SFÂNTUL NICOLAE CABASILA „Sfânta Jertfă sfințește prin mijlocire și prin împărtășire”
Pe lângă cele spuse, trebuie să cercetăm şi aceasta. Dumnezeiasca şi Sfânta Jertfă sfinţeşte în două feluri: într-un fel prin mijlocire, deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu prin însăşi aducerea lor sfinţesc atât pe cei ce le-au adus, cât şi pe cei pentru care s-au adus, atrăgând îndurarea lui Dumnezeu faţă de ei; în al doilea fel, prin împărtăşire, întrucât ele sunt pentru noi adevărată hrană şi băutură, potrivit cuvîntului Domnului ( Ioan 6, 53-57). Dintre aceste două chipuri de sfinţire, cel dintâi e comun şi celor vii şi celor morţi, căci Jertfa se aduce şi pentru unii şi pentru alţii; celălalt este posibil numai pentru cei vii, deoarece morţii nu mai pot să mănânce şi să bea.
Ce urmează de aici? Oare cei morţi nu au şi ei parte de sfinţirea care se dobândeşte prin împărtăşire şi oare sunt mai prejos decât cei vii în aceasta privinţă? Nicidecum! Hristos Se împarte şi lor, într-un chip pe care îl ştie El însuşi. Şi ca să dovedim acest lucru, să vedem care sunt condiţiile sfinţirii şi dacă sufletele morţilor nu le au ca şi cele ale viilor.
Într-adevăr, care sunt condiţiile sfinţirii? Oare să ai trup? Sau să alergi pe picioare spre Sfânta Masă? Să primeşti Sfintele în mâini şi să le introduci în gură? Să mănânci sau să bei? Nicidecum! Căci multora dintre cei ce îndeplinesc aceste condiţii şi care s-au apropiat numai cu trupul de Sfintele Taine, nu le-a fost de niciun folos, ba, dimpotrivă au plecat împovăraţi de şi mai multe păcate. Dar care sunt atunci cauzele sfinţirii, la cei ce se sfinţesc? Şi care sunt condiţiile pe care Hristos le cere de la noi? Curăţia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinţă, dorirea Sfintelor Taine, râvna de a se împărtăşi cu dânsele, zel fierbinte, alergarea cu sete către Hristos. Iată virtuţiile care ne aduc sfinţirea! Cu acestea trebuie să se apropie cei ce vor să fie părtaşi lui Hristos; că fără de ele, e cu neputinţă! Dar toate acestea nu sunt însuşiri trupeşti, ci ţin numai de suflet; prin urmare, nimic nu împiedică sufletele morţilor să aibă şi ele aceste virtuţi, ca şi ale viilor. Dacă aceste suflete sunt pregătite după cuviinţă pentru primirea Tainelor şi dacă Hristos, Sfinţitorul şi Săvârşitorul Jertfei, voieşte totdeauna să sfinţească şi doreşte oricând să Se împartă pe Sine, atunci ce ar putea să împiedice împărtăşirea lor? Absolut nimic!
Dar poate se va întreba cineva: dacă şi vreunul dintre cei vii, care are sufletul împodobit cu virtuţiile pomenite, dar nu se apropie de Sfintele Taine, dobândeşte el astfel aceeaşi sfinţire? Nu oricine! Ci numai acela care se găseşte, ca şi sufletele morţilor în imposibilitatea de a se apropia cu trupul. Aşa erau, de pildă, cei ce rătăceau prin pustie, prin munţi şi prin peşteri sau prin văgăunile pământului (cf. Evrei 11, 38) şi care nu puteau avea la îndemână niciun altar şi niciun preot. Pe unii ca aceştia îi sfinţea Hristos însuşi, în chip nevăzut. Şi de unde se vede aceasta? Din aceea că aveau viaţă într-înşii; dacă nu s-ar fi împărtăşit cu Sfintele Taine, n-ar fi putut vieţui, căci Hristos însuşi a spus: ,,De nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6, 53). Tocmai ca să arate aceasta, multora dintre aceşti sfinţi, Dumnezeu le-a trimis îngeri care să le aducă Sfintele Daruri.
Dacă însă cineva are putinţa de a se apropia de Sfânta Masă, dar nu se apropie nu va dobândi nicidecum sfinţirea Sfintelor Daruri; şi aceasta nu pentru că nu s-a apropiat, ci pentru ca i-a stat în putinţă, şi nu s-a apropiat, de unde se vede lămurit că sufletul său e lipsit de virtuţile sale pentru primirea Sfintelor Taine. Căci ce dorinţă şi râvnă pentru Sfânta Masă are unul care ar putea să alerge fără nicio greutate spre ea, dar nu voiește? Sau ce credinţă în Dumnezeu are cel ce nu se teme de ameninţarea din cuvintele Domnului privitoare la cei ce nesocotesc Cina aceasta! (cf. Ioan 6,53). Şi cum să credem că iubeşte Sfintele Taine cel care, având putinţa să le primească, nu se osteneşte să le primească?
De aceea, nu e nimic de mirare dacă Hristos face parte, la Masa Sfântă, şi sufletelor eliberate de trupuri, cărora El nu are să le pună la socoteală o asemenea vină. Ci mai de mirare şi peste fire este când omul, supus stricăciunii, gustă din Trupul cel fără de stricăciune; dar că sufletul, care e substanţă nemuritoare, se împărtăşeşte din ceea ce e nemuritor, în chipul care îi este propriu, ce e de mirare? Dacă, deci prin nespusa-I iubire de oameni şi prin negrăita-I înţelepciune, Dumnezeu a găsit cum să se facă acel loc minunat şi peste fire (împărtăşirea celor vii) , de ce să nu credem că poate face şi ceea ce e firesc şi logic?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu