De ce criza financiară din anul 33 AD, cauzată de falimentul băncii fraților Pittius, a precipitat evenimentele care au dus la Răstignirea pe Cruce
(II)
Când Iisus Hristos a spus că a fost trimis ca să împlinească Legea, iar nu să o strice, se referea și la Shmita, adică la legea evreiască a iertării din 7 în 7 ani a datoriilor.
Această lege evreiască are o sumedenie de consecințe benefice pentru omul individual și pentru societate, motiv pentru care este, pur și simplu, o lege dumnezeiască: atenuează discrepanțele de avuție, determină coeziunea socială și diminuarea tensiunilor sociale (inclusiv războaiele) și crează un potential enorm de înălțare spirituală, în scopul internalizării Împărăției lui Dumnezeu.
Poporul evreu din vremea lui Iisus Hristos nu numai că asta credea – exacta asta profesa. Shmita nu era un simplu precept religios, ci un catalizator comportamental.
Numai că, în acea vreme, societatea evreiască era sub o imensă presiune imperialistă. Ca și noi, acum, de altfel.
Juridic, această lege era incompatibilă cu principiul din dreptul roman intitulat pacta sunt servanda (contractele sunt obligatorii).
Economic, Shmita era în contradicție cu interesele bogaților deținători de terenuri și resurse și cu interesele bancherilor și ale birocraților care roiau în jurul administrației imperiale și al Templului.
Cultural, Shmita era în contradicție cu corectitudinea politică internaționalistă, cu ordinea globală liberală bazată pe reguli impuse de Pax romana, prin intermediul culturii elevate elenistice de la acea vreme.
Așadar, Shmita nu putea fi lăsată să opereze în continuare, în forma pe care i-a dat-o Moise și pe care o propăvăduia Iisus Hristos.
Cărturarii și fariseii erau oameni cultivați, vorbitori de latină și de greacă, cunoscători ai cărților sacre și ai scrierii. Dar Evangheliile se referă la ei în repetate rânduri ca fiind răutatea întruchipată. Sunt pictați ca niște închipuiți și niște ipocriți care afișau imaginea unor oamenii dedicați total studiului și aplicării Legii și profeților, dar care nu credeau în altceva decât în raiul lor pământesc, făcut din lucruri palpabile, mundane. Evident, nu toți erau așa, dar vârfurile lor, da.
Cărturarii și fariseii de top de atunci au fost, de fapt, influenceri utilizați pentru a înlătura de la aplicare legi sacre, ca Shmita, adică legea dumnezeiască a iertării datoriei. Această sarcină și-a asumat-o Hillel, considerat mereu cel mai mare fariseu, întemeietorul unei dinastii de conducători ai Sinedriului evreiesc care s-a întins pe 15 generații, până pe la anul 500 AD. Discipolii și urmașii săi nu au făcut altceva decât să lucreze asiduu pentru a atinge acest țel – să se asigure că Shmita nu se va aplica decât în condiții de limitată excepție bancherilor și împăraților sau regilor. Toți cei care le-au stat în cale, au fost înlăturați.
Există o singură derogare legitimă de la Legea lui Moise: atunci când este nevoie pentru a salva un om, Legea este înlăturată de la aplicare. Această idee apare în Talmud și, la 500 de ani distanță, este preluată în Coran – Sura 35 scrie că „cel ce a salvat un om de la moarte se socotește că a salvat întreaga lume”, chiar dacă salvarea a însemna încălcarea Legii.
Nu același lucru se poate spune despre derogarea de la Shmita.
Prin tehnica pur juridică intitulată Prosbul, Hillel a interpretat Shmita într-un asemenea fel încât să se permită perpetuarea la infinit a unei datorii, precum și perceperea de dobânzi.
Iar acest lucru este nu numai ilegitim – este blasfemie.
Intuiesc că această tehnică juridică datează din perioada acelei crize financiar – bancare din anul 33 AD. A fost, cel mai probabil, „soluția” aplicabilă în provincia Syria – Palestina pentru a implementa bail in – ul împăratului Tiberiu pentru salvarea bancherilor și a latifundiarilor.
Dar această tehnică juridică venea în contradicție cu propăvăduirea lui Iisus Hristos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu