Arhimandrit Ilie Cleopa - Capitolul 8 DESPRE CULTUL SFINTELOR ICOANE

 Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”

Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 8

DESPRE

CULTUL SFINTELOR ICOANE

Sfânta Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute (Ieş. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin aceasta opreşte numai închinarea întemeiată pe socotinţa că însăşi aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adică opreşte închinarea la idoli. Nu opreşte însă cinstirea unor semne şi înfăţişări ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la sfântul închipuit prin ele. Am văzut la capitolul despre cinstirea sfintelor moaşte cinstirea ce se dădea unor brâie şi ştergare de pe trupul Apostolului Pavel. In Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi sculptaţi, aşezaţi deasupra chivotului Legii, sau de heruvimii brodaţi în catapeteasma din lăcaşul sfânt (Ieş. 25, 18-22; 26, 31 ctc). Înaintea lor se tămâia şi se făceau închinăciuni (Iosua 7, 6; leş. 30, 1, 7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, tot aşa ne folosim şi de icoană, ca să ne ridicăm mai presus de icoană. Şi precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfinţească prin cuvinte curate, aşa vrea ca şi vederea noastră să se sfinţească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simţiri superioare, să pătrundă în suflet gânduri curate.

Sectarul: Nu trebuie să ne închinăm icoanelor, pentru că Dumnezeu este cu totul diferit de icoane, oricât de preţios ar fi materialul din care sunt făcute şi oricât de artistic ar fi executate. Apostolul Domnului grăieşte lămurit: Dacă suntem neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului (Fapte 17, 29).

Preotul: Aici nu cultul sfintelor icoane se înlătură, ci înţelegerea greşită a păgânilor de a confunda pe Dumnezeu cu materia cioplită artistic a chipurilor de idoli, reprezentând pe zeii păgânilor atenieni. Apostolul Pavel tocmai vrea să le arate învăţaţilor atenieni în cuvântarea sa din Areopag, că dacă noi, oamenii, – după cum şi ei înşişi credeau – «suntem neam al lui Dumnezeu», adică avem suflet imaterial, care este chipul lui Dumnezeu în noi, de aici putem deduce că Dumnezeu este şi El imaterial ca şi sufletul nostru pe care îl avem de la El şi după care suntem înrudiţi cu El; şi deci Dumnezeu nu poate fi socotit identic sau confundat cu materia statuilor de zei din templele păgâne ale Atenei. Pe baza acestei deducţii a minţii trebuie să spunem că Dumnezeu este eterogen (de altă natură) faţă de materia statuilor, şi de aceea este absurd a-L confunda cu o statuie oarecare, oricât de preţios este materialul din care este turnată şi oricât de genială este creaţia artistului care a executat-o. In Ortodoxie susţinem întocmai acest adevăr. Avem icoane sfinţite din aur şi argint e t c , executate cu măiestrie şi cu talent, dar nu susţinem defel că Dumnezeu este identic şi omogen (de aceeaşi natură) cu aurul şi argintul icoanei care-I reprezintă chipul. Noi învăţăm că există un singur Dumnezeu, iar sfintele icoane au cu totul altă semnificaţie decât aceea de a fi confundate cu Dumnezeu sau cu sfântul al cărui chip îl reprezintă. Ca urmare, învăţătura noastră cu privire la sfintele icoane este identică cu cea din citatul de mai sus şi nicidecum în contrazicere cu el, anume că dacă şi cel din urmă om este mult superior şi eterogen tuturor statuilor şi icoanelor care-I reprezintă chipul, cu atât mai puţin Dumnezeu ar putea fi omogen cu icoanele chipului Său. Dar prin aceasta nu se ştirbeşte cu nimic cinstirea sfintelor icoane.

Sectarul: Icoanele, ca şi idolii, sunt simple obiecte materiale, neputincioase, iar Dumnezeu a osândit pe cei ce nădăjduiesc vreun ajutor de la ele, căci zice psalmistul: Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi. că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dinsii şi toţi cei ce se încred în ei (Ps. 134, 15-18; 113, 12-16).

Preotul: Citatul acesta al Sfintei Scripturi se referă numai la idoli şi în nici un caz la sfintele icoane. Iar dacă sfintele icoane sunt idoli, atunci şi cei doi heruvimi din Vechiul Testament, precum şi chipurile de heruvimi, cusute pe catapeteasma de fie oprite de El. Şi dacă cei ce le-au cinstit şi li s-au închinat în Testamentul Vechi, la porunca directă a lui Dumnezeu – în timp ce idolatria era foarte aspru interzisă -, n-au putut cădea nicidecum sub osândă, atunci nu pot fi osândiţi nici cei ce cinstesc sfintele icoane. Idolii, într-adevăr, sunt neputincioşi, dar sfintele icoane adeseori au dat dovada că au în ele putere dumnezeiască de a face minuni, punând în uimire uneori o lume întreagă. Acest fapt este foarte grăitor în sine însuşi privitor la atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de sfintele icoane.

Sectarul: Cinstirea lui Dumnezeu în icoane şi mai ales cinstirea icoanelor cu chipul lui Dumnezeu pe ele, este ceva păgânesc, pentru că numai păgânii şi-au făcut asemănări ale lui Dumnezeu în diferite feluri şi li s-au închinat, după cum ne mărturiseşte Apostolul Pavel: (Păgânii) au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor (Rom. 1, 23). Or, este absurd să ne întoarcem la idoli sau la un astfel de păgânism.

Preotul: Aici este vorba de idoli şi de rătăcirile păgânilor relativ la credinţa în Dumnezeu, iar nu de sfintele icoane ale creştinilor, care sunt cu totul altceva. In sfintele icoane, creştinii niciodată nu L-au închipuit pe Dumnezeu în asemănarea omului stricăcios, sau ca animal cu patru picioare, sau ca târâtor, ci, dimpotrivă, L-au zugrăvit aşa cum S-a descoperit El oamenilor. Prin aceasta, creştinii şi-au făcut o idee mai clară, mai intuitivă şi mai precisă despre adevăratul Dumnezeu. Tocmai din acest motiv, sfintele icoane au fost întotdeauna un mijloc foarte potrivit pentru adâncirea evlaviei, mai ales la neştiutorii de carte, dar şi la oricare om. Prin aceasta şi artiştii pictori şi-au pus talentul în slujba şi spre mărirea lui Dumnezeu, Care i-a înzestrat pe ei.

Sectarul: Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni; de aceea nimeni nu ştie cum este El şi nu-I poate zugrăvi faţa în icoane şi a face o asemănare a chipului Său adevărat, căci Domnul a zis: …nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască (Ieş. 33, 20), iar Evanghelistul Ioan, la fel, a zis: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12). Apostolul Pavel a zis, de asemenea: Cel ce singur are nemurire (Dumnezeu) şi locuieşte intru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea veşnică. Amin! (I Tim. 6, 16).

Preotul: Este adevărat că pe Dumnezeu nimeni nu-L poate vedea în fiinţa Sa, aşa cum este, deoarece El este Duh (Ioan 4, 24), nevăzut ochiului material al omului şi este nemărginit, încât nu numai ochiul, dar nici mintea sau priceperea omului nu-L poate cuprinde, pentru că ar rămâne copleşită de maiestatea infinită a fiinţei Lui. De aceea, nu este de mirare dacă este cu neputinţă să-L poată vedea cineva aşa cum este. Arhiereii Vechiului Testament, când intrau o dată pe an în Sfânta Sfintelor, unde Se arăta în lăcaşul Său văzut (în templu), tămâiau mult, potrivit unei rânduieli dumnezeieşti, ca să nu vadă cumva pe Dumnezeu şi să moară (Ieş. 30, 10; Lev. 16, 2, 12-13). Dar trebuie ştiut că icoana are ca model pe însuşi Iisus Hristos, Care la ai Săi a venit (Ioan 1, 11) şi în mijlocul lor şi cu ei a trăit. Cei trei apostoli au căzut la pământ când Iisus Hristos, pe Muntele Tabor, Şi-a arătat strălucirea dumnezeirii în trupul Său (Matei 17, 6); străjerii de la Mormântul Domnului au căzut la pământ şi …s-au făcut ca nişte morţi, când au văzut trupul îndumnezeit al lui Iisus Hristos înviat din mormânt (Matei 28, 4); Apostolul Pavel a căzut orbit la pământ, când I S-a arătat Hristos-Dumnezeu pe drumul spre Damasc (Fapte 9, 3-8 ş.a.). Astfel, vederea lui Dumnezeu a rămas, pentru oamenii muritori şi mărginiţi, ceva cu neputinţă. Totuşi Biblia – şi chiar istoria – ne mărturisesc că au existat adeseori teofanii, hristofanii sau pnevmatofanii (cazuri când Dumnezeu-Tatăl, Hristos ori Duhul Sfânt S-au arătat). Nu cumva este o contrazicere între aceste arătări şi cele spuse mai sus, că Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni? Nu! Căci dacă oamenilor le este cu neputinţă a vedea vreodată fiinţa lui Dumnezeu, în schimb, Dumnezeu Se poate face văzut ochiului si minţii omeneşti în diferite chipuri sau sub diferite forme, fără ca omul să moară.

Astfel:

1. Pe Dumnezeu-Tatăl L-a văzut Avraam în chipul a trei călători la stejarul Mamvri (Fac. 18, 1-3); L-a văzut Iacov, care a zis apoi: Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu (Fac. 32, 30); L-a văzut Moise tot în chip de om, grăind cu el «faţă către faţă», cum ar grăi cineva cu prietenul său (Ieş. 33, 11); tot Moise L-a văzut în Muntele Horeb, în rugul ce ardea şi nu se mistuia (Ieş. 3, 2-4); L-a mai văzut apoi Isaia Proorocul, după cum însuşi mărturiseşte: …am văzut pe Domnul… Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! (Isaia 6, 1, 5); L-a văzut Sfântul Prooroc Daniel în chip de om bătrân şi într-un cadru foarte minunat (Dan. 7, 9-10); iarăşi, Amos Proorocul ne mărturiseşte zicând: Văzut-am pe Domnul stând lângă altar (9, l). Şi tot aşa Miheia zice: Am văzut pe Domnul stând pe tronul Său, şi toată oştirea cerească stătea lângă El, la dreapta şi la stânga Lui (III Regi 22, 19). Însuşi Dumnezeu a anunţat că Se va arăta unora în chip văzut, după cum spune Sfânta Scriptură: Apoi a zis (lui Aaron şi surorii lui, Mariam): Ascultaţi cuvintele Mele: De este între voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie şi în somn vorbesc cu el. Nu tot aşa am grăit şi cu robul Meu Moise… Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede faţa Domnului… (Num. 12, 6-8).

2. Pe Dumnezeu-Fiul L-au văzut în chip de om preamărit: Daniel Proorocul (Dan. 7, 13-15); diaconul Ştefan (Fapte 7, 55-56); Apostolul Pavel, pe drumul Damascului (Fapte 9, 3-5), precum şi dumnezeiescul Evanghelist Ioan (Apoc. 1, 8, 12-13, 20 ş.a.).

3. Pe Dumnezeu-Duhul Sfânt L-au văzut mulţimile atât la Botezul Domnului, în chip de porumbel (Matei 3, 16; Luca 3, 21-22), cât şi Apostolii la primele Rusalii creştine, în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 1-4). După toate acestea este uşor de înţeles că nu este cu neputinţă de a zugrăvi în icoane chipul lui Dumnezeu sau al vreunei Persoane a Sfintei Treimi, aşa cum fiecare dintre aceste Persoane a binevoit a se descoperi oamenilor.

Sectarul: Închinătorii la icoane sunt sub puterea diavolului şi vor primi de la Dumnezeu pedeapsa cea mai mare, căci scris este: Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei (Apoc. 13, 15). Apoi mai departe: Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi (fiara şi proorocul cel mincinos, care este fiara a doua) au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc, unde arde pucioasă. Iar ceilalţi (închinători la chipul fiarei) au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor (Apoc. 19, 20-21). Astfel de pedepse vor primi toţi cei ce se lasă amăgiţi închinându-se la icoane.

Preotul: Nu sunt deloc adevărate cele ce ai urzit în deşertăciunea minţii tale, căci nu închinătorii la sfintele icoane vor fi pedepsiţi de Dumnezeu, ci închinătorii diavolului, care sunt sub puterea lui şi i s-au închinat şi i-au slujit. Aceştia împreună cu cel căruia i s-au supus vor lua o dreaptă pedeapsă de la Dumnezeu. Căci în citatele de mai sus, „chipul fiarei” nu înseamnă chipul lui Dumnezeu, al Fiului sau al sfinţilor Săi zugrăviţi în icoane sfinte, ci înseamnă chipul diavolului sau al lui antihrist, iar acesta este o persoană puternică (mai probabil o colectivitate de astfel de persoane în colaborare), care, înainte de venirea a doua a Domnului, va acţiona cu furie împotriva lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale, fiind în slujba şi puterea diavolului; în acesta va predomina un caracter bestial de fiară, în locul simţămintelor omeneşti. Fiara dintâi este antihrist (om diavolesc sau diavol întrupat), apărut în lume sub aspect politic de stăpânitor (Apoc. 13, 1-10). Iar fiara a doua este antichrist sub o apariţie religioasă, de profet mincinos (Apoc. 13, 11-18). Diavolul, prin antihristul, sub o formă sau alta, caută să întoarcă pe oameni de la închinarea la chipul lui Dumnezeu, către închinarea chipului său. Acesta este înţelesul citatului de mai sus, şi este de la sine înţeles că închinarea din urmă, şi nu cea dintâi, este oprită cu ameninţarea celor mai cumplite pedepse. Sectarul: Dacă icoanele sunt plăcute lui Dumnezeu şi sunt învrednicite de puterea harului dumnezeiesc, de ce nu pedepseşte Dumnezeu pe cei ce le hulesc, le profanează şi le distrug?

Preotul: Dumnezeu nu pedepseşte îndată pe păcătoşi şi pe hulitori. El îi rabdă îndelung, pentru că nu vrea moartea păcătoşilor, ci întoarcerea şi îndreptarea lor. De aceea le dă timp de pocăinţă. Nici chiar pe cei ce hulesc sau distrug Biblia nu-i pedepseşte îndată, după cum nici pe cei ce au răstignit pe Fiul Său nu i-a pedepsit îndată. Insă îi aşteaptă pe toţi, în viaţa de dincolo, şi numai la Judecata cea de apoi va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Iov 34, 11; Rom. 14, 10; II Cor. 5, 10; Ps. 61, 11; Pilde 24, 12).

* * *

Credinciosul: Dar prin închinarea la icoane, noi ajungem a ne închina oamenilor. Căci a ne închina la chipurile sfinţilor, care au fost oameni ca şi noi, înseamnă că slujim făpturilor şi ne închinăm lor, nu lui Dumnezeu.

Preotul: Nu-i deloc aşa cum gândeşti frăţia ta. Eu ţi-am arătat mai sus că noi nu ne închinăm la icoane ca lui Dumnezeu, nici nu le cinstim pe ele ca pe nişte dumnezei, cum făceau închinătorii de idoli.

Noi ne ajutăm prin privirea la sfântul făcut pe icoană, spre a ne ridica mintea noastră la sfântul respectiv de dincolo de icoană şi îl rugăm să se roage pentru noi. Adu-ţi aminte că şi noi suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27), iar sfinţii lui Dumnezeu, care s-au desăvârşit în faptele bune, au ajuns într-o măsură să fie şi după asemănarea lui Dumnezeu; căci toţi am fost făcuţi după chip, dar după asemănare rămâne la voinţa noastră şi la harul lui Dumnezeu. Cine se sileşte să ajungă desăvârşit în fapta cea bună, se face şi el dumnezeu după har. Iar cum că şi oamenii se numesc, în acest fel, dumnezei, ne arată Sfânta Scriptură, când zice: Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt» (Ps. 81, 6). Deci de aceea cinstim (venerăm) icoanele sfinţilor lui Dumnezeu, ca ale unor dumnezei după har. Ii cinstim prin ele pe cei ce au pe Dumnezeu în ei.

Credinciosul: Dar nu se supără Dumnezeu când noi cinstim icoanele sfinţilor şi ne închinăm lor?

Preotul: Nicidecum, căci Dumnezeu slăveşte pe cei ce îl slăvesc pe El în cer şi pe pământ, că auzi ce zice: Viu sunt Eu, zice Domnul… numai pe cei ce Mă vor slăvi pe Mine îi voi slăvi (I Regi 2, 30; Isaia 60, 21; Pilde 3, 35; Col. 3, 4; II Tes. 2, 14; II Tim. 2, 10; I Petru 1, 7; 5, 10 ş.a.). Aşadar înţelege că Dumnezeu se preaslăveşte în lume prin faptele cele bune ale sfinţilor (vezi Matei 5, 16; I Petru 2, 12) şi El preaslăveşte atât pe pământ, cât şi în cer, pe cei ce-L preaslăvesc pe El (Ps. 149, 5; Ioan 17, 24; II Tes. 1, 10; I Ioan 3, 2 ş.a.). Deci înţelege că noi, cinstind icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului sau ale sfinţilor, facem acest lucru spre slava lui Dumnezeu, după cum ne învaţă marele Apostol Pavel, zicând: De aceea ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Cor. 10, 31; Filip. 2, 15; I Petru 2, 12 ş.a.).

Credinciosul: Dar icoanele sunt lucruri făcute de oameni, şi unde se arată în Sfânta Scriptură că Dumnezeu a dat poruncă a se face lucruri de mâini omeneşti spre slava Lui ?

Preotul: Dacă vrei să ştii despre acest lucru cât mai pe larg, citeşte cu atenţie în Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură în aceste locuri: Ieş. 25, 1-40; 26, 1-37; 27, 1-21; 28, 1-39; Evrei 8, 5 ş.a. Dacă vei citi cu luare aminte la locurile pe care ţi le-am însemnat, vei înţelege destul de clar şi luminat că Dumnezeu a poruncit să se facă multe lucruri care să fie cinstite de oameni spre slava Lui1. In toate a făgăduit Dumnezeu să fie prezent.

Credinciosul: Dar unde se arată în Sfânta Scriptură că Dumnezeu a dat poruncă a se cinsti aceste lucruri făcute de mâini omeneşti şi a se pune în faţa lor candele, sfeşnice cu lumânări aprinse şi a se tămâia înaintea lor, aşa cum fac preoţii noştri prin biserici şi creştinii prin casele lor?

Preotul: Eu despre aceasta ţi-am arătat mai sus, dar ca să fii mai încredinţat, ascultă, frate: Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă cortul mărturiei, şi a făgăduit că în acel cort sfânt Se va arăta între ei, zicând: Şi vei face Mie lăcaş sfânt, şi Mă voi arăta intre voi (Ieş. 25, 1-8). In acest cort sfânt a poruncit Dumnezeu, pe lângă alte multe lucruri, să fie puşi doi heruvimi, zicând: Apoi să faci doi heruvimi de aur turnaţi… să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului… (Ieş. 25, 18-19); iar …chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm: de doi coţi şi jumătate de lung şi de un cot şi jumătate de lat şi de un cot şi jumătate de înalt (Ieş. 25, 10). Apoi, în faţa acestui chivot al legii cu cei doi heruvimi, a dat poruncă să se facă sfeşnic de aur curat, zicând: Să faci sfeşnic din aur curat. Sfeşnicul să-l faci bătut din ciocan: fusul, braţele, cupele, nodurile şi florile lui să fie dintr-o bucată (Ieş. 25, 31). Dar nu numai sfeşnic a poruncit să fie înaintea chivotului celui cu heruvimi, ci şi candele, zicând: Să-i faci şapte candele şi să pui în el candelele acestea, ca să lumineze latura din faţa lui (Ieş. 25, 37); şi iarăşi zice: Şi sfeşnicul să-l duci înăuntru şi să aprinzi într-însul candelele lui. Să aşezi jertfelnicul cel de aur pentru tămâiere înaintea chivotului legii (Ieş. 40, 4-5). Sfeşnicul l-a aşezat în cortul adunării, în faţa mesei, în partea de miazâ-zi a cortului (Ieş. 40, 24) şi a aprins candelele lui înaintea Domnului, precum poruncise Domnul lui Moise (Ieş. 40, 25) şi a aşezat jertfelnicul cel de aur în cortul adunării, înaintea perdelei, şi a aprins pe el tămâie mirositoare, cum poruncise Domnul lui Moise (Ieş. 40, 26-27) ş.a. Vezi, frate, că cu porunca lui Dumnezeu a făcut Moise şi cortul mărturiei, şi chivotul legii, şi heruvimii, şi sfeşnicul, şi candelele înaintea chivotului legii, şi tămâierea cea cu miresmele tămâierii. Oare nu erau toate acestea lucruri făcute de mâini omeneşti pe care le-a poruncit Însuşi Dumnezeu? Oare nu s-au făcut toate cu porunca lui Dumnezeu şi spre slava Sa? Iar această poruncă n-a fost dată împreună cu făgăduinţa că El va locui şi se va descoperi în ele?

Credinciosul: Dar unde se scrie în Sfânta Scriptură că aceste lucruri făcute de mâini omeneşti în cortul mărturiei au fost sfinţite la porunca lui Dumnezeu şi că oamenii se închinau înaintea lor şi aprindeau candele şi lumânări, cum fac preoţii în biserici şi creştinii, prin casele lor, înaintea icoanelor?

Preotul: Auzi ce zice Dumnezeu lui Moise: Şi să faci din acestea mir pentru ungerea sfântă, mir alcătuit după meşteşugul făcătorilor de aromate; acesta va fi mirul pentru sfânta ungere. Să ungi cu el cortul adunării, chivotul legii şi toate lucrurile din cort, masa şi toate cele de pe ea, sfeşnicul şi toate lucrurile lui, jertfelnicul tămâierii, jertfelnicul arderii de tot şi toate lucrurile lui şi baia şi postamentul ei. Şi să le sfinţeşti pe acestea şi va fi sfinţenie mare; tot ce se va atinge de ele se va sfinţi (Ieş. 30, 25-29).

Credinciosul: Dar unde scrie că oamenii se închinau la aceste lucruri sfinţite, cum fac preoţii şi creştinii noştri în faţa icoanelor?

Preotul: Dacă ai fi citit cu atenţie Sfânta Scriptură, nu mai era nevoie să mă întrebi şi de acest lucru. Dar şi la această întrebare îţi voi răspunde cât mai pe scurt. Auzi ce zice Sfânta Scriptură în această privinţă: Atunci David s-a sculat de la pământ, s-a spălat, s-a uns şi şi-a schimbat hainele şi s-a dus în casa Domnului (biserica) şi s-a închinat şi s-a rugat Lui (II Regi, 12, 20). Vezi şi pe Isus al lui Navi, care şi-a sfâşiat veşmintele sale, a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului şi a stat aşa până seara, şi el şi bătrânii lui Israel, şi şi-au presărat cenuşă pe capetele lor (Iosua 7, 6; Num. 20, 6; Apoc. 19, 4). Tot cu porunca lui Dumnezeu s-a făcut şi şarpele de aramă (vezi Num. 28, 8, 9).

Credinciosul: Dar unde scrie de aprinderea lumânărilor înaintea acestor lucruri sfinte, la porunca lui Dumnezeu?

Preotul: Auzi ce spune Sfânta Scriptură în privinţa aprinderii lumânărilor înaintea lucrurilor sfinţite, la porunca lui Dumnezeu: Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Porunceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă untdelemn de măsline, curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit, înaintea perdelei din cortul adunării, şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna, de seara până dimineaţa. Acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru. Candelele să le pună în sfeşnicul cel de aur curat de dinaintea Domnului, ca să ardă sfeşnicul de seara până dimineaţa (Lev. 24, 1-4). Şi în alt loc scrie aşa: Pe el (pe jertfelnic) Aaron va arde tămâie mirositoare în fiecare dimineaţă, când pregăteşte candelele. Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam (Ieş. 30, 7-8, ş.a.).

Credinciosul: Dar unde se scrie în Sfânta Scriptură că au voie creştinii să ţină aceste icoane sfinţite prin casele lor? Că dacă sunt sfinţite, apoi să le ducă la biserică, iar nu să le ţină în casele lor, unde se fac atâtea fărădelegi.

Preotul: Sfânta Scriptură ne arată că chiar chivotul Domnului stătea într-un cort (vezi II Regi 7, 2), şi era ţinut uneori prin casele oamenilor: Şi a rămas chivotul Domnului în casa lui Obed-Edom Gateanul trei luni şi a binecuvântat Domnul pe Obed-Edom şi toată casa lui (II Regi 6, 11; vezi şi la 7, 6 ş.a.).

Credinciosul: Dar unde se arată în Sfânta Scriptură că aceste lucruri sfinţite (icoanele) pot să facă minuni?

Preotul: Ai văzut mai sus că Dumnezeu a binecuvântat casa şi toate lucrurile lui Obed-Edom, pentru că a ţinut chivotul Domnului în casa Sa, şi iarăşi Dumnezeu a dat putere acestor lucruri făcute de mâini omeneşti – şi sfinţite la porunca Lui – să facă minuni şi să pedepsească pe cei răi, care nu le-au dat lor cinstea cea cuvenită (vezi despre aceasta pe larg la cartea I-a Regi, cap. 5, 1-8 ş.a.).

Credinciosul: Am înţeles, din cele de până aici, că Dumnezeu a poruncit a se face diferite lucruri de mâini omeneşti, care s-au sfinţit tot la porunca lui Dumnezeu, şi că sfintele icoane sunt lucruri prin care Se slăveşte Dumnezeu în Biserica Sa şi prin casele creştinilor. Incă am mai înţeles că Dumnezeu a dat poruncă de a se aprinde candele şi lumânări în sfeşnice şi a se tămâia sfintele icoane şi a se închina înaintea lor cei credincioşi, după cum aţi arătat că şi în Legea Veche se făcea acest lucru, înaintea lucrurilor făcute de mâini omeneşti şi sfinţite spre slava Sa. Iarăşi am înţeles că Dumnezeu, prin lucrurile cele făcute cu porunca Lui, spre slava Sa, face minuni, binecuvântând pe cei credincioşi care ţin aceste lucruri sfinţite în casele lor şi pedepsind pe cei răi care nu le cinstesc pe ele, aşa cum a pedepsit pe filistenii care au luat chivotul Legii Domnului în robie şi l-au pus în casa lui Dagon şi nu i-au dat cinstea cuvenită (I Regi 5, 1-8 ş.a).

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa- Predică la Duminica dinaintea Naşterii Domnului ( Despre naşterea duhovnicească a creştinului )

 

Predică la Duminica dinaintea Naşterii Domnului
( Despre naşterea duhovnicească a creştinului )

Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh,
nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5)

Iubiţi credincioşi,

Întrucît cu mila lui Dumnezeu sîntem în ajunul prea luminatului praznic al Naşterii Domnului, ne-am gîndit să vorbim astăzi despre naşterea noastră cea duhovnicească. Fără de aceasta nici un creştin nu poate să se mîntuiască, după cuvîntul Mîntuitorului care zice: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Fiindcă, ce este născut din trup, trup este, şi ce este născut din Duh, Duh este (Ioan 3, 6).

Dar, fraţii mei, cînd şi cum primim noi această duhovnicească naştere prin apă şi prin Duh? Negreşit, această naştere o primim toţi la Sfîntul Botez. Dar ce dobîndim noi creştinii ortodocşi prin această naştere de la Sfîntul Botez? Intîi, prin Sfîntul Botez sîntem iertaţi de păcatul strămoşesc şi ne facem fii ai Bisericii lui Hristos (Efeseni 5, 26). Prin Sfîntul Botez sîntem îmbrăcaţi împreună cu El la o viaţă nouă (Romani 6, 4). Prin Sfîntul Botez primim înaintea Sfîntului Duh înnoire (Tit 3, 5). Prin Sfîntul Botez primim libertatea de a trăi în comuniune cu Dumnezeu, odată ce am fost izbăviţi de păcat şi ne-am făcut robi ai lui Dumnezeu (Romani 6, 22).

Prin Sfîntul Botez ne-am lepădat de satana şi de toate lucrările lui, după rînduiala Sfîntului Botez; ne-am lepădat de omul vechi (Coloseni 3, 9), am făcut mărturisirea dreptei credinţe; ne-am făcut fii după dar ai lui Dumnezeu (Galateni 4, 5); ne-am îmbrăcat cu Hristos (Galateni 3, 27). Ştim cu toţii că există un singur Botez (Efeseni 4, 5). Cel ce botează a doua oară pe cel botezat în numele Preasfintei Treimi, acela a doua oară răstigneşte pe Hristos, după Sfîntul Ioan Damaschin. Au fost cazuri în Biserică, cînd, în vederea iconomiei, s-a primit botezul schismaticilor şi chiar al ereticilor (Canonul 2 al Soborului 6 Ecumenic).

Din cele spuse pînă aici am arătat despre naşterea duhovnicească a creştinului prin Sfîntul Botez şi că în Biserica lui Hristos este un singur Botez. Să vorbim acum şi despre alte naşteri duhovniceşti care sînt înainte şi după Botez, şi în ce condiţii se poate totuşi repeta Botezul.

Naşterile spirituale dinainte şi de după Sfîntul Botez se pot repeta ori de cîte ori este nevoie, spre folosul sufletelor omeneşti. Care sînt aceste naşteri spirituale care se pot repeta? Întîi este naşterea spirituală care se face prin cuvînt, prin care se trezeşte omul la o viaţă nouă în Hristos, spre a părăsi păcatele şi credinţa lui rătăcită. Cu acest botez al cuvîntului, Sfinţii Apostoli, mai înainte de a boteza pe catehumenii din păgîni, şi din iudei, îi trezeau la credinţa cea adevărată în Hristos prin predica cuvîntului lui Dumnezeu.

Aşa vedem că marele Apostol Petru, după pogorîrea Sfîntului Duh, a propovăduit Evanghelia în Ierusalim, adeverind despre Învierea Domnului şi pogorîrea Lui în iad. Prin această predică au crezut în Hristos în acea zi ca la trei mii de suflete (Fapte 2, 4). Vedeţi că şi aici credinţa a venit prin auz, iar auzul prin cuvîntul lui Dumnezeu? După aceasta a urmat şi Sfîntul Botez al celor ce au fost treziţi la credinţa în Hristos Iisus prin cuvîntul adevărului. Aceasta a fost o naştere duhovnicească înainte de primirea Sfîntului Botez. De această naştere duhovnicească prin auzirea cuvîntului lui Dumnezeu vorbeşte şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos (I Corinteni 4, 15; 9, 1; Ioan 1, 4).

Dar şi în alt loc Sfîntul Apostol Pavel numeşte copii ai săi pe cei ce i-a născut prin cuvînt, zicînd: O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii pînă ce Hristos va lua chip în voi (Galateni 4, 19). Mai arată că şi pe Onisim l-a născut prin cuvînt cînd era în temniţă şi în lanţuri şi zicea: Te rog pe tine pentru fiul meu pe care l-am născut fiind în lanţuri, Onisim (Filimon 1, 10). Din aceste mărturii ale Sfintei Scripturi şi din altele pe care nu le mai însemnăm aici pentru scurtime, să cunoaştem că este şi o naştere spirituală prin cuvîntul lui Dumnezeu.

Însă, fraţii mei, să ştim că mai este şi a doua naştere duhovnicească ce se face prin Taina Spovedaniei şi prin canon de pocăinţă, numită şi "al doilea botez", după rînduiala tainelor creştineşti.

Deci prin adevărata spovedanie şi pocăinţă cea cu lacrimi se face o naştere spirituală. Despre aceasta zice Sfîntul Grigorie Teologul: "Lacrimi de pocăinţă vărsîndu-se, este asemenea cu botezul" (Hexaimeron, op. cit., p. 156). De aceea şi Biserica Ortodoxă, avînd mărturiile Sfintei Scripturi şi ale dumnezeieştilor Părinţi, înţelege că "Spovedania curată este al doilea botez" (Molitfelnic, rînduiala Sfintei Spovedanii). Însă să nu uităm că naşterea duhovnicească de la Sfîntul Botez prin apă şi prin Duh nu se mai repetă, iar naşterea prin cuvînt, prin spovedanie şi pocăinţă cu lacrimi o putem face oricînd este nevoie, spre folosul sufletelor omeneşti, spre îndreptarea şi spre luminarea lor. Căci dacă Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu n-ar fi rînduit naşterea duhovnicească prin spovedanie şi pocăinţă, cu adevărat nimeni din noi nu ar putea să se mîntuiască. Căci nici un om nu este fără de păcat înaintea lui Dumnezeu. De aceea toţi avem nevoie de spovedanie şi pocăinţă şi facerea canonului.

Este încă şi altă naştere duhovnicească care tot prin spovedanie şi făgăduinţă de îndreptare se face. Este tunderea în monahism sau călugăria pe care Sfinţii Părinţi o înţeleg ca un al doilea Botez. Ultimul şi cel mai mare botez şi deci naştere duhovnicească este mucenicia, adică botezul sîngelui pe care l-au primit toţi martirii care au fost chinuiţi şi ucişi pentru credinţa cea dreaptă în Hristos. Prin aceste chipuri de naştere duhovnicească arătate pînă aici, şi mai ales prin Botez şi spovedanie Biserica lui Hristos aduce Mirelui ei mare şi nemăsurată mulţime de suflete, care prin darul şi mila lui Dumnezeu dobîndesc mîntuirea şi moştenesc împărăţia lui Dumnezeu.

Acest adevăr îl arată luminat dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicînd: "Pocăinţa este dar de multă roadă aducător, căci în tot felul aduce lucru îmbunătăţit lui Dumnezeu. Pocăinţa este ţarină mult roditoare care în toată vremea se lucrează. Pom al vieţii este, că pe mulţi care au murit prin păcate îi înviază. Pocăinţa zice păcătoşilor: daţi-mi mie greutatea păcatelor. Aceasta îmi este mie dobîndă pentru faptă. Ai credinţă? Dă-mi dobînda credinţei, adică pocăinţă! Printr-însa se face credinţa ta lucrătoare. A văzut Dumnezeu că pe neamul omenesc îl tulbură vrăjmaşul diavol şi a pus împotriva lui pocăinţa spre curăţie. Acela îndeamnă să păcătuiască, iar pocăinţa este gata să primească pe cel ce păcătuieşte. Vrăjmaşul sileşte pe om să nelegiuiască, iar pocăinţa îl sfătuieşte să se întoarcă. Acela se sileşte să deznădăjduiască pe om, iar aceasta nădejde de mîntuire îi făgăduieşte..."

A zis Isaia Proorocul: Cînd te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mîntui. Iată îţi aduce ţie mărturie, numai pocăieşte-te. De va suspina cel ce a păcătuit, îndată cu suspinul şi greutatea balaurului a ieşit. Pocăinţa îl povăţuieşte pe om spre mîntuire şi atunci nu numai că vei suspina, ci şi lacrimi vei vărsa cu multă durere. Căci sufletul văzînd ca pe un tată pe Dumnezeu, după o vreme se porneşte către lacrimi. Şi lacrimi varsă pentru două pricini: ca să plece pe Dumnezeu spre iubire ca pe un Părinte şi să se curăţească de răutatea şarpelui.

N-ai auzit ce zice David? Spăla-voi în toate nopţile patul meu. Însă întîi a suspinat şi apoi a lăcrimat. Îţi arăt ţie din firea cea prea mare că întîi se face vînt şi apoi vine ploaia. Întîi tunetul trăsneşte şi apoi norii pică ploaie. Acelaşi prooroc David zice: Ostenit-am întru suspinul meu (Psalm 6, 6). Iar osteneala suspinului este mulţimea lacrimilor de pocăinţă. Osteneala suspinului este durerea inimii. Drept aceea s-a dovedit că şi lacrimile se înmulţesc cînd suspinurile înainte povăţuiesc. Deci nu se cuvine să ne deznădăjduim de mîntuire, fraţilor, avînd maică pocăinţa" (Sfîntul Efrem Sirul, Cuvînt pentru pocăinţă, tomul III, 1823, p. 197- 207).

Iubiţi credincioşi,

Am socotit de cuviinţă să arăt din cuvintele Sfîntului Efrem Sirul cît de mare este Taina Pocăinţei şi a Spovedaniei şi cît de mare mulţime de suflete se apropie de Dumnezeu prin această naştere duhovnicească a adevăratei pocăinţe.

Dumnezeiasca Evanghelie ne spune că şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7). Şi dacă pentru unul care se pocăieşte se face atît de mare bucurie în cer, oare cîtă bucurie se face la Dumnezeu pentru nenumărate mulţimi de suflete care se întorc către El din toată inima lor? Ştim şi din altă mărturie a Sfintei Scripturi că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel 18, 22-32).

Deci fericiţi şi de trei ori fericiţi sînt acei oameni care se întorc către Dumnezeu cu adevărată pocăinţă, părăsind păcatele. Că dacă Botezul este spălare de păcate şi sfinţire pentru om (I Corinteni 6, 11), tot aşa şi pocăinţa adevărată este curăţire şi spălare de păcate, care face pe om renăscut şi reînnoit înaintea lui Dumnezeu. Aceasta o spune şi Sfîntul Grigorie Teologul. "Ştiu încă şi al cincilea botez, al lacrimilor, dar este mai ostenicios" (Psalm 6, 6).

Mare este pocăinţa şi lui Dumnezeu foarte iubită, căci voia Lui cu adevărat o face. Aceasta este masa lui Dumnezeu că printr-însa vine mintea oamenilor. Zice şi Mîntuitorul: Mîncarea Mea este să fac voia Tatălui Meu celui din ceruri. Deci pocăinţa este pîinea lui Dumnezeu cea minunată. Iar bucatele cele de multe feluri ale lui Dumnezeu sînt înfrînarea, postul, privegherea, rugăciunea întinsă şi supunerea cu smerenie. Că de aceasta se îndulceşte Dumnezeu mai mult decît de celelalte jertfe. Zice şi Sfîntul Apostol Pavel că lucrarea faptelor bune este "pîinea Stăpînului". În continuare zice: "Drepţii prin mici fapte bune mai mult îmblînzesc pe Dumnezeu decît unii care lucrează multe. Că nu la faptă priveşte Dumnezeu, ci la punerea înainte şi la voinţă. El nu caută la ceea ce se face, ci la osîrdia cu care se săvîrşeşte. Văduva cu bănişorii, pe cei mulţi cu bani de aur i-a biruit". Zice iarăşi Sfîntul Efrem: "Mare topitoare este pocăinţa, fraţilor, căci primeşte aramă şi o schimbă în aur, plumb primeşte şi dă argint". Iarăşi zice: "Mare folos a adus oamenilor pocăinţa, că prin ea pe Dumnezeu Îl facem milostiv. Mare este pocăinţa pe pămînt. Că sufletelor se face scară către cer, ridicîndu-le acolo de unde au căzut prin păcat..." (Sfîntul Efrem Sirul, Cuvînt pentru pocăinţă, tomul III, 1823, p. 197- 207).

Iubiţi credincioşi,

Duminica de astăzi este numită "Duminica dinaintea Naşterii Domnului". Ea are rolul de a ne pregăti duhovniceşte pentru marele praznic al Intrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, în peştera din Betleem, pentru mîntuirea lumii.

Cea mai bună pregătire a creştinilor şi a noastră pentru întîmpinarea Mîntuitorului este pocăinţa, mărturisirea cu căinţă a păcatelor şi începerea unei vieţi duhovniceşti noi în Iisus Hristos. Iată Mesia vine, Fiul lui Dumnezeu este trimis de Tatăl în lume, fecioara Maria cu bătrînul Iosif caută loc de naştere în Betleem dar nu găseşte. Steaua se pregăteşte să răsară pe cerul lumii. Arhanghelul Gavriil, care a slujit la taina Intrupării, se bucură. Lumea aşteaptă, diavolii se cutremură, iar lumea se pregăteşte sufleteşte să primească pe Pruncul Iisus.

Dar noi, fraţii mei, cum ne pregătim să primim pe Hristos? Vine în lume Domnul păcii, va afla El loc de odihnă în inimile noastre? Oare noi ne-am împăcat prin pocăinţă cu Dumnezeu şi fiecare unul cu altul prin iertare?

Vine la noi Mîntuitorul lumii, să împace popoarele, să liniştească minţile, să spele păcatele şi să mîntuiască sufletele noastre, dar noi oare ne-am pregătit să-L primim pe Hristos? Ne-am mărturisit păcatele la duhovnic? Am plîns pentru ele? Am făcut canonul cuvenit? Ne-am înnoit duhovniceşte prin rugăciune, prin milostenie şi împăcare? Ne-am unit cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie? Sau tot amînăm pocăinţa pînă va veni fără veste vremea sfîrşitului?

Fecioara Maria a găsit loc de naştere Fiului lui Dumnezeu, în peştera din Betleem, că nimeni n-a vrut s-o primească. Oare noi ne-am pregătit să-L găzduim pe Hristos în inimile noastre? Dar El nu intră să se sălăşluiască în inimile pline de ură, de răutate, de mîndrie şi desfrînare. Hristos nu intră în casele unde stăpîneşte beţia, uciderea de copii, desfrîul şi necredinţa. Hristos nu se naşte prin Duhul Sfînt în inimile robite de patimi şi mai ales de duhul mîndriei şi al deznădejdii.

Aşadar, fraţii mei, să ne pregătim că vine Hristos în lume s-o împace şi s-o înnoiască, căci lumea nu mai poate trăi fără El. Vine în casele şi inimile noastre să ne nască din nou, să ne ierte păcatele să ne dăruiască Trupul şi Sîngele Său, să ne prefacă inima împietrită în Biserică vie, în altar de rugăciune şi de jertfă. Deci, nimeni să nu fie trist şi tulburat! Nimeni să nu-I închidă uşa sufletului său. Nimeni să nu mai zacă în beţii şi desfrîu, în nepăsare şi necredinţă. Ci să ne curăţim şi să ne împăcăm, să ne înnoim duhovniceşte şi împăcîndu-ne unii cu alţii, împreună cu îngerii să cîntăm: "Hristos se naşte, slăviţi-L; Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L; Hristos pe pămînt, înălţaţi-vă. Cîntaţi Domnului tot pămîntul!" Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - SINODUL AL VII -LEA ECUMENIC

SINODUL AL VII -LEA ECUMENIC

Astăzi este un mare praznic al Bisericii Răsăritului, că nu prăznuim un sfânt sau doi, ci 367 de sfinţi făcători de minuni şi păstori ai Bisericii lui Hristos, de la Sinodul VII Ecumenic.

Au fost 350 la Sinodul VII de la Niceea, dar s-au mai amestecat încă 17 episcopi, care călcaseră sfintele icoane în picioare, care crezuseră în eres şi care se luaseră după luptătorii de icoane. Dar de frica tiranilor şi pentru alte interese au călcat peste sfintele icoane şi le-au defăimat. Când au văzut Sinodul adunat, în fruntea căruia era marele Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, şi binecredincioşii împăraţi Constantin şi Irina, au căzut în genunchi, au cerut iertare, au sărutat sfintele icoane şi s-au închinat cu lacrimi în faţa lor şi au fost primiţi în Soborul al VII-lea Ecumenic.

Şi a fost acest Sinod Ecumenic la anul 783, dar discuţiile şi toate procesele verbale şi toate aşezămintele acestui sobor abia s-au încheiat la anul 787, cu câţiva ani mai târziu, pentru că a fost mare luptă împotriva iconoclaştilor, a împăraţilor iconomahi şi a multor arhierei care au căzut din dreapta credinţă, şi preoţi şi popor peste măsură de mult.

Deci peste 130 de ani a tulburat eresul luptării cu icoane Biserica dreptmăritoare a lui Iisus Hristos.

Acest Sinod, al VII-lea a toată lumea, a fost şi ultimul Sinod Ecumenic al Bisericii de Răsărit, în fruntea căruia a fost Sfântul Patriarh Tarasie şi binecredincioşii împăraţi Constantin şi Irina.

De ce la toate Sinoadele Ecumenice, şi la cel dintâi şi la celelalte, Biserica pune aceeaşi Evanghelie: Părinte sfinte, voiesc ca şi ei că fie una, precum şi noi suntem una (Ioan 17, 11), rugăciunea arhierească a Mântuitorului?

Pentru că s-a împlinit în ochii tuturor că prin cele şapte Sinoade Ecumenice înţelepciunea şia zidit ei casă. Care-i casa înţelepciunii lui Dumnezeu? Este Biserica dreptmăritoare a lui Iisus Hristos, că auzi ce spune la Pilde: înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi (Pilde 9, 1).

Da, Biserica lui Iisus Hristos cea dreptmăritoare de la Răsărit are aceşti şapte stâlpi neclătiţi pe care s-a clădit duhovniceşte. Sunt cele şapte Sinoade Ecumenice, a toată lumea. Cel dintâi a fost la anul 325, în Niceea Bitiniei, în timpul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena.

Al doilea Sinod a fost la anul 381 la Constantinopol, sub împăratul Teodosie cel Mare, patriarh fiind Sfântul Nectarie începător cu 150 Sfinţi Părinţi.

Al treilea Sinod Ecumenic, la anul 431 la Efesul Asiei, unde au fost iarăşi 200 Sfinţi Părinţi.

Al patrulea Sinod Ecumenic, a fost la anul 451 în cetatea Calcedon, unde s-au dat anatemei monofiziţii, sub împăraţii Marchian şi Pulheria. Acum au căzut o mulţime de Biserici necalcedoniene, cum este Biserica Abisiniei, a Armeniei, Biserica Coptă din Alexandria, Biserica Siriacă Veche, care mărturisesc o fire şi o voie în Hristos.

Sinodul al V-lea Ecumenic a fost la anul 553, iarăşi în Constantinopol, în timpul împăratului Iustinian cel Mare, unde s-au dat anatemei Origen, Didim cel Orb, Teodor de Mopsuestia, Teodoret şi ceilalţi care au primit ereziile lui Origen.

Sinodul al VI-lea Ecumenic a fost la anul 680, tot în Constantinopol, pe timpul împăratului Constantin Bărbosul, nepotul lui Heraclie. Şi a ţinut Sinodul acesta, care s-a mai numit şi al V-VIlea până în anul 691. A fost mare dezbatere în problema ereticilor monoteliţi, care, voind să împace pe ortodocşi cu monofiziţii, au căzut în altă extremă, în prezenţa lui Serghei, patriarhul Constantinopolului, care a fost promotorul monotelismului; că deşi admitea în Hristos două firi, dar mărturisea o singură voie.

Aceasta era deosebirea între monofiziţi şi monoteliţi. Unii ziceau o fire şi o voie, iar alţii ziceau două firi şi o singură voie, iar alţii ziceau două firi şi o singură voie, iar alţii Biserica Maronită din muntele Libanului şi Biserica Tomită din India, Biserica din Antiohia Sirei şi alte Biserici monotelite până astăzi.

Iar Sinodul al VII-lea Ecumenic s-a făcut pentru cinstirea sfintelor icoane şi au dat anatemei pe toţi luptătorii împotriva sfintelor icoane de la anul 783 până în anul 787. Întâi stătător a fost Sfântul Tarasie.

Aceste şapte Sinoade Ecumenice sunt pentru cei şapte stâlpi ai Bisericii Răsăritului, despre care a spus Duhul Sfânt mai înainte: înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi, adică pe cele şapte Sinoade Ecumenice.

Am amintit aceasta fiindcă astăzi Biserica lui Hristos prăznuieşte al VII-lea Sinod Ecumenic şi pe dumnezeieştii Părinţi de atunci. De aceea s-a şi pus Duminica Ortodoxiei cea dintâi în Postul Mare că s-a încheiat tot ce-a trebuit mai scump în Biserica Domnului, şi Sinodul al VII-lea Ecumenic.

Să aveţi mare evlavie la sfintele icoane, să le cinstiţi cu mare cinste, mai ales icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului, a sfinţilor, Sfânta Cruce, icoana Preasfintei Treimi, pentru că cine nu cinsteşte sfintele icoane este dat anatemei, şi anatema este cea mai grea pedeapsă a Bisericii, care înseamnă pogorârea de viu în iad cu dracii şi trăire de la trupul tainic al Bisericii lui Iisus Hristos.

Să cinstiţi sfintele icoane, să vă închinaţi lor, că au fost mărturisitoare de mii de sfinţi şi până în ziua de azi le vedeţi în toate sfintele biserici. Să nu vă luaţi după eretici, după adventişti, după ceilalţi blestemaţi de sectari, daca au căzut din dogma dreptei credinţe şi sunt daţi anatemei pentru veacul de acum şi pentru cel ce va să fie, despărţiţi pentru veşnicie de la trupul tainic al Bisericii lui Hristos.

 Dumnezeu să ne ajute tuturor cu rugăciunile sfinţilor de la Sinodul al VII-lea şi de la toate celelate Sinoade Ecumenice, să ţinem dreaptă credinţă pe care o mărturisim în Crez şi să ne mărturisim cu mila Domnului. Amin.

Ne vorbeste Parintele Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci ( Despre deosebirea crucilor în viaţa celor ce se mîntuiesc )

Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

( Despre deosebirea crucilor în viaţa celor ce se mîntuiesc )

Cuvîntul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar nouă celor ce ne mîntuim,
puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiţi credincioşi,

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfînta Evanghelie: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mîntui pe pămînt. Vă amintim că noi creştinii cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm şi o purtăm şi crucea spirituală care este suferinţa pentru fapta bună.

Dacă citim cu atenţie în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vedem că semnul Crucii materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem că patriarhul Iacov a binecuvîntat pe fii lui Iosif cu mîinile sale în semnul Crucii (Facere 48, 13-16).

Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ţinerea mîinilor lui Moise la rugăciune în chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieşire 17, 11- 12).

Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche şi prin semnul T, care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizată şi prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvîntat în chip văzut cu mîinile Sale pe copii: Şi luîndu-i în braţe i-a binecuvîntat punîndu-Şi mîinile peste ei (Marcu 10, 16).

Iar despre binecuvîntarea Apostolilor, la înălţarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus afară spre Betania şi, ridicîndu-Şi mîinile Sale, i-a binecuvîntat (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvîntarea în semnul crucii diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea mîinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preoţiei este numită "punerea mîinilor preoţiei". Tot prin rugăciune şi punerea mîinilor în chipul crucii împărtăşeau Apostolii taina ungerii cu Sfîntul Mir, numită "Pecetea Darului Sfîntului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).

Cît priveşte Crucea nevăzută, spirituală şi tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toţii, aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cît şi pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mîntuire, ne-a învăţat şi pe noi să răbdăm crucea vieţii, zicînd: Cine rabdă pînă la sfîrşit acela se va mîntui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit şi a golit iadul. De aceea satana îndeamnă pe cei rătăciţi de la adevăr, adică pe sectanţii care îi slujesc lui, să hulească şi să urască Crucea lui Hristos. Căci precum cîinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi aminteşte că prin ea a fost lovit şi biruit.

Adevăratul creştin ortodox cinsteşte Crucea care s-a sfinţit cu mîinile lui Hristos pe Golgota şi se închină ei cu toată evlavia şi smerenia. La fel cinsteşte şi crucea cea nevăzută a suferinţelor vieţii în Hristos pe care a răbdat-o şi Mîntuitorul pînă la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar şi aceasta să cunoască creştinul ortodox că crucea nevăzută a suferinţelor Sale este de multe feluri şi fericit este acel creştin care cu credinţă în Dumnezeu şi cu multă răbdare îşi duce crucea suferinţelor pe pămînt în dragostea lui Hristos, spre mîntuirea sufletului său.

Aşa, de exemplu, unul este orb şi rabdă toată viaţa cu mulţumire această suferinţă. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este şchiop şi lipsit de oarecare mădulare ale trupului său. Şi dacă suferă cu bărbăţie această neputinţă şi mulţumeşte lui Dumnezeu cu rugăciuni din inimă, unul ca acela cu mucenicii se va număra. Numai să se ferească de orice păcate, căci dincolo îl aşteaptă bucuria cea fără de margini.

Alţii duc cu multă răbdare crucea căsătoriei care nu este uşoară, deoarece multe şi mari datorii au creştinii cei căsătoriţi. De a creşte pe fiii lor în frică de Dumnezeu, de a nu-şi ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastră care ne-a născut prin apă şi prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sărbători de peste an, precum şi Miercurea şi Vinerea şi lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decît a fariseilor care se laudă că postesc de două ori pe săptămînă.

Apoi de a duce viată în curăţenie, în posturi, în Duminici şi în Sfintele sărbători; de a face milostenie, de a merge regulat la biserică, de a face în toată vremea rugăciuni şi de a citi cît mai des Sfînta Scriptură şi învăţăturile sfinţilor lui Dumnezeu. Încă de a se feri de orice păcat care depărtează de la ei pe Duhul Sfînt şi multe alte îndatoriri pe care îi învaţă preoţii în toate Duminicile şi sfintele sărbători, numai de ar asculta cu frică de Dumnezeu. Nu este uşoară nici crucea văduviei şi a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu să ducă viaţă în curăţenie şi cinste pe pămînt, între care se numără şi călugării.

Unii dintre aceştia, dacă vor face precum au făgăduit înaintea Domnului, dacă vor trăi în ascultare, în sărăcie, în feciorie, nu numai cu trupul ci şi cu mintea şi cu inima lor de se vor părăsi de a pofti cele stricăcioase şi înşelătoare, de mare plată se vor bucura în veacul viitor. Atît călugării care au făgăduit să-şi păzească fecioria pînă la moarte, cît şi creştinii care voiesc să trăiască în feciorie şi curăţenie, au nevoie de post, de înfrînare la mîncări alese şi vin şi de trezvia minţii, unită cu rugăciunea şi cugetarea la moarte şi la judecata de apoi. Ei trebuie să aibă pururea frica lui Dumnezeu înaintea ochilor minţii, spre a-şi păzi mintea şi cele cinci simţiri de ispite, de gînduri rele şi de prietenia cu feţe care pot pricinui sminteală şi păcat.

Grea este crucea şi celor săraci şi necăjiţi care trăiesc în lipsuri şi sărăcie şi se luptă cu multe nevoi ale vieţii pămînteşti. Şi aceştia de îşi vor duce crucea suferinţei cu smerenie, cu răbdare şi cu mulţumire, mare plată îi aşteaptă pe ei la Dumnezeu, care este Preadrept, Atotştiutor şi cunoaşte răbdarea, necazul şi suferinţa fiecăruia şi va răsplăti tuturor după faptele lor.

Dreptul Iov zice: O luptă este viaţa omului pe pămînt (Iov 7, 1). Sfîntul Apostol Pavel zice: "În această luptă mare, aveţi nevoie de răbdare" (Evrei 12, 2-7). Iar Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, zice: Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre (Luca 21, 19). De aceea sîntem datori pururea de a ne ruga la Preamilostivul Dumnezeu să ne dea răbdare în necazurile şi suferinţele noastre, spre a ne duce Crucea pînă la sfîrşit, căci fără de El nu am putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar să fim încredinţaţi că Dumnezeu, din a Sa nemărginită milă, nu lasă pe om să fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).

Iubiţi credincioşi,

Acum, către sfîrşitul acestei predici, vom aminti o istorioară adevărată pentru un bolnav. Acesta a zăcut mai mulţi ani şi pierzîndu-şi răbdarea în boală, cerea de la Dumnezeu să moară, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-şi pierde sufletul său.

Un călugăr cu viaţă aleasă din Sfîntul Munte Athos, fiind paralizat de mulţi ani, începuse a se ruga lui Dumnezeu, ori să moară, ori să se facă sănătos, nemaiputînd suferi acea boală chinuitoare. Aşa rugîndu-se, a venit la el un înger al Domnului şi i-a zis: "Dumnezeu voieşte să te curăţe pe tine de păcatele tale ca fierul prin foc, spre a te duce pe tine în raiul desfătării, că nu este altă cale spre Mîntuitorul decît calea Crucii care se face prin suferinţe. Deci dacă vrei să te cureţi de greşelile tale trebuie să mai zaci un an pe pămînt sau să stai trei ceasuri în iad".

Călugărul bolnav a început a cugeta. Încă un an de suferinţă pe pămînt? Mai bine să stau trei ceasuri în gheenă! Atunci îngerul, cu iuţeala fulgerului îi duse sufletul său în chinurile iadului şi plecă, zicînd aceste cuvinte mîngîietoare: "După trei ore voi veni la tine să te caut!" Întunecimea aceea cumplită, suspinările sfîşietoare ale păcătoşilor care se chinuiau în gheenă şi feţele înfricoşate ale diavolilor au adus asupra călugărului urgisit o groază şi o durere nespusă. Pretutindeni nu vedea şi nu auzea decît suferinţe, lacrimi şi vaiete îngrozitoare! Doar ochii arzători ai diavolilor luceau în întunericul fără margini al iadului.

Atunci chinuitul călugăr a început a plînge şi a striga, însă nimeni nu răspundea la strigătele sale. Lui i se părea că de cînd a sosit acolo trecuseră sute de ani de suferinţă şi aştepta cu nerăbdare să apară îngerul Domnului să-l scoată. Însă îngerul nu venea. Toţi păcătoşii închişi în gheenă nu erau ocupaţi decît de moartea lor prea amară şi groaznică şi de propria lor muncă, iar grozavii diavoli, în bucuria lor infernală, îşi băteau joc de suferinţele păcătoşilor.

În sfîrşit, îngerul cu un zîmbet de lumină, se apropie de chinuitul călugăr şi-l întreabă: "Cum te afli, frate?" "Niciodată nu aş fi crezut că gura unui înger poate minţi! Oare nu mi-ai spus că ai să mă scoţi de aici după trei ore? Şi iată, au trecut sute de ani în aceste suferinţe groaznice! Ce zici tu?" A răspuns îngerul cu faţa luminată: "O oră a trecut, de cînd te-am părăsit şi mai ai încă două ore de stat aici!" "Două ore? strigă călugărul chinuit, cu mare groază. Este oare cu putinţă să fi trecut o oră? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-mă de aici. Voiesc mai bine să sufăr pe pămînt ani, secole chiar pînă la a doua venire a Domnului, dar scapă-mă de aici! Fie-ţi milă de mine!"

Zise îngerul: "Dumnezeu, fiind Părintele îndurărilor şi a toată mîngîierea, arată bunătatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie să-ţi aduci aminte de acum înainte cît de grele şi de mari sînt muncile gheenei; iar chinurile de pe pămînt, oricît de groaznice ar fi, sînt numai umbră faţă de cele veşnice ale iadului (Viaţa repausaţilor, Bucureşti, 1899, p. 424-426).

Iubiţi credincioşi,

Din această istorioară adevărată şi din cele de mai înainte să înţelegem că nu este mîntuire fără Cruce şi fără suferinţă în această viaţă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus că "prin multe scîrbe ni se cade a intra întru Împărăţia Cerurilor".

Tot creştinul care doreşte mîntuirea sufletului său este dator să fie gata a suferi cu dragoste şi cu răbdare toate necazurile, scîrbele şi durerile vieţii îngăduite de Dumnezeu asupra omului pentru mîntuirea lui. Zice Sfîntul Isaac Sirul: "Precum focul curăţă arama de rugină, aşa boala curăţă păcatul omului". De aceea este bine ca în toată suferinţa şi întristarea să ne rugăm Preaînduratului Dumnezeu să ne ierte de păcate şi să ne dea răbdare în necazuri şi supărări, aducîndu-ne aminte că: "Necazul răbdare lucrează, iar răbdarea curăţire de păcate".

Niciodată în viaţă nu putem răbda cît sîntem datori pentru păcatele noastre, pentru a împăca dreptatea lui Dumnezeu. Şi nici a răbda nu putem fără mila şi ajutorul Preaînduratului Dumnezeu. De aceea Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Rămîneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămîne în viaţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămîneţi în Mine (Ioan 15, 4). Numai cu mila şi cu ajutorul Lui putem în viaţă toate. Acest adevăr ni-l arată Sfîntul Apostol Pavel care zice: Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte (Filipeni 4, 13).

Cu adevărat toate în Hristos le putem, iar fără El, nimic. De aceea sîntem datori în toată vremea şi locul să cerem mila şi ajutorul lui Dumnezeu şi cu credinţă şi nădejde, să aşteptăm aducîndu-ne aminte de cuvîntul care zice: Mîntui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc în El (Psalm 33, 21). Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica după Botezul Domnului ( Despre propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu )

 

Predică la Duminica după Botezul Domnului

( Despre propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu )

De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Iubiţi credincioşi,

Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii din Duminica de azi spune: De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 4, 17). Acelaşi cuvînt l-a spus şi Sfîntul Ioan Botezătorul cînd a început să propovăduiască în pustiul Iordanului: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2). Acelaşi cuvînt au primit şi Sfinţii Apostoli, cînd au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia, că le-a zis lor: Şi mergînd, propovăduiţi, zicînd: S-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 10, 7).

Dumnezeiasca Evanghelie de azi zice: De atunci a început Iisus a propovădui... (Matei 4, 17). Dar ce înseamnă "de atunci"? Adică de cînd a fost prins şi pus la închisoare Sfîntul şi marele Prooroc Ioan Botezătorul. Acest adevăr îl arată Sfînta Evanghelie de azi, zicînd: Şi Iisus, auzind că Ioan a fost pus în temniţă, a plecat în Galileea (Matei 4, 12). Dar oare Mîntuitorul a plecat de frică în Galileea? Nicidecum. Ci s-a dus în Galileea ca să înceapă a propovădui Evanghelia de acolo, după profeţia proorocului Isaia care zice: Pămîntul lui Zabulon şi pămîntul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumina mare. Şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a strălucit (Isaia 9, 1; Matei 4, 15-16).

Iată, deci, care a fost pricina venirii Mîntuitorului în Galileea: predicarea Evangheliei şi luminarea celor ce zăceau în întuneric. Căci propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu în lume aduce adevărata lumină în inimile oamenilor credincioşi care nu numai că aud cuvîntul, ci îl şi împlinesc cu fapta, după cuvîntul Mîntuitorului, care zice: Fericiţi cei ce aud cuvîntul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe dînsul (Luca 11, 28). Cuvîntul lui Dumnezeu aduce mare fericire celor ce îl ascultă şi îl pun în practică. Altfel, cuvîntul Evangheliei ne aduce osîndă în loc de mîntuire.

Dar, fraţii mei creştini, cine sînt datori să predice cuvîntul lui Dumnezeu în Biserica ortodoxă? Numai slujitorii Bisericii, adică episcopii, preoţii şi diaconii hirotoniţi canonic au puterea şi dreptul să predice Evanghelia lui Hristos. Mirenii, în cazuri speciale, pot deveni misionari, ca ajutori ai clericilor, numai cu binecuvîntarea ierarhilor respectivi. Aşadar, nimeni din clerici şi laici nu pot predica cuvîntul lui Dumnezeu dacă nu vor fi trimişi la această misiune cu aprobarea Bisericii. Marele Apostol Pavel adevereşte acest lucru, zicînd: Cum vor propovădui de nu vor fi trimişi (Romani 10, 15). Numai sectele rupte de Biserică au căzut cu totul în extrema opusă, dînd totală libertate laicilor să predice cuvîntul lui Dumnezeu fără a fi trimişi şi să explice Sfînta Scriptură după mintea lor. De aceea, astăzi, lumea s-a umplut de erezii şi secte căci toate acestea predică cuvîntul Sfintei Scripturi, nu după înţelesul cel adevărat explicat de Sfinţii Părinţi, ci după minţile lor rătăcite, stăpînite de mîndrie.

Nu putem tăgădui că au fost în Biserică şi misionari laici, în primele secole, care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu şi care nu au fost nici preoţi, nici episcopi. Aşa au fost marii misionari şi apologeţi creştini, oameni învăţaţi care au apărat cauza creştinismului în faţa împăraţilor şi filosofilor păgîni, din secolele II-III, începînd cu Ţuadrat, pe care Eusebiu, istoricul bisericesc, îl numeşte "părintele apologeticei", între anii 125-126. Apoi a fost Aristide de Atena, între anii 125-130. Apoi Ariston de Pella, cel mai vechi apărător în scris al creştinismului contra iudeilor, pe la 134-135. Alţi apologeţi de mare renume au fost: Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful (anii 140-170); Taţian Asirianul, către anul 170; filosoful Hermia, care a trăit la mijlocul secolului al II-lea; Atenagora, filosoful creştin din Atena (170); Minucius Felix la începutul secolului al III-lea; Tertulian din Cartagina, între anii 160-240, şi alţii. Toţi aceşti mari apologeţi creştini şi misionari de mare seamă ai Bisericii lui Hristos au fost mireni, dar fiind foarte învăţaţi au contribuit mult la propovăduirea Evangheliei şi la apărarea dreptei credinţe apostolice.

Aşadar, fraţii mei, vedem că încă de la început Biserica lui Hristos a avut şi misionari laici care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu înaintea împăraţilor şi a filosofilor şi au apărat creştinismul cu preţul vieţii lor, cum a fost Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful. Însă aceştia au fost foarte bine orientaţi în adevărul dreptei credinţe şi de aceea au adus mare folos Bisericii lui Hristos prin învăţăturile lor cele luminate şi pătrunse de lumina adevărului.

Care erau condiţiile principale ce se cereau misionarilor laici care apărau dreapta credinţă? Prima condiţie a misionarilor laici în Biserica dreptmăritoare era ca cel trimis să predice cuvîntul lui Dumnezeu să fie un creştin verificat, evlavios, cu viaţa curată şi să cunoască bine dogmele credinţei Ortodoxe, deoarece dogmele sînt orientate după Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură şi după Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.

Apoi, să cunoască bine Sfintele Canoane apostoleşti, ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi cele ale Sfinţilor Părinţi, deoarece Sfintele Canoane sînt norme ce rînduiesc şi reglementează viaţa Bisericii ca organism special ce conduce pe credincioşi pe calea mîntuirii. Apoi, cei ce predicau cuvîntul lui Dumnezeu dintre creştinii mireni erau întotdeauna sub ascultarea Bisericii, fiind trimişi, controlaţi şi subordonaţi ierarhilor în eparhia cărora acţionau. Fără respectarea acestor condiţii principale şi obligatorii, misionarii laici care lucrau în afara Bisericii de multe ori contribuiau la crearea de secte şi eresuri, dezbinînd unitatea apostolică a Bisericii lui Hristos.

Datoria principală a propovăduirii Evangheliei lui Hristos cade însă în sarcina păstorilor Bisericii, adică a episcopilor şi a preoţilor. Mai puţin în sarcina diaconilor şi a călugărilor care ajută şi ei la propovăduirea cuvîntului, însă în chip secundar. Primul care a propovăduit Sfînta Evanghelie în lume a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Tocmai de aceea a venit pe pămînt şi se cheamă Cuvînt, căci a vestit tuturor oamenilor prin cuvînt Evanghelia mîntuirii, a întemeiat Biserica şi cele şapte Taine, şi şi-a dat viaţa pe Cruce ca să răscumpere lumea din robia morţii, a necredinţei şi a osîndei. Apoi, înălţîndu-Se la cer de-a dreapta Tatălui, a încredinţat datoria propovăduirii Cuvîntului lui Dumnezeu celor doisprezece Apostoli mari şi celor şaptezeci de apostoli, numiţi mici, cărora le-a poruncit, zicînd: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă... (Matei 28, 19-20).

Apostolii sînt cei dintîi propovăduitori ai cuvîntului lui Dumnezeu în Legea Harului. Ei au hirotonit primii preoţi şi episcopi, pe care i-au rînduit peste tot să păstorească turma lui Hristos. Iar prin episcopi, harul s-a transmis prin rugăciune şi punerea mîinilor, pînă astăzi şi cît va fi lumea.

Iubiţi credincioşi,

În Biserica lui Hristos preoţii propovăduiesc cel mai mult cuvîntul lui Dumnezeu pentru că sînt toată viaţa în mijlocul credincioşilor. Ei sînt martorii vieţii noastre de la naştere şi pînă la moarte. Ei sînt părinţii duhovniceşti ai satelor şi parohiilor noastre. De felul cum preoţii de parohie îşi îndeplinesc misiunea lor apostolică, de felul cum stăpînesc sfintele slujbe, în frunte cu Sfînta Liturghie, şi de felul cum propovăduiesc cuvîntul Sfintei Evanghelii şi, mai ales, cum îşi duc viaţa în marea familie a credincioşilor noştri ortodocşi, depinde mîntuirea lor şi a păstoriţilor lor.

În marea lor misiune evanghelică, propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu are un rol foarte mare. Un preot bun trebuie să fie şi un predicator bun, ştiind că prin predică vie, caldă, plină de har şi lumină preotul poate transforma total parohia şi masa enoriaşilor săi. Dar pentru ca predica sa să poată ajunge la inima credincioşilor şi să aibă puterea Duhului Sfînt de a transforma sufletul şi a-l întoarce la pocăinţă, preotul trebuie să îndeplinească cîteva condiţii duhovniceşti absolut obligatorii.

Prima şi cea mai importantă condiţie care încununează activitatea pastorală a preotului este viaţa morală exemplară a lui şi a familiei sale. Fără o viaţă curată, model, a preotului, predica sa nu va reuşi să ajungă la inima credincioşilor, nici nu va putea cîştiga multe suflete pentru Împărăţia Cerurilor.

A doua condiţie obligatorie unui preot şi predicator bun este sfînta rugăciune. Preotul trebuie să fie un om de rugăciune, să iubească mai mult ca orice Biserica, sfintele slujbe, Sfînta Liturghie, cîntarea în comun a credincioşilor. Rugăciunea stăruitoare a preotului unită cu a credincioşilor săi, îi sporeşte credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu şi oameni, îl face mai înţelept în gîndire şi predică, îi deschide inima pentru milostenie şi îi dă multă putere şi har în predică. Un preot care se roagă mult este un preot cu har în toate şi un bun predicator al cuvîntului lui Dumnezeu.

A treia condiţie principală a unui bun preot şi predicator este necesitatea cunoaşterii profunde a Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi, a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a Canoanelor Bisericii. Un păstor bun trebuie să fie şi un teolog bun şi un apărător al dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar. Fără cunoaşterea dreptei credinţe, preotul nu poate fi predicator şi apologet.

Cine nu ştie că un preot bun transformă sufleteşte pe credincioşii săi, prin slujbe frumoase, prin catehizare stăruitoare şi prin predici bune şi pline de căldură duhovnicească? Cine nu ştie că predica bună umple bisericile şi mînăstirile de credincioşi, apără şi sporeşte dreapta credinţă, risipeşte prozelitismul sectar şi întoarce la pocăinţă multe suflete? Iar bisericile fără slujbe frumoase şi fără predici pline de duh şi putere se golesc de credincioşi şi nu pot vîna suflete pentru Hristos.

Sau cine nu ştie cît de mult ajută şi mînăstirile noastre prin slujbele lor atît de înălţătoare, prin predică şi prin duhovnicii lor, la întărirea credinţei ortodoxe şi la creşterea evlaviei în satele şi oraşele noastre? Pelerinajele locale pe la mînăstiri, în sărbători, în posturi şi mai ales la hramuri, sînt o dovadă destul de grăitoare. În felul acesta mînăstirile şi duhovnicii lor colaborează cu preoţii de la sate şi oraşe la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, la mărturisirea credinţei ortodoxe şi la mîntuirea bunilor noştri credincioşi.

Cu Duminica de astăzi se încheie marile praznice ale Naşterii şi Botezului Domnului. Am încheiat cu pace încă un an din viaţa noastră şi am început un nou an, pentru care mulţumim lui Dumnezeu de toate darurile Sale şi cerem să ne întărească cu har, cu milă şi binecuvîntare ca să trecem întreaga viaţă cu pocăinţă şi fapte bune pe calea mîntuirii.

Am vorbit azi despre datoria preotului de a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu şi condiţiile principale care îl ajută să fie un preot vrednic şi un bun predicator.

Cunoaştem cîţi preoţi buni şi predicatori vestiţi sînt în parohiile noastre din Moldova, Transilvania şi din alte părţi ale ţării. Însă şi credincioşii sînt datori să-i ajute pe preoţi, să-i asculte, să se roage pentru ei şi să nu-i judece, că mare păcat fac credincioşii care gîndesc şi vorbesc de rău pe slujitorii lui Dumnezeu şi pe părinţii lor sufleteşti. Oare nu preoţii vă botează, vă cunună şi vă înmormîntează? Oare nu preoţii vă spovedesc şi vă unesc cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie? Oare nu săvîrşesc ei Sfînta Liturghie în fiecare Biserică şi se roagă lui Dumnezeu pentru pacea, sănătatea, iertarea şi mîntuirea sufletelor celor vii şi a celor adormiţi? Oare nu ei învaţă dreapta credinţă pe credincioşi?

Deci să nu-i judecăm, ci mai degrabă să-i ajutăm în misiunea preoţească şi să ne rugăm mult pentru ei. Este foarte bine şi necesar ca fiecare preot să aibă şi un mic grup de mireni credincioşi, cunoscători ai Sfintei Scripturi şi credinţei ortodoxe. Ei îl ajută mult pe preot în desfăşurarea activităţilor sale misionare, la combaterea şi îngrădirea prozelitismului sectar, la vizitarea şi ajutorarea credincioşilor bătrîni, orfani, bolnavi şi a celor slabi în credinţă; la înfrumuseţarea slujbelor şi înnoirea sfintelor noastre biserici.

Şi acum, fraţii mei, să ascultăm cuvîntul Domnului cît mai avem timp de pocăinţă. Iată Hristos Mîntuitorul nostru a început să predice Evanghelia în Galileea. Sfîntul Ioan Botezătorul propovăduieşte pocăinţa în pustiul Iordanului; Sfinţii toţi ne vorbesc de Dumnezeu în scrierile lor; preoţii, călugării şi ierarhii Bisericii ne învaţă calea mîntuirii şi apără ortodoxia din amvoanele bisericilor. Fiul lui Dumnezeu se jertfeşte zilnic pe Sfintele altare în timpul Sfintei Liturghii, iar Domnul ne cheamă acum la început de an la o viaţă nouă în Hristos, zicînd: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Deci să ne deşteptăm, să venim şi să ne pocăim, ca să trăim cu Hristos în veci. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa