Sub numele lui Diadoh al Foticeii e cunoscută o scriere de cuprins duhovnicesc, împărţită în 100 de capete. Încă din veacul al VII-lea Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sofronie din Ierusalim citează din această scriere şi îl socotesc ca autor pe Diadoh, episcop de Foticeea. Acesta nu poate fi decât acel Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi, care la anul 458 semnează împreună cu alţi ierarhi o scrisoare către împăratul Leo I, anunţându-i moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziţi.124(J. D. Mansi, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, vol. VII, Florenţa, 1757–1764, p. 619.)
Altceva nu se ştie despre viaţa acestui ierarh, care trebuie să fi fost un mare ascet şi un adânc cunoscător al tainelor vieţii mistice, după cum rezultă din scrierea sa amintită, care s-a bucurat de o deosebită preţuire în timpul de după el, cum arată mulţimea manuscriselor în care s-a păstrat.
De la el a mai rămas şi o Vedere125(Ορασις τού άγίου Διαδόχου έπισκόπου Φωτικής τής Ηπείρου, ediţie de Iustinos Bithynos în Νέα Ζιών 6, vol. IX, Ierusalim, 1909, pp. 247–254. O ediţie mai bună: W. N. Beneşevici, „Viziunea“ lui Diadoh, episcopul Foticeii în Epir în Memoriile Academiei Imperiale de Ştiinţe din Sankt Petersburg, seria a VIII-a, clasa istoric-filozofică, vol. VIII, nr. 11, Sankt Petersburg, 1908 (în ruseşte).) în care, în forma unui dialog purtat în vis între el şi Ioan Botezătorul, se discută asupra problemelor în legătură cu vederea lui Dumnezeu pe pământ şi în viaţa viitoare.126(De la Diadoh a mai rămas o predică Despre înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos (Sermo de ascensione D. N. Iesu Christi; P. G. 65, 1141A–1148A) şi Cuvântare contra arianilor (Sermo contra arianos; P. G. 65, 1149A–1165D), care, fiind din vol. IV, nu e a lui Diadoh.)
Scrierea lui amintită, în 100 de capete, nu e tipărită în Patrologia lui Migne decât într-o traducere latină127(În P. G. 65, 1167A–1212A. Traducerea latină e făcută de Fr. Turrianus la 1570 şi are titlul Capita centum de perfectione spirituali.), măcar că un text grecesc al ei fusese publicat încă în 1782 la Veneţia, în Filocalia128(Textul acesta, reprodus în ed. a II-a a Filocaliei greceşti, vol. I, Atena, 1893, pp. 140–164, e intitulat Λόγος άσκητικός, διηρημένος είς ρ’ κεφάλαια πρακτικά γνώσεως καί διακρίσες πνευματικής. Traducerea românească am făcut-o după el, neavând la îndemână textele mai critice editate de C. Popov şi J. E. Weiss-Liebersdorf. Ediţia lui C. Popov a apărut în 1903 la Kiev, iar a lui Weiss-Liebersdorf în 1912, la Leipzig, în „Bibliotheca Teubneriana“.).
Această scriere este un tratat complet asupra vieţii duhovniceşti, scris de un om care a practicat-o. Ea ne lămureşte mai bine decât multe volume groase despre duhul în care se trăia în lumea monahală. Ea ne arată că în vremea sinoadelor ecumenice şi a marilor certe hristologice, nici învăţătura despre trăirea creştină nu era lipsită de dispute. Scrierea aceasta are şi o parte polemică, în care respinge învăţături greşite.
După Diadoh, scopul vieţii duhovniceşti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste (cap. 1–2). El face deosebirea între „chipul“ lui Dumnezeu în om şi „asemănarea“ cu El (cap. 4, 88). Prin păcatul strămoşesc „chipul“ dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul botezului curăţă „chipul“, îl spală de întinăciunea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem şi „asemănarea“. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simţim. „Asemănarea“ începem să o câştigăm pe măsură ce ne sporim sforţările noastre pentru o viaţă virtuoasă şi o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârşitor. Abia după ce am sporit în „asemănare“, în dragoste, ni se face şi harul „simţit“. „Harul se ascunde, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm în adâncul minţii. Dar îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile harului intră în comuniune într-un chip tainic cu sufletul prin simţirea minţii. Căci pe măsură ce sporeşte sufletul, şi darul dumnezeiesc îşi arată dulceaţa sa minţii“ (cap. 77). „Două bunuri ne aduc nouă sfântul har al botezului renaşterii, dintre care unul îl covârşeşte pe celălalt în chip nesfârşit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoieşte chiar în apă şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul“, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemănarea“. Când începe deci mintea să guste întru multă simţire dulceaţa Preasfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, aşa zicând, peste chip „asemănarea“ (cap. 88).
Prin această deosebire Diadoh vrea să combată masalianismul. Pentru acesta harul şi experienţa prezenţei harului erau identice. Abia această experienţă este o dovadă că omul este eliberat de păcat şi de diavol. De aceea, preţuind exclusiv rugăciunea ca mijloc al experierii harului, nesocoteau taina botezului ca mijlocitoare a harului care şterge, fără să avem conştiinţa, păcatul din noi. Cei ce combăteau masalianismul (mai ales Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii) preţuind, ca şi adversarii lor, trăirea mistică a harului, trebuiau să distingă „chipul“ lui Dumnezeu de „asemănarea“ cu Dumnezeu, pentru a putea distinge şi harul botezului, care restabileşte acest chip fără să ne dăm noi seama, de trăirea conştientă a harului, care realizează treptat „asemănarea“ nu numai prin rugăciune, cum ziceau masalienii, ci prin sforţările cu voia spre toată virtutea.
Porniţi pe calea deprecierii botezului şi a harului nesesizat de conştiinţă dăruit prin această taină, masalienii afirmau că botezul nu alungă pe diavol din sufletul omului, aşadar nu şterge nici păcatul cu totul, ci în omul botezat sălăşluieşte şi harul, şi păcatul, şi Duhul Sfânt, şi diavolul.
Această teorie o respinge Diadoh, arătând că, dacă până la botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la botez înăuntrul lui se sălăşluieşte harul, iar diavolul e scos afară. De aci înainte sufletul este influenţat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influenţează numai din afară, prin mustul trupului şi prin simţurile lui. „Unii au născocit că atât harul, cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât şi duhul rătăcirii se ascunde în mintea celor ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă, îndată spre cele potrivnice. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile minţii dinspre dreapta. Dar din ceasul în care ne renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, aşa după botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează Satana asupra sufletului şi după botez, ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul (să nu fie!), ci învăluind oarecum mintea în fumul dulceţurilor neraţionale, prin mustul trupului“ (cap. 76). Cu alte cuvinte, până nu se sălăşluieşte harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subţiri, oprindu-l de la dorirea binelui şi îndemnându-l la patimi sufleteşti. Dar după ce se sălăşluieşte harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care aţâţă trupul spre patimi trupeşti, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul (cap. 81). „Harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului. De aceea din însuşi adâncul inimii simţim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aci înainte se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând prin firea uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. (…) De aceea harul prin simţirea minţii înveseleşte trupul cu o bucurie negrăită la cei ce sporesc în cunoştinţă; iar dracii prin simţurile trupului robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţei (cap. 79).
Viaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. „Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme mai întâi de El întru simţirea inimii“ (cap. 16). Prin frică începe să se cureţe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepăsător şi dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureţe cu multă luare-aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii. Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, în care nu mai este frică, ci nepătimire (cap. 17). „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu crede cu adevărat în El şi împlineşte cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai şi nu este în iubire nu are nici credinţa pe care crede că o are“ (cap. 21).
După curăţirea de patimile trupeşti, lucrare în care rol mare au ascultarea şi înfrânarea, trebuie să se facă şi curăţirea minţii de gânduri rele, lucru care cere o liniştire a minţii. „Cei ce se nevoiesc trebuie să-şi păzească pururea cugetul neînviforat, ca mintea, deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune şi trimise de Dumnezeu să le aşeze în cămările memoriei, iar pe cele urâte şi drăceşti să le arunce afară din vistieriile firii“ (cap. 26). „Dar numai Duhul Sfânt poate curăţi mintea cu adevărat. (…) Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile şi întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă şi slăvită.“ De aceea zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeţi“ (1 Tes. V, 19).
Curăţindu-se mintea, se pune în lucrare simţirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute şi dumnezeieşti, ca simţurile trupului la cele văzute (cap. 24, 30). „Simţirea aceasta a minţii“ sau a „inimii“, sau a „sufletului“ nu trebuie înţeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. „Nimenea să nu nădăjduiască auzind de simţirea minţii că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce şi-a curăţit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. „«Pentru că acum umblăm prin credinţă, şi nu prin vedere», zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie vreun glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmaşului“ (cap. 36; vezi şi cap. 37, 38). „Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumină dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât îşi vede în chip îmbelşugat lumina sa, nimenea nu se îndoieşte. Căci aşa devine când puterea sufletului biruieşte cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmaşului, ne învaţă limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se preface în înger al luminii“ (cap. 40).
Dar înaintarea aceasta în viaţa duhovnicească spre nepătimire, dragoste şi vedere tainică nu se face fără lupte. „Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci Satana mângâie sufletul printr-o simţire dulce în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn uşor peste el.“ Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. „Dacă deci mintea va fi aflată ţinând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus şi se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt şi preamărit, va pleca amăgitorul viclean“ (cap. 31, 32).
Cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât „îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să înveţe tot mai mult să facă deosebire între bine şi rău, şi să-l facă mai smerit“ (cap. 77).
Diadoh are comună cu mulţi scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre „teolog“ şi „gnostic“. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeieşti care a primit darul cuvântului, al învăţăturii, care e totodată şi darul înţelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul „cunoştinţei“, al unirii cu Dumnezeu şi al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă (cap. 7–11).
„Poate nota cea mai surprinzătoare a acestei scrieri, zice Viller-Rahner (op. cit., 223), este că viaţa duhovnicească apare de la început până la sfârşit ca o «trăire» şi că la orice pas se vorbeşte de «experienţă».“ Aceasta e o caracterizare justă. Nu tot aşa de potrivită este însă observaţia că „Diadoh aparţine teologiei de sentiment, direcţia pietăţii răsăritene, a cărei formă decăzută extremă este masalianismul“. Trăirea mistică de care vorbeşte Diadoh nu poate fi identificată pur şi simplu cu o stare sentimentală, împreunarea celor două cuvinte – „simţirea minţii“ – este o dovadă îndestulătoare despre acest adevăr.129(Pentru informaţiile biografice şi bibliografice am folosit I. Bardenhewer, op. cit., vol. IV, 1924, pp. 186–189 şi Viller-Rahner, op. cit., pp. 216–228.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu