La 29 martie 1940, cu trei luni înaintea ultimatului din 26 iunie 1940 adresat de URSS guvernului român, ministrul de externe sovietic Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin), ţine un important discurs în faţa Sovitului Suprem, cu privire la pretenţiile URSS, acum aliata Germaniei, faţă de România.
Afirmînd că URSS nu are cu România un pact de neagresiune (ceea ce era cu totul neadevărat, întrucît tratatele de la Londra nu fuseseră denunţate), ministrul sovietic spunea că aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS.
Discursul a rămas inedit şi vom vadea de ce.
Iata pasajul cu privire la Basarabia :
„Dintre statele vecine din sud pe care eu le-am mentionat, România esre cea cu care noi nu avem un pact de neagresiune.
Acest fapt se datorează existenţei unei dispute nerezolvate, şi anume problema Basarabiei, a cărei ocupare de către România, Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată, deşi noi nu am ridicat niciodată problema recîştigării Basarabiei prin mijloace militare.
De aceea nu există nici un temei pentru înrăutăţirea relaţiilor sovieto-române. Este adevărat că, de mult timp, noi nu avem un ministru plenipotenţial în România, iar îndatoririle acestuia au fost îndeplinite de un însărcinat cu afaceri. Faptul acesta s-a datorat unor împrejurări specifice din trecutul apropiat.’’
Care erau”împrejurările specifice’’?
Molotov se grăbeste sa le explice:
’’Dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă, atunci trebuie sa reamintim rolul dubios pe care l-au jucat autorităţile române în anul 1938 în legătura cu Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România.
Este binecunoscut faptul că ulterior el a dispărut în înprejurări misterioase nu numai din incinta legaţiei, ci şi din România, şi nici pînă astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vre-o informaţie autentică cu privire la dispariţia lui şi, ceea ce este şi mai mult, s-a sperat ca noi vom crede ca autorităţile române nu au nimic de-a face cu această afacere scandaloasă şi criminală.
Nu mai este nevoie să spunem că astfel de lucruri ne se întîmplă într-o ţară civilizată sau întru-n stat bine organizat în acest scop. În urma acestei afaceri, motivul pentru care am întîrziat să numim un ministru al Uniunii Sovitice în România, este cît se poate de clar. Este de presupus însa că România va întelege că astfel de lucruri nu pot fi tolerate.’’
După cum se observă, Molotov pune cu ipocrizie neincherea unui tratat de neagresiune cu Romania nu pe seama ambiţiilor sovietice şi ale Kominternului, manifestate încă de la începutul anilor ’20, de acaparare a Basarabiei – pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei – ci pe un incident diplomatic nefericit, în care România nu a avut, de altfel, nici un rol: dispariţia subită a ambasadorului sovietic Butenko la Bucureşti, în urma proceselor politice staliniste instrumentate la Moscova.
Declaraţia lui Molotov va marca începutul campaniei de anexare a Basarabiei către U.R.S.S.
În scurt timp, pe 21 iunie 1940, Şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare Kiev şi Odessa precizarea că Basarabia “să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boieresti”;
în caz de conflict armat între U.R.S.S. şi România, erau precizate obiectivele pe care trebuie să le aiba Armata Roşie:
“rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină”.
La 23 iunie 1940, a doua zi după semnarea actului de capitulare a Franţei, V. Molotov i-a declarat lui Fr. Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că „soluţionarea chestiunii Basarabiei nu mai suferă nici o amânare. Guvernul sovietic caută, deocamdată, să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar el intenţionează să utilizeze forţa în caz dacă Guvernul român va respinge acordul paşnic”.
În urma unor consultări speciale cu Germania nazista, U.R.S.S. a remis României o nota ultimativă in 26 iunie 1940, plină de falsuri, cinism, cu dorinţa de a umili un stat pe care îl ştia mai vulnerabil din punct de vedere militar.
Pe 27 iunie 1940 regele României Carol al II-lea a convocat două şedinţe ale Consiliului de Coroană la care s-a pus în discuţie problema ultimatumului sovietic.
La prima şedinţă a Consiliului de Coroană rezultatele votării au fost: din cei 26 de participanţi 11 s-au pronunţat pentru respingerea notei ultimative sovietice, 10 – pentru acceptarea ei, 4 – pentru discuţii cu sovieticii, 1 vot a fost rezervat.
Astfel, cei mai mulţi participanţi la şedinţă s-au pronunţat pentru respingerea dictatului bolşevic.
Suveranul României a observat însă că „în chip cu totul straniu”„…rezultatul votului a fost pentru primirea ultimatumului”.
În după-amiaza aceleiaşi zile, Gh. Tătărescu, Primul-Ministru al României, l-a vizitat pe rege.
Din discuţiile avute, Carol al II-lea a înţeles că Gh. Tătărescu „este pentru cedare”.
Ideea cedării intrase atât de mult în sufletul unora, scrie în Însemnările sale zilnice regele Carol al II-lea, încât Gh. Tătărescu şi chiar Ion Ilcuş, Ministrul Apărării Naţionale, l-au sfătuit ca Decretul de mobilizare a armatei să nu fie publicat.
La cea de-a doua şedinţă a Consiliului de Coroană, au participat 28 de miniştri şi consilieri regali.
Primul-Ministru Gh. Tătărescu a recapitulat cele întâmplate de dimineaţă şi a dat citire notei de răspuns adresate Guvernului sovietic.
Şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu, a prezentat un raport ce conţinea „date uluitoare” privind ponderea forţelor din România şi U.R.S.S., la care au fost adăugate forţele militare ungare şi bulgare.
Datele trebuiau „să conducă la întărirea concluziei celor prezenţi că România nu avea altă cale de urmat decât acceptarea pretenţiilor teritoriale ale Kremlinului”.
Din cei prezenţi la şedinţă, 21 au votat pentru acceptarea ultimatumului sovietic, 6 s-au pronunţat pentru respingerea lui, iar unul s-a abţinut.
Carol al II-lea a notat în Însemnările zilnice:
„Am ieşit din el (de la Consiliul de Coroană – n. – A.P.) amărât şi dezgustat, toţi acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat.
Numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi, au fost pentru rezistenţă.
Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toţi ceilalţi, cu oarecare nuanţă au fost pentru acceptarea ultimatumului”.
În noaptea de 27 spre 28 iunie 1940, Guvernul sovietic a adresat României a doua notă ultimativă în care cerea următoarele:
„1. În decurs de patru zile, începând cu orele 1400 după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti;
2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei;
3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă;
4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive şi vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.
5. Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanţi ai Guvernului român şi ai Guvernului sovietic, câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române şi instituţiilor din Basarabia şi partea de Nord a Bucovinei”.
Pe data de 28 iunie 1940 trupele sovietice au invadat România, ocupând nu doar Basarabia şi Nordul Bucovinei, ci şi Ţinutul Herţa şi insule de la Gurile Dunării.
Aşadar, după ce a semnat Pactul sovieto-german din 23 august 1939 (Ribbentrop- Molotova), consultându-se de fiecare dată cu Berlinul, conducerea U.R.S.S. a materializat, pas cu pas, prevederile Protocolului adiţional secret, încorporând teritoriile trecute în zona sovietică de interes.
Având scopuri bine determinate, ce intrau în flagrantă contradicţie cu interesele fundamentale ale popoarelor, cu normele elementare ale dreptului internaţional, Stalin şi anturajul lui au interpretat anexările drept acte de „binefacere”, de „eliberare” şi de „ocrotire” a popoarelor, drept un „marş triumfal” spre Occident.
Pentru soluţionarea problemelor apărute la cedarea Basarabiei a fost constituită o comisie mixtă sovieto-română, care şi-a desfăşurat lucrările la Odesa, apoi – în altă componenţă – la Moscova.
Între altele, comisia a examinat amănunţit stabilirea traseului de frontieră terestră între U.R.S.S. şi România (în Bucovina), precum şi cel de pe Prut şi Dunăre.
Tratatul de frontieră ar fi intrat în vigoare dacă părţile ar fi ajuns la o înţelegere în privinţa tuturor celor trei porţiuni ale hotarului.
Dar sovieticii au insistat foarte mult să-şi păstreze câteva insule româneşti ocupate de armata roşie la gurile Dunării. Vicecomisarul poporului pentru afaceri externe V.Dekanozov insista în faţa reprezentanţilor României asupra desfăşurării unor negocieri:
„Pentru U.R.S.S. întărirea poziţiilor sale pe braţul Chilia prezintă un interes însemnat. Este vorba de un interes definitiv…”
Sovieticii erau însă intransigenţi privind frontiera cu România. Pe de altă parte, negociatorii români au dat dovadă de curaj şi patriotism.
Ei n-au semnat documentul privind porţiunea dunăreană a graniţei impuse de U.R.S.S. şi întrucât partea „dunăreană” a tratatului n-a fost aprobată, n-a fost semnat tratatul în ansamblu.
Astfel, România regală n-a recunoscut şi n-a semnat tratatul de frontieră cu U.R.S.S.
În Declaraţia de la Chişinău a Conferinţei internaţionale „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia” (26-28 iunie 1991) s-a subliniat:
„Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa – teritorii care nu-i aparţineau şi asupra cărora nu avea nici un drept, a constituit primul act al tragediei naţionale – sfârtecarea României în anul 1940, punând la grea încercare întregul popor român şi aducându-i imense suferinţe şi incalculabile daune.
Trecerea totală a acestor teritorii în componenţa U.R.S.S. a avut consecinţe dramatice pentru întregul popor român, îndeosebi pentru populaţia din teritoriile respective”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu