S-ar zice că am supraviețuit și anului ăsta. Îi mulțumesc lui Dumnezeu - sunt bine fizic, psihic și ... economic, în ciuda estimărilor.
Îmi place să cred că am fost și am rămas eu, chiar dacă, în plan personal emoțional, anul trecut a fost pentru mine cel mai rău an din 1988 încoace.
Am mândria de a nu fi devenit golemul nimănui.
În plan profesional și din perspectiva interesului public, am încercat să ajut, să deschid ochi, să trezesc conștiințe, să dau speranțe. E adevărat că multe nu mi-au ieșit - cel mai mult regret că nu am reușit să anulez starea de alertă (judecătorul mi-a dat dreptate în motivare, dar nu și în dispozitiv), să conving parlamentarii că legile pandemiei (55 și 136) sunt nocive pentru democrație și să trag lumea de mânecă în legătură cu apartheidul sanitar care se instalează pas cu pas și ne anihilează ca suspecți de boală și zădărnicirea bla bla.
Îmi pare rău pentru cei care au suferit din cauza pandemiei.
Mi-e teamă pentru cei care vor suferi din cauza efectelor proastei gestionări a pandemiei și încerc să empatizez cu cei care vor fi atinși curând de sărăcia endemică.
Dar am sentimentul datoriei împlinite - am stat drept, cu sabia în mână, privind adversarul în față și voi fi mereu pe baricade, încercând să ajut, măcar cu o idee sau o vorbă bună, atâta timp cît voi rămâne în picoare.
Cele mai importante lucruri pe care le gândesc și le simt acum sunt norocul și binecuvântarea de a trăi acum și aici, alături de cei la care țin, în mijlocul celor pentru care lupt cu smerenie și sârguință, la adăpostul unui popor care mă înnobilează.
Le mulțumesc alor mei, pentru că m-au suportat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu