Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ilarion,
noul mărturisitor, egumenul mînăstirii Pelichit
(28 martie)
Cuviosul Ilarie a fost stareţul mînăstirii Pelekit din Helespont. Plin fiind de Duhul Sfint, el a strălucit ca un soare printre oameni, vindecîndu-i pe ei de boli şi curăţindu-i de duhurile cele necurate. Acest bărbat dumnezeiesc a luat mai apoi mucenicia în timpul lui Leon Armeanul care pornise din nou prigonirile contra apărătorilor sfintelor icoane, împreună cu alţi patruzeci de monahi Cuviosul Ilarie a fost alungat în surghiun la Efes, şi acolo a pierit în temniţă, strămutîndu-se la locaşurile cereşti din împărăţia lui Hristos la anul 754 de la întrupare.
***
Sfântul Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii Palechitului şi-a pus viaţa în slujba Domnului de la o vârstă fragedă şi a petrecut mulţi ani ca pustnic. Pentru viaţa sa sfântă, fără cusur, a fost hirotonit preot şi mai apoi egumen al Mănăstirii Palechitului, de lângă Dardanele. Sf. Ilarion a primit de la Dumnezeu darul înaintevederii şi a facerii de minuni.
Prin rugăciune a adus ploaia în timpul unei secete şi asemeni profetului Elisei a despărţit apele unui râu, a izgonit fiarele rele de pe holde, le-a umplut mrejele pescarilor cu peşte atunci când nu puteau pescui nimic şi a făcut multe alte minuni. Mai mult de atât, el vindeca bolnavii şi izgonea demonii.
Sfântul Ilarion a pătimit în Joia cea Mare şi Sfântă în anul 754, când comandantul de armată Lakhanodrakon a atacat pe neaşteptate mănăstirea Palechitului în căutarea închinătorilor la icoane intrând cu forţa în biserică şi în timpul slujbei care se ţinea a aruncat Sfintele Daruri pe jos. Atunci au fost arestaţi patruzeci şi doi de călugări, puşi în lanţuri, trimişi la Edessa şi ucişi. Cei rămaşi au fost oribil mutilaţi bătuţi, arşi, mânjiţi pe faţă cu smoală şi unora li s-a tăiat nasul. Sf. Ilarion a murit în timpul acestei persecuţii pentru că a cinstit sfintele icoane.
Sfântul Ilarion a lăsat moştenire lucrări spirituale cu îndrumări morale pentru o viaţă duhovnicească.
***
Cuviosul Ilarion din tinereţe s-a călugărit, purtîndu-şi crucea şi urmînd lui Hristos Cel răstignit, patimile trupeşti supunîndu-şi cu înfrînare. El pe toţi monahii i-a covîrşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizîndu-se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea. Pentru aceea şi de rînduiala preoţească s-a învrednicit şi a fost egumen al mînăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont. Şi a făcut minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le izgonea cu cuvîntul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea şi pămîntul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea rîului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mîna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele.
Despre dînsul scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cîntări, în a opta pesnă a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mîntuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl numeşte mucenic. Pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvîntare, pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane. Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul (717-741) şi a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulţi ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme cînd voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mînăstirii ce se numea Pelichit, în sfînta şi marea joi a mîntuitoarelor Patimi, cînd se săvîrşea dumnezeiasca Liturghie. Şi, intrînd în biserică şi în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cîntarea şi a răsturnat la pămînt Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui Hristos. După aceea, prinzînd pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală ungîndu-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat. După aceea a aprins mînăstirea şi biserica, iar pe cei ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.
Deci, în acea vreme, şi Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între părinţii aceia, avînd rînduiala egumeniei, se ştie că a pătimit mult şi şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu