Sfânta Biserica Ortodoxă

joi, 2 iulie 2026

ICE Agents Track Father to His Home and Hotel Months After Email About Alex Pretti’s Death

 

ICE Agents Track Father to His Home and Hotel Months After Email About Alex Pretti’s Death

Rochester, New York resident David Streever says ICE agents showed up at his home while he was on vacation in Finland with his 7-year-old daughter, then later attempted to locate him at the hotel where he was staying after he returned to New York City.

The visit was reportedly over an email Streever sent to then-ICE Director Todd Lyons in January, days after ICE agents fatally shot Alex Pretti and Renee Good in Minnesota. Streever says the email was written out of grief and anger but did not contain a threat. His attorney agrees, arguing it was protected political speech.

EMAIL READS: “You are a monstrous human being and will go down in history as America’s Reinhard Heydrich, the butcher.

The way you are protecting the obvious execution in Minnesota, even as we see the videos, will lead to your downfall. Even Trump will turn on you before the end, and you will be a sad, despised man who eats himself alive with shame at your own pathetic weakness.

You will never know peace. You will seek to lose yourself, to escape the burden of knowing the truth about yourself. But wherever you go, you will find yourself. You will torment yourself until your last day on Earth.”

According to Streever, agents told his wife they were investigating whether he “may or may not have sent an email threatening the director of ICE.” DHS says it takes threats against ICE personnel seriously but declined to explain how agents knew his home address or the hotel where he was staying, citing an ongoing investigation.

This is no longer an isolated incident. Streever is now the second person in New York to publicly report being contacted by ICE after criticizing the agency. A Syracuse woman also said federal agents visited her over a social media post critical of ICE.

Mercado Media

Avocat Elena Radu - LĂSAȚI-L PE VIOREL PAȘCA LIBER! SĂ FIE CERCETAT ÎN STARE DE LIBERTATE!

LĂSAȚI-L PE VIOREL PAȘCA LIBER! SĂ FIE CERCETAT ÎN STARE DE LIBERTATE!
IAR VOI, ĂIALALȚI, TÂMPIȚII DE LA MINISTER: PUPAȚI-L! FACEȚI PROTOCOL CU EL, DELEGAȚI-I NIȘTE PERSONAL MEDICAL!
DACĂ NU: VEȚI LĂSA ÎN STRADĂ 400 DE OAMENI, CĂ VOI DE ABIA AȚI  GĂSIT LOC PENTRU 1 (O) SINGURĂ PERSOANĂ ÎN MAI 2025, DAR PENTRU 400 ACUM? 
Îmi adusei aminte. Nu știam de ce mă apucă revolta când citii despre cazul Pașca. 
Mai știți voi proiectul ăla de lege cu observatorul copilului? Ăla de zicea că e pentru prevenirea separării copilului de părinți, dar față de criteriile ” cu risc” prevăzute introducea 70% din familii în baza de date. 
Era prin mai 2023, din câte îmi aduc aminte.
 Eh, atunci m-a sunat un cuplu, din Iași. Soț și soție (între timp dânsul s-a dus, Dumnezeu să îl odihnească!) Erau PRIMII asistenți sociali din România. M-au sunat să îmi zică că ei vor să vină la București și să participe la lucrările comisiei parlamentare ca să le spună care sunt problemele reale ale asistenței sociale din România (și erau multe). 
Au condus de la Iași, au ajuns la București, iar nesimțiții de deputați și-au bătut joc de oameni. Au stabilit ședința pe la 18.00, în cadrul comisiei a fost un circ între ei, nu s-a putut dezbate nimic în realitate. 
Domnul trebuia să se ducă a doua zi la serviciu și s-a întors la Iași cu mașina. A făcut într-o zi: Iași-București - Iași degeaba. Pe doamna am dus-o eu la gară, avea tren la 11 noaptea. 
Eh, domnul de când a ajuns la Parlament și până a plecat era ”disperat”. Voia să vorbească, voia să îl asculte cineva, voia să se rezolve și să se stopeze. 
Ce să se oprească? 
O lege. Era un art. 8 dintr-o lege (Legea nr. 7/2023) care prevedea că se dezinstituționalizează persoanele cu dizabilități în perioada următoare.  
Asta însemna că tot ce însemna ”de stat” se reducea spre desființare , urmau să fie dezinstituționalizați, date afară persoanele adulte cu dizabilități.
Omul era cu lacrimi în ochi când spunea: oamenii ăștia nu au pe nimeni, or să îi dea afară, vor rămâne în stradă, nu are cine să îi preia. Nu pot să dezinstituționalizeze, nu pot să îi lase în stradă, cineva trebuie să abroge legea asta și să oprească. Nu pot să lase oamenii în stradă, n-au unde să se ducă. 
Eh, și providența făcu ca în seara asta să văd o postare din 2025 (o distribuii mai înainte) cu un raport făcut în iunie 2025 de Avocatul Poporului în care se menționa inclusiv despre Dumbrava și Viorel Pașca. Și ce mai găsii? Și răspunsul cu dezinstituționalizarea persoanelor cu dizabilități. 
Probabil dl Grădinaru de acolo de unde o fi tot s-o gândi la asta. 
Și după cum spuneam, găsii: 👉RECOMANDAREA AVOCATULUI POPORULUI nr. 90/19 iunie 2025 către Președintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități (de la pagina 6 final scrie de Asociația Dumbrava) . 
Ce scrie în recomandarea asta? 
MAI 2025 - O persoană adultă cu grad de handicap grav din Covasna avea nevoie de un loc într-un centru rezidențial sau medico - social.
 - la Târgu Secuiesc - niciun loc liber 
- la Brasov - se reorganizează , obiectiv dezinstituționalizare
 - serviciile rezidențiale LICCENȚIATE aflate pe site-ul Ministerului Muncii - n-au locuri 
- Direcțiile generale de asistență socială și protecție a copilului: centrele rezidențiale pentru persoane adulte cu dizabilități - n-au locuri (funcționează la capacitate maximă, solicitările de instituționalizare depășesc capacitatea disponibilă, sunt în proces de restructurare și u se fac admiteri, au liste de așteptare în vederea admiterii în centre). 
Odată cu APLICAREA LEGII NR. 7/2023 sunt obligate SĂ REDUCĂ NUMĂRUL LOCURILOR EXISTENTE (legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/263734 - art. 8 cum plângea dl. Grădinaru , Dumnezeu să îl ierte!, că va fi jale și oamenii vor rămâne în stradă) 
Bistrița-Năsăud - n-are locuri, are cereri în așteptare, mai face și reabilitarea clădirii Bihor - numeroase cereri de instituționalizare, au prioritate tinerii cu dizabilități din sistemul de protecție a copilului 
Botoșani - susține procesul de dezinstituționalizare - Legea 7/2023
Sector 3 București - solicitările depășesc capacitatea
Sector 5 București - nu figurează nicio structură cu componentă rezidențială - Legea 7/2023 - dezinstituționalizare 
Constanța - ”respectă dezinstituționalizarea” - nu se efectuează admiteri ale persoanelor adulte cu dizabilități 
Cluj - funcționează la capacitate maximă, sunt în proces de restructurare , nu au locuri disponibile 
Caraș Severin - nu au spații libere 
Gorj - nu au locuri, disponibile, există cerere mare, Legea 7/2023 - dezinstituționalizare 
Giurgiu - Legea 7/2023 - dezinstituționalizare
Hunedoara - n-are loc - Legea 7/2023 – dezinstituționalizare
Ialomița - n-au locuri, sunt în proces de restructurare
Mureș - cerere mare, dar se reduce nr de locuri 
Mehedinți - capacitate maximă, n-are asistenți personali încadrați, nu-s ONG-uri acreditate în Prahova - n-are locuri 
Sălaj - n-are locuri 
Sibiu - e in restructurare și reorganizare, n-are locuri 
Timiș - dezinstituționalizare (restructurare/reorganizare), n-are locuri 
Tulcea - restructurare, n-au locuri, nu primesc 
NICIO DRECȚIE NU A RĂSPUNS FAVORABIL - LA NIVEL NAȚIONAL NU SUNT LOCURI
La Covasna: 
- nr total persoane adulte cu dizabilități în centre: 69
- nr. persoane ce VOR FI DEZINSTITUȚIONALIZATE PÂNĂ LA 30 IUNIE 2026: 29 (ia verificați voi: unde-or fi?) 
- nr. persoane ce vor fi dezinstituționalizate până la 31 dec 2030: 4 
(mai rămân instituționalizate: 35) 
La Covasna AU AVUT LOC DEZINSTITUIONALIZĂRI NUMAI PRIN DECES (aoleu, persoanele cu dizabilități instituționalizate mai și mor ”la stat”? S-AU DZEZINSTITUȚIONALIZAT PRIN MOARTE). 
SUNT FOARTE MULTE CERERI DE INSTITUȚIONALIZARE 
Invers, DEZINSTITUTIONALIZAREA SE FACE CU DIFICULTATE – NU SUNT SERVICII SOCIALE în comunitate. 
BĂ, ȘI L-A GĂSIT AVOCATUL POPORULUI PE VIOREL PAȘCA MĂ, LA HOLOD, SATUL DUMBRAVA, ASOCIAȚIA DUMBRAVA. 
ERAU GĂZDUITE 329 PERSOANE, 70% DIN ALTE JUDEȚE ȘI 79% ADUSE CU AMBULANȚA. 
NU SUNT LOCURI LA STAT, SPITALELE DIN BIHOR TRIMIT OAMENII LA EL. 
Serviciul Județean de Ambulanță Bihor i-a răspuns  Avocatului Poporului că solicitările de transport și pacienții au fost transportați pe baza SOLICITĂRILOR FĂCUTE DE MEDICII SPITALELOR UNDE ERAU INTERNAȚI , de ex: 
- Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar – Arseni BUCUREȘTI 
-  Spitalul Clinic de Ortopedie – Traumatologie și TBC Foișor BUCUREȘTI 
- Spitalul Clinic de Urgență Sf Pantelimon BUCUREȘTI: care i-a comunicat Avocatului Poporului importanța existenței și sprijinului așezământului social , ASOCIAȚA DUMBRAVA A FOST PLASA DE URGENȚĂ PENTRU MULTE SITUAȚII SOCIALE – ”statul” n-avea loc și erau multe cazuri. Lipsa alternativelor funcționale , deschiderea pentru ajutor oferit de asociația Dumbrava A FOS ESENȚIALĂ pentru asigurarea continuității îngrijirii și protecției PERSOANELOR aflate în situații de criză , cele mai multe FĂRĂ pârghii legale, de actualitate, eligibile. ÎN LIPSA LOCURILOR DISPONIBILE LA STAT care să ofere condiții de locuire, asistență socială și suport psihologic, SINGURA ALTERNATIVĂ au fost locațiile puse la dispoziție de ASOCIAȚIA DUMBRAVA , PENTRU EVITAREA UNEI SITUAȚII DE ABANDON SOCIAL sau CHIAR AL EXPUNERII DIRECTE AL ACESTOR PERSOANE ÎN SPAȚIUL PUBLIC, FĂRĂ ADĂPOST , SPRIJIN SAU RESURSE DE SUBZISTENȚĂ. 
(VEDEȚI TÂMPIȚILOR? UNDE E TRAFICUL DE PERSOANE? 
 NU EXISTA NICI MĂCAR 1 LOC ÎN ȚARĂ ANUL TRECUT ȘI SE TOT RESTRUCTURAU, DEZINSTITUȚIONALIZAU CĂ AȘA AU DAT LEGEA 7/2023 - ALȚI TÂMPIȚI CA VOI CARE NU AU VRUT SĂ ASCULTE PE NIMENI.
ALTERNATIVA  A FOST: LA DUMBRAVA SAU ÎN STRADĂ MURITORI DE FOAME. (Răspuns oficial, raport oficial). 
ȘI SUNT CU DIZABILITĂȚI, ADULȚI – NU OAMENI SĂNĂTOȘI) 
ȘI TÂMPIȚILOR, PROBLEMA ERA DIN 2023, DE CÂND TÂMPIȚII DE PARLAMENTARI AU ADOPTAT LEGEA ȘI I-A DURUT LA BASCA DE EFECTE!
A FĂCUT AVOCATUL POPORULUI ȘI UN RAPORT SPECIAL ÎN 2024: avp.roRaport-special-cazuri-sociale-dezinstitutionalizare.pdf
A constat Avocatul Poporului că:
- și înainte de Legea nr. 7/2023 era greu să internezi o persoană adultă cu dizabilitate într-un centru social (costuri mari sau număr limitat de locuri). Însă, după intrarea în vigoare a legii IDENTIFICAREA UNUI LOC DISPONIBIL ESTE EXTREM DE DIFICILĂ (aproape imposibilă). 
- Scăderea numărului de locuri din centre le rezidențiale nu rezolvă problemele, ci le ACCENTUEAZĂ pentru PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI, PERSOANE VÂRSTNICE, PERSOANE FĂRĂ ADĂPOST ȘI PENTRU ALTE CATEGORII DE PERSOANE VULNERABILE 
- potrivit art. 7 și 8 din Legea nr. 448/2006 autoritățile publice locale au obligația  facilitării accesului persoanelor cu dizabilități la beneficii de asistență socială și la servicii sociale, dar pe de altă parte au un rol important în dezinstituționalizarea lor și prevenirea dezinstituționalizării conform Legii nr. 7/2023. (😊deci, o lege zice să le dea, alta zice să îi scoată – legile tâmpiților din Parlament). 
- înființarea centrelor medico-sociale e de competența autorităților publice locale prin asociere între ele sau cu alți furnizori privați de servicii sociale, acreditați în condițiile legii 
(Serios? Păi să vă spun eu ce aflai: trebuie să te acreditezi și în 2 ani să te licențiezi. 
Ziceți că e ușor, dar e simplu fix deloc pentru azile de bătrâni. Le cereți avize de la toate direcțiile și direcțiunile, inclusiv ISU când nici ăia de la ISU auzii că n-ar avea. Te autorizezi/licențiezi, vine statul și zice: la suprafața asta nu ai voie decât atâția. 
În plus, lumea bănuiește că voi vă pregătiți așa puțin să faceți loc străinilor pe piață care să aibă acces la niște fonduri din astea subvenționate  și că în sensul ăsta ați schimbat standardul referitor la băi: să aibă fiecare cameră baie, dar ce să vezi că cei care au 1-2 pensiuni au baie comună și ciuciu îndeplinire condiții de acreditare/licențiere. Voi nu oferiți de niciunele, oferiți numai loc sub cerul liber, direct la groapă, dar aveți pretenții de la privați să ofere  lux - 5 stele. Voi și cu niște tâmpiții care urlă ca descreierații, dar cred că pe la ei  pe acasă e mai rău decât pe la Pașca, dar le spuse presa ce trebuie să vadă). 
- cică soluțiile de dezinstituționalizare și prevenire ale instituționalizării sunt la comunitățile locale/administrațiile publice locale, care pot dezvolta servicii sociale finanțate integral sau parțial, prin legi speciale, de la bugetul de stat. 
(Pe bune? 😊)) Urlă presa: toți ăia de la locale: LA PUȘCĂRIE ÎMPREUNĂ CU PAȘCA!  Așa să fie! Dar, spuneți voi întâi câte legi speciale ați dat și câți bani ați alocat pentru asta și nu i-au folosit ei. Sau le pregătiți c dedicația?) 
-autoritățile publice locale este greu să se  implice în dezinstituționalizare că n-au bani (Serios? Ce noutate!)
- asistentul  personal și asistentul profesionist cică sunt alternative – dar sunt autorități care n-au niciunul din ăsta angajat, ca de ex: Argeș  - cei din Pitești au vrut să angajeze, dar nu au avut pe cine (probabil pentru că îi umpleați de bani)
- nu se poate dezinstituționalizare și prevenire instituționalizare pentru că nu există o rețea e servicii sociale alternative. Din contră, sunt multe cereri de instituționalizare pe motiv de lipsă familie și servicii în comunitate, dar locurile alea  care mai existau se restructurau (reduceau) 
- tinerii cu dizabilități din centrele rezidențiale ale sistemului de protecție a copilului sunt transferați în centrele pentru adulți cu dizabilități 
- dezinstituționalizarea ați înțeles-o să reduceți locurile în centre și atât ( și unde de duc cei pe care îi dați afară și cei noi care au nevoie? Pe lumea cealaltă, că altundeva n-au) 
A recomandat Avocatul Poporului ca Președintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor  Persoanelor cu Dizabilități: 
- să inițieze proiecte de lege ca să fie obligate autoritățile publice locale să înființeze centre medico-sociale; 
- să adopte și să implementeze politici publice ca să protejeze drepturile persoanelor cu dizabilități; 
- să inițieze proiecte de lege pentru asigurarea finanțării tuturor serviciilor sociale destinate persoanelor adulte cu dizabilități, dar să spună și de unde se alocă fondurile; 
- să promoveze măsuri care să asigure o implicare mai mare a DAS-urilor și PAS -urilor în dezvoltarea serviciilor sociale în cadrul acestora, care să corespundă nevoilor persoanelor adulte cu dizabilități; 
- să dispună măsuri pentru colaborarea cu consiliile locale și primării prin promovarea  dezinstituționalizării   și dezvoltării serviciilor la nivelul comunității; 
- să inițieze proiecte de lege să modifice reglementările privind asistentul personal profesionist;
- să promoveze măsuri de politică publică de stimulare a familiei pentru a menține în cadrul acesteia persoana cu dizabilități;
- să -i spună în 30 zile ce a făcut. 
PREȘEDINTELE AUTORITĂȚII NAȚIONALE PENTRU PROTECȚIA DREPTURILOR PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI i-a răspuns Avocatului Poporului:
- dezinstituționalizarea este prioritate centrală la nivelul politicilor publice din România (2 strategii) , asumată pe plan internațional și prin Legea 7/2023; 
- constatările Avocatului Poporului sunt corecte. N-avem de niciunele că nu sunt bani, iar ei au scris în rapoartele de monitorizare; 
- ei monitorizează și evaluează implementarea celor 2 strategii în parteneriat cu experții Băncii Mondiale; 
- - bla bla la 
- e treaba DGASP -urilor să se ocupe
- obligațiile  ANPDPD din planul de acțiune în domeniul sănătății mintale 2024 -2029 SUNT ÎN ACORD CU ANGAJAMENTELE LUATE DE GUVERNUL ROMÂNIEI LA NIVEL INTERNAȚIONAL : SĂ NU DEZVOLTE ALTE SERVICII SOCIALE REZIDENȚIALE PENTRU PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI, astfel încât le revine autorităților locale să înființeze serviciile sociale în comunitate prevăzute de Legea nr. 448/2006. 
Și gata! S-a rezolvat nimic!
Deci: locuri în centrele de la stat pauză, ele se reduc (se dezinstituționalizează), ROMÂNIA NU MAI ARE VOIE SĂ MAI DEZVOLTE CENTRE REZIDENȚIALE PENTRU PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI  CĂ AȘA ȘI-A LUAT GUVERNUL ROMÂNIEI ANGAJAMENTUL PE PLAN INTERNAȚIONAL, față de Banca Mondială, să se descurce administrațiile publice locale. 
Și în condițiile astea, urlați toți ca disperații CE CĂUTAU OAMENII LA PAȘCA, de ce erau trimiși? 
Vă scrisei mai sus ce a zis spitalul Pantelimon: SĂ NU MOARĂ ÎN STRADĂ! ÎI TRIMITEAU MEDICII DIN SPITALELE UNDE ERAU INTERNAȚI!
DE CE NU FĂCEA NIMENI NIMIC ȘI NU ZICEA NIMIC? 
CĂ N-AVEAU UNDE SĂ ÎI DUCĂ. NU ÎI LUA NIMENI ACASĂ. 
Și voi făcurăți jocul de scenă pentru proști: acțiune de forță, miliție, aliniarăți salvările din țară, puserăți procurorii de la DIICOT din București să îi cerceteze, că ălora de la Bihor le sărea și lumea în cap și cred că niciun procuror și judecător nu îi reținea, că se cunoaște situația. 
Făcurăți un cort la marginea satului și pe unii îi duserăți la spitale. 
DAR CE FACEȚI ÎN CÂTEVA ZILE CU 400 OAMENI? 
UNDE ÎI DUCEȚI? 
CINE ARE GRIJĂ DE EI? 
VOI NU AVEȚI LOCURI PNENTRU 1 UNDE DUCEȚI 400?
PE CEI CARE MOR UNDE ÎI ÎNGROPAȚI? SAU ÎI LĂSAȚI LA MORGĂ CA ȘI PÂNĂ ACUM? 
ÎI IA TÂMPITUL ĂLA DE MINISTRU ACASĂ? EL TREBUIA SĂ ȘTIE FOARTE BINE SITUAȚIA CĂ E DE ANI , NU DE AZI, DE IERI. 
DECI, UNDE DUCEȚI 400 OAMENI? 
ȘI UNDE E TRAFICUL DE PERSOANE DESPRE CARE VORBIȚI?
VĂ PUSEI MAI SUS  LINK-URI LA DOCUMENTE OFICIALE ÎN CARE SCRIE DE CE ERAU ACOLO ȘI CINE ÎI TRIMITEA!
S-A SCHIMBAT CEVA DIN IUNIE 2025?
AȚI FĂCUT CENTRE PENTRU EI?
V-AU PUȚIT CASELE ȘI CĂ STĂTEAU UNDEVA ȘI NU SUB CERUL LIBER?
DE CE NU I-AȚI LUAT VOI SĂ AVEȚI GRIJĂ DE EI?
DE CE AI VOȘTRI DIN GUVERN  AU NEGOCIAT SĂ RESTRÂNGĂ SPRE DELOC LOCURILE DIN CENTRELE SOCIALE?
DE CE AI VOȘTRI DIN PARLAMENT AU ADOPTAT LEGEA NR. 7/2003? 
UNDE DUCEȚI ÎN 3-4 ZILE 400 OAMENI BOLNAVI CARE NU AU DE NICINELE ȘI NU POT SĂ AIBĂ GRIJĂ DE EI?
ÎN STRADĂ? ÎI ABANDONAȚI?
AUZIRĂȚI REACȚIA MEDICILOR DIN SPITALE? 
”Am pus un mesaj astăzi pe grupul naţional al medicilor şefi UPU să-i anunţ de ce s-a întâmplat şi răspunsul a fost: BUN, ŞI NOI ACUM UNDE TRIMITEM?", a declarat Hadrian Borcea, șef UPU SMURD Bihor.
SPITALELE NU LE PUTEȚI TRANSFORMA ÎN AZILE DE BĂTRÂNI. 
V-AȚI GÂNDIT TÂMPIȚILOR CE FACEȚI DUPĂ CE JUCAȚI TEATRU PUBLIC PENTRU PROȘTI? 
SAU NU VĂ PASĂ, CĂ NU V-A PĂSAT NICI PÂNĂ ACUM?
Ăia de vă mai credeți jurnaliști cereți zilnic situația celor 400 de oameni: unde este fiecare? 
Acum sunt la „ai lu statu”. Să ne informeze zilnic unde sunt și să ne trimită video, așa cum știură să facă azi  
POATE TOTUȘI JUDECĂTORUL ESTE SĂNĂTOS LA CAP ȘI PE IDIOȚENIA DE ACUZAȚIE DE TRAFIC DE INFLUENȚĂ îi trimite pe tâmpiți ăia de la  DIICOT la plimbare: ARE DOCUMENTELE MAI SUS, sunt în link-uri și OFICIALE. Nu e niciun trafic de persoane! 
Iar voi tâmpiților, să vă duceți după aia să vă rugați de Pașca să facă un protocol cu voi, să îi duceți oamenii înapoi ȘI SĂ ÎL AJUTAȚI SĂ AIBĂ GRIJĂ DE EI. 
N-are medicamente suficiente? Dați-i!
N-are asistenți medicali: delegați-i!
Vă pute că sunt mulți în cameră? VOI NU AVEȚI NICIUN LOC NICĂIERI! ÎI TRIMITEȚI DIRECT ÎN STRADĂ!
Iar ăia mulți oripilații de la tastatură: luați-i mă voi acasă! Ștergeți-i la fund! Schimbați-le pampersul! Dați-le să mănânce! Pastile! De de toate! Oricum voi le știți pe toate și rezolvați totul. Hai! Rezolvați-o și pe asta! Luați 400 oameni bolnavi acasa!
Care se oferă? 
Hai că fac listă!
Față de ce scria în comunicatul de presă: AZI NU EXISTĂ O ACUZAȚIE PENALĂ REALĂ, CI DOAR O VRĂJEALĂ PENTRU PROȘTI! IAR 400 DE OAMENI ÎN CÂTEVA ZILE VOR FI SUB CERL LIER, ABANDONAȚI! 

miercuri, 1 iulie 2026

Avocat Elena Radu - Văd că mai începu azi un dosar de justiție ”televizată” - ”azilele grozei” la Bihor, acuzat Viorel Pasca.


Văd că mai începu azi un dosar de justiție ”televizată” - ”azilele grozei” la Bihor, acuzat Viorel Pasca. 

NU îl cunosc pe dl Viorel Pasca. 

Însă, de la o vreme începuse să îmi apară în feed , pe Facebeook, postări de-ale dânsului. 

Am citit vreo două și am văzut că dânsul se agita să îi ajute pe cei care sunt cazuri sociale, n au familie, au murit prin spital și nu are cine să îi îngroape, participa la înmormântări făcute de primării ale persoanelor decedate pe care nu le ridicase nimeni de pe la morgă. 

Asta îmi aduc eu aminte că citisem din postările dânsului. 

Nu părea deloc un om are ”omoară”, ”nenorocește oameni”, ci din contră, un om căruia îi pasă și încearcă să ajute. 

Azi, din câte văzui în dungă, este prezentat prin presă ca ”marele criminal”. 

Îmi adusei aminte de că parcă am citit niste postări și îi căutai contul de Facebook. 

https://www.facebook.com/viorelpasca82

Mă uitai puțin pe el. Omul încearcă să arate realitatea și din perspectiva lui, cum arătau în realitate acele clădiri. 

Sunt nenumărate postări de susținere de azi pe contul său de Facebook. 

NU știu e este în dosar. Însă, înainte de  a împroșca cu noroi, intrați și citiți și ce prezintă el. 

Duceți-vă în urmă și pe postările mai vechi de 2 zile și vedeți ce posta. 

Nu citiți numai articolele de presă și săriți repede să împroșcați cu noroi. 

Observ, mai ales în ultimele zile, că ce se prezintă în presă este al naiba de denaturat și scris cu un scop: după părerea mea, de a ajuta apărarea să prezinte situația de fapt după cum vrea ea mai puțin după cum a fost în realitate. 

Când se face cercetare penală ”televizată” pe un caz, aia nu mai e cercetare penală. 

Sunt mii de oameni omorâți anual, sunt mii de dosare penale pornite, le-ați văzut pe toate televizate?

De ce află presa imediat de unele și totul se transformă în circ și manipulare cu privire la unele dosare?

PS: Din câte văd, în articolele de presă totul se duce spre Bolojan. 

Pare dosar ”televizat” cu bătaie lungă, Bolojan. 

Viorel Pasca poate fi numai o victimă colaterală într-un război politic. 

N-ar fi prima dată când viața unor oameni este distrusă, fiind victime colaterale într-o luptă a grupurilor de interese din politică. 

Și ajungi la un moment dat să te gândești că munca, sănătatea, anii pierduți, facerea de bine ajunge belire de mamă pentru simplul fapt că ai avut ghinionul să fii într-o anumită zonă geografică sau într-un context în care era unul vizat de care nu aveai habar și te îngroapă pe tine ca să poată să îl agațe pe ăla.

PPS: Pun și alte versiuni ale realitatii care imi apar în feed. Postari ale diverselor persoane. 

Sa echilibrăm balanta. Să vadă lumea și alte păreri, nu doar ce prezinta presa.

Dati si voi o cautare pe Facebook dupa Vorel Pasca si cititi ce scriu persoanele care au fost volntare acolo zile intregi si comparati cu ce zice DIICOT.

Avocat Elena Radu

marți, 30 iunie 2026

14 ANI ÎN CELULĂ. A SCRIS TOT. NU A UITAT NIMIC.


14 ANI ÎN CELULĂ. A SCRIS TOT. NU A UITAT NIMIC.


A intrat în închisoare arhitect. A ieșit martor. Și a jurat că nu va lăsa să se piardă niciun nume, nicio față, nicio noapte petrecută în beznă.

Ion Ioanid nu a supraviețuit pentru că a avut noroc. A supraviețuit pentru că și-a transformat memoria într-o armă. Iar acea armă a devenit, ani mai târziu, cea mai detaliată și mai cutremurătoare cronică a închisorilor comuniste românești scrisă vreodată de un deținut politic.

Aceasta este povestea omului care a refuzat să lase tăcerea să câștige.

TINEREȚEA ȘI LUMEA DINAINTE:

Ion Ioanid s-a născut în 1913, într-o familie intelectuală din București. A absolvit Facultatea de Arhitectură și s-a afirmat ca un profesionist respectat în anii interbelici, o perioadă în care România trăia, în ciuda tuturor contradicțiilor ei, o efervescență culturală reală. Orașul în care lucra Ioanid era un oraș al ideilor, al dezbaterilor, al libertății de a crea și de a gândi.

Era un om al lumii civilizate — un arhitect care gândea în spații, în proporții, în lumină. Nu era un politician. Nu era un extremist. Era un intelectual care credea că valorile creștine și naționale ale neamului său merită apărate prin cultură, nu prin arme.

Această convingere l-a adus, inevitabil, în coliziune cu noul regim.

ARESTAREA — PRIMA DIN MAI MULTE:

După instaurarea regimului comunist, valurile de arestări au măcinat România strat cu strat. Mai întâi politicienii, apoi militarii, apoi intelectualii, apoi preoții, apoi oricine care fusese văzut vreodată că citea o carte greșită sau frecventa oameni greșiți.

Ion Ioanid a fost arestat pentru prima dată la sfârșitul anilor '40, acuzat de activitate într-o organizație considerată subversivă de noile autorități. Dosarul său era legat de apartenența la cercuri intelectuale și spirituale cu orientare creștină — exact tipul de structuri informale pe care Securitatea le vâna cu o perseverență metodică și brutală.

Când oamenii în haine civile au bătut la ușa lui, Ioanid știa deja ce urmează. Știau cu toții. Vecinii dispăruseră noaptea. Prietenii nu mai răspundeau la ușă. România se transforma, cu fiecare dimineață, într-o țară în care a gândi liber devenea un act de curaj imens și periculos.

A fost dus la Securitate, anchetat, terorizat psihologic și, în final, condamnat. Dosarul complet al procesului său, ca al atâtor altora, a rămas mulți ani îngropat în arhivele care documentau crima organizată de stat.

CELULA — UNIVERSUL DE CÂȚIVA METRI PĂTRAȚI:

Ce înseamnă să fii arhitect și să fii închis? Înseamnă că ochii tăi, educați să măsoare spațiul, să perceapă proporțiile și să caute lumina, sunt forțați să înregistreze cu precizie cruzimea unui spațiu creat special pentru a distruge omul.

Ion Ioanid a trecut prin mai multe închisori în cursul detenției sale care a durat, cumulat, în jur de 14 ani. A cunoscut Jilava — fortăreața îngropată sub pământul de lângă București, unde umezeala intra în oase și unde întunericul era aproape total. A cunoscut Gherla — închisoarea din nordul Transilvaniei, unde bătăile erau sistematice și unde gardienii aplicau regulamentul terorii cu precizie de funcționari. A cunoscut lagărele de muncă de la Canal — Canalul Dunăre-Marea Neagră, acel proiect al morții lente unde deținuții politici mureau exploatați ca vitele, sub cerul liber al unei libertăți pe care nu aveau voie să o atingă.

La Jilava, celulele erau supraîncărcate. Oamenii dormeau pe rând. Aerul era viciat. Mâncarea era calculată la limita supraviețuirii biologice — nu ca să trăiești, ci ca să nu mori prea repede, pentru că un mort nu mai putea munci. Frigul iernilor era o tortură în sine. Deținuții se strângeau unii în alții ca să nu moară de hipotermie.

Ion Ioanid a văzut oameni murind lângă el. A văzut bătrâni umiliți. A văzut preoți torturați. A văzut profesori și medici și avocați reduși la statutul de animale în viziunea gardienilor lor.

Și a memorat tot.

MEMORIA CA ACT DE REZISTENȚĂ:

Acesta este poate cel mai extraordinar aspect al poveștii lui Ion Ioanid: în condiții în care orice hârtie, orice creion, orice obiect de scris era interzis și pedepsit cu bătăi, el și-a transformat memoria în arhivă.

Încă din primii ani de detenție, Ioanid a luat o decizie conștientă și extraordinar de curajoasă: va înregistra totul. Numele deținuților. Numerele celulelor. Numele gardienilor care băteau. Datele morților. Dialogurile surprinse în șoaptă. Detaliile procedurii de anchetă. Umilințele cotidiene ale sistemului. Momentele de grație — pentru că existau și acelea: o rugăciune șoptită împreună, un vers recitat pe dinafară, o poveste spusă în întuneric ca să treacă noaptea.

Memoria lui funcționa ca un aparat fotografic cu peliculă sensibilă. Iar el știa că această memorie era singura formă de responsabilitate morală pe care o putea exercita față de cei care nu vor supraviețui.

Conform mărturiilor și textelor sale ulterioare, Ioanid construia în minte sisteme de organizare a informației — o arhitectură a amintirii, dacă vrei, care folosea tocmai instrumentele profesiei sale: structurare, ordine, ierarhie, detaliu. Un arhitect care nu mai putea construi clădiri și-a construit, în schimb, un monument interior al memoriei colective.

OAMENII DIN CELULĂ — PORTRETE SALVATE DE LA UITARE:

Ceea ce face din opera lui Ioanid un document unic în istoriografia română a detenției politice este tocmai această capacitate a sa de a vedea oamenii, nu doar suferința abstractă.

În paginile memorialului său, apar zeci de portrete individuale. Oameni cu nume, cu profesii, cu familii, cu istorii personale. Un profesor de matematică din Iași care rezolva probleme în minte ca să nu înnebunească. Un preot ortodox care refuza să renunțe la rugăciunea de seară indiferent de consecințe. Un țăran din Moldova arestat pentru că refuzase să intre în colectiv și care nu înțelegea cum de a ajuns în același loc cu profesori și avocați din București — dar care înțelegea, instinctiv, că toți sunt acolo din același motiv: au refuzat să se predea.

Aceste portrete sunt mai valoroase decât orice statistică. Ele transformă numărul abstract al victimelor — estimat la sute de mii de deținuți politici în România comunistă — în fețe, în voci, în destine individuale.

Ioanid știa că regimul voia exact contrariul: voia să șteargă fețele, să anonimizeze suferința, să transforme crimele în abstracțiuni administrative.

El a refuzat această ștergere cu fiecare neuron din creierul său.

ELIBERAREA ȘI EXILUL — LUPTA CONTINUĂ:

Ion Ioanid a fost eliberat după ce a executat sentința. Ieșirea din închisoare nu însemna, însă, libertate. Foștii deținuți politici erau urmăriți de Securitate, li se interzicea accesul la profesie, erau izolați social, trăiau sub presiunea constantă că oricând pot fi rearestaturi.

Pentru Ioanid, ca pentru mulți alții, singura cale de a-și onora promisiunea față de morții din celule era exilul. Plecarea din România — un act în sine extrem de dificil și periculos în epoca comunistă — a reprezentat pentru el nu o fugă, ci o misiune.

Ajuns în Occident, a făcut ceea ce juruse că va face: a scris. A scris cu o precizie și o disciplină care îi aminteau de profesia sa de arhitect. A construit, pagină cu pagină, o edificiu al memoriei, cu fundații solide în detaliul concret și cu ziduri ridicate din sute de mărturii pe care le purtase cu el ani de zile.

ROBINSON-UL ÎNCHISORILOR — OPERA SA:

Memorialul lui Ion Ioanid, publicat în exil în mai multe volume sub titlul „Închisoarea noastră cea de toate zilele", a reprezentat un moment de referință în literatura memorialistică a rezistenței anticomuniste românești.

Titlul însuși este un manifest. „Închisoarea noastră cea de toate zilele" — o parafrazare deliberată a rugăciunii Tatăl Nostru — transmite esența experienței: pentru generația sa, închisoarea nu a fost un accident al vieții. A fost viața însăși, normalitatea forțată, cotidianul impus de o putere criminală.

Opera sa a apărut în mai multe volume, publicată în diaspora, și a circulat clandestin și în România, în copii dactilografiate sau aduse în secret din Occident — acele samizdat-uri care reprezentau și ele un act de rezistență, pentru că a deține o astfel de carte era suficient pentru a fi arestat.

Valoarea documentară a operei lui Ioanid este recunoscută astăzi de istorici și cercetători. Ea conține informații care nu se regăsesc în niciun alt document — pentru că Ioanid a fost acolo, a văzut, a auzit, a memorat. Este sursa primară ireductibilă a unui jurnalist care nu a avut niciodată hârtie și creion la dispoziție, dar care a avut ceva mai puternic: voința de a nu uita.

CEI PE CARE I-A SALVAT DE LA UITARE:

Prin opera sa, Ion Ioanid a adus în lumină și figuri ale rezistenței spirituale din închisorile comuniste românești — oameni care altfel ar fi rămas necunoscuți. A scris despre colegi de celulă legați de mișcări spirituale și creștine care refuzaseră să colaboreze cu regimul, despre preoți și mireni care transformaseră spațiul detenției într-un spațiu al demnității interioare.

Această dimensiune a mărturiei sale se înscrie în fenomenul mai larg al rezistenței spirituale din închisorile comuniste românești — acel curent pe care unii istorici îl numesc „rezistența prin credință", reprezentat de figuri precum Valeriu Gafencu sau Nicolae Steinhardt, și care a produs în celulele închisorilor unele dintre cele mai profunde experiențe spirituale din istoria modernă a României.

Ioanid nu era un teolog. Era un arhitect. Dar a înțeles, în celulă, că omul este mai mult decât corpul său — că există o dimensiune a ființei umane pe care nicio Securitate din lume nu o poate ancheta, bate sau înfometa.

MOȘTENIREA — CE RĂMÂNE DUPĂ CE TOTUL TACE:

Ion Ioanid a murit în exil, departe de țara pentru care suferise și pe care o iubise cu prețul a 14 ani din viața sa. Dar opera sa a supraviețuit. După 1989, volumele sale au putut fi publicate și în România, ajungând în mâinile generațiilor care nu trăiseră comunismul și care aveau nevoie să înțeleagă ce se petrecuse cu părinții și bunicii lor.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet — locul unde zac în uitare atâtea dintre victimele sistemului pe care Ioanid l-a documentat — păstrează astăzi memoria acestei generații. Iar opera lui Ioanid este o piesă esențială din mozaicul acelei memorii.

Întrebarea pe care trebuie să o ridicăm nu este doar „ce au îndurat ei?". Întrebarea mai grea, mai incomodă, este: „ce am face noi în locul lor?". Ioanid nu a fost un erou de roman. A fost un om obișnuit — un arhitect cu un dosar, cu o familie, cu o viață pe care o pierdea zi cu zi în celulă. Și tocmai de aceea alegerea lui de a memora, de a mărturisi, de a nu tăcea, este atât de copleșitoare. Nu ne spune că eroismul este privilegiul câtorva. Ne spune că fiecare om poartă în el capacitatea de a rezista prin adevăr.

Într-o lume în care istoria se rescrie cu ușurință, în care arhivele se pot închide și mărturiile pot fi ignorate, opera lui Ion Ioanid ne amintește că memoria este un act politic. Că a ști înseamnă a fi responsabil. Că uitarea nu este niciodată inocentă.

Cunoaști pe cineva care a trăit detenția politică sau a cărei familie a fost afectată de comunism? Scrie în comentarii — fiecare poveste merită să fie auzită. Distribuie această postare ca să nu fie uitat ce s-a întâmplat în închisorile României.

5 - 6 septembrie 1950 Sighet


I-AU SCOS NOAPTEA. NIMENI NU A ȘTIUT UNDE

În noaptea de 5 spre 6 septembrie 1950, la Sighet, se întâmpla ceva ce regimul comunist nu voia să știe nimeni. Nici familiile. Nici avocații. Nici măcar gardienii care nu primiseră ordin. Sute de deținuți politici — foști miniștri, generali, episcopi, profesori universitari, academicieni, oameni care construiseră România modernă — au fost smulși din celulele lor, urcați în camioane militare și dispersați în întuneric spre închisorile din interior. Operațiunea purta un nume de cod banal, aproape obscen în simplitatea lui: „Munca".

Nimeni nu i-a anunțat. Nimeni nu i-a întrebat. Ei nu existau.

ACEASTA ESTE POVESTEA NOPȚII CARE A DESĂVÂRȘIT TĂCEREA.

ÎNCEPUTUL SIGHETTULUI:

Închisoarea din Sighetu Marmației nu fusese construită pentru criminali de drept comun. Fusese construită — sau mai bine zis reconvertită — pentru a înghiți o întreagă generație de elite. Regimul comunist instaurat cu baionete sovietice înțelegea, cu o luciditate rece și sistematică, că nu poate controla un popor cât timp există oameni care au știut ce înseamnă altceva. Oameni care guvernaseră. Care judecaseră. Care predicaseră. Care scrisessră constituții sau comandaseră armate.

Începând cu mai 1950, Sighetu Marmației devenise destinația finală pentru cei mai importanți deținuți politici din România. Locul fusese ales cu deliberare: orașul era la granița cu Uniunea Sovietică, izolat geografic de restul țării, accesibil cu dificultate și ușor de blocat informațional. Familiile celor închiși nu știau unde sunt rudele lor. Scrisorile nu ajungeau. Vizitele erau interzise. În unele cazuri, arestarea se produsese fără mandat, fără dosar, fără proces — oameni ridicați noaptea și dizolvați în sistemul carceral ca o picătură de cerneală în apă.

Celulele închisorii găzduiau, cot la cot, foști prim-miniștri și episcopi greco-catolici, academicieni și generali de armată, economiști și mari proprietari de pământ. Era o colecție sistematică a tot ce România interbelică produsese mai valoros în materie de conducere și cultură. Regimul nu îi judeca pentru crime reale. Îi judeca pentru că existaseră.

CONDIȚIILE DIN CELULE:

Viața cotidiană la Sighet în vara lui 1950 era un exercițiu de distrugere lentă, calculată. Rațiile alimentare se situau sub minimul fiziologic. Conform mărturiilor supraviețuitorilor și documentelor cercetate ulterior de Memorialul Sighet, deținuții primeau o supă apoasă și câteva sute de grame de pâine pe zi. Scorbutul, pelagra și edemele provocate de malnutriție erau prezente în aproape toate celulele.

Lumina naturală era un lux pe care arhitectura închisorii îl rationa cu cruzime. Ferestrele, înalte și înguste, filtrau o lumină palidă care nu ajungea niciodată să încarce cu viață spațiul din jur. Plimbările în curte erau rare și supravegheate. Conversațiile între deținuți — interzise în principiu, tolerate uneori în practica gardienilor mai puțin zeloși — se purtau în șoaptă, cu ochii pe ușă.

Și totuși, în această mizerie calculată, se întâmpla ceva ce regimul nu anticipase complet: oamenii nu se rupeau. Foști miniștri recitau din Eminescu pe de rost. Episcopi țineau predici în șoaptă pentru colegii de celulă. Profesori universitari organizau cursuri informale de istorie, filozofie, medicină — transmitând cunoaștere ca pe o formă de rezistență. Nu pentru că speranța era certă. Ci pentru că demnitatea era singura proprietate pe care sistemul nu o putuse încă confisca.

PLANUL SECRET — OPERAȚIUNEA „MUNCA":

Documentele de arhivă cercetate după 1990, inclusiv cele din fondurile CNSAS, arată că decizia de evacuare a deținuților de la Sighet nu a fost spontană. Ea a fost planificată cu săptămâni înainte, la nivelul Ministerului Afacerilor Interne, în coordonare cu structurile Securității. Motivele exacte nu sunt pe deplin clarificate nici astăzi, dar istoricii avansează câteva ipoteze documentate: presiunea internațională crescândă în legătură cu soarta elitelor politice arestate, reorganizarea administrativă a sistemului penitenciar și posibila intenție a regimului de a deconcentra deținuții valoroși — fie pentru a-i folosi ca monedă de schimb diplomatic, fie pentru a dispersa orice potențial nucleu de rezistență organizată.

Operațiunea a primit numele de cod „Munca" — un eufemism care spunea totul despre limbajul de lemn al epocii. În noaptea de 5 spre 6 septembrie 1950, sub acoperirea întunericului, camioane militare au intrat în curtea închisorii. Deținuții au fost treziți, li s-a ordonat să se îmbrace, li s-au dat câteva minute pentru a-și lua lucrurile — aceia care mai aveau ceva — și au fost urcați în vehicule fără să li se spună destinația.

Unii, conform mărturiilor înregistrate ulterior, credeau că sunt duși la execuție. Atmosfera era cea a oamenilor care nu mai au nimic de pierdut.

CAMIOANELE ÎN NOAPTE:

Drumul în sine era o tortură. Camioanele militare nu aveau condiții pentru transport uman civilizat. Bătrânii — și mulți dintre deținuți erau în vârstă înaintată, unii depășind șaptezeci de ani — stăteau înghesuiți, pe podea sau pe bănci de lemn, trecând prin noapte pe drumuri de munte. Septembrie în Maramureș poate aduce deja răceli aspre, iar îmbrăcămintea majorității era precară după luni de detenție.

Nimeni nu știa unde merge. Gardienii nu răspundeau. Tăcerea era răspunsul oficial al unui sistem care nu considera necesar să explice nimic celor pe care îi considera deja inexistenți din punct de vedere legal și social.

Convoaiele s-au dispersat spre mai multe destinații: închisoarea Văcărești din București, Aiud, Ocnele Mari, Gherla — locuri cu propriile lor istorii de suferință sistematică. Dispersarea era și ea un instrument: separa oamenii care se cunoșteau, distrugea micile comunități de supraviețuire morală pe care deținuții le construiseră în celulele de la Sighet, rupea rețelele informale de solidaritate.

UNII NU AU MAI PLECAT:

Trebuie spus, cu toată gravitatea pe care o merită, că nu toți deținuții de la Sighet au apucat să fie evacuați în septembrie 1950. Unii muriseră deja. Alții aveau să moară curând după transfer, epuizați de luni de malnutriție și boli netratate.

Sever Bocu, tribunul Banatului, a murit la Sighet la 21 ianuarie 1951, la 76 de ani, după ce fusese bătut și înfometat sistematic. Iuliu Maniu, cel mai important om politic al României interbelice, liderul Partidului Național Țărănesc și simbolul rezistenței democratice la presiunea comunistă, a murit la Sighet pe 5 februarie 1953, după ani de detenție în condiții inumane. Gheorghe Brătianu, istoricul de talie europeană, fiul lui Ion I.C. Brătianu, a murit la Sighet în 1953. Ion Mihalache, cofondatorul Partidului Național Țărănesc, a murit la Râmnicu Sărat în 1963, după ani de detenție. Alexandru Marcu, Constantin Titel Petrescu, Radu Gyr — fiecare cu propria sa tragedie, fiecare cu propria sa rezistență.

Sighetu Marmației a înghițit o generație întreagă. Unii au ieșit de acolo. Mulți nu.

FEMEILE CARE AU AȘTEPTAT:

Există o dimensiune a acestei tragedii care este adesea trecută sub tăcere: familiile. Soțiile, copiii, părinții celor închiși trăiau în propria lor formă de detenție invizibilă.

Conform documentelor studiate de cercetătorii Memorialului Sighet, familiile deținuților politici erau adesea supuse unor presiuni sistematice: exmatriculate, concediate, evacuate din locuințe, supravegheate de Securitate. Copiii sufereau consecințe directe — excluși din școli sau universități pe motiv că părintele era „dușman al poporului".

Și cel mai greu: nu știau nimic. Nu știau dacă soțul mai trăiește. Nu știau unde este. Nu puteau trimite alimente sau medicamente. Unele femei au bătut ani de zile la uși de instituții cerând informații și primind tăcere sau amenințări. Câteva și-au găsit rudele abia după 1990 — sau nu le-au găsit niciodată, rămânând să caute un mormânt fără cruce, o groapă comună fără marcaj.

TĂCEREA CALCULATĂ:

Ceea ce face operațiunea „Munca" deosebit de sinistră în arhitectura represiunii comuniste nu este violența în sine — violența era prezentă și altundeva, și în alte momente. Este tăcerea organizată. Tăcerea ca politică de stat.

Regimul nu anunța că a arestat pe cineva. Nu anunța că l-a mutat. Nu anunța că a murit. Familia putea afla că un om era mort abia după ani — dacă afla vreodată. Aceasta era o formă de tortură extinsă la scara întregii societăți: nimeni nu știa cu certitudine soarta nimănui. Frica era amplificată tocmai de această incertitudine.

Documentele operative ale Securității, cercetate parțial după 1990 și publicate sau analizate de CNSAS și de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, arată că această tăcere era deliberată și instrucțiunile privind secretul operațiunilor de transfer veneau de la nivelele superioare ale aparatului de represiune.

MEMORIALUL CARE NU TREBUIA SĂ EXISTE:

După 1989, clădirea închisorii de la Sighetu Marmației a supraviețuit. A supraviețuit nu pentru că regimul democrat următor ar fi grăbit să transforme locul în simbol — dimpotrivă, pentru mulți ani pericolul demolării sau al reconvertiri banale a fost real.

Efortul de a transforma locul în memorial a venit în mare parte din inițiativa unor intelectuali și a supraviețuitorilor sau familiilor victimelor. Academia Civică, condusă de Ana Blandiana și Romulus Rusan, a construit ceea ce astăzi reprezintă unul dintre cele mai importante muzee memoriale din Europa de Est: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet.

În celulele unde muriseră miniștri și episcopi, astăzi se pot vedea fotografii, documente, obiecte personale. Pe pereți, nume. Mii de nume. Oameni care au existat. Oameni pe care un regim a decis că nu mai au dreptul să existe.

În fiecare vară, la Sighet se organizează „Școala de Vară", unde tineri din România și din afara granițelor încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat. Nu pentru a urî. Ci pentru a nu uita. Și pentru ca uitarea să nu devină complice.

CE RĂMÂNE:

Noaptea de 5 spre 6 septembrie 1950 nu a fost un accident al istoriei. A fost o decizie. Luată de oameni, pentru a distruge alți oameni. Executată cu eficiență birocratică, acoperită cu tăcere instituțională, justificată cu un limbaj de lemn care transformase crimele în „măsuri administrative".

Cei care au fost urcați în acele camioane în noapte — bătrâni, bolnavi, epuizați, smulși din somnul adânc al celulelor — nu strigau. Nu aveau cui. Dar fiecare dintre ei purta în el o Românie pe care regimul voia s-o șteargă: o Românie care crezuse în democrație, în stat de drept, în libertate de conștiință, în demnitatea omului față de stat.

Nu au reușit să o șteargă complet. Dovada este că astăzi știm aceste lucruri. Dovada este că putem spune aceste nume. Dovada este că Memorialul de la Sighet există și că mii de oameni îl vizitează an de an, căutând în acele celule un răspuns la întrebarea pe care fiecare generație trebuie să și-o pună: ce suntem dispuși să facem pentru libertate? Și cât de ușor poate fi smulsă?

Aceasta nu este doar istorie a altora. Este istoria familiilor noastre, a bunicilor și străbunicilor noștri, a țării pe care o locuim. Iar dacă nu o cunoaștem, riscăm să nu recunoaștem semnele când ele revin — nu neapărat în aceeași formă, dar cu aceeași esență: un sistem care decide că unii oameni nu mai au dreptul să existe.

Tu ai auzit de operațiunea „Munca" sau de transferurile secrete de la Sighet? Ai un bunic sau o rudă afectată de represiunea comunistă? Scrie mai jos — fiecare poveste personală contează și merită să fie auzită.

Distribuie această postare ca să nu fie uitat ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Unii dintre ei nu au mai putut spune nimănui. Noi putem.