Avocat Elena Radu - Văd că mai începu azi un dosar de justiție ”televizată” - ”azilele grozei” la Bihor, acuzat Viorel Pasca.

Văd că mai începu azi un dosar de justiție ”televizată” - ”azilele grozei” la Bihor, acuzat Viorel Pasca. 

NU îl cunosc pe dl Viorel Pasca. 

Însă, de la o vreme începuse să îmi apară în feed , pe Facebeook, postări de-ale dânsului. 

Am citit vreo două și am văzut că dânsul se agita să îi ajute pe cei care sunt cazuri sociale, n au familie, au murit prin spital și nu are cine să îi îngroape, participa la înmormântări făcute de primării ale persoanelor decedate pe care nu le ridicase nimeni de pe la morgă. 

Asta îmi aduc eu aminte că citisem din postările dânsului. 

Nu părea deloc un om are ”omoară”, ”nenorocește oameni”, ci din contră, un om căruia îi pasă și încearcă să ajute. 

Azi, din câte văzui în dungă, este prezentat prin presă ca ”marele criminal”. 

Îmi adusei aminte de că parcă am citit niste postări și îi căutai contul de Facebook. 

https://www.facebook.com/viorelpasca82

Mă uitai puțin pe el. Omul încearcă să arate realitatea și din perspectiva lui, cum arătau în realitate acele clădiri. 

Sunt nenumărate postări de susținere de azi pe contul său de Facebook. 

NU știu e este în dosar. Însă, înainte de  a împroșca cu noroi, intrați și citiți și ce prezintă el. 

Duceți-vă în urmă și pe postările mai vechi de 2 zile și vedeți ce posta. 

Nu citiți numai articolele de presă și săriți repede să împroșcați cu noroi. 

Observ, mai ales în ultimele zile, că ce se prezintă în presă este al naiba de denaturat și scris cu un scop: după părerea mea, de a ajuta apărarea să prezinte situația de fapt după cum vrea ea mai puțin după cum a fost în realitate. 

Când se face cercetare penală ”televizată” pe un caz, aia nu mai e cercetare penală. 

Sunt mii de oameni omorâți anual, sunt mii de dosare penale pornite, le-ați văzut pe toate televizate?

De ce află presa imediat de unele și totul se transformă în circ și manipulare cu privire la unele dosare?

PS: Din câte văd, în articolele de presă totul se duce spre Bolojan. 

Pare dosar ”televizat” cu bătaie lungă, Bolojan. 

Viorel Pasca poate fi numai o victimă colaterală într-un război politic. 

N-ar fi prima dată când viața unor oameni este distrusă, fiind victime colaterale într-o luptă a grupurilor de interese din politică. 

Și ajungi la un moment dat să te gândești că munca, sănătatea, anii pierduți, facerea de bine ajunge belire de mamă pentru simplul fapt că ai avut ghinionul să fii într-o anumită zonă geografică sau într-un context în care era unul vizat de care nu aveai habar și te îngroapă pe tine ca să poată să îl agațe pe ăla.

PPS: Pun și alte versiuni ale realitatii care imi apar în feed. Postari ale diverselor persoane. 

Sa echilibrăm balanta. Să vadă lumea și alte păreri, nu doar ce prezinta presa.

Dati si voi o cautare pe Facebook dupa Vorel Pasca si cititi ce scriu persoanele care au fost volntare acolo zile intregi si comparati cu ce zice DIICOT.

Avocat Elena Radu

14 ANI ÎN CELULĂ. A SCRIS TOT. NU A UITAT NIMIC.

14 ANI ÎN CELULĂ. A SCRIS TOT. NU A UITAT NIMIC.

A intrat în închisoare arhitect. A ieșit martor. Și a jurat că nu va lăsa să se piardă niciun nume, nicio față, nicio noapte petrecută în beznă.

Ion Ioanid nu a supraviețuit pentru că a avut noroc. A supraviețuit pentru că și-a transformat memoria într-o armă. Iar acea armă a devenit, ani mai târziu, cea mai detaliată și mai cutremurătoare cronică a închisorilor comuniste românești scrisă vreodată de un deținut politic.

Aceasta este povestea omului care a refuzat să lase tăcerea să câștige.

TINEREȚEA ȘI LUMEA DINAINTE:

Ion Ioanid s-a născut în 1913, într-o familie intelectuală din București. A absolvit Facultatea de Arhitectură și s-a afirmat ca un profesionist respectat în anii interbelici, o perioadă în care România trăia, în ciuda tuturor contradicțiilor ei, o efervescență culturală reală. Orașul în care lucra Ioanid era un oraș al ideilor, al dezbaterilor, al libertății de a crea și de a gândi.

Era un om al lumii civilizate — un arhitect care gândea în spații, în proporții, în lumină. Nu era un politician. Nu era un extremist. Era un intelectual care credea că valorile creștine și naționale ale neamului său merită apărate prin cultură, nu prin arme.

Această convingere l-a adus, inevitabil, în coliziune cu noul regim.

ARESTAREA — PRIMA DIN MAI MULTE:

După instaurarea regimului comunist, valurile de arestări au măcinat România strat cu strat. Mai întâi politicienii, apoi militarii, apoi intelectualii, apoi preoții, apoi oricine care fusese văzut vreodată că citea o carte greșită sau frecventa oameni greșiți.

Ion Ioanid a fost arestat pentru prima dată la sfârșitul anilor '40, acuzat de activitate într-o organizație considerată subversivă de noile autorități. Dosarul său era legat de apartenența la cercuri intelectuale și spirituale cu orientare creștină — exact tipul de structuri informale pe care Securitatea le vâna cu o perseverență metodică și brutală.

Când oamenii în haine civile au bătut la ușa lui, Ioanid știa deja ce urmează. Știau cu toții. Vecinii dispăruseră noaptea. Prietenii nu mai răspundeau la ușă. România se transforma, cu fiecare dimineață, într-o țară în care a gândi liber devenea un act de curaj imens și periculos.

A fost dus la Securitate, anchetat, terorizat psihologic și, în final, condamnat. Dosarul complet al procesului său, ca al atâtor altora, a rămas mulți ani îngropat în arhivele care documentau crima organizată de stat.

CELULA — UNIVERSUL DE CÂȚIVA METRI PĂTRAȚI:

Ce înseamnă să fii arhitect și să fii închis? Înseamnă că ochii tăi, educați să măsoare spațiul, să perceapă proporțiile și să caute lumina, sunt forțați să înregistreze cu precizie cruzimea unui spațiu creat special pentru a distruge omul.

Ion Ioanid a trecut prin mai multe închisori în cursul detenției sale care a durat, cumulat, în jur de 14 ani. A cunoscut Jilava — fortăreața îngropată sub pământul de lângă București, unde umezeala intra în oase și unde întunericul era aproape total. A cunoscut Gherla — închisoarea din nordul Transilvaniei, unde bătăile erau sistematice și unde gardienii aplicau regulamentul terorii cu precizie de funcționari. A cunoscut lagărele de muncă de la Canal — Canalul Dunăre-Marea Neagră, acel proiect al morții lente unde deținuții politici mureau exploatați ca vitele, sub cerul liber al unei libertăți pe care nu aveau voie să o atingă.

La Jilava, celulele erau supraîncărcate. Oamenii dormeau pe rând. Aerul era viciat. Mâncarea era calculată la limita supraviețuirii biologice — nu ca să trăiești, ci ca să nu mori prea repede, pentru că un mort nu mai putea munci. Frigul iernilor era o tortură în sine. Deținuții se strângeau unii în alții ca să nu moară de hipotermie.

Ion Ioanid a văzut oameni murind lângă el. A văzut bătrâni umiliți. A văzut preoți torturați. A văzut profesori și medici și avocați reduși la statutul de animale în viziunea gardienilor lor.

Și a memorat tot.

MEMORIA CA ACT DE REZISTENȚĂ:

Acesta este poate cel mai extraordinar aspect al poveștii lui Ion Ioanid: în condiții în care orice hârtie, orice creion, orice obiect de scris era interzis și pedepsit cu bătăi, el și-a transformat memoria în arhivă.

Încă din primii ani de detenție, Ioanid a luat o decizie conștientă și extraordinar de curajoasă: va înregistra totul. Numele deținuților. Numerele celulelor. Numele gardienilor care băteau. Datele morților. Dialogurile surprinse în șoaptă. Detaliile procedurii de anchetă. Umilințele cotidiene ale sistemului. Momentele de grație — pentru că existau și acelea: o rugăciune șoptită împreună, un vers recitat pe dinafară, o poveste spusă în întuneric ca să treacă noaptea.

Memoria lui funcționa ca un aparat fotografic cu peliculă sensibilă. Iar el știa că această memorie era singura formă de responsabilitate morală pe care o putea exercita față de cei care nu vor supraviețui.

Conform mărturiilor și textelor sale ulterioare, Ioanid construia în minte sisteme de organizare a informației — o arhitectură a amintirii, dacă vrei, care folosea tocmai instrumentele profesiei sale: structurare, ordine, ierarhie, detaliu. Un arhitect care nu mai putea construi clădiri și-a construit, în schimb, un monument interior al memoriei colective.

OAMENII DIN CELULĂ — PORTRETE SALVATE DE LA UITARE:

Ceea ce face din opera lui Ioanid un document unic în istoriografia română a detenției politice este tocmai această capacitate a sa de a vedea oamenii, nu doar suferința abstractă.

În paginile memorialului său, apar zeci de portrete individuale. Oameni cu nume, cu profesii, cu familii, cu istorii personale. Un profesor de matematică din Iași care rezolva probleme în minte ca să nu înnebunească. Un preot ortodox care refuza să renunțe la rugăciunea de seară indiferent de consecințe. Un țăran din Moldova arestat pentru că refuzase să intre în colectiv și care nu înțelegea cum de a ajuns în același loc cu profesori și avocați din București — dar care înțelegea, instinctiv, că toți sunt acolo din același motiv: au refuzat să se predea.

Aceste portrete sunt mai valoroase decât orice statistică. Ele transformă numărul abstract al victimelor — estimat la sute de mii de deținuți politici în România comunistă — în fețe, în voci, în destine individuale.

Ioanid știa că regimul voia exact contrariul: voia să șteargă fețele, să anonimizeze suferința, să transforme crimele în abstracțiuni administrative.

El a refuzat această ștergere cu fiecare neuron din creierul său.

ELIBERAREA ȘI EXILUL — LUPTA CONTINUĂ:

Ion Ioanid a fost eliberat după ce a executat sentința. Ieșirea din închisoare nu însemna, însă, libertate. Foștii deținuți politici erau urmăriți de Securitate, li se interzicea accesul la profesie, erau izolați social, trăiau sub presiunea constantă că oricând pot fi rearestaturi.

Pentru Ioanid, ca pentru mulți alții, singura cale de a-și onora promisiunea față de morții din celule era exilul. Plecarea din România — un act în sine extrem de dificil și periculos în epoca comunistă — a reprezentat pentru el nu o fugă, ci o misiune.

Ajuns în Occident, a făcut ceea ce juruse că va face: a scris. A scris cu o precizie și o disciplină care îi aminteau de profesia sa de arhitect. A construit, pagină cu pagină, o edificiu al memoriei, cu fundații solide în detaliul concret și cu ziduri ridicate din sute de mărturii pe care le purtase cu el ani de zile.

ROBINSON-UL ÎNCHISORILOR — OPERA SA:

Memorialul lui Ion Ioanid, publicat în exil în mai multe volume sub titlul „Închisoarea noastră cea de toate zilele", a reprezentat un moment de referință în literatura memorialistică a rezistenței anticomuniste românești.

Titlul însuși este un manifest. „Închisoarea noastră cea de toate zilele" — o parafrazare deliberată a rugăciunii Tatăl Nostru — transmite esența experienței: pentru generația sa, închisoarea nu a fost un accident al vieții. A fost viața însăși, normalitatea forțată, cotidianul impus de o putere criminală.

Opera sa a apărut în mai multe volume, publicată în diaspora, și a circulat clandestin și în România, în copii dactilografiate sau aduse în secret din Occident — acele samizdat-uri care reprezentau și ele un act de rezistență, pentru că a deține o astfel de carte era suficient pentru a fi arestat.

Valoarea documentară a operei lui Ioanid este recunoscută astăzi de istorici și cercetători. Ea conține informații care nu se regăsesc în niciun alt document — pentru că Ioanid a fost acolo, a văzut, a auzit, a memorat. Este sursa primară ireductibilă a unui jurnalist care nu a avut niciodată hârtie și creion la dispoziție, dar care a avut ceva mai puternic: voința de a nu uita.

CEI PE CARE I-A SALVAT DE LA UITARE:

Prin opera sa, Ion Ioanid a adus în lumină și figuri ale rezistenței spirituale din închisorile comuniste românești — oameni care altfel ar fi rămas necunoscuți. A scris despre colegi de celulă legați de mișcări spirituale și creștine care refuzaseră să colaboreze cu regimul, despre preoți și mireni care transformaseră spațiul detenției într-un spațiu al demnității interioare.

Această dimensiune a mărturiei sale se înscrie în fenomenul mai larg al rezistenței spirituale din închisorile comuniste românești — acel curent pe care unii istorici îl numesc „rezistența prin credință", reprezentat de figuri precum Valeriu Gafencu sau Nicolae Steinhardt, și care a produs în celulele închisorilor unele dintre cele mai profunde experiențe spirituale din istoria modernă a României.

Ioanid nu era un teolog. Era un arhitect. Dar a înțeles, în celulă, că omul este mai mult decât corpul său — că există o dimensiune a ființei umane pe care nicio Securitate din lume nu o poate ancheta, bate sau înfometa.

MOȘTENIREA — CE RĂMÂNE DUPĂ CE TOTUL TACE:

Ion Ioanid a murit în exil, departe de țara pentru care suferise și pe care o iubise cu prețul a 14 ani din viața sa. Dar opera sa a supraviețuit. După 1989, volumele sale au putut fi publicate și în România, ajungând în mâinile generațiilor care nu trăiseră comunismul și care aveau nevoie să înțeleagă ce se petrecuse cu părinții și bunicii lor.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet — locul unde zac în uitare atâtea dintre victimele sistemului pe care Ioanid l-a documentat — păstrează astăzi memoria acestei generații. Iar opera lui Ioanid este o piesă esențială din mozaicul acelei memorii.

Întrebarea pe care trebuie să o ridicăm nu este doar „ce au îndurat ei?". Întrebarea mai grea, mai incomodă, este: „ce am face noi în locul lor?". Ioanid nu a fost un erou de roman. A fost un om obișnuit — un arhitect cu un dosar, cu o familie, cu o viață pe care o pierdea zi cu zi în celulă. Și tocmai de aceea alegerea lui de a memora, de a mărturisi, de a nu tăcea, este atât de copleșitoare. Nu ne spune că eroismul este privilegiul câtorva. Ne spune că fiecare om poartă în el capacitatea de a rezista prin adevăr.

Într-o lume în care istoria se rescrie cu ușurință, în care arhivele se pot închide și mărturiile pot fi ignorate, opera lui Ion Ioanid ne amintește că memoria este un act politic. Că a ști înseamnă a fi responsabil. Că uitarea nu este niciodată inocentă.

Cunoaști pe cineva care a trăit detenția politică sau a cărei familie a fost afectată de comunism? Scrie în comentarii — fiecare poveste merită să fie auzită. Distribuie această postare ca să nu fie uitat ce s-a întâmplat în închisorile României.

#istorieromânească #comunismulromânesc #detenție politică #rezistențaanticomunistă #memorieisторică #închisorile comuniste #România

Arhiva Interzisă

5 - 6 septembrie 1950 Sighet

I-AU SCOS NOAPTEA. NIMENI NU A ȘTIUT UNDE

În noaptea de 5 spre 6 septembrie 1950, la Sighet, se întâmpla ceva ce regimul comunist nu voia să știe nimeni. Nici familiile. Nici avocații. Nici măcar gardienii care nu primiseră ordin. Sute de deținuți politici — foști miniștri, generali, episcopi, profesori universitari, academicieni, oameni care construiseră România modernă — au fost smulși din celulele lor, urcați în camioane militare și dispersați în întuneric spre închisorile din interior. Operațiunea purta un nume de cod banal, aproape obscen în simplitatea lui: „Munca".

Nimeni nu i-a anunțat. Nimeni nu i-a întrebat. Ei nu existau.

ACEASTA ESTE POVESTEA NOPȚII CARE A DESĂVÂRȘIT TĂCEREA.

ÎNCEPUTUL SIGHETTULUI:

Închisoarea din Sighetu Marmației nu fusese construită pentru criminali de drept comun. Fusese construită — sau mai bine zis reconvertită — pentru a înghiți o întreagă generație de elite. Regimul comunist instaurat cu baionete sovietice înțelegea, cu o luciditate rece și sistematică, că nu poate controla un popor cât timp există oameni care au știut ce înseamnă altceva. Oameni care guvernaseră. Care judecaseră. Care predicaseră. Care scrisessră constituții sau comandaseră armate.

Începând cu mai 1950, Sighetu Marmației devenise destinația finală pentru cei mai importanți deținuți politici din România. Locul fusese ales cu deliberare: orașul era la granița cu Uniunea Sovietică, izolat geografic de restul țării, accesibil cu dificultate și ușor de blocat informațional. Familiile celor închiși nu știau unde sunt rudele lor. Scrisorile nu ajungeau. Vizitele erau interzise. În unele cazuri, arestarea se produsese fără mandat, fără dosar, fără proces — oameni ridicați noaptea și dizolvați în sistemul carceral ca o picătură de cerneală în apă.

Celulele închisorii găzduiau, cot la cot, foști prim-miniștri și episcopi greco-catolici, academicieni și generali de armată, economiști și mari proprietari de pământ. Era o colecție sistematică a tot ce România interbelică produsese mai valoros în materie de conducere și cultură. Regimul nu îi judeca pentru crime reale. Îi judeca pentru că existaseră.

CONDIȚIILE DIN CELULE:

Viața cotidiană la Sighet în vara lui 1950 era un exercițiu de distrugere lentă, calculată. Rațiile alimentare se situau sub minimul fiziologic. Conform mărturiilor supraviețuitorilor și documentelor cercetate ulterior de Memorialul Sighet, deținuții primeau o supă apoasă și câteva sute de grame de pâine pe zi. Scorbutul, pelagra și edemele provocate de malnutriție erau prezente în aproape toate celulele.

Lumina naturală era un lux pe care arhitectura închisorii îl rationa cu cruzime. Ferestrele, înalte și înguste, filtrau o lumină palidă care nu ajungea niciodată să încarce cu viață spațiul din jur. Plimbările în curte erau rare și supravegheate. Conversațiile între deținuți — interzise în principiu, tolerate uneori în practica gardienilor mai puțin zeloși — se purtau în șoaptă, cu ochii pe ușă.

Și totuși, în această mizerie calculată, se întâmpla ceva ce regimul nu anticipase complet: oamenii nu se rupeau. Foști miniștri recitau din Eminescu pe de rost. Episcopi țineau predici în șoaptă pentru colegii de celulă. Profesori universitari organizau cursuri informale de istorie, filozofie, medicină — transmitând cunoaștere ca pe o formă de rezistență. Nu pentru că speranța era certă. Ci pentru că demnitatea era singura proprietate pe care sistemul nu o putuse încă confisca.

PLANUL SECRET — OPERAȚIUNEA „MUNCA":

Documentele de arhivă cercetate după 1990, inclusiv cele din fondurile CNSAS, arată că decizia de evacuare a deținuților de la Sighet nu a fost spontană. Ea a fost planificată cu săptămâni înainte, la nivelul Ministerului Afacerilor Interne, în coordonare cu structurile Securității. Motivele exacte nu sunt pe deplin clarificate nici astăzi, dar istoricii avansează câteva ipoteze documentate: presiunea internațională crescândă în legătură cu soarta elitelor politice arestate, reorganizarea administrativă a sistemului penitenciar și posibila intenție a regimului de a deconcentra deținuții valoroși — fie pentru a-i folosi ca monedă de schimb diplomatic, fie pentru a dispersa orice potențial nucleu de rezistență organizată.

Operațiunea a primit numele de cod „Munca" — un eufemism care spunea totul despre limbajul de lemn al epocii. În noaptea de 5 spre 6 septembrie 1950, sub acoperirea întunericului, camioane militare au intrat în curtea închisorii. Deținuții au fost treziți, li s-a ordonat să se îmbrace, li s-au dat câteva minute pentru a-și lua lucrurile — aceia care mai aveau ceva — și au fost urcați în vehicule fără să li se spună destinația.

Unii, conform mărturiilor înregistrate ulterior, credeau că sunt duși la execuție. Atmosfera era cea a oamenilor care nu mai au nimic de pierdut.

CAMIOANELE ÎN NOAPTE:

Drumul în sine era o tortură. Camioanele militare nu aveau condiții pentru transport uman civilizat. Bătrânii — și mulți dintre deținuți erau în vârstă înaintată, unii depășind șaptezeci de ani — stăteau înghesuiți, pe podea sau pe bănci de lemn, trecând prin noapte pe drumuri de munte. Septembrie în Maramureș poate aduce deja răceli aspre, iar îmbrăcămintea majorității era precară după luni de detenție.

Nimeni nu știa unde merge. Gardienii nu răspundeau. Tăcerea era răspunsul oficial al unui sistem care nu considera necesar să explice nimic celor pe care îi considera deja inexistenți din punct de vedere legal și social.

Convoaiele s-au dispersat spre mai multe destinații: închisoarea Văcărești din București, Aiud, Ocnele Mari, Gherla — locuri cu propriile lor istorii de suferință sistematică. Dispersarea era și ea un instrument: separa oamenii care se cunoșteau, distrugea micile comunități de supraviețuire morală pe care deținuții le construiseră în celulele de la Sighet, rupea rețelele informale de solidaritate.

UNII NU AU MAI PLECAT:

Trebuie spus, cu toată gravitatea pe care o merită, că nu toți deținuții de la Sighet au apucat să fie evacuați în septembrie 1950. Unii muriseră deja. Alții aveau să moară curând după transfer, epuizați de luni de malnutriție și boli netratate.

Sever Bocu, tribunul Banatului, a murit la Sighet la 21 ianuarie 1951, la 76 de ani, după ce fusese bătut și înfometat sistematic. Iuliu Maniu, cel mai important om politic al României interbelice, liderul Partidului Național Țărănesc și simbolul rezistenței democratice la presiunea comunistă, a murit la Sighet pe 5 februarie 1953, după ani de detenție în condiții inumane. Gheorghe Brătianu, istoricul de talie europeană, fiul lui Ion I.C. Brătianu, a murit la Sighet în 1953. Ion Mihalache, cofondatorul Partidului Național Țărănesc, a murit la Râmnicu Sărat în 1963, după ani de detenție. Alexandru Marcu, Constantin Titel Petrescu, Radu Gyr — fiecare cu propria sa tragedie, fiecare cu propria sa rezistență.

Sighetu Marmației a înghițit o generație întreagă. Unii au ieșit de acolo. Mulți nu.

FEMEILE CARE AU AȘTEPTAT:

Există o dimensiune a acestei tragedii care este adesea trecută sub tăcere: familiile. Soțiile, copiii, părinții celor închiși trăiau în propria lor formă de detenție invizibilă.

Conform documentelor studiate de cercetătorii Memorialului Sighet, familiile deținuților politici erau adesea supuse unor presiuni sistematice: exmatriculate, concediate, evacuate din locuințe, supravegheate de Securitate. Copiii sufereau consecințe directe — excluși din școli sau universități pe motiv că părintele era „dușman al poporului".

Și cel mai greu: nu știau nimic. Nu știau dacă soțul mai trăiește. Nu știau unde este. Nu puteau trimite alimente sau medicamente. Unele femei au bătut ani de zile la uși de instituții cerând informații și primind tăcere sau amenințări. Câteva și-au găsit rudele abia după 1990 — sau nu le-au găsit niciodată, rămânând să caute un mormânt fără cruce, o groapă comună fără marcaj.

TĂCEREA CALCULATĂ:

Ceea ce face operațiunea „Munca" deosebit de sinistră în arhitectura represiunii comuniste nu este violența în sine — violența era prezentă și altundeva, și în alte momente. Este tăcerea organizată. Tăcerea ca politică de stat.

Regimul nu anunța că a arestat pe cineva. Nu anunța că l-a mutat. Nu anunța că a murit. Familia putea afla că un om era mort abia după ani — dacă afla vreodată. Aceasta era o formă de tortură extinsă la scara întregii societăți: nimeni nu știa cu certitudine soarta nimănui. Frica era amplificată tocmai de această incertitudine.

Documentele operative ale Securității, cercetate parțial după 1990 și publicate sau analizate de CNSAS și de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, arată că această tăcere era deliberată și instrucțiunile privind secretul operațiunilor de transfer veneau de la nivelele superioare ale aparatului de represiune.

MEMORIALUL CARE NU TREBUIA SĂ EXISTE:

După 1989, clădirea închisorii de la Sighetu Marmației a supraviețuit. A supraviețuit nu pentru că regimul democrat următor ar fi grăbit să transforme locul în simbol — dimpotrivă, pentru mulți ani pericolul demolării sau al reconvertiri banale a fost real.

Efortul de a transforma locul în memorial a venit în mare parte din inițiativa unor intelectuali și a supraviețuitorilor sau familiilor victimelor. Academia Civică, condusă de Ana Blandiana și Romulus Rusan, a construit ceea ce astăzi reprezintă unul dintre cele mai importante muzee memoriale din Europa de Est: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet.

În celulele unde muriseră miniștri și episcopi, astăzi se pot vedea fotografii, documente, obiecte personale. Pe pereți, nume. Mii de nume. Oameni care au existat. Oameni pe care un regim a decis că nu mai au dreptul să existe.

În fiecare vară, la Sighet se organizează „Școala de Vară", unde tineri din România și din afara granițelor încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat. Nu pentru a urî. Ci pentru a nu uita. Și pentru ca uitarea să nu devină complice.

CE RĂMÂNE:

Noaptea de 5 spre 6 septembrie 1950 nu a fost un accident al istoriei. A fost o decizie. Luată de oameni, pentru a distruge alți oameni. Executată cu eficiență birocratică, acoperită cu tăcere instituțională, justificată cu un limbaj de lemn care transformase crimele în „măsuri administrative".

Cei care au fost urcați în acele camioane în noapte — bătrâni, bolnavi, epuizați, smulși din somnul adânc al celulelor — nu strigau. Nu aveau cui. Dar fiecare dintre ei purta în el o Românie pe care regimul voia s-o șteargă: o Românie care crezuse în democrație, în stat de drept, în libertate de conștiință, în demnitatea omului față de stat.

Nu au reușit să o șteargă complet. Dovada este că astăzi știm aceste lucruri. Dovada este că putem spune aceste nume. Dovada este că Memorialul de la Sighet există și că mii de oameni îl vizitează an de an, căutând în acele celule un răspuns la întrebarea pe care fiecare generație trebuie să și-o pună: ce suntem dispuși să facem pentru libertate? Și cât de ușor poate fi smulsă?

Aceasta nu este doar istorie a altora. Este istoria familiilor noastre, a bunicilor și străbunicilor noștri, a țării pe care o locuim. Iar dacă nu o cunoaștem, riscăm să nu recunoaștem semnele când ele revin — nu neapărat în aceeași formă, dar cu aceeași esență: un sistem care decide că unii oameni nu mai au dreptul să existe.

Tu ai auzit de operațiunea „Munca" sau de transferurile secrete de la Sighet? Ai un bunic sau o rudă afectată de represiunea comunistă? Scrie mai jos — fiecare poveste personală contează și merită să fie auzită.

Distribuie această postare ca să nu fie uitat ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Unii dintre ei nu au mai putut spune nimănui. Noi putem.

#SighetulMarmației #ComunismulRomânesc #MemorialulSighet #DeținuțiPolitici #SecuritateaRomâniei #RezistențaAnticomunistă #IstoricRomânesc

Arhiva Interzisă

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui - incendiile din apropierea reactorului nuclear de la Cernobîl

Aria cuprinsă de incendiile din apropierea reactorului nuclear de la Cernobîl a crescut de ieri până astăzi de peste două ori, ajungând la aproximativ 25 km². Incendiul se află în interiorul zonei de excludere și este alimentat de vegetația uscată, temperaturile ridicate și vântul puternic. Deocamdata nu sunt inregistrate valori crescute ale nivelului radiației in punctele din vecinatatea centralei.

Un incendiu de proporții se manifestă în imediata vecinătate a Centralei Nucleare de la Cernobîl. În partea stângă a imaginii se află reactorul nr. 4, protejat în prezent de sarcofagul de izolare, iar în partea dreaptă este evidențiată cu roșu zona afectată de incendii, care depășește 11 km². Incendiile din Zona de Excludere reprezintă un motiv de monitorizare atentă, deoarece arderea vegetației poate remobiliza în atmosferă particule și radionuclizi depuși în sol după accidentul din 1986. Direcția vântului, intensitatea focului și condițiile meteorologice vor determina dacă și în ce măsură aceste particule pot fi transportate la distanță. De aceea, evoluția situației trebuie urmărită permanent prin imagini satelitare și prin rețelele de monitorizare a radioactivității atmosferice.

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea - Turnurile Babel pe care le construim mereu, constant, irațional, împinși de Zeitgeist-ul malefic al unor epoci blestemate și degenerate

 

Turnul Babel (în ebraică מגדל בבל Migdal Bavel, în arabă برج بابل Buj Babil)

Turnurile Babel pe care le construim mereu, constant, irațional, împinși de Zeitgeist-ul malefic al unor epoci blestemate și degenerate, pretind că sunt: 

(a) omnisciente : informează-te doar din surse oficiale, încrede-te doar știința stabilită, zic milițienii adevărului, plătiți fiind să ucidă sau să țină sub obroc adevărul de la nivelul ierbii, opțiunea alternativă, opinia, credința, 

se manifestă că fiind: 

(b) omnipotente: dacă nu știi, te învățam, dacă nu poți, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm; cine nu e cu noi, e împotriva noastră și va fi exterminat, și tind să se extindă peste tot, să fie ubicue, 

(c) omniprezente.

Omnisciența, omnipotența, și omniprezența sunt atribute care se potrivesc numai lui Dumnezeu. 

Când sunt însușite de făcături mundane, cum ar fi o oligarhie plutocrată, cleptocrată* sau patocrată, susținută de armate de birocrați obtuzi și elite auto-mandatate, devin caracteristici ale totalitarismului.

Dacă nu identificați patocrații, vă dau eu un indiciu: micul Goe de la Cotroceni tocmai ce s-a auto-identificat drept șef al sistemului. A devenit împăratul muștelor. 

Dacă nu identificați cleptocrații* și prostocrații, vă dau eu un indiciu: politicienii “pro-europeni”, ăia care au dus România și poporul român pe marginea prăpastiei economice, se întâlnesc de zor la Vila Lac, unde se ceartă ca chiorii pe sinecuri și viitoare șpăgi și contracte pe bani publici ca să găsească cea mai bună metodă da România și poporul român să facă un pas înainte… 

Sistemul pe care micul Goe de la Cotroceni s-a înscăunat șef pretinde, desigur, cele trei atribute ale totalitarismului, cele care se potrivesc doar lui Dumnezeu. 

Ca și birocrația UEropeană, sistemul condus acum în România de împăratul muștelor l-a negat pe Dumnezeu. 

Orice turn Babel care l-a evacuat pe Dumnezeu s-a prăbușit. Orice imperiu care a pretins totul, inclusiv eternitatea, a pierit în cenușă.

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea

Veteranii de război ai Neamului Românesc către Preafericitul Părinte DANIEL Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Munteniei și Dobrogei, Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericite Părinte Patriarh, Înaltpreasfințiți Părinți Mitropoliți, Arhiepiscopi și Episcopi, Membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

 

Preafericitului Părinte DANIEL

Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Munteniei și Dobrogei,

Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericite Părinte Patriarh,

Înaltpreasfințiți Părinți Mitropoliți, Arhiepiscopi și Episcopi,

Membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

Noi, veteranii de război pentru apărarea pământului și neamului românesc, fii ai Bisericii Ortodoxe Române, ne adresăm Preafericirii Voastre și Sfântului Sinod. Încă din anul 2012 am depus la Sfântul Sinod al Patriarhiei Române și la instituțiile statului român documente și mărturii care semnalau abateri necanonice grave în conducerea Mitropoliei Basarabiei. Aceste avertismente au fost confirmate de evenimentele recente.

Considerăm că este momentul ca ele să fie luate în seamă pentru buna orânduire de acum înainte a Bisericii. Salutăm decizia de a pune Mitropolia Basarabiei sub oblăduirea directă a Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Această măsură readuce legătura firească cu Țara-Mamă și cu Biserica Neamului, așa cum a existat de-a lungul veacurilor, și întărește unitatea duhovnicească a românilor de pe ambele maluri ale Prutului.

De aceea, vă adresăm următoarele rugăminți:

Să se mențină oblăduirea directă sub Mitropolia Moldovei și Bucovinei și să se numească un Arhiepiscop ales dintre episcopii vrednici ai locului, în cadrul acestei Mitropolii, sub conducerea Înaltpreasfințitului Teofan.

Să se restaureze astfel spiritualitatea comuniunii de dinainte de 1812.

Să se recunoască în mod clar că Biserica Ortodoxă Română de la Răsărit de Prut nu are nevoie de autonomie separată, ci de integrare deplină și organică în trupul Bisericii Naționale.

Să se acorde prioritate consolidării legăturilor canonice și duhovnicești cu Patriarhia Română și cu Mitropolia Iașilor, pentru asigurarea păcii și a bunei orânduiri bisericești.

Veteranii de război ai Neamului Românesc rămân alături de Biserica Mamă și doresc ca unitatea duhovnicească și națională să fie întărită în mod concret.

Cu respect,

Asociația Republicană a Participanților la Războaie

Președinte ARPR – Vasile Zaiaț

Secretar Executiv ARPR – Veaceslav Verlan

Observație: Nimeni din presa românească nu a preluat povestea cu steagurile de luptă rusești de la biserica rusă a lui Becali din Pipera.

Observație: Nimeni din presa românească nu a preluat povestea cu steagurile de luptă rusești de la biserica rusă a lui Becali din Pipera. 

Nimeni, nicăieri. 

Ar fi fost frumos, chiar mai mult decât util, pentru că acele steaguri reprezintă, din punctul de vedere al propagandei ruse, o agresiune la adresa României, despre care mai mulți români ar fi trebuit să afle. 

Inclusiv despre complicitatea lui Becali în această treabă - nu este irelevant. 

Păcat. 

Din fericire, exclusiv pe o mână de postări din ultimele zile, presiunea creată a dus totuși la îndepărtarea steagurilor, inițial, de pe stâlpii de iluminare, apoi de pe schelele bisericii.

Ce nu s-a văzut în pozele de ieri de la biserica rusă a lui Becali, dar devine evident în pozele de azi dimineață, este că dupa ce stegurile de luptă ale armatei ruse au fost date jos de pe stâlpii primăriei Voluntari, deci autoritățile s-au spălat pe mâini — acestea au fost mutate pe schelele bisericii aflate încă în construcție. 

Prin urmare, Becali și preoții de la biserica lui își asumă steagurile folosite de Kremlin în propagandă de război, instrumentalizând creștinismul și imaginea lui Hristos ca să prezinte bombardarea de 4 ani a civilor ucraineni drept un "război sfânt", așa cum l-a descria și Kiril, șeful sectei numite "Biserica Ortodoxa Rusă". 

Pe stâlpi, oricine putea spune "nu știm cine le-a pus". Pe schela ctitoriei, steagurile aparțin acum vizibil ctitorului și clerului care slujește acolo.

Steag al armatei ruse, arborat la biserica rusă a lui Becali din Pipera 

Același steag a fost adus zilele trecute în Piața Victoriei de Feodor Afanasii, care venea acolo direct dela Ambasada Rusă.

Steagul se folosește de simboluri creștine, chipul lui Hristos dintr-o o veche icoană rusă, ca să justifice omorârea civililor din Ucraina. Un simbol creștin e folosit ca sa justifice o drăcovenie.  În imagine, steagul de le tancul rusesc este din estul Ucrainei, 2014. 

DETALII DESPRE STEAGUL ARMATEI RUSE:

-Pe steag este o icoana ruseasca din sec XII cu chipul lui Iisus de pe Giulgiu, "Mantuitorul nu este făcut de mâini", folosită de secole de armata rusă în timpul campaniilor militare.  

- Steagul este și în prezent folosit de armata rusa in Ucraina, alaturi de steagul imperial rusesc si secera si ciocanul.

- "Din cele mai vechi timpuri, (icoana) "Mântuitorul nu este făcut de mâini" s-a ridicat deasupra armatei ruse", scrie site-ul apropiat Kremlinului, pravslov .ru. 

- "În 2014, miliția din Donbass a ridicat steagul cu imaginea Mântuitorului deasupra capului cu un motiv. Și astăzi, în timpul luptelor, soldatul rus a ridicat spontan din nou acest steag peste el", scrie pravslov.

- Icoana este folosită de armata rusă în timpul campaniilor militare, și a fost adesea purtată în marșuri sau așezată în corturi de comandă, simbolizând protecția divină asupra trupelor. 

- Steagul e considerat un mijloc de a menține moralul și credința soldaților ruși.

- Icoana este folosită de secole de armatele rusești în timpul marilor campanii, cum ar fi cele din timpul lui Ivan cel Groaznic sau ale lui Petru cel Mare. 

- În campaniile împotriva suedezilor și turcilor, prezența icoanei a fost văzută ca un semn al binecuvântării divine pentru succesul militar.

- Dincolo de aspectul religios, icoana a devenit un simbol al identității rusești ortodoxe și este folosită pentru a întări sentimentul de unitate și scop comun în rândul trupelor.

- Chiar și în ultimul secol, în timpul celor două războaie mondiale, această icoană a continuat să fie un simbol important, chiar dacă mai puțin prezent datorită politicilor oficiale ale statului sovietic care au descurajat manifestările religioase. 

- Simbolul este promovat intens in spațiul românesc în ultimii ani de apropiați ai ambasadei Ruse ca Afanasii, de asociația "Neamunit" condusă de Aureliu Surulescu, și a fost promovată de George Simion la protestele AUR de anul trecut.

DE CE "BISERICĂ RUSĂ"?

- Stilul arhitectural al bisericii lui Bacali din Pipera  NU ESTE ROMÂNESC, este cel ortodox rusesc, stilul neo-rus, caracterizat prin cupolele în formă de bulb de ceapă aurite, spre deosebire de cupolele bizantine clasice, tradițional românești.

-  Aranjamentul cu mai multe cupole pe tamburi (tobe) cilindrice, sunt o compoziție clasică în arhitectura rusă ortodoxă.

- Cupolele în formă de ceapă s-au dezvoltat în Rusia începând cu perioada medievală târzie (secolele XV–XVI), evoluând din influențele bizantine, dar adaptate la condițiile locale (zăpadă care alunecă mai ușor) și la estetica specifică rusă. 

- Acest stil este tipic pentru Biserica Ortodoxă Rusă și se regăsește în Rusia, Ucraina, Belarus și în comunitățile ortodoxe ruse din diaspora. 

În România, arhitectura bisericească tradițională este diferită: exemplu:

- Stilul brâncovenesc este este rafinat, cu fațade bogat sculptate și logii, spre deosebire de cel rusesc, dominat de turle multiple cu cupole aurite în formă de ceapă

- Bisericile moldovenești, adesea cu turle mai zvelte sau influențe gotice, occidentale.

- Deși există influențe rusești în unele biserici din Moldova (ex. turle în bulb de ceapă la anumite monumente), stilul cu cupole aurite masive de ceapă rămâne specific rusesc.

Biserica din imagine este, așadar, un exemplu de arhitectură ortodoxă cu puternice influențe rusești.

De asemenea, biserica nu pare să aibă un nume oficia, e ctitoria personală a lui Gigi Becali, și are trei hramuri (trei sfinți ocrotitori), dar nu se cunoaște care sunt aceștia. 

Recent, 14 iunie 2026, a avut loc o slujbă de sfințire mică, care permite oficierea slujbelor; iar consacrarea definitivă este planificată peste circa 2 ani.

Turlele în stil rusesc sunt alegerea personală a ctitorului, Gigi Becali.

Deși exteriorul este inspirat din arhitectura ortodoxă rusească, în timp ce interiorul folosește tehnică bizantină de mozaic.

De observat că crucile de pe turle nu sunt varianta clasică rusească cu bara inferioară înclinată, crucea cu trei brațe specific rusească, unde bara de jos simbolizează spânzurarea tâlharului. 

Stilul turlelor și cupolelor rămâne rusesc, deși crucea a fost adaptată; acest detaliu nu schimbă exteriorul inspirat din arhitectura rusească.

Gigi Becali nu a făcut o declarație publică clară în care să explice de ce a ales stilul rusesc.