Scrisoare deschisă poporului român
1
Când eram copil mă mândream cu faptele eroice ale poporului meu. Mă culcam noaptea cu imaginile eroice ale ostașilor din filmele românești. Eram în stare să mă bat la școală cu orice coleg pentru o vorbă dură la adresa poporului meu, pe care îl treceam inevitabil prin filtrul istoriei, de la Burebista până la cei din închisorile comunismului. Asociam în inocența mea de copil cu setea de a lupta pentru dreptate, ideea de popor cu ideea de biruință. Nu puteam să concep în mintea mea, că acest popor ar fi pierdut cândva vreo bătălie. Pe Decebal îl vedeam mai puternic și mai presus decât Regele Traian. Nu puteam concepe un imperiu mai puternic decât oastea cea plină de curaj a dacilor. Lupul cu care mergea poporul dac la luptă, mi-l imaginam a fi un balaur care punea pe fugă legiunea romană. Totul mi se părea măreț și de cinste la acest popor.
Când mă jucam la bloc cu prietenii de-a voievozii, eu eram întotdeauna Ștefan cel Mare. Nu puteam alege un altul pentru firea mea. Și primeam putere de la el și îi biruiam în lupta aceea de copii, pe cei care îmi stăteau împotrivă. Poporul meu i-a biruit întotdeauna pe cei care îi stăteau împotrivă. ,,Împotrivă" era cuvântul care îi mișca rațiunea spre biruință. Împotriva sclaviei, împotriva supunerii, împotriva nimicirii, împotriva morții. Poporul meu nu cunoștea frica de moarte. De aceea adesea mergea cu ghioaga împotriva paloșului și de fiecare dată ieșea învingător. Era poporul meu iubit de uriași.
Astăzi poporul meu de uriași s-a stins! A murit odată cu libertatea prost înțeleasă și prost folosită. Poporul care se stinge treptat în miezul și în umbra Europei. Poporul care nu mai găsește curajul să se ridice la luptă. Cât de mult aș vrea să se repete istoria și să mai văd uriași în mijlocul poporului meu.
Va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu