9 august – Prăznuirea Sfântului Voievod Mihai Viteazul. Viața și acatistul. Filmul “Mihai Viteazul”

 

Prăznuirea Sfântului Voievod Mihai Viteazul. Viața și acatistul. Filmul “Mihai Viteazul”

9 august 

Sf. Paisie de la Neamț: “Mihai Viteazu, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”

consemnare din anul 1751 pe marginea unei Psaltiri
descoperită de Vasile Alecsandri în 1850

Viața Sfântului Mihai Viteazul

Întrucât istoria neamului nostru a fost golită de Duh în perioada comunistă, iar în manualele de astăzi marii noștri voievozi sunt tratați cu superficialitate, se cade ca noi, preoții, să ținem trează conștiința creștină a românilor, știind bine că un popor care nu-și cunoaște trecutul și nu-și cinstește martirii nu are parte de viitor. De aceea, doresc să parcurgem în cele ce vor urma, viața Sfântului Voievod Mihai Viteazu.

Născut în anul 1558 în localitatea Târgul de Floci (numită așa după târgul de lână de aici), aproape de Giurgeni, jud. Ialomița, fiul lui Pătrașcu cel Bun, domn al Munteniei între anii 1554-1557 și al doamnei Teodora Cantacuzino. Bunul Dumnezeu l-a pus încă de la naștere pe Mihai pe calea răbdării și a suferinței, dobândind calități care i-au fost de mult folos în menirea pe care o avea de împlinit mai târziu. Tatăl său a fost ucis de cei ce-i râvneau tronul în 1557, așa că Mihai se naște în 1558 deja orfan, iar mama sa, doamna Teodora, este obligată să ia calea pribegiei, deoarece cei care i-au ucis soțul vroiau să ia și viața lui Mihai. În cele din urmă, se retrage la Mănăstirea Cozia, iar pe Mihai, pentru siguranță, îl încredințează unui unchi, Epitropul Iani, slujbaș de nădejde al Patriarhiei de Constantinopol. Astfel, Voievodul Mihai a crescut printre călugării din Constantinopol și de la Muntele Athos, învățând aici postul, ascultarea, rugăciunea și dragostea de neam.

Ajuns la maturitate, se întoarce în Muntenia unde ajunge datorită firii sale puternice și realelor calități de conducător, pe rând ban de Mehedinți, postelnic, mare agă, pentru ca în anul 1593 să-l găsim ca Ban al Craiovei. A fost arestat și condamnat la moarte prin decapitare de către domnitorul Alexandru cel Rău, ce-l acuza de complot împotriva sa. În drum spre locul de execuție, trecând prin fața Bisericii Albe Postăvari (București), i se îngăduie să intre în biserică spre a se închina la icoana Sf. Nicolae, unde, cu lacrimi, cere ajutorul Sfântului, făgăduind că va construi o biserică, de va fi scăpat de moarte. Ajuns în fața călăului, vedem rodul și puterea rugăciunii Voievodului, nu așa cum spune istoria comunistă despre călău că s-ar fi speriat de statura sa impunătoare, ci călăul, mustrat de Sf. Nicolae, a scăpat securea din mână și a fugit. Imediat boierii de față au implorat iertarea de la Alexandru cel Rău, cumpărând în cele din urmă cu bani viața Voievodului Mihai.

În septembrie 1593, cu ajutorul Patriarhiei de Constantinopol și al sultanului pe care a trebuit să-l cumpere cu bani, mulți din ei împrumutați de la cămătarii Porții Otomane (un fel de F. M. I. de astăzi), tronul Țării Romanești. La 11 Octombrie 1594, a fost înscăunat și, la începutul lui noiembrie, au și început a bate cămătarii la ușă, după năravul împământenit, spre a-i cere să jupuiască bietul popor, spre a le plăti lor banii împrumutați cu vicleșug. Domnul Mihai a înțeles că poporul era sărăcit și sătul de dijmele puse de domnii dinainte; ori el nu putea suge sângele norodului în interesul cămătarilor; de aceea a pus la cale un plan de eliberare a țării de sclavia cămătarilor și a Porții Otomane ce supravegheau pe domnitor (asemeni comisarilor U.E.). Astfel, la 03-11-1594, cheamă cămătarii să le dea datoria, dar după ce îi adună într-o casă aproape de Târgoviște, dă foc casei, iar cei care au scăpat de flăcări au fost uciși de gărzile domnitorului. Cu această ocazie, printr-un atac dat asupra gărzilor turcești, scapă țara de dânșii, fugărindu-i peste Dunăre. Ne-a rămas acel discurs memorabil consemnat în cronicile vremii ținut în fața poporului: “Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.” (Ridică, Doamne, și azi un Voievod, că am dormit destul, deși se cântă de 22 de ani Deșteaptă-te Române). Imediat ce a scăpat țara de cămătari și turci, Voievodul s-a îngrijit să-și respecte făgăduința făcută Sf. Nicolae de a zidi o mănăstire, lucru făcut pe dealul Mihai Vodă din București. Prin lucrarea lui Dumnezeu, mănăstirea a scăpat de a fi dărâmată de Ceaușescu în 1985, fiind mutată 289 m, până pe strada Sapienței nr. 4, pe malul drept al Dâmboviței.

Înainte de a fi înscăunat, a convocat, în august 1594, un Sinod la Iași cu ierarhii din ambele țări române pentru stoparea propagandei catolice ce luase avânt, mai ales în Moldova, înființând cu acest scop Episcopia de Huși. Tot în acest sens, convoacă un alt Sinod, în aprilie 1596, la Târgoviște. Însăși Voievodul Mihai a îndemnat clerul să vegheze cu strictețe la respectarea dogmelor și canoanelor rânduite de cele 7 Sinoade Ecumenice.

În 4 iunie 1585, a reușit în urma deselor cereri către Dieta din Ardeal, asemeni Sf. Constantin cel Mare în Imperiul Roman, să obțină un decret dat de Dietă ce recunoștea religia ortodoxă (până atunci tolerată) în rândul religiilor constituționale, trecerea Mitropoliei Ardealului direct sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște și scutiri de dări pentru preoții ortodocși, asemenea celor catolici. Deoarece sub influența calvină s-a aprobat într-un Sinod la Aiud în 1551, recăsătorirea preoților ortodocși, a obținut prin decretul din 4 iunie 1595 și o lege care sancționa satul al cărui preot se recăsătorea, iar enoriașii nu anunțau ierarhul de această fărădelege, cu o amendă de 200 de florini. Vedem de aici că Voievodul era conștient că numai un cler cu o adevărată viață spirituală putea călăuzi corect poporul și face față propagandei calvine și catolice.

Înlăturarea trupelor otomane de la curtea domnească nu putea rămâne fără reacție; de aceea, sultanul a trimis o armată destul de numeroasă, condusă de Sinan Pașa, spre a-l înlătura pe Mihai de la domnie. Astfel are loc memorabila confruntare dintre oștirea română și cea otomană, la 23 august 1595, la Călugăreni, în care datorită credinței și abilitaților militare, oștirea condusă de Mihai Vodă îi zdrobește pe otomani. Victoria răsunătoare a voievodului valah stârnește admirația întregii lumi creștine și dă speranță de eliberare locuitorilor din Albania, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Grecia, țări chinuite de turci, care-și puneau speranța în Mihai Viteazu ca într-un înger de mântuire, numindu-l, cum menționează N. Bălcescu “Steaua lor de la răsărit”. Inclusiv papa Clement al VIII-lea l-a numit “Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății”. Aderând la alianța antiotomană “Liga creștină”, datorită vitejiei domnitorului în lupta de apărare a creștinătății, primește în dar de la Cardinalul de Bari mâna dreaptă a Sf. Nicolae îmbrăcată în mănușa de mărgean pe care avea să o poarte cu credință în toate bătăliile. Astăzi mâna Sf. Nicolae se află la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București.

A reușit pentru întărirea ortodoxiei din Ardeal să îl promoveze în 1596, pe scaunul mitropolitan de aici pe Sf. Ioan de la Prislop. Tot în această perioadă, Mănăstirea Simon Petru din Sf. Munte a ars din temelii, fiind refăcută cu cheltuiala Voievodului; aici se păstrează până astăzi tabloul votiv al lui Mihai Viteazu și al soției sale, doamna Stanca.

Domnitorul Sfânt Mihai Viteazu a fost călăuzit și de visul de veacuri al românilor, acela de unitate națională și spirituală. Astfel, în urma luptei de la Șelimbăr din 18-28 octombrie 1598 împotriva lui Andrei Batory, cucerește Ardealul, înfăptuind Unirea celor două principate. Intrarea triumfală în Alba-Iulia are loc la 1 noiembrie 1599, dată la care Mihai hotărăște construirea unei catedrale ca sediu al Mitropoliei Ardealului. Bine înțeles că nobilimea și clerul catolic nu a văzut cu ochi buni această inițiativă. Protestând, s-a iscat o discuție ce a degenerat în cearta dintre catolici și clerul ortodox, obligând pe domnitor să intervină, arătându-și credința dreaptă, mărturisitoare, de care era călăuzit, spunându-le catolicilor că ei nu au nici Har, nici Taine și, ca să se vadă aceasta, propune ambelor părți să facă câte o aghiazmă separat, după care cele două vase să fie puse într-o biserică ce a fost sigilată cu pecetea domnească, iar după 40 de zile să fie deschisă spre a se vedea în ce stare se află fiecare. În urma unei descoperiri avută de Sf. Ioan de la Prislop, s-a deschis biserica în a douăzecea zi, cu ambele părți de față, constatându-se că aghiazma ortodoxă era nestricăcioasă, iar cea catolică era împuțită. Rușinați, unii dintre catolici au trecut la ortodoxie, iar ceilalți, fără să se îndrepte din erezia lor, au acceptat construirea unei catedrale în Alba-Iulia închinată Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. (Ar fi bine să ia aminte la această întâmplare și ecumeniștii din B. O. R. de astăzi).

În mai 1600, alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, înfăptuind prima Unire a românilor și singura în scopul mântuirii neamului, pentru că unirile lui Cuza și Ferdinand au fost făcute în interesul iudeo-masonilor și a desacralizării neamului. Astfel, domnul Sf. Mihai Viteazu devine primul conducător al tuturor românilor, luându-și titulatura de “Domn al Țării Românești și a Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Liderii europeni deranjați că Mihai Viteazu se proiecta drept cel ce putea reface faima Imperiului Bizantin ortodox, au pus la cale, prin generalul Basta, cel alături de care luptase în Liga Creștină, asasinarea lui Mihai. A avut dreptate Sf. Ștefan cel Mare când a spus că “decât să supuneți țara Apusului, mai bine o supuneți turcilor, pentru că turcii o să vă ia aurul, dar o să vă lase sufletul, dar apusenii o să vă ia și aurul și sufletul” (lucru valabil și astăzi). Astfel, a fost găsit un anume Ștefan Joja, român din Țara Zarandului, luat cu forța de pe când avea 10 ani în regimentele de copii organizate de Imperiul Austro-Ungar (atenție la tinerii români încorporați în armată drept mercenari N.A.T.O.) și infiltrat în tabăra lui Mihai de la Câmpia Turzii, pătrunde în cortul Voievodului în noaptea de 19 august 1601, decapitându-l.

Așa cum reiese și din Acatistul Sf. Voievod Mihai Viteazu (se pare, alcătuit la Mănăstirea Dealu), domnitorul a fost însoțit în anii de domnie în toate bătăliile de doi cerbi, ce, se pare că erau doi Îngeri, care în dimineața zilei de 19 august 1601 au dispărut, iar ostașii români s-au întrebat ce semn poate fi acesta. Singur, domnitorul a înțeles că pentru micile sale greșeli, dar și pentru neputințele sale avute asemeni Prorocului David sau Sf. Ștefan cel Mare, Dumnezeu a pregătit pentru el ca mijloc de curățire deplină, dar și de răsplată pentru ostenelile mărturisirii dreptei credințe, cununa muceniciei; de aceea a murit fără să se opună sau să protesteze, rostind un psalm din Psaltire, pe care o învățase pe de rost din copilărie, pe când era la Muntele Athos. Capul său a fost dus de căpitanul Radu Buzescu, la mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, unde a fost înmormântat. Pe lespedea mormântului său scrie “Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihai ce au fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”. Trupul său a zăcut timp de trei zile agățat de un stâlp pe Câmpia Turzii, timp în care, cum spune profesorul Gheorghe Anghel, soldații au tăiat părți din trupul său pe care le-au luat ca trofeu, jupuindu-i pielea de pe umeri și de pe spate cu tot cu părți din trup. În privința locului unde a fost înmormântat trupul domnitorului, au circulat de-a lungul vremii diferite ipoteze, neputându-se stabili cu exactitate mormântul. Sf. Mihai Viteazu este primul conducător al României Mari, dar și primul ei mucenic. Suntem ceea ce suntem astăzi și datorită acestui Sfânt Voievod providențial, pe care l-a dat Dumnezeu poporului nostru în istorie. În locul bunăstării personale, a liniștii egoiste, sfântul Mihai Viteazu s-a jertfit pentru neam, pentru generațiile ce au urmat. El a arătat că a-ți iubi țara nu înseamnă doar a rosti cuvinte mari, ci de a-ți pune chiar viața pentru ea.

Cea mai importantă mărturie despre sfințenia Sfântului Mărturisitor Mihai Viteazu o dă Sf. Paisie de la Neamț, care consemnează în anul 1751 pe marginea unei Psaltiri descoperită de Vasile Alecsandri în 1850, următoarele cuvinte: “Mihai Viteazu, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”. În anul 2000, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a alcătuit dosarul de canonizare al Voievodului, dar părăsind viața pământească chiar în acel an, din rânduială Dumnezeiască, dosarul a stagnat. Eu spun că Dumnezeu a vrut ca odată cu capul să fie cinstit și trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată. În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, județul Teleorman, la o distanță de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori au dat foc la niște hârtii și surcele pe locul menționat. Fratele părintelui stareț Protos. Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul pentru că o să-i certe starețul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopețile spre a stinge focul prin înnăbușire și, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit și părintele stareț, care a spus să fie îndepărtat pământul spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.

Indiciile care au dus la concluzia că acesta este trupul lui Mihai Viteazul sunt următoarele:

• mănăstirea este singura din România care, deși își serbează hramul pe 8 noiembrie, are ca patron doar pe Sf. Arh. Mihail;
• mănăstirea a fost începută a se construi de soția voievodului, doamna Stanca, retrasă în pribegie pentru puțin timp aici, în pădurile Teleormanului, imediat după ce voievodul Mihai a fost asasinat; lipsa unui însemn asupra mormântului se datorează probabil fricii de a nu fi profanat.

Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că de va vrea Dumnezeu și Sfântul Mihai Viteazu să primesc ca dar pentru Biserica “Învierea Domnului” din Rădăuți o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt cum este, biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunși aici împreună cu șoferul mașinii cu care am fost, împreună cu părintele stareț Teoctist, am desfăcut racla din biserică cu osemintele Voievodului și am rămas uluit de mireasma care a ieșit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru biserica din Rădăuți și atunci am constatat că claviculele și coastele lipsesc – încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părțile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu și rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova după 410 ani și mai bine.

Încă o faptă vrednică de laudă a mărturisirii și statorniciei în credință a Sf. Voievod o constituie răspunsul la o scrisoare din 29 aprilie 1600, în care papa Clement al VIII-lea îi cere să se convertească la catolicism, însă Voievodul îi răspunde papei să se facă el ortodox.

Din viața Domnitorului învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el în toată viața sa, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia atacată azi și din interior și din afară, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să murim creștinește cu rugăciunea pe buze și în inimă. Avem nădejde în rugăciunile Sfântului Mihai Viteazu că nu va lăsa dușmanii țării să-și ducă la capăt planul de dezbinare uneltit, iar noi, urmând viața și credința înaintașilor noștri, să putem da răspunsul cel bun la Tronul de Judecată a lui Dumnezeu.

Amin.

Pr. Ghe. Anițulesei, Rădăuți
Cuvânt la aducerea unei părți din osemintele Sf. Mihai Viteazu – rostit în Biserică

Acatistul Fericitului între Voievozi Mihai Vodă

După obişnuitul început…

Condacul 1

Întregitorului de neam, fericitului şi marelui arhistrateg al lui Hristos, sfântului şi mucenicului apărător al Răsăritului creştin, fala Basarabilor şi pacea Bisericii; veniţi iubitorilor de prăznuire, pe Domnul Ţării Româneşti cu cântări sfinte şi alese stihiri să-l fericim. Că sufletul pentru credinţă şi ţară şi-a pus şi ca o făclie nestinsă pentru pace s-a aprins. Acestuia laudele noastre şi prinosul de recunoştinţă să ne stea zălog, cu cântare: Bucură-te, Mihaile, fericite Voievod!

Icosul 1

Sf. Voievod Mihai Viteazu

Din tinereţile tale ţi-ai închinat viaţa slujirii şi ocrotirii neamului celui românesc atât de încercat. Dorul de ţară cu rugăciuni stropite cu lacrimi de nădejde la umbra sfintelor icoane din Muntele Maicii Domnului l-ai potolit. Iar amarul potir al pribegiei şi înstrăinării de ţară cu stihuri din Psaltire l-ai răcorit. Bărbăteşte răbdând şi vitejeşte luptând, te fericim cu laude ca acestea:
Bucură-te, fala Basarabilor după înrudire,
Bucură-te, piatra credinţei după vieţuire,
Bucură-te, cel ce pentru dragostea de ţară te-ai înstrăinat,
Bucură-te, cel ce în Muntele Maicii Domnului te-ai închinat,
Bucură-te, că dorul nu te-a biruit,
Bucură-te, cel ce cu nădejdea în Dumnezeu te-ai întărit,
Bucură-te, cel ce stihirile Psaltirii te-au răcorit,
Bucură-te, că laudele noastre îţi stau zălog,
Bucură-te, Mihaile, fericite, voievod!

Condacul al 2-lea

Celui ce cu numele arhistrategului ceresc numit şi cu puterea din „Cine este ca Dumnezeu” pecetluit, fiul lui Pătraşcu cel Bun după trup şi în neamul Basarabilor născut. Buna ta maică, cu dragoste te creşte ca pe un izbăvitor al ţării de nădejde şi poporului celui credincios apărător. Însemnându-te vrednic domnitor şi lui Mircea cel Bătrân următor. Pentru dumnezeiasca rânduială slavă şi lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Ca într-un alt Egipt purtându-te, maica ta, apărându-te de uneltirile şi vitregiile necredinciosului Socol. Te-a încredinţat spre îndrumare prea iubitului tău unchi Epirotul Iani, care în palatele Vlahernei te-a crescut de Dumnezeu alesule. Urmaşii Basarabilor bine te-au primit şi cinste domnească ţi-au dat, întărindu-te cu laudele acestea:
Bucură-te, domn şi lui Pătraşcu fiu,
Bucură-te, cel crescut în cetatea marelui Constantin,
Bucură-te, din Calinichia Doamna vlăstar,
Bucură-te, cu Mircea Voievod de un neam,
Bucură-te, de neamul românesc cinstit,
Bucură-te, de întreaga creştinătate iubit,
Bucură-te, tinere şi viteazule,
Bucură-te, împărătescule rod.
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 3-lea

Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin, Preabunule Doamne? Şi cum voi putea uita neamul românesc şi ţara şi moartea tatălui meu? Cu blândeţea lui David mă voi îmbrăca, cu înţelepciunea lui Solomon mă voi într-arma şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu mă voi acoperi, cântându-I neîncetat, îngerescul: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Nu s-au bucurat duşmanii ţării şi nici nemulţumitorii agareni de întoarcerea ta. Tu întărindu-te cu puterea credinţei în biruitoarea Cruce, cum odinioară împăratul Constantin, ai învins pe Alexandru cel Rău, vrăjmaşul ţării şi prigonitorul poporului. Căci el prinzându-te spre moarte te-a dat. Dar rugându-te Sfântului Nicolae, îngenuncheat în faţa icoanei din Albă Postăvari ai scăpat nevătămat. Pentru o credinţă atât de mare te lăudăm, Sfinte, cu laude ca acestea:
Bucură-te, izbăvitor al neamului românesc,
Bucură-te, aspru judecător al celor ce asupresc,
Bucură-te, al Crucii smerit închinător,
Bucură-te, la Mihai Vodă mare ctitor,
Bucură-te, cel ce prin credinţă te-a izbăvit de rău,
Bucură-te, cel ce cu rugăciunea l-ai învins pe călău,
Bucură-te, că Dumnezeu te-a izbăvit de eşafod.
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 4-lea

Mihai, stăpân al Severinului şi Mare Ban al Craiovei, te-ai ridicat cu bărbăţie împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi ai ţării, pe care i-ai biruit cu credinţa şi dreptatea, cu dragostea de neam şi jertfirea. Iar pe agareni cu înţelepciunea îmblânzindu-i, Dumnezeu te-a înălţat vrednic domnitor al Ţării Româneşti şi izbăvitor al Răsăritului Ortodox, pentru care cinste cânţi neîncetat cu sfinţii: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Ctitorii falnice se înalţă astăzi bisericile şi mânăstirile ce numele îţi poartă. Dar cea mai falnică este Biserica Sfântului Nicolae, ce odinioară pe dealul ce numele-ţi purta se înălţa ca mărturie a făgăduinţei tale pentru izbăvirea de moarte. Astăzi sfânta ctitorie a ta scăpând de furtuna vitregiilor odihneşte cu strălucirea icoana bărbătescului tău chip şi frumuseţea Doamnei Stanca. Iară noi smeriţii slujitori te purtăm în neîncetate rugăciuni, cu laude ca acestea:

Bucură-te, al făgăduinţelor împlinitor,
Bucură-te, de sfinte biserici şi mânăstiri ctitor,
Bucură-te, falnică ctitorie la Mihai Vodă,
Bucură-te, îţi cântă la Severin şi Calafat,
Bucură-te, îţi înălţăm în Braşov şi în Banat,
Bucură-te, Făgăraşul şi cu Sibiul îţi cântă,
Bucură-te, mânăstirea Clococioc şi cu monahii laudă,
Bucură-te, la Alba Iulia ctitor şi unificator.
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 5-lea

La Simon Petru în Muntele cel Sfânt al Maicii Domnului ctitorie ai înălţat şi sub icoana cea votivă cu litere greceşti ai însemnat că „aceasta ridicat-am din cenuşă”. Iar de la Bari, din cetate, odorul sfânt, mâna celui de la Mira, în mănuşă de mărgean în ţară o ai adus. Rugă sfântă pentru pace, biruinţă şi credinţă celor ce o vor săruta, şoptind serafimicul: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Pe Dunăre şi la Călugăreni, pe Câmpia de la Turda şi-n cetatea la Bălgrad, mâna Sfântului Nicolae cu credinţă o ai purtat. Şi ca domn al biruinţei neîncetat din Psaltire stihuri sfinte ai înălţat, rugându-te pentru ţară şi a neamului biruinţă sub sceptrul Preasfintei Treimi. Astăzi, poporul nostru ca pe un purtător de biruinţă cu laude smerite te cinsteşte:
Bucură-te, viteazule credincios,
Bucură-te, al sfinţilor cinstitor,
Bucură-te, al Prea Sfintei Treimi închinător,
Bucură-te, neîncetat al Psaltirii rostitor,
Bucură-te, la Simon Petru mare ctitor,
Bucură-te, cu Sfântul Dimitrie al mândriei surpător,
Bucură-te, cu Sfântul Gheorghe de biruinţă, purtător,
Bucură-te, cel în credinţă aducător de rod,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 6-lea

Drumul spre culmi, falnic te-a purtat prin Argeşul nemuritorilor Basarabi. Şi aici cu evlavie la mormintele strămoşilor din Biserica Domnească îngenunchind le-ai sărutat cu evlavie, rugându-te pentru pacea ţării ai întărit daniile. Iar în cetatea de la Alba cu Sfinţii Voievozi, ocrotitorii tăi, ca un izbăvitor intrând, ai cântat cântare de biruinţă: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Ca un purtător de biruinţă ai mustrat pe vrăjmaşii neamului, pe Bathori cu dragostea de ţară şi adevărata credinţă l-ai mustrat, iar pe Basta vărsătorul de sânge, ca pe un alt Irod cu semnul Sfintei Cruci l-ai însemnat şi poporul lui Dumnezeu, binecuvântându-l cu libertate şi pace l-ai îmbrăţişat. Iar noi ca pe un Înaintemergător de ţară întregitor şi iubitor de pace, te lăudăm cu cântări ca acestea:
Bucură-te, Sfinte şi liberatorule,
Bucură-te, voinicule şi biruitorule,
Bucură-te, al strămoşilor cinstitor,
Bucură-te, al tuturor românilor ocrotitor,
Bucură-te, cu Sfinţii Voievozi învingător,
Bucură-te, cel ce pe Bathori credinţa adevărată l-ai învăţat,
Bucură-te, că acestuia iubirea de neam i-ai arătat,
Bucură-te, cel ce ai mustrat pe Basta ca pe un alt Irod,
Bucură-te, cel ce pe vrăjmaşi i-ai prins ca-ntr-un năvod,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 7-lea

Greutăţile războiului şi sărăcia poporului te-au împiedicat să întăreşti cetăţi şi să zideşti biserici. Rugându-te neîncetat, crezând şi nădăjduind în dumnezeiasca purtare de grijă şi milostivire, ţi-ai continuat lucrarea ziditoare de ţară şi biserici sfinte, întărindu-te cu îngerescul: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Dând slavă lui Dumnezeu şi mulţumind pentru toate ai întărit credinţa şi biserica cu noua Mitropolie de la Alba Iulie, zidind locaş cu hramul Sfinţilor Voievozi spre a ta pomenire. Pe aceasta ai întărit-o cu danii şi adaose purtându-ţi rugăciunile şi amintirea peste veacuri. Iar pe Ioan, egumen din Prislop, sfânt mărturisitor, l-ai întărit mitropolit fiind prohirisit cu rugăciunile sfinţilor vlădici Luca şi Eftimie, Dionisie şi Meletie. Şi noi cu aceştia laude îţi cântăm:
Bucură-te, cu Sfinţii Voievozi slujitor,
Bucură-te, mare ctitor şi unificator,
Bucură-te, cu Ioan de la Prislop mărturisitor,
Bucură-te, cu Luca împreună lucrător,
Bucură-te, cu Chir Eftimie cel prea cinstit,
Bucură-te, cu Chir Meletie al Mirelor,
Bucură-te, cu Dionisie Rally de neam Paleolog,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 8-lea

Ca un voievod (dumnezeiesc) în vremuri de cumpănă, ca un astru ceresc pe bolta înstelată a marelui neam ai traversat peste timp, coborând în Moldova Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. În Moldova intrând te-ai închinat în Suceava, cetatea sfântului Ioan, apoi în nemuritoarea cetate a Neamţului, te-ai închinat icoanei Maicii Domnului şi-n Bistriţa la Sfânta Ana ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia.

Icosul al 8-lea

Sărutând mormintele Muşatinilor ai urcat în eterna Putnă şi te-ai închinat lui Ştefan Domn Prea Sfânt, făgăduindu-i că vei împlini testamentul cel de veacuri al Unirii. Aşa că Ţara Românească, Moldova şi Ardealul, fiicele mari ale înţelepciunii să fie o singură ţară a iubirii şi păcii sfinte. Iar românii ca un alt Israel să trăiască în pace, dragoste frăţească şi libertate bucurându-se de mila lui Dumnezeu şi binecuvântarea Maicii Domnului, fericindu-şi sfinţii cu stihuri ca acestea:
Bucură-te, Mihaile cu Ştefan Domn şi Sfânt,
Bucură-te, cu Bogdan întâiul domn,
Bucură-te, cu Alexandru cel prea bun,
Bucură-te, cu vlădica Iosif întâiul sfinţit,
Bucură-te, cu Teoctist cel ce pe Ştefan a pomăduit,
Bucură-te, în cetatea Neamţ închinător,
Bucură-te, cu Putna şi Suceava Bucovinei,
Bucură-te, cu Muşatinii domn biruitor,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 9-lea

Ai aprins în candelă la Putna credinţa şi dragostea de neam, pentru Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a urmaşilor lui din neam în neam. Aici ai întărit poporul asuprit de domniile trecătoare şi-ai aşezat predania Bisericii după sfintele canoane, învăţându-l că tot bunul creştin, trebuie să se grijească, şi pentru cele sfinte, rugându-se lui Dumnezeu cu cântarea: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Precum odinioară la Niceea cu Sfântul Spiridon şi Nicolae, aşa şi-n Iaşul din Moldova ai adunat mărit sobor. Aici ai învăţat pe vlădici, pe preoţi şi monahi, dreptele dogme, şi cum să păzească pravila şi sfintele porunci cele de demult. Predania a fost întărită cu binecuvântarea episcopilor bisericilor mari: Chir Dionisie de Târnovo şi Teofan de Vodena, de Gherman din Cezareea lui Filip şi Efrem de la Hebron. Iar noi pentru o cinste ca aceasta te fericim:
Bucură-te, Mihaile, cu Împăratul Constantin,
Bucură-te, cu Efrem cel din Hebron,
Bucură-te, al Huşilor întemeietor,
Bucură-te, cu Atanasie Crimca ales păstor,
Bucură-te, cu Maletie al Mirelor,
Bucură-te, cu Filotei al Huşilor,
Bucură-te, cu cinstitorii tăi, episcopii Ioan şi Teodor,
Bucură-te, cu toţi cei adunaţi în Iaşi la sinod,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 10-lea

Nici înţelepţii lumii şi nici puternicii ei nu vor putea cuprinde în istorie şi în cuvinte chipul vieţii tale Fericite. Nici jertfa şi vieţuirea sfântă a maicii tale, despota din Cozia, nu vor preţui. Nici nestinsa rugăciune şi însoţire a doamnei tale Stanca nu vor grăi şi pribegia vlăstarelor domneşti Nicolae şi Florica cine le vor vesti şi lumii întregi vor spune. Dumnezeu v-a preamărit şi luminători nestinşi în conştiinţa neamului v-a aşezat împlinind cântarea voastră: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Ritorii cei meşteri la cuvânt nu vor putea mărturisi lumii întregi mucenicescul tău sfârşit şi bărbăteasca-ţi tărie. Cine va putea dezlega uneltirile urâtorilor de Dumnezeu şi vrăjmaşi ai ţării. Câmpia Turzii s-a întunecat cum de curând Golgota. Iar noi urmaşii tăi ceea ce nu vom putea cuprinde cu mintea vom păstra în inimă şi limba să rostească laudele acestea:
Bucură-te, Mihaile, fala voievozilor,
Bucură-te, cinstea mucenicilor,
Bucură-te, unirea românilor,
Bucură-te, tu cel ce pe ritori i-ai amuţit,
Bucură-te, cel ce pe înţelepţi i-ai amărât,
Bucură-te, cel ce de cinste ai fost lipsit,
Bucură-te, tu cel ce de pietre pomenit,
Bucură-te, tu cetăţean al cerescului norod,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 11-lea

Cereştii arhangheli mucenicescul tău sfârşit ţi-au vestit şi cei doi cerbi ce în luptă te însoţeau cu taină au plecat. Şi bravii tăi viteji îngroziţi de o asemenea vedere s-au îndepărtat necunoscând rânduiala cea cu taină dumnezeiască aleasă. Însă noi astăzi, cinstitorii mucenicescului sfârşit cu tine cântăm lui Dumnezeu Celui ce frumos te-a încununat: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Mucenicescul tău trup a aşteptat tăinuit de slava dumnezeiască acoperit, precum odinioară Chivotul Sfânt ascuns de Ieremia. Iar prea frumosul tău cap, purtat peste munţi cu jale într-o năframă românească şi-a găsit odihna în Dealul strămoşilor. De aici revarsă raze sfinte şi de binecuvântare peste cei ce îl cinstesc şi ca sfânt îl pomenesc.
Bucură-te, Mihaile sfânt român şi mucenic,
Bucură-te, cinstea Mănăstirii Dealu,
Bucură-te, cu Ioan de la Prislop, alesul mitropolit,
Bucură-te, cu viteazul Novac, luptătorul iscusit,
Bucură-te, cu Stroe şi Radu Buzescu,
Bucură-te, sabia din inima maicii tale Teofana,
Bucură-te, pacea ţării peste veacuri,
Bucură-te, întregirea sfintelor hotare,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 12-lea

Ai avut rânduială dumnezeiască să uneşti ţara în pace şi să păzeşti hotarele ei, iar dreapta credinţă şi predania Bisericii să o întăreşti. Pentru toate acestea vrăjmaşii ţării nu s-au bucurat şi pe tine pierzaniei te-au dat, tăindu-ţi-se capul ca unui alt botezător. Pentru mucenicescul tău sfârşit te lăudăm Sfinte cu tocmită cântare ca marilor mucenici şi lui Dumnezeu un neîncetat: Aliluia!

Icosul al 12-lea

S-a cutremurat întregul Răsărit de vestea morţii tale. Basta s-a omorât, viclenii s-au amărât, agarenii s-au ruşinat. Teofana monahie în Cozia s-a închis. Stanca Doamna de durere în pribegie s-a stins. Ţara şi vitejii ei te-au plâns nemângâiaţi. Din Ardeal şi pân’ la Dealu clopotele te strigau, Moldova şi toată ţara slavoslovii îţi cântau.
Bucură-te, Mihaile, sfânt încununat frumos,
Bucură-te, domn român prea credincios,
Bucură-te, viteazule al lui Hristos,
Bucură-te, sfinte cap cu izvor de mântuire,
Bucură-te, Mihaile trup de strajă la hotare,
Bucură-te, sfânt martir a neamului ocrotire,
Bucură-te, Mihaile, viteazule neînfricat,
Bucură-te, şi primeşte ruga noastră de izvod,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 13-lea

O, de trei ori fericite Mihaile, astăzi plecând genunchii în faţa icoanei tale, har revarsă-ne din prea sfântu-ţi trup şi binecuvântează ţara şi poporul ei. Revarsă, sfinte, har peste noi toţi şi păzeşte sfânta ta unire şi credinţa românilor. Să trăim cu toţii în pace, sănătate şi belşug. Să te pomenim de-a pururi în Sfintele Liturghii alături de sfinţii ţării, sfânt viteaz şi mucenic, într-o împreună cântare lui Dumnezeu cel Sfânt: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori).

Apoi se zice iarăşi Icosul I şi la urmă Condacul I.

Scrisoare deschisă poporului român 1

Scrisoare deschisă poporului român

1

Când eram copil mă mândream cu faptele eroice ale poporului meu. Mă culcam noaptea cu imaginile eroice ale ostașilor din filmele românești. Eram în stare să mă bat la școală cu orice coleg pentru o vorbă dură la adresa poporului meu, pe care îl treceam inevitabil prin filtrul istoriei, de la Burebista până la cei din închisorile comunismului. Asociam în inocența mea de copil cu setea de a lupta pentru dreptate, ideea de popor cu ideea de biruință. Nu puteam să concep în mintea mea, că acest popor ar fi pierdut cândva vreo bătălie.  Pe Decebal îl vedeam mai puternic și mai presus decât Regele Traian. Nu puteam concepe un imperiu mai puternic decât oastea cea plină de curaj a dacilor. Lupul cu care mergea poporul dac la luptă, mi-l imaginam a fi un balaur care punea pe fugă legiunea romană. Totul mi se părea măreț și de cinste la acest popor.

Când mă jucam la bloc cu prietenii de-a voievozii, eu eram întotdeauna Ștefan cel Mare. Nu puteam alege un altul pentru firea mea. Și primeam putere de la el și îi biruiam în lupta aceea de copii, pe cei care îmi stăteau împotrivă. Poporul meu i-a biruit întotdeauna pe cei care îi stăteau împotrivă. ,,Împotrivă" era cuvântul care îi mișca rațiunea spre biruință. Împotriva sclaviei, împotriva supunerii, împotriva nimicirii, împotriva morții. Poporul meu nu cunoștea frica de moarte. De aceea adesea mergea cu ghioaga împotriva paloșului și de fiecare dată ieșea învingător. Era poporul meu iubit de uriași.

Astăzi poporul meu de uriași s-a stins! A murit odată cu libertatea prost înțeleasă și prost folosită. Poporul care se stinge treptat în miezul și în umbra Europei. Poporul care nu mai găsește curajul să se ridice la luptă. Cât de mult aș vrea să se repete istoria și să mai văd uriași în mijlocul poporului meu.

Va urma.

Avva Credo Gălățan

Scrisoare deschisă poporului român 2

Scrisoare deschisă poporului român 2

Imi vine greu să cred că ai pierdut în istorie acei uriași, iar acum alegi conducători dintre cei care nici nu știu să vorbească bine românește. De fapt, nici nu mai ai de unde să alegi conducători. În politica actuală nu mai răzbate un om cu credință și cu caracter. Cred că și acesta este un mare păcat de-a-l tău, de-a-ți alege conducători fără credință. Iar un conducător fără credință este în stare să o vândă și pe mă-sa, darămite neamul lui și poporul lui. Dar nici nu mă mir că faci asemenea alegeri, când tu ai devenit complet fără credință. Pentru tine nu mai există de mult criteriu de elecțiune pentru caracterul omului: credința în Bunul Dumnezeu, fără de care omul rămâne descoperit uneltirilor diavolești, împotriva cărora este obligat să lupte. 

Nici tu nu mai lupți de multe decenii. Ți se pare acestă luptă o poveste tristă a Bisericii, iar tu continui să zidești pur și simplu castele de nisip. Pentru că tot ceea ce construiești fără credința în Dumnezeu, se va șterge precum șterge apa marii castelele de nisip construite pe plajă, de către copiii care nu au conceput perisabilitatea lor. S-au încrezut doar în nisipul umed, fără să gândească la forța de lovire al valurilor. Exact în această situație te afli tu în aceste vremuri, în care ai pus pe om mai presus de credința în Dumnezeu. Iar omul nu poate să învingă valul istoriei, dacă Dumnezeu nu îi ține puterea. Și culmea, tu continui să te pui împotriva puterii lui. Popor slăbit în credință care cauți doar plăcerile lumii. 

Adineauri vroiai spitale, nu catedrale. Acum nu îți ajung spitalele pentru bolnavi și pentru prefăcuți bolnavi, iar Biserica o crezi purtătoare de moarte. Habar nu ai că doar Biserica îți va găti locul de odihnă, pe care tu îl refuzi cu glume și batjocuri, iar când fiii tăi se apropie de ceasul morții, nici nu mai știu cu ce mână să-și mai facă cruce, căci rugăciunile ce nu le sunt în zadar, le-au lepădat la vârsta copilăriei. Ei cum au crescut, s-au crezut uriași fără puterea lui Dumnezeu, proști și amar de proști, neștiind că în această lume, doar Dumnezeu zidește sau doboară după voie uriași.

Avva Credo Gălățan

Sfînta Teodora de la Sihla (7 august)

 

Sfînta Teodora de la Sihla
(7 august)

Această floare duhovnicească de mare preţ şi mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pămîntul binecuvîntat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vînători-Neamţ, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetăţii Neamţului şi "armaş", adică făcător de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al cărei nume nu ne este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora şi Maghiţa (Marghioliţa).

Fiica mai tînără s-a mutat curînd la Dumnezeu, iar fericita Teodora, ajungînd la vîrsta rînduită, a fost căsătorită de către părinţi, împotriva voinţei ei, cu un tînăr evlavios din Ismail. Dar, neavînd ei copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Mirele ei Iisus Hristos încă din copilărie, ardea de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o îndemna atît duhovnicul şi firea ei singuratică, cît şi rîvna pentru rugăciunea de taină şi amintirea marilor sihaştri ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile şi munţii din ţinutul Neamţ - vechii ei sfătuitori. Astfel, fericita Teodora a îmbrăţişat cinul monahal la Schitul Vărzăreşti-Vrancea, iar după doi ani şi soţul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor. Aşa a binevoit Dumnezeu să-i povăţuiască pe amîndoi pe calea sfinţeniei şi a mîntuirii. Fiecare călugăriţă din schit se nevoia cu mare rîvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora, fiind aleasă şi întărită de harul Duhului Sfînt, întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia şi cu nevoinţa duhovnicească.

După cîţiva ani, năvălind turcii în părţile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzăreşti. Atunci toate surorile din obşte s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, aşteptînd să treacă primejdia şi mînia lui Dumnezeu. La fel a făcut şi Cuvioasa Teodora. S-a retras în munţii Vrancei împreună cu stareţa ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mîna lui Dumnezeu, în post şi rugăciune, răbdînd multe ispite de la diavoli, foame, frig şi tot felul de încercări.

Răposînd stareţa ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, a părăsit munţii Vrancei şi s-a retras în patria ei mult iubită din părţile Neamţului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria şi Sihla. După ce mai întîi s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mînăstirea Neamţ, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvîntarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredinţată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o că de va răbda asprimea vieţii pustniceşti, să rămînă acolo pînă la moarte; iar de nu va putea suferi ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de călugăriţe.

Aşa a ajuns fericita Teodora în munţii Sihlei. Apoi un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit şi de peştera care îi poartă numele pînă astăzi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăţie mulţi ani, ostenindu-se singură în post şi rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, uitată de lume, îndurînd multe ispite şi năluciri de la diavoli, foame, lipsă, gînduri şi, mai ales, frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din cînd în cînd, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă.

După un timp a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi nevoinţei a dobîndit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu mai suferea nici de frig, nici de foame; nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobîndise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfînt.

Odată, năvălind turcii să prade mînăstirile şi satele, au ajuns pînă la Sihla, iar Sfînta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Descoperind-o, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mîinile lor, zicînd: "Doamne, scapă-mă din mîinile păgînilor!" În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stînca din fundul peşterii, aşa cum se vede pînă astăzi, iar mireasa lui Hristos, ascunzîndu-se în pădure, s-a izbăvit de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfînta Teodora în ultimii ani ai vieţii sale, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, încît i se lumina faţa, iar trupul ei se ridica de la pămînt, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor, prin voia Domnului, fărîmituri de pîine de la trapeza schitului Sihăstriei, iar apă bea din scobitura unei stînci din apropiere, numită pînă astăzi "Fîntîna Sfintei Teodora".

Ajungînd Sfînta Teodora aproape de sfîrşitul vieţii şi cunoscînd că o cheamă Hristos la cereştile locaşuri, unde este odihna şi desfătarea tuturor sfinţilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtăşească cu Preacuratele Taine, înainte de obştescul sfîrşit. Astfel, cu rînduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărîmituri spre Sihla şi a trimis doi fraţi să vadă unde anume se duc, căci gîndea că trăieşte în munţii Sihlei un sihastru sfînt.

Astfel mergînd ei, i-a cuprins noaptea şi, rătăcind în pădure, se rugau şi aşteptau să se facă ziuă. Apoi, observînd înaintea lor o rază de lumină, ce se ridica ca un stîlp la cer, s-au apropiat şi au văzut o femeie luminată la chip înălţată de la pămînt şi rugîndu-se cu mîinile în sus. Era Sfînta Teodora. Atunci cuvioasa, cunoscînd venirea lor, a mulţumit lui Dumnezeu, zicînd: "Mulţumesc, Ţie Doamne, că m-ai ascultat!" Apoi a zis celor doi fraţi: "Nu vă temeţi, fraţilor, căci sînt o smerită roabă a lui Hristos! Dar mai întîi aruncaţi-mi o haină să mă îmbrac, că sînt goală!"

Apoi, chemîndu-i, le-a spus viaţa şi sfîrşitul ei apropiat şi le-a poruncit, zicînd: "Coborîţi la Sihăstria şi spunţi egumenului să trimită pe duhovnicul Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie cu Trupul şi Sîngele lui Hristos!" Iar ei i-au spus: "Cum să ajungem la schit noaptea, căci nu cunoaştem drumul?" Atunci Sfînta Teodora le-a răspuns: "Mergeţi după lumina care se vede înaintea voastră şi numaidecît veţi ajunge!"

Călăuziţi de această lumină cerească, fraţii au ajuns repede la schit la miezul nopţii, pe cînd toca de Utrenie. Iar dimineaţă s-au întors la peşteră cu ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie, aducînd Preacuratele Taine. După ce Sfînta Teodora şi-a făcut cuvenita spovedanie şi şi-a destăinuit viaţa, ostenelile şi ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieştile Taine şi a rostit ultimele sale cuvinte, zicînd: "Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!" În clipa aceea Cuvioasa Teodora şi-a dat fericitul ei suflet în braţele lui Hristos. Iar trupul ei, purtător de bună mireasmă a fost prohodit şi a fost aşezat cu cinste de cei doi părinţi în peştera în care s-a nevoit.

Vestea despre viaţa, nevoinţa şi mutarea la cele cereşti a Sfintei Teodora s-a răspîndit repede în toate mînăstirile şi satele din Moldova şi chiar dincolo de hotarele ei. De aceea alergau la sfintele ei moaşte din peşteră călugări şi credincioşi de prin sate, şi mai ales cei bolnavi şi se vindecau de suferinţele lor, căci trupul ei preamărit cu neputrezirea, era izvorîtor de bună mireasmă şi făcea minuni. Unii sărutau sfintele ei moaşte; alţii îşi aşezau bolnavii de racla ei, iar alţii se spălau cu apă din "Fîntîna Sfintei Teodora" şi primeau ajutor şi mîngîiere.

Moaştele Cuvioasei Teodora, numită şi "pămînteana", a stat în peştera ei de la Sihla ca la 100 de ani, bucurîndu-se de o profundă venerare, mai mult decît alţi sfinţi români. Apoi ctitorii schitului Sihla din familia Cantacuzino, înnoind schitul, au aşezat moaştele Sfintei Teodora, din peşteră în biserica de lemn, unde se închinau credincioşii.

După anul 1830, moaştele Sfintei Teodora au intrat în posesia familiei Sturza, care le-a aşezat în raclă de argint şi le-a dus în biserica satului Miclăuşeni-Iaşi, zidită de ei. Iar în anul 1856, moaştele Sfintei Teodora au fost date Mînăstirii Pecersca din Kiev în schimbul unor veşminte arhiereşti şi preoţeşti din fir, fiind depuse în catacombele ei, unde se află şi astăzi. La racla Sfintei Teodora este scris în limbile slavonă şi română: Sfeti Teodora Carpatina şi Sfînta Teodora din Carpaţi.

Aşa s-au înstrăinat moaştele Sfintei Teodora din patria ei, spre întristarea noastră a tuturor.

Aceasta este pe scurt viaţa Sfintei Teodora de la Sihla şi acestea sînt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numă-rîndu-se în cetele sfinţilor din cer, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată ţara noastră. Credincioşii din Moldova o cinstesc ca sfîntă de la început şi merg adeseori în pelerinaj la peştera şi chilia ei de la Schitul Sihla.

La 20 iunie, 1992, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe Sfînta Tordora de la Sihla, trecînd-o în rîndul sfinţilor, cu zi de prăznuire în calendar la 7 august.

Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi toţi, împreună cu ţara şi poporul cel binecredincios. Amin.

Notă - În tradiţia locului şi în unele însemnări se spune că fericitul ieromonah Eleodor, de la Poiana Mărului - Vrancea, fostul ei soţ din tinereţe, auzind că Sfînta Teodora s-a nevoit în munţii Sihlei, a venit să o vadă. Dar, auzind că a răposat, s-a închinat la peştera unde se aflau moaştele ei şi a rămas la Schitul Sihla pînă la obştescul său sfîrşit, săvîrşind adeseori Sfînta Liturghie, fie în peşteră, fie în biserica mică de lemn de sub stînci.

Vietile sfintilor pe august 

Muzeinul Osman Aslan a murit în urma unui atac de cord în Basilica Sfanta Sofia

filathlos.gr

Muzeinul Osman Aslan a murit în urma unui atac de cord în Basilica Sfanta Sofia

Vestea că Muezzin Osman Aslan a murit brusc în Basilica Sfanta Sofia în urma unui atac de cord duminică provoacă senzație.

Moartea sa a venit zile după ce Catedrala/Basilica Sfanta Sofia a fost transformată într-o moschee și rugăciunea musulmană a avut loc acolo, zeci de ani mai târziu.

Aslan a servit în Sfanta Sofia încă din prima zi a convertirii sale provocatoare în moschee și chiar voluntar, pentru a informa musulmanii despre măsurile coronavirusului din interiorul Catedralei.

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Schimbarea la Faţă (6 august)

PREDICA LA SCHIMBAREA LA FATA

(6august)

Parintilor, fratilor si iubiti credinciosi,

Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare are un brau, cu care este incinsa de-a lungul anului. Pe acest brau se gasesc douasprezece margaritare preascumpe si preasfinte, adica cele douasprezece praznice imparatesti.

De aceea, la aceste dumnezeiesti praznice, predicile sunt mai grele si mai dogmatice, pentru ca in aceste praznice este aratata toata taina iconomiei in trup a lui Iisus Hristos si toata mantuirea neamului omenesc.

Astazi este dumnezeiasca Schimbare la Fata a Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Acest mare eveniment din viata Mantuitorului nostru, aceasta mare sarbatoare si prealuminat praznic s-a petrecut in anul treizeci si trei al vietii Domnului nostru Iisus Hristos si in ultimul an al propovaduirii Sale.

Mantuitorul era pe atunci in partea Cezareei lui Filip, unde marele Apostol Petru L-a marturisit ca fiind Fiul lui Dumnezeu cel adevarat. El i-a intrebat pe apostoli : Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului ? Iar apostolii ziceau : Doamne, unii zic ca Tu esti Ilie, altii zie ca esti Ieremia sau altii, ca Tu esti unul din prooroci ( Matei 16, 13-14 ).

Iar Mantuitorul, vrand sa scoata din mintea lor aceasta mare greseala, ca El ar fi unul din prooroci, care s-ar fi reintrupat, ( ca sa scoata din mintea lor si a tuturor popoarelor crestine de mai tarziu ), a binevoit sa-i ia pe cei trei apostoli, pe Petru, pe Ioan si pe Iacov, fratele sau, si sa-i suie pe varful Muntelui Tabor.

Acolo, cei trei apostoli, fiind obositi de calatoria muntelui - ca muntele este mare, lung si inalt -, cand au ajuns cu Mantultorul sus, de mare oboseala, au stat jos si s-au odihnit pana au adormit. Apoi, trezindu-se ei, prin iconomia lui Dumnezeu, Mantuitorul S-a schimbat la fata inaintea lor. Hainele Lui s-au facut ca lumina, fata Lui stralucea mai mult decat soarele, iar ei, vazand aceasta, s-au spaimantat foarte si au vazut ca statea in vazduh si vorbea cu doi mari prooroci, cu Moise si cu Ilie.

Moise era icoana si inchipuirea Mantuitorului, care a condus poporul lui Israel prin pustie pana la primirea legii, mai inainte de venirea lui Hristos; si Ilie, cel mai slavit dintre prooroci, care va veni si la a doua venire sa predice Evanghelia trei ani si jumatate pe pamant, impreuna cu Enoh si Ioan, pe vremea lui Antihrist, ca sa intoarca poporul evreiesc la dreapta credinta.

Stand ei asa si privind la Mantuitorul, auzeau cum vorbea Mantuitorul cu Ilie si cu Moise in limba aramaica, limba lui Adam, pentru intrarea care avea s-o faca El in Ierusalim si pentru preaslavita Lui patima, pentru rastignire, pentru moarte si inviere.

Apostolii auzeau, dar erau imbatati de lumina, de frica si de cutremur, ca un nor deodata a cuprins varful Taborului. Dar norul acesta nu era intunecat, ci luminos ca soarele si se intindea de la cer pana la pamant si un glas din nor, de sus, s-a auzit : Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit. Pe Acesta sa-L ascultati ! ( Matei 17, 5 ).

Dar, stand ei, deodata au disparut cei doi prooroci . Ilie s-a dus in tara sa si Moise s-a ridicat la cer, iar ei au ramas uimiti, intelegand ca Hristos nu-l Ilie, ci este Dumnezeul lui Ilie; Hristos nu-i Ieremia, ci este Cel Care l-a sfintit pe Ieremia in pantecele maicii lui, si iarasi ca Hristos nu este Moise, ci este Cel care a dat lege lui Moise, pentru ca Dumnezeu anume a voit sa se arate acesti doi prooroci, ca El este Dumnezeul proorocilor si nu unul din prooroci.

O, minunile Tale, Doamne ! Ce era pe Tabor acum ? Taborul luase forma Bisericii. Acolo se vedeau cele doua Testamente : Testamentul Vechi era reprezentat prin Ilie si prin Moise, Iar Testamentul Nou, prin cei trel apostoli : Ioan Evanghelistul, Iacov si Petru.

" Acolo - zice dumnezeiescul parinte Efrem Sirul - au vazut apostolii pe prooroci si proorocii pe apostoli. A vazut iconomul Tatalui, adica Moise, pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Apostol Petru, caruia i s-au dat cheile imparatiei cerurilor. Acolo feciorelnicul Legii Vechi, Ilie, a vazut pe feciorelnicul Legii Noi, pe Ioan Evanghelistul, si s-a facut Muntele Taborului in chipul Bisericii ".

Acolo se aude si glasul Tatalui, dupa ce pleaca cel doi prooroci, Care zice : Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit; pe Acesta sa-L ascultati !

Petru Apostolul, care iubea mult pe Mantuitorul, ca si Ioan Evanghelistul, nestiind ce vorbeste - cum spune Evanghelia -, ar fi vrut ca bucuria, lumina si dulceata aceea pe care o vazuse acolo, sa ramana cu el totdeauna. De aceea, cand a vazut pe Tabor pe cei doi prooroci, ii spune Mantuitorului : Doamne, bine este sa stam noi aici ! Sa facem aici trei colibe ! Tie una, lui Moise una si una lui Ilie ! ( Matei 17, 4 ). Dar uitase ca-i trebuie si lui coliba si lui Ioan Evanghelistul si lui Iacov ! Dragostea lui era sa-i umbreasca pe cei trei pe care-i vazuse.

Iar Mantuitorul, parca-i zicea lui Petru :

" O, Petre, vrei sa-mi faci Mie coliba ? Iata indata vine coliba !"

Si inca stand ei de vorba, un nor luminos i-a acoperit pe dansii. Un nor plin de stralucire si de lumina ii umbrea, le tinea si umbra si lumina. Si-i zicea Mantuitorul lui Petru : " Iata, Petre, coliba ! Mai vrei sa faci coliba ? Eu ti-am adus nori din cer, ca sa te umbreasca si sa te lumineze. Adu-ti aminte, Petre, ca n-am nevoie aici de colibele tale ! Eu sunt care am acoperit poporul lui Israel, pe cei 638.000 robiti, care au iesit din robie sub nor. Ii duceam ziua si-i acopeream ca sub aripi de vultur si noaptea ii luminam cu stalp de foc.

Iata, Petre, coliba nefacuta de tine ! Iata nor care straluceste mai mult decat soarele, si-ti tine si umbra ! Deci sa stii, Petre, ca Eu n-am nevoie de colibele tale. Eu pot sa umbresc tot pamantul si tot cerul, ca Eu l-am facut ".

Si atunci, din acel nor preascump, aude Petru glasul Tatalui, al Parintelui, ca se dusesera proorocii. Vine Tatal din cer si marturiseste cine este Hristos. Ce le spune ? " Voi ati vazut ca Hristos nu-i nici Ilie, nici Moise, nici Ieremia. Hristos Dumnezeu, Care-i cu voi pe Tabor, este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit; pe Acesta sa-L ascultati !"

Dumnezeu Tatal stia ca Petru o sa-L marturiseasca pe Hristos pana la Roma si acolo avea sa moara rastignit cu capul in jos; si Ioan Evanghelistul avea sa fie ingropat de viu, si lui Iacov avea sa i se taie capul cu sabia de catre Irod. Stia ca pana la moarte vor marturisi pe Hristos.

" Dar sa stiti pe cine marturisiti ! Acesta Care pe Tabor S-a schimbat la fata si hainele Lui se vad acum ca lumina si fata Lui ca soarele, nu este Moise, nu-i Ilie, nici Ieremia, nu este unul din prooroci, este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit, Pe Care si la Iordan L-am marturisit, pe Acesta sa-L ascultati ! "

Si asa au luat incredintare mai mult marele Apostoi Petru, cu Ioan si Iacov, ca Iisus Hristos este Mesia, este Fiul lui Dumnezeu si nu este unul din prooroci, ci este Dumnezeul proorocilor, Care i-a zidit pe ei in pantecele maicilor lor.

Dar, o, minunile Tale, Mantuitorule ! Ce s-a aratat pe Tabor ? Oare fiinta lui Hristos ? Doamne, fereste ! Ar fi o hula sa gandesti aceasta, ca fiinta era aceea ce iradia din Hristos.

Prin secolul al XII-lea, a fost in Bulgaria o erezie ce se chema " bogomili ". De la aceia au ramas cartile care se numesc " Visul Maicii Domnului ", " Epistolia " si " Cele douasprezece vineri ", carti apocrife pe care Biserica le-a tolerat, dar nu le-a aprobat niciodata.

Acesti eretici aveau pretentia ca ei, atunci cand se roaga, vad fiinta lui Dumnezeu. O, ce mare hula si nebunie ! Fiinta lui Dumnezeu, care n-o vad heruvimii si serafimii si toate puterile cele ganditoare din ceruri, ei aveau pretentia ca, atunci cand se roaga, apare o lumina si vad fiinta lui Dumnezeu !

Era cea mai mare hula adusa lui Dumnezeu, ca cineva poate sa vada fiinta Lui ! Ce spune dumnezeiescul Evanghelist Ioan ? Pe Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut ! ( Ioan 1, 18 ). Aici nu face aluzie la Dumnezeu intrupat, ca pe Acela l-am vazut; sau la Dumnezeu, Care se arata lui Avraam, lui Isaia si lui Moise, cu pogoramant si cu inchipuire, ci la fiinta lui Dumnezeu, pe care nimeni n-a vazut-o niciodata.

Fiinta lui Dumnezeu este inaccesibila la toate taberele mintilor rationale din cer si de pe pamant si nimeni nu poate sa vada ce este El dupa fiinta. Iar acei eretici spuneau ca ei in vremea rugaciunii vad fiinta lui Dumnezeu.

Slava fiintei lui Dumnezeu reflecta raze si se lumina ca soarele, pentru ca El era Insusi Dumnezeu si din dumnezeirea Lui slobozea raze ca un soare intens dumnezeiesc. Ceea ce se vedea pe Tabor nu era lumina creata, ci necreata, lumina care izvora din dumnezeirea Lui si era slava fiintei lui Dumnezeu sau lumina slavei lui Dumnezeu.

Aceasta era deosebirea intre schimbarea la fata a lui Hristos si a sfintilor Lui, prooroci, patriarhi si cuviosi de mai tarziu.

Tocmai aceasta a fost lupta cea mare si inversunata a Sfantului Grigorie Sinaitul si Sfantului Grigorie Palama, preaindumnezeitul la minte, cu ereticii Varlaam si Achindin, balaurii cei din Calabria Italiei, care-i invinuiau pe sihastrii din Athos ca sunt bogomili, care spun ca vad o lumina in vremea rugaciunii si ca vad fiinta lui Dumnezeu.

Dumnezeiescul Grigorie Palama, ale carei sfinte moaste, cu toata nevrednicia, le-am sarutat acum cativa ani la Mitropolia din Tesalonic, a fost cel mai mare teolog grec din secolul XIV. El a intrecut pe toti cu teologia lui, fiind mai presus de apofatismul Sfantului Dionisie.

Daca Sfantul Dionisie Areopagitul are cea mai inalta teologie, teologia apofatica sau negativa, Sfantul Grigorie Palama a trecut si peste aceasta. El numai cu putin a intrecut pe dumnezeiescul Maxim Marturisitorul, prea indumnezeitul la minte, cel mai mare varf al teologiei grecesti. Sfantul Grigorie apara pe parintii din Sfantul Munte, pe isihasti, ca nu sunt bogomili, ca vad lumina mare in vremea rugaciunii celei ganditoare a inimii.

Ei nu vad fiinta lui Dumnezeu, ci altceva vad. Ce vad ? Slava fiintei lui Dumnezeu ! Cititi in Filocalia VII, care o aveti, si vedeti lupta cea mare, care a tinut sute de ani pe tema isihasmului ! Sa vedeti, lumina era care iradia din Hristos, dar nu era fiinta Lui. Auzi ce spune dumnezeiescul parinte Efrem Sirul : " Din tot trupul Sau izvora raza slavei lui Dumnezeu ".

Deci lumina de pe Tabor nu este fiinta lui Hristos, ci slava fiintei Lui. Sa stiti totdeauna, cei care sunteti teologi ! Ca o sa aveti discutii cu oameni paruti filosofi ai veacului de acum. Niciodata fiinta lui Dumnezeu nu s-a aratat cuiva, ci slava fiintei lui Dumnezeu. De aceea canta Biserica astazi : " ... aratand ucenicilor Tai slava Ta - cat ? nu toata, ci -, pe cat li se putea ".

Deci, slava fiintei lui Dumnezeu s-a aratat pe Tabor apostolilor. Si aceasta se poate arata si sfintilor in vremea rugaciunii celei ganditoare a inimii, celor ce stiu sa se roage cu inima lui Dumnezeu. Dar nu este aceasta fiinta Lui, ci slava fiintei Lui. Sa retineti !

Sa stiti un lucru. Slava fiintei lui Dumnezeu este nedespartita de fiinta Lui. Dupa cum la soare raza nu se desparte de ea, asa si slava lui Dumnezeu nu se desparte de fiinta Lui. Dar nu este insasi fiinta Lui, ci slava fiintei lui Dumnezeu.

Iata ce este, fratiIor, Schimbarea la fata a Mantuitorului. Cum v-am spus la inceput, nu s-a facut luminarea dinafara, ci dinauntru, adica Hristos nu Se lumineaza de altcineva, ca sa straluceasca ca luna, ci invers. La Hristos, lumina care se vedea in Tabor nu era ca la sfintii care se schimbau la fata.

Asa sa intelegeti lumina de pe Tabor, asa sa intelegeti lumina pe care o pot vedea sfintii intr-o mare si inalta rugaciune a inimii. Tot omul este dator sa se schimbe la fata. Dar cum se poate schimba la fata ? Daca ieri a fost desfranat si s-a marturisit, sa nu mai fie ! Daca a fost hot, sa lase hotia ! Daca a fost injurator sau betiv, sa lase betia si injuratul sau fumatul, sa lase rautatile, sa le marturiseasca, sa le planga toata viata, sa faca canonul; si asa se schimba omul, nu la fata cea din afara, ci la cea dinlauntru a sufletului.

Si atunci, asezarea omului care a fost inainte de pacat, cu aceea care este cand intra in fericire si in treptele duhovnicesti ale desavarsirii, nu mai seamana.

Ieri era ca un drac, slujind pacatului, si astazi, daca s-a pocait, si-a indreptat viata si s-a sfintit, se face lumina si are lumina duhovniceasca intr-insul si merge din putere in putere, dintr-o desavarsire in alta, pe cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc, care sunt :

- Nepatimirea rationala a sufletului sau faptuirea morala;

- Slobozenia duhovniceasca a sufletului rational care-si retrage mintea sa din simtire si o leaga cu Dumnezeu prin contemplatia naturala si duh, si

- Odihna duhovniceasca a sufletului rational, ( sambetele sambetelor ), care-si retrage mintea sa chiar de la toate contemplatiile naturale in duh, de la cugetarile cele mai inalte din zidiri si o leaga cu totul de Dumnezeu in extazul iubirii. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Sfîntul Ioan de la Neamţ (5 august)

Predică la Sfîntul Ioan de la Neamţ (5 august)

Iată pe cine face Dumnezeu sfinţi! Iată pe cine preamăreşte Dumnezeu pe pământ şi în cer! Nu pe cei bogaţi, nu pe cei lăudaţi de oameni, nu pe cei învăţaţi! Ci, pe cei smeriţi, pe cei blânzi, pe cei care se roagă neîncetat şi au inima curată. Pe aceia îi laudă Dumnezeu, întru aceia se preamareşte Hristos şi pe aceia îi face sfinţi şi îi numără în ceata Cuvioşilor Părinţi din Rai.

Acolo se află Sfântul Ioan de la Neamţ! Acolo cântă cu îngerii şi cu toţi sfinţii, măririle lui Dumnezeu! Acolo slăveşte neîncetat pe Tătăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt şi se roagă pentru noi cei păcptoşi de pe pământ, ca să ne dăruiască Dumnezeu şi nouă mai multă credinţă, mai multă smerenie şi râvnă pentru lucrarea faptelor bune.

Cu adevărat minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Iubiţi credincioşi,

Sfântul Ioan de la Neamţ este cel mai nou sfânt român canonizat de Biserica Ortodoxă. Viaţa lui aleasă, nevoinţa lui mulţi ani în peşteră, smerenia lui şi, mai ales, aflarea moaştelor lui întregi şi neputrezite, l-au făcut vrednic să fie canonizat şi trecut în ceata sfinţilor.

Acest ales cuvios român s-a născut la 23 iulie, 1913, în satul Crăiniceni – Botoşani, fiind singur la părinţi. Din botez a primit numele Ilie. După 6 luni de la naştere mama sa a plecat la Domnul, apoi şi tatăl său a murit în primul război mondial. Rămânând orfan, copilul a fost crescut de bunica sa Maria. După zece ani a decedat şi ea, iar copilul Ilie a fost luat de un frate de-al tătălui său. El l-a dat la şcoală şi la liceu.

În anul 1933 tânărul Ilie a intrat în viaţa monahală la Mă­năstirea Neamţ, fiind ales de Duhul Sfânt să slujească lui Hristos. Aici s-a călugărit la 8 aprilie, 1936, primind numele de Ioan, iar în toamna acelui an s-a dus să se închine la Mormântul Domnului şi a rămas în Ţara Sfântă până la sfârşitul vieţii.

Întrând în obştea Mănăstirii Sfântul Sava, s-a nevoit acolo zece ani ca paraclisier şi infirmier, apoi a fost hirotonit preot la Mormântul Domnului şi a fost cinci ani stareţ la mănăstirea româ­nească de la Iordan, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, având ucenic pe monahul Ioanichie.

Din anul 1952 Cuviosul Ioan lacob se retrage, împreună cu ucenicul său, la peştera Sfânta Ana de lângă Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul. Aici se nevoieşte în neîncetată rugăciune, în post şi în cugetare la cele cereşti, pana la 5 august, 1960, cand işi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fiind în vârstă de 47 de ani.

Aceasta este, pe scurt, viaţa Sfântului Ioan Iacob, numit şi „Hozevitul”, după numele locului acela pustiu, care se cheamă Hozeva.

Fiind îngropat în peştera Sfânta Ana, unde s-a nevoit în ul­timii opt ani, trupul Sfântului Ioan a stat acolo timp de 20 de ani  până la 8 august, 1980, căci, prin minune, s-a desfăcut mormântul şi i s-a aflat trupul întreg, neputred, raspândind bună mireasmă. Apoi, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict de la Ierusalim, a fost dus la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, aşezându-i sfin­tele moaşte în racla frumos împodobită, în care se află până astăzi în biserica Sfântului Ştefan, unde vin mulţi pelerini şi îi sărută racla lui şi icoana.

Iar în anul 1992, la 20 iunie, Sfântul Sinod al Bisericii Or­todoxe Române l-a canonizat, trecându-l în rândul sfinţilor, sub numele de „Sfântul Ioan de la Neamţ”. În present, i se zideşte şi o biserică la Mănăstirea Neamţ, în numele lui, unde îi vor fi aduse şi sfintele sale moaşte.

Iubiţi credincioşi,

Iată pe cine face Dumnezeu sfinţi! Iată pe cine preamăreşte Dumnezeu pe pământ şi în cer! Nu pe cei bogaţi, nu pe cei lăudaţi de oameni, nu pe cei învăţaţi! Ci, pe cei smeriţi, pe cei blânzi, pe cei care se roagă neîncetat şi au inima curată. Pe aceia îi laudă Dumnezeu, întru aceia se preamareşte Hristos şi pe aceia îi face sfinţi şi îi numără în ceata Cuvioşilor Părinţi din Rai.

Acolo se află Sfântul Ioan de la Neamţ! Acolo cântă cu îngerii şi cu toţi sfinţii, măririle lui Dumnezeu! Acolo slăveşte neîncetat pe Tătăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt şi se roagă pentru noi cei păcptoşi de pe pământ, ca să ne dăruiască Dumnezeu şi nouă mai multă credinţă, mai multă smerenie şi râvnă pentru lucrarea faptelor bune.

Cu adevărat minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi! Minunată este viaţa sfinţilor şi creştinilor evlavioşi, deci cei ce au evlavie şi frică de Dumnezeu, totdeauna se roagă, totdeauna cugetă la Hristos, nu lipsesc de la biserică niciodată, sunt milostivi, trăiesc în pace cu toţi şi nu se tem de moarte niciodată.

Aceştia sunt cei mai fericiţi creştini. Pe aceştia îi iubeşte cel mai mult Dumnezeu şi face voia celor ce se tem de El. Acestora se cade să le urmăm şi noi, dacă vrem să ne mântuim.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi facem pomenirea cea de peste an a Sfântului Ioan de la Neamţ, cel mai nou sfânt ortodox. Dovada cea mai mare ca el este sfânt, o arată sfintele sale moaşte, care stau întregi şi nestri­cate de aproape 20 de ani.

Să urmăm şi noi viaţa sfântă şi curată a Sfântului Ioan de la Nemţ. Să avem şi noi smerenia şi râvna lui pentru sfânta rugăciune, pentru post, pentru tăcere, pentru toată fapta bună. Să iubim liniştea şi tăcerea precum le-a iubit şi el. Să cugetăm la moarte şi la înfricoşata judecată, aşa cum cugeta şi el. Să citim cu evlavie cărţile sfinte şi, mai ales, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilo şi Învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cum le citea şi Sfântul Ioan. Să ne păzim mintea şi simţurile curate, aşa cum făcea şi el. Apoi să nu uitam că de tot cuvântul rău din vom da socoteală în ziua judecăţii, atât mirenii, cât, mai ales, noi calugării.

Acestea de le vom face şi de vom ajuta şi noi la mântuirea altora, prin sfaturi, prin cărţi sfinte şi prin exemplul vieţii noastre, avem nădejde că Bunul Dumnezeu ne va face parte de cereasca Sa împăraţie, cu rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu ale Sfântului Ioan de la Neamţ şi cu ale tuturor sfinţilor Lui. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa