ”orchestrării” și creării ”artificiale” a pericolului social pentru ordinea publică, fiind creată presiunea asupra judecătorului și fiindu-i afectată independența și obiectivitatea, deoarece toată presa și societatea urlă ”monstrul”, ”de neacceptat”, ”la pușcărie”, habar neavând de ce este cercetat și acuzat în dosar.
Dacă cumva reacția societății nu este cea așteptată, din varii motive (că persoana avea o reputație bună în societate, că o parte din cetățeni știa cam ce a făcut în realitate, că însăși mediatizarea cazului îi creează suspiciuni cu privire la realitatea prezentată în presă, etc), parchetul se limitează la a lua măsura controlului judiciar.
Însă, chiar dacă este vorba de propunere de arest preventiv sau de control judiciar, măsura ajunge în fața unui judecător.
Și atunci presiunea publică prin intermediul presei continuă. Presa așteaptă la ușă, să vadă și să informeze ce a făcut ”judecătorul ăla”? ”E corupt sau nu”?
Până să se pronunțe judecătorul cu privire la arestul preventiv sau cu privire la plângerea împotriva controlului judiciar, presa primește ”pe surse” și actul oficial al parchetului privind luarea măsurii preventive. Fiind canalizată atenția deja într-o direcție care de cele mai multe ori nu are legătură cu fapta și încadrarea juridică, presa caută în continuare ”senzaționalul”, ”atrocitățile” care sunt pe lângă acuzarea oficială și le găsește, pentru că a avut grijă procurorul să îi dea muniție și să bage ”floricele” în actul lui, pe lângă acuzația oficială. Presa scrie despre ele, le exagerează, crește revolta, crește bulgărele și se rostogolește, morișca merge în continuare.
Culmea este că în unele acte privind măsurile preventive nu mai este trecută nici fapta și încadrarea juridică (trebuie să te duci în ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale ca să le găsești) și dacă citești cu atenție, comparativ, cele două acte ale procurorului vezi că însăși procurorul este posibil să fi scris că nu a găsit probele, ”arma crimei” pentru infracțiunile pentru care a pus în mișcare acțiunea penală, dar scrie că presupune că acuzatul și-a șters urmele.
Însă, aceste detalii importante din actul procurorului (prin care chiar el recunoaște că nu are probe) pot fi scăpate din vedere. Pentru că procurorul a avut grijă să scrie despre cu totul altceva în actul de luare sau propunere a măsurii preventive.
Este posibil să îi scape apărării și chiar judecătorului, influențați și ei de articolele de presă, că sunt tot oameni.
Apărarea poate să le scape din vedere ca urmare a oboselii, timpului scurt în care au fost percheziții, audieri, acte peste acte, sute de mii de hârtii în dosarul de urmărire penală, proceduri peste proceduri și să nu aibă timp să mai poată să facă o analiză detaliată comparativă, a ceea ce scrie în actele de urmărire penală care pot fi de zeci, sute sau chiar mii de pagini, în cele 2-3 ore pe care le are la dispoziție. Ca să le compare cu probele, n-are aproape nicio șansă, că nu i s-a permis să studieze actele dosarului de urmărire penală.
Procurorul a avut la dispoziție luni și ani ca să se gândească cum o pune în pagină ca să manipuleze. Pune termeni similari, dar nu identici în capitole diferite, ca să pară că are probe și e altceva decât ce zisese inițial.
Eu am citit un astfel de act al procurorului de luare a măsurii preventive, același lucru scris în nșpe modalități, relatări, judecăți de valoare, fapte care nu erau cele pentru care pusese în mișcare acțiunea penală și întrebam colegii care fuseseră în dosar înaintea mea: până la urmă care e acuzația? Câte fapte sunt și care sunt, că eu nu mai înțeleg nimic din ordonanța asta? De ce a fost acuzat în concret, că nu găsesc? Nici nu aveam cum, că nu scrisese în ordonanța de luare a măsurii asiguratorii care sunt faptele și încadrarea juridică pentru care a pus în mișcare acțiunea penală. Era așa ... o nebuloasă, un amalgam scris, ca să poată să susțină ce vor și să înțelegi ce vrei. Parcă își testa capacitatea de sinteza, analiză, logică și spirit de observație.
Bineînțeles că presa a scris în continuare, pe ”floricelele” introduse de procuror pe lângă acuzație. Site-ul sursă de informații ”pe surse” a cerut și drept la replică pe un material pe care nu îl scrisese, dar urma să îl scrie.
Și tot scrie presa și ”zugrăvește” acuzatul într-un ”monstru”, un pericol public la ordinea de drept, că încă nu s-a terminat, iar judecătorul încă nu a analizat nici primul act al procurorului, singurul pe care ar putea să îl analizeze în faza asta – actul de luare sau propunere a măsurii preventive.
Și uite așa, judecătorul este investit cu o cerere. El este tot om, are acces la presă, poate chiar citește, voit sau din greșeală, că deschide internetul sau televizorul și aude tocmai de cazul cu privire la care el a fost investit cu o cerere. Și vede cum a reacționat societatea, ce scrie presa, cum reacționează oamenii și începe să simtă presiune: ”sunt toți cu ochii e mine”, ”sunt cu ochii pe soluția pe care o dau”, ”indiferent ce soluție dau, voi fi terfelit public”, de presă, de societate, de parchet.
Dacă cumva societatea nu reacționează numai negativ cu privire la caz, persoană, fapte, după cum spera parchetul și începe să îi critice activitatea, încep autovictimizările, comunicatele de presă ale parchetului: ”condamnăm”, ”apărăm independența”, ”există prezumția de nevinovăție”.
Independența cui? Cine a fost independent și corect în efectuarea cercetării penale? Cum de au ajuns la un anumit site, ”pe surse”, dintr-o fază incipientă a cercetărilor penale informații din dosar?
Care prezumție de nevinovăție? Hai să ne uităm în comunicatul de presă și să îl comparăm cu acuzația (fapta și încadrarea juridică) din actele procurorului, o conține fidel? Care prezumție de nevinovăție, când în ordonanța de luare a măsurii preventive scrii despre multe altele care nu fac obiectul acuzației?
Unde sunt vinovații reali privind ”scăparea pe surse”? Unde este ”independența”, ”obiectivitatea” despre care vorbești în comunicatele de presă? Unde este ”prezumția de nevinovăție” pe care pretinzi că o respecți? NICĂIERI. Le-ai încălcat pe toate și te autovictimizezi. Și nu, nu e o afirmație gratuită, este suficient să ne uităm ce scria în comunicatul de presă . (În plus, am și probe pe caz concret ca să dovedesc că opinia mea este fundamentată pe probe, nu pe povești. Și, probabil, dacă colegii avocați vor citi ce scriu și se vor gândi la cazurile mediatizate în care ei au fost avocați, vor putea să dea multe alte exemple concrete, cu probe).
Revenind la judecătorul investit cu soluționarea cererii: să zicem că face eforturi să se tempereze, să ignore toate părerile publice și repercusiunile asupra imaginii propriei persoane și să analizeze obiectiv ce are în dosar ca să pronunțe o soluție, conform legii.
Însă, știe și i s-a confirmat deja față de ce li s-a întâmplat altor colegi judecători și i se va confirma și cu privire la propria persoană că indiferent de soluția pe care o va pronunța, în ochii unei părți din societate va fi ”condamnat” public, că a fost ”nedrept”, ”penal”, ”corupt” etc etc, iar aceste apelative îi vor fi atribuite public, indiferent cât timp a alocat și a cântărit ca să dea o soluție conform legii, raportat la acuzație (fapta și încadrarea juridică) și ce are în dosar.
Sau poate față de ceea ce e în dosar, prezentarea alambicată a faptelor, încălcarea prevederilor codului de procedură privind elementele obligatorii ale ordonanței procurorului, e manipulat și nu sesizează că s-a redactat actul într-o modalitate manipulatoare și se duce ”pe fentă” și dă o soluție care nu are treabă nici cu acuzația (fapta și încadrarea juridică), nici nu actele din dosar. Pentru că judecătorul este tot om și are și el la dispoziție tot numai câteva ore ca să analizeze și să pronunțe o soluție pe măsurile preventive raportat la un munte de acte din dosarul de urmărire penală (multe puse de umplutură de procuror, care nu au treabă cu nimic) și la zecile, sutele sau miile de pagini pe care i le-a scris în ordonanță sau referatul cu propunerea de arest preventiv.
Sau poate că om fiind, față de presiunea publică care s-a creat asupra lui, orchestrat și artificial (pentru că pericolul ăla social la ordinea publică nu mai are treabă cu fapta, ci cu exagerările, senzaționalul, și pericolul creat de presă în urma informațiilor primite ”pe surse”), involuntar, fără își dea seama, pronunță o soluție prin care să mulțumească partea din societate care este mai numeroasă în susținerea unei păreri publice, care nu are treabă cu legea, acuzația și actele dosarului, subconștientul său crezând că așa se va proteja de oprobiul public.
Domnilor și doamnelor, toată această situație descrisă mai sus în care asupra judecătorului se creează o presiune orchestrată și artificială ca să îl determine să îi fie mai teamă de reacția opiniei publice cu privire la persoana lui față de soluția pe care o va pronunța și să analizeze cu teamă cererea raportat la consecințele care le poate atrage asupra propriei persoane reacția opiniei publice, nu are treabă nici cu democrația, nici cu statul de drept, nici cu prezumția de nevinovăție, nici cu drepturile părților și nici cu garantarea independenței și imparțialității judecătorilor.
Asta deoarece prin folosirea unor astfel de practici, toate acestea sunt anihilate sau se încearcă a fi anihilate de o parte din procurori, care procedând astfel își fac propria lege.
Mai departe, la un moment dat dosarul ajunge să fie trimis în instanță (inculpatul e trimis în judecată), însă din când în când, tot ”pe surse”, presa mai scrie despre stadiul lui , pentru ca opinia publică să nu uite că „monstrul”, ”atrocitatea” este cercetată de un judecător și să fie atent judecătorul ăla să nu care cumva să nu îl condamne, că deja s-a stabilit public că e vinovat și infractor. De multe ori, presa scrie în momente cheie din dosar, când urmează să se judece o cerere, să se pună concluzii, să se pronunțe o soluție pe fondul acuzației. Nu care cumva judecătorul ”să uite” că sunt cu ochii pe el și să aibă grijă că societatea știe deja că acuzatul este vinovat.
Numai că judecătorul care este investit cu analiza acuzației pe fond, a avut mai mult timp la dispoziție, au fost proceduri pentru a efectua cercetarea judecătorească pentru ca și inculpatul și victimele să ceară încuviințarea de probe și să se administreze probele, să își facă apărările și să prezinte fiecare propria viziune față de faptă, situația de fapt, încadrarea juridică, lege, probe din dosar.
Și poate judecătorul constată că: nu există infracțiune, nu este există fapta, fapta nu e faptă penală, nu a existat forma de vinovăție, nu există probe, ci doar prezumții ale procurorului, sunt cauze de neimputabilitate sau cauze justificative incidente, dar este atenționat public la momentul oportun, de niște articole de presă, din care reiese cu alte cuvinte ”vezi ce faci, că lumea știe deja că ăla este infractor și vinovat”. Pentru că dacă citești articolele de presă, vezi cum au fost scrise, unele dintre ele vezi că au fost scrise de cineva care știa foarte bine situația din dosar și nu, nu doar ca informare a publicului despre stadiul unui dosar.
Așa se creează și presiunea asupra judecătorului care se pronunță pe fondul cauzei, ca imparțialitatea și obiectivitatea lui să fie afectate și să îi fie teamă de oprobiul public ca să pronunțe soluția care lui i-a rezultat analizând tot dosarul și probele, faptele, încadrarea lor juridică, aplicarea legii.
Și dacă cumva judecătorul pronunță soluția raportat la toate actele din dosar și lege, fără să condamne, începe presa: ”acuzatul era infractor, penal, vinovat, că știți deja asta”, iar judecătorul x și tot sistemul de justiție sunt niște ”corupți”, ”infractori”, ”hoți” etc, ”au scăpat hoțul”, „justiția nu își face treaba”, etc. Măcar judecătorul respectiv să fie dat exemplu pentru ceilalți judecători care să înțeleagă ce li se poate întâmpla, dacă nu condamnă cum li s-a cerut, când societatea condamnase deja acuzatul pe baza articolelor de presă scrise pe informațiile ”pe surse”.
Și uite așa, cetățenii încep să nu mai creadă în sistemul de justiție, iar judecătorilor să le fie teamă la următorul caz mediatizat de cum vor fi zugrăviți public, dacă nu pronunță soluția care li se impune, după manipularea din acte și presiunea publică creată orchestrat și artificial.
Sunt aceste practici legale, în conformitate cu statul de drept și democrația, domnilor și doamnelor?
Garantează ele drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului?
Respectă prezumția de nevinovăție?
Dacă răspunsul este nu, atunci nu cumva ele trebuie stopate și eradicate, astfel încât să avem lege aplicată unitar tuturor și ”justiție” în țara asta?
Pentru că injustiția i se poate aplica oricăruia dintre noi la un moment dat, dacă acceptăm ca astfel de practici să fie folosite în continuare.
PS:
1. PENTRU AVOCAȚI:
Art. 2 alin (2) din Legea nr. 51/1995: ”Avocatul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului”.
OMUL și drepturile, libertățile și interesele lui trebuie să primeze, indiferent de calitatea pe care o are într-un dosar.
Nu putem condamna niciun om în fața societății, deoarece nu noi pedepsim. Pedeapsa i-o aplică judecătorul, după ce termină cercetarea judecătorească și analizează și ”versiunea” omului despre realitatea juridică.
Cel mult, putem comenta, dar numai pe informații fidel prezentate, raportat la textul de lege, nu pe informații trunchiate, denaturate și scoase din context ”scăpate” ”pe surse”.
Asemenea practici ilegale și imorale trebuie stopate și sancționate și, totodată, ignorate informațiile ”pe surse” inclusiv de către societate, dacă vrem să avem ordine în societate, drepturi egale și legi care se aplică egal tuturor.
2. PENTRU PROCURORI:
Dacă voi, individual, nu vă regăsiți în practicile ilegale descrise mai sus, nu cumva însăși munca voastră este aruncată la coș din cauza practicilor altora dintre voi? Iar zilele, nopțile, sănătatea pe care le-ați pierdut ca să vă faceți treaba ca la carte, conform rolului constituțional, cu respectarea legii și a drepturilor tuturor va ajunge la un moment dat să fie ignorată, neapreciată, ba chiar să fiți condamnați pentru că se va crede în mod nereal că oricum și voi ați practicat la fel ca uscăciunile din breasla voastră?
Nu e păcat de munca voastră, cinstea și respectul față de profesie pe care îl acordați, ca să acceptați practicile astea ilegale, iar la un moment dat, în opinia generală să fiți băgați în aceeași oală cu ei, nemeritat?
3. PENTRU JUDECĂTORI:
Poate până acum nu ați avut ghinionul să vă fie repartizată o cerere sau un dosar care a fost mediatizat cu privire la care s-au folosit practicile de mai sus, însă vedeți cum se procedează cu colegii voștri.
Mâine poate fi altul dintre voi următorul ghinionist căruia i se repartizează un dosar și se va crea o presiune asupra lui prin practicile descrise mai sus.
Cât va trebui să se lupte cu el însuși ca să rămână independent și imparțial când pronunță soluția?
Nu ajunge stresul generat de volumul de muncă și timpul pe care îl aveți la dispoziție, mai e necesar să aveți încă un stres suplimentar și să acordați timp și temerii că veți fi terfeliți public, dacă nu dați soluția care vi se impune prin presiunea publică creată artificial asupra voastră?
Vor reuși toți să tempereze lupta internă și să fie independenți și imparțiali în pronunțarea soluției?
Referitor la percepția și (ne)încrederea societății în sistemul de justiție și în justiție la modul general, nu mai trebuie să vă atrag eu atenția cu privire alte practici de influențare orchestrată și artificială, ați constatat-o singuri.
4. PENTRU JURNALIȘTI:
Mulți dintre voi ați lucrat în trusturi de presă care la un moment dat au făcut ele sau persoane din cadrul lor obiectul unui dosar penal ”mediatizat” în care s-au folosit practicile ilegale descrise mai sus. Atunci le condamnați.
De ce nu ați învățat nimic din propria experiență și vă luați ”după fentă”? De ce nu sunteți mai rezervați și mai obiectivi?
Chiar dacă azi este vorba de alții, mâine pot să fie din nou ”ai voștri” terfeliți publici prin astfel de practici și poate condamnați fără să i săvârșit o infracțiune.
5. PENTRU TOȚI CETĂȚENII:
Dacă ne lăsăm manipulați și acceptăm astfel de practici, nu vă așteptați să fie vreodată ”justiție” în România și nu, nu din cauza judecătorilor, ci din cauza practicilor ilegale folosite de alții, pe care voi inconștient la susțineți și vă lăsați prinși în jocul lor ca ”justiția” să fie dictată.
Dacă acceptăm astfel de practici și permitem ca ele să fie generalizate (că e mai ușor să manipulezi, decât să muncești și să faci totul ca la carte, determinând societatea să pună presiune pe judecător), nu mai aveți pretenții și așteptări să se schimbe ceva în bine. Pentru că nu vom avea ”justiție”, ci ”injustiție”, iar următorul ”beneficiar” al ”injustiției” poate fi oricare dintre noi, cu concursul tuturor celorlalți.
Vedeți comunicate de presă ale parchetelor în care nu este prezentată fapta și încadrarea juridică aferentă (adică textul de lege care reglementează infracțiunea)? Criticați public, nu vă mai lăsați manipulați!
Vedeți articole de presă despre un dosar penal? Vedeți dacă ele conțin și fapta și încadrarea juridică, iar informațiile ”pe sursă” au legătură cu fapta.
Mai mult, fiți rezervați! Nici comunicatul de presă al parchetului și nici articolul de presă sau știrea de la TV nu sunt hotărârea de condamnare a instanței, iar ”filmul trecutului” habar n-aveți care e.
Ele sunt simple concluzii intermediare ale acuzării, care se pot confirma în final sau nu când judecătorul ajunge să pronunțe o soluție definitivă
