Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica după Botezul Domnului ( Despre propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu )

 

Predică la Duminica după Botezul Domnului

( Despre propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu )

De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Iubiţi credincioşi,

Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii din Duminica de azi spune: De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 4, 17). Acelaşi cuvînt l-a spus şi Sfîntul Ioan Botezătorul cînd a început să propovăduiască în pustiul Iordanului: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2). Acelaşi cuvînt au primit şi Sfinţii Apostoli, cînd au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia, că le-a zis lor: Şi mergînd, propovăduiţi, zicînd: S-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 10, 7).

Dumnezeiasca Evanghelie de azi zice: De atunci a început Iisus a propovădui... (Matei 4, 17). Dar ce înseamnă "de atunci"? Adică de cînd a fost prins şi pus la închisoare Sfîntul şi marele Prooroc Ioan Botezătorul. Acest adevăr îl arată Sfînta Evanghelie de azi, zicînd: Şi Iisus, auzind că Ioan a fost pus în temniţă, a plecat în Galileea (Matei 4, 12). Dar oare Mîntuitorul a plecat de frică în Galileea? Nicidecum. Ci s-a dus în Galileea ca să înceapă a propovădui Evanghelia de acolo, după profeţia proorocului Isaia care zice: Pămîntul lui Zabulon şi pămîntul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumina mare. Şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a strălucit (Isaia 9, 1; Matei 4, 15-16).

Iată, deci, care a fost pricina venirii Mîntuitorului în Galileea: predicarea Evangheliei şi luminarea celor ce zăceau în întuneric. Căci propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu în lume aduce adevărata lumină în inimile oamenilor credincioşi care nu numai că aud cuvîntul, ci îl şi împlinesc cu fapta, după cuvîntul Mîntuitorului, care zice: Fericiţi cei ce aud cuvîntul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe dînsul (Luca 11, 28). Cuvîntul lui Dumnezeu aduce mare fericire celor ce îl ascultă şi îl pun în practică. Altfel, cuvîntul Evangheliei ne aduce osîndă în loc de mîntuire.

Dar, fraţii mei creştini, cine sînt datori să predice cuvîntul lui Dumnezeu în Biserica ortodoxă? Numai slujitorii Bisericii, adică episcopii, preoţii şi diaconii hirotoniţi canonic au puterea şi dreptul să predice Evanghelia lui Hristos. Mirenii, în cazuri speciale, pot deveni misionari, ca ajutori ai clericilor, numai cu binecuvîntarea ierarhilor respectivi. Aşadar, nimeni din clerici şi laici nu pot predica cuvîntul lui Dumnezeu dacă nu vor fi trimişi la această misiune cu aprobarea Bisericii. Marele Apostol Pavel adevereşte acest lucru, zicînd: Cum vor propovădui de nu vor fi trimişi (Romani 10, 15). Numai sectele rupte de Biserică au căzut cu totul în extrema opusă, dînd totală libertate laicilor să predice cuvîntul lui Dumnezeu fără a fi trimişi şi să explice Sfînta Scriptură după mintea lor. De aceea, astăzi, lumea s-a umplut de erezii şi secte căci toate acestea predică cuvîntul Sfintei Scripturi, nu după înţelesul cel adevărat explicat de Sfinţii Părinţi, ci după minţile lor rătăcite, stăpînite de mîndrie.

Nu putem tăgădui că au fost în Biserică şi misionari laici, în primele secole, care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu şi care nu au fost nici preoţi, nici episcopi. Aşa au fost marii misionari şi apologeţi creştini, oameni învăţaţi care au apărat cauza creştinismului în faţa împăraţilor şi filosofilor păgîni, din secolele II-III, începînd cu Ţuadrat, pe care Eusebiu, istoricul bisericesc, îl numeşte "părintele apologeticei", între anii 125-126. Apoi a fost Aristide de Atena, între anii 125-130. Apoi Ariston de Pella, cel mai vechi apărător în scris al creştinismului contra iudeilor, pe la 134-135. Alţi apologeţi de mare renume au fost: Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful (anii 140-170); Taţian Asirianul, către anul 170; filosoful Hermia, care a trăit la mijlocul secolului al II-lea; Atenagora, filosoful creştin din Atena (170); Minucius Felix la începutul secolului al III-lea; Tertulian din Cartagina, între anii 160-240, şi alţii. Toţi aceşti mari apologeţi creştini şi misionari de mare seamă ai Bisericii lui Hristos au fost mireni, dar fiind foarte învăţaţi au contribuit mult la propovăduirea Evangheliei şi la apărarea dreptei credinţe apostolice.

Aşadar, fraţii mei, vedem că încă de la început Biserica lui Hristos a avut şi misionari laici care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu înaintea împăraţilor şi a filosofilor şi au apărat creştinismul cu preţul vieţii lor, cum a fost Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful. Însă aceştia au fost foarte bine orientaţi în adevărul dreptei credinţe şi de aceea au adus mare folos Bisericii lui Hristos prin învăţăturile lor cele luminate şi pătrunse de lumina adevărului.

Care erau condiţiile principale ce se cereau misionarilor laici care apărau dreapta credinţă? Prima condiţie a misionarilor laici în Biserica dreptmăritoare era ca cel trimis să predice cuvîntul lui Dumnezeu să fie un creştin verificat, evlavios, cu viaţa curată şi să cunoască bine dogmele credinţei Ortodoxe, deoarece dogmele sînt orientate după Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură şi după Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.

Apoi, să cunoască bine Sfintele Canoane apostoleşti, ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi cele ale Sfinţilor Părinţi, deoarece Sfintele Canoane sînt norme ce rînduiesc şi reglementează viaţa Bisericii ca organism special ce conduce pe credincioşi pe calea mîntuirii. Apoi, cei ce predicau cuvîntul lui Dumnezeu dintre creştinii mireni erau întotdeauna sub ascultarea Bisericii, fiind trimişi, controlaţi şi subordonaţi ierarhilor în eparhia cărora acţionau. Fără respectarea acestor condiţii principale şi obligatorii, misionarii laici care lucrau în afara Bisericii de multe ori contribuiau la crearea de secte şi eresuri, dezbinînd unitatea apostolică a Bisericii lui Hristos.

Datoria principală a propovăduirii Evangheliei lui Hristos cade însă în sarcina păstorilor Bisericii, adică a episcopilor şi a preoţilor. Mai puţin în sarcina diaconilor şi a călugărilor care ajută şi ei la propovăduirea cuvîntului, însă în chip secundar. Primul care a propovăduit Sfînta Evanghelie în lume a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Tocmai de aceea a venit pe pămînt şi se cheamă Cuvînt, căci a vestit tuturor oamenilor prin cuvînt Evanghelia mîntuirii, a întemeiat Biserica şi cele şapte Taine, şi şi-a dat viaţa pe Cruce ca să răscumpere lumea din robia morţii, a necredinţei şi a osîndei. Apoi, înălţîndu-Se la cer de-a dreapta Tatălui, a încredinţat datoria propovăduirii Cuvîntului lui Dumnezeu celor doisprezece Apostoli mari şi celor şaptezeci de apostoli, numiţi mici, cărora le-a poruncit, zicînd: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă... (Matei 28, 19-20).

Apostolii sînt cei dintîi propovăduitori ai cuvîntului lui Dumnezeu în Legea Harului. Ei au hirotonit primii preoţi şi episcopi, pe care i-au rînduit peste tot să păstorească turma lui Hristos. Iar prin episcopi, harul s-a transmis prin rugăciune şi punerea mîinilor, pînă astăzi şi cît va fi lumea.

Iubiţi credincioşi,

În Biserica lui Hristos preoţii propovăduiesc cel mai mult cuvîntul lui Dumnezeu pentru că sînt toată viaţa în mijlocul credincioşilor. Ei sînt martorii vieţii noastre de la naştere şi pînă la moarte. Ei sînt părinţii duhovniceşti ai satelor şi parohiilor noastre. De felul cum preoţii de parohie îşi îndeplinesc misiunea lor apostolică, de felul cum stăpînesc sfintele slujbe, în frunte cu Sfînta Liturghie, şi de felul cum propovăduiesc cuvîntul Sfintei Evanghelii şi, mai ales, cum îşi duc viaţa în marea familie a credincioşilor noştri ortodocşi, depinde mîntuirea lor şi a păstoriţilor lor.

În marea lor misiune evanghelică, propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu are un rol foarte mare. Un preot bun trebuie să fie şi un predicator bun, ştiind că prin predică vie, caldă, plină de har şi lumină preotul poate transforma total parohia şi masa enoriaşilor săi. Dar pentru ca predica sa să poată ajunge la inima credincioşilor şi să aibă puterea Duhului Sfînt de a transforma sufletul şi a-l întoarce la pocăinţă, preotul trebuie să îndeplinească cîteva condiţii duhovniceşti absolut obligatorii.

Prima şi cea mai importantă condiţie care încununează activitatea pastorală a preotului este viaţa morală exemplară a lui şi a familiei sale. Fără o viaţă curată, model, a preotului, predica sa nu va reuşi să ajungă la inima credincioşilor, nici nu va putea cîştiga multe suflete pentru Împărăţia Cerurilor.

A doua condiţie obligatorie unui preot şi predicator bun este sfînta rugăciune. Preotul trebuie să fie un om de rugăciune, să iubească mai mult ca orice Biserica, sfintele slujbe, Sfînta Liturghie, cîntarea în comun a credincioşilor. Rugăciunea stăruitoare a preotului unită cu a credincioşilor săi, îi sporeşte credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu şi oameni, îl face mai înţelept în gîndire şi predică, îi deschide inima pentru milostenie şi îi dă multă putere şi har în predică. Un preot care se roagă mult este un preot cu har în toate şi un bun predicator al cuvîntului lui Dumnezeu.

A treia condiţie principală a unui bun preot şi predicator este necesitatea cunoaşterii profunde a Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi, a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a Canoanelor Bisericii. Un păstor bun trebuie să fie şi un teolog bun şi un apărător al dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar. Fără cunoaşterea dreptei credinţe, preotul nu poate fi predicator şi apologet.

Cine nu ştie că un preot bun transformă sufleteşte pe credincioşii săi, prin slujbe frumoase, prin catehizare stăruitoare şi prin predici bune şi pline de căldură duhovnicească? Cine nu ştie că predica bună umple bisericile şi mînăstirile de credincioşi, apără şi sporeşte dreapta credinţă, risipeşte prozelitismul sectar şi întoarce la pocăinţă multe suflete? Iar bisericile fără slujbe frumoase şi fără predici pline de duh şi putere se golesc de credincioşi şi nu pot vîna suflete pentru Hristos.

Sau cine nu ştie cît de mult ajută şi mînăstirile noastre prin slujbele lor atît de înălţătoare, prin predică şi prin duhovnicii lor, la întărirea credinţei ortodoxe şi la creşterea evlaviei în satele şi oraşele noastre? Pelerinajele locale pe la mînăstiri, în sărbători, în posturi şi mai ales la hramuri, sînt o dovadă destul de grăitoare. În felul acesta mînăstirile şi duhovnicii lor colaborează cu preoţii de la sate şi oraşe la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, la mărturisirea credinţei ortodoxe şi la mîntuirea bunilor noştri credincioşi.

Cu Duminica de astăzi se încheie marile praznice ale Naşterii şi Botezului Domnului. Am încheiat cu pace încă un an din viaţa noastră şi am început un nou an, pentru care mulţumim lui Dumnezeu de toate darurile Sale şi cerem să ne întărească cu har, cu milă şi binecuvîntare ca să trecem întreaga viaţă cu pocăinţă şi fapte bune pe calea mîntuirii.

Am vorbit azi despre datoria preotului de a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu şi condiţiile principale care îl ajută să fie un preot vrednic şi un bun predicator.

Cunoaştem cîţi preoţi buni şi predicatori vestiţi sînt în parohiile noastre din Moldova, Transilvania şi din alte părţi ale ţării. Însă şi credincioşii sînt datori să-i ajute pe preoţi, să-i asculte, să se roage pentru ei şi să nu-i judece, că mare păcat fac credincioşii care gîndesc şi vorbesc de rău pe slujitorii lui Dumnezeu şi pe părinţii lor sufleteşti. Oare nu preoţii vă botează, vă cunună şi vă înmormîntează? Oare nu preoţii vă spovedesc şi vă unesc cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie? Oare nu săvîrşesc ei Sfînta Liturghie în fiecare Biserică şi se roagă lui Dumnezeu pentru pacea, sănătatea, iertarea şi mîntuirea sufletelor celor vii şi a celor adormiţi? Oare nu ei învaţă dreapta credinţă pe credincioşi?

Deci să nu-i judecăm, ci mai degrabă să-i ajutăm în misiunea preoţească şi să ne rugăm mult pentru ei. Este foarte bine şi necesar ca fiecare preot să aibă şi un mic grup de mireni credincioşi, cunoscători ai Sfintei Scripturi şi credinţei ortodoxe. Ei îl ajută mult pe preot în desfăşurarea activităţilor sale misionare, la combaterea şi îngrădirea prozelitismului sectar, la vizitarea şi ajutorarea credincioşilor bătrîni, orfani, bolnavi şi a celor slabi în credinţă; la înfrumuseţarea slujbelor şi înnoirea sfintelor noastre biserici.

Şi acum, fraţii mei, să ascultăm cuvîntul Domnului cît mai avem timp de pocăinţă. Iată Hristos Mîntuitorul nostru a început să predice Evanghelia în Galileea. Sfîntul Ioan Botezătorul propovăduieşte pocăinţa în pustiul Iordanului; Sfinţii toţi ne vorbesc de Dumnezeu în scrierile lor; preoţii, călugării şi ierarhii Bisericii ne învaţă calea mîntuirii şi apără ortodoxia din amvoanele bisericilor. Fiul lui Dumnezeu se jertfeşte zilnic pe Sfintele altare în timpul Sfintei Liturghii, iar Domnul ne cheamă acum la început de an la o viaţă nouă în Hristos, zicînd: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Deci să ne deşteptăm, să venim şi să ne pocăim, ca să trăim cu Hristos în veci. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a XXX-a după Rusalii ( Despre iubirea de averi )

 

Predică la Duminica a XXX-a după Rusalii

( Despre iubirea de averi )

Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea
(Psalm 61, 10)

Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit în Sfînta Evanghelie de astăzi că un tînăr oarecare s-a apropiat de Mîntuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui şi I-a zis: Învăţătorule bun, ce voi face ca să dobîndesc viaţa cea veşnică? (Luca 18, 18).

Vedeţi, fraţilor, că acest tînăr a venit cu mare evlavie înaintea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos să-I ceară un sfat: cum ar putea să intre în viaţa cea veşnică. Mîntuitorul i-a arătat că pentru a intra în viaţa veşnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tînărul a zis că toate le-a păzit din tinereţile sale. Auzind Mîntuitorul aceste cuvinte, a spus: Încă una îţi lipseşte. Vinde toate cîte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi vino de-mi urmează Mie (Luca 18, 22).

Prin aceste cuvinte Mîntuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvîrşirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mîntuitorul i-a spus: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voieşti să fii desăvîrşit mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vino de urmează Mie. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă (Luca 18, 23). Vedeţi cît de mare piedică în calea mîntuirii, şi mai ales a desăvîrşirii, este averea pentru acela care o iubeşte şi îşi lipeşte inima de ea? Vedeţi pentru care pricină Mîntuitorul a zis: Căci cu anevoie va intra bogatul în Împărăţia Cerului (Matei 19, 23) şi că mai lesne este să treacă funia corăbiei prin urechile acului, decît bogatul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu? (Luca 18, 25).

Dar să ne punem o întrebare: Oare toţi bogaţii vor merge în iad? Nu, cu adevărat nu. La Dumnezeu este cu putinţă să mîntuiască şi pe cei bogaţi, care vor avea bunăvoinţă a-şi chivernisi averea lor spre binele tuturor după plăcerea lui Dumnezeu, fără a-şi lipi inima de bogăţiile veacului de acum. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură despre Avraam: Iar Avraam era bogat foarte cu dobitoace şi cu argint şi cu aur (Facere 13, 2). Dar cine a plăcut în faţa lui Dumnezeu mai mult ca Avraam? Şi cine a fost mai binecuvîntat de Dumnezeu decît el? Căci nimic nu l-a împiedicat să dea ascultare lui Dumnezeu, ajungînd chiar să aducă jertfă lui Dumnezeu pe singurul său fiu, Isaac (Facere 22, 2-18).

Să auzim încă şi de bogăţiile lui Iov pe care le arată Sfînta Scriptură, zicînd: Şi erau vitele lui Iov şapte mii de cămile, perechi de boi cinci sute şi cinci sute de asine ce păşteau în munte şi slugi multe foarte (Iov 1, 3). Dar să auzim şi ce zice Dumnezeu despre Iov către diavolul: Socotit-ai în cugetul tău despre robul Meu? Că nu este asemenea lui din cei de pe pămînt, fără cusur, drept şi temător de Dumnezeu, care să se ferească de ce este rău? (Iov 1, 8). Aşadar, fraţii mei, bogaţi au fost pe pămînt şi Avraam şi Iov, dar foarte drepţi şi temători de Dumnezeu şi nu legaţi cu inima de averile pe care le aveau. Ca să dovedim acest lucru, este bine să auzim ce a zis dreptul Iov cînd a pierdut toate averile sale: Gol am ieşit din pîntecele maicii mele, gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvîntat (Iov 1, 21).

Cît de mare lucru este necredinţa noastră, fraţilor. Atunci cînd ni se întîmplă o mică pagubă, plîngem, ne întristăm şi cădem în mîhnire şi deznădejde. Iar dreptul Iov, după pierderea atîtor cîrduri de vite şi a copiilor, n-a zis nici un cuvînt rău împotriva lui Dumnezeu, ci pentru toate mulţumea lui Dumnezeu. Aşadar, nu bogăţia este pricină de pierzare a celui bogat, ci lipirea inimii sale de avere, nemilostivirea şi reaua întrebuinţare a bogăţiei sale îl duc la pierzare. Fericit este cel ce va face cele spuse de marele Apostol Pavel: Să fie acum cei ce au averi, ca şi cum nu le-ar avea şi cei ce au femei, ca şi cum nu le-ar avea şi cei ce se folosesc de lumea aceasta ca şi cum nu s-ar folosi de ea. Că chipul lumii acesteia trece (I Corinteni 7, 29-31).

Să auzim şi pe Solomon cel preaînţelept şi preabogat ce zice în privinţa averilor sale: Mărit-am lucrurile mele, zidit-am case, săditu-mi-am vii, făcutu-mi-am grădini şi livezi şi mi-am sădit în ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am iazuri ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii. Avut-am slugi şi slujnice şi am avut feciori născuţi în casă. Avut-am cirezi şi turme multe, mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim... (Ecclesiastul 2, 4-7) Şi am căutat spre toate lucrurile mele şi spre toată truda mea cu care m-am ostenit a face şi iată toate sînt deşărtăciuni şi vînare de vînt şi nimic nu este prisosire sub soare (Ecclesiastul 2, 11). Şi am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare că toate sînt deşertăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Apoi filosofînd despre moarte a zis: Precum am ieşit din pîntecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pămînt şi precum am venit aşa mă voi duce şi nimic nu voi lua din agoniseala mea ca să duc în mîna mea (Ecclesiastul 5, 14).

Iubiţi credincioşi,

Dacă din toate cîte avem, vom face milostenie la săraci şi vom urma lui Hristos cu viaţă curată, cu post, cu rugăciune, cu înfrînare, cu priveghere şi cu toată lucrarea faptelor celor bune, ne vom face comoară în ceruri unde furii nu o sapă şi rugina şi molima nu o strică precum a zis Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 6, 19). Aţi auzit în Sfînta Evanghelie de bogatul cel nemilostiv, care se chinuia în flăcările iadului şi care a cerut lui Avraam să trimită pe Lazăr să-i aducă un vîrf de deget înmuiat în apă ca să-i răcorească limba sa în focul iadului; şi a auzit pe Avraam, zicîndu-i: Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune în viaţa ta, asemenea şi Lazăr, cele rele, iar acum el se bucură şi tu te chinuieşti. Şi nici o mîngîiere sau ajutor n-a dobîndit (Luca 16, 24-25).

Ce i-au folosit bogatului averea şi viaţa cea desfătată, vremelnică şi prea scurtă? Căci întrucît n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veşnică, înfricoşată şi prea greu de suferit. Şi aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea "agonisită cu dreptate" este "dată omului de Dumnezeu" (Psalm 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuinţare a averii şi nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veşnică. Deci nu bogăţia este pricina pierzării omului, ci întrebuinţarea ei, ca urmare a voinţei libere pe care o are omul de la crearea sa.

Iubiţi credincioşi,

Cine poate să spună îndeajuns cîtă dreptate are Dumnezeu cînd ne porunceşte în porunca întîia din Decalog: Să-L iubim cu toată inima noastră cu tot sufletul nostru şi cu tot cugetul nostru (Matei 22, 37; Deuteronom 6, 5). El ne-a dat viaţă, minte, simţiri şi tot ce avem. Pe acestea să le punem în slujba lui Dumnezeu, folosindu-le spre cele bune şi nu spre păcat. Cum putem da chipul nostru lui Dumnezeu? Privind zidirile Lui, slăvindu-L neîncetat, şi depărtînd ochii noştri de la orice sminteli şi deşertăciuni. Domnul ne-a dat mîinile. Pe acestea se cuvine să le punem în slujba Lui, nu a diavolului, întinzîndu-le la furturi şi desfrînări, ci la faptele cele bune şi mai ales la rugăciune şi la milostenie. El ne-a dat urechi. Pe acestea Lui să le dăm, ascultînd cele sfinte, iar nu cîntece de desfrînare, nici vorbe rele de ocară. El ne-a dat gură, dar să nu vorbească nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu, ci să cînte psalmi şi laude şi cîntări dumnezeieşti.

Dumnezeu ne-a făcut picioare, nu să alergăm cu ele pe calea pierzării, ci spre lucrarea celor bune. Ne-a făcut pîntece, nu ca să-l îmbuibăm cu nesaţiu, ci să-l hrănim cu măsură şi cu înfrînare. Dumnezeu a pus iubire între soţi spre facerea de copii, iar nu spre desfrînare. Ne-a dat minte spre a-L lăuda, iar nu spre hule sau alte fărădelegi a cugeta. Ne-a dat bani spre a-i întrebuinţa cum se cuvine. Ne-a dat sănătate şi putere spre a face cele bune spre slava lui Dumnezeu şi, în sfîrşit, toate cîte avem de la El, ni le-a dat să le folosim spre binele nostru şi spre slava lui Dumnezeu (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Împărţire de grîu, op. cit., p. 397-398).

Deci, fraţii mei, nu se cuvine a iubi mai mult cele pămînteşti, decît pe Făcătorul şi Dumnezeul nostru, Care ni le-a dat pe toate. Iar dacă noi lăsăm iubirea Celui ce ne-a făcut şi ne-a dat toate, cîtă nedreptate facem, iubind averile şi desfătările veacului de acum şi uitînd noianul de binefaceri ale Ziditorului nostru? Dacă Dumnezeu lasă bogaţi şi săraci printre oameni (Psalm 74, 7; Pilde 22, 2), apoi pe cine trebuie să iubim mai mult? Averea sau pe Cel ce ne-a dat-o? Ştim că bogăţia este vremelnică (Pilde 27, 24). Bogăţia noastră este nestatornică (Psalm 38, 10), şi trecătoare (Pilde 13, 7). Apoi cît de mare păcat fac cei ce iubesc cele vremelnice şi trecătoare mai mult decît pe Dumnezeu cel Preaveşnic, Care ne-a dăruit toate?

Citim într-o carte că împăratul Alexandru Macedon, după ce a cucerit atîtea ţări şi împărăţii, ajungînd la moarte, a lăsat testament să-i facă la sicriul lui două guri şi pe acolo săi scoată mîinile, dar să i le lase goale. Întrebat de ce doreşte să-l îngroape cu mîinile goale şi să fie scoase afară din sicriu, el le-a zis: "vreau să arăt la toţi împăraţii şi regii pămîntului care vor veni după mine să nu-şi lipească inima de nimic din această lume. Că toate cîte avem aici rămîn şi noi plecăm la veşnicie cu mîinile goale şi luăm cu noi numai ce am făcut în această viaţă, bune sau rele!" Cu adevărat, mare filosofie a arătat Alexandru Macedon prin această pildă a sa care nu trebuie uitată de noi cei de pe pămînt.

Iată şi o istorioară adevărată:

Mergînd un monah pentru o trebuinţă la Constantinopol, a intrat într-o biserică. Tot atunci a intrat în biserică un iubitor de Hristos, şi văzînd pe călugărul străin s-a închinat cu multă dragoste şi cucernicie şi a început a-l întreba cele despre mîntuirea sufletului. Iar călugărul i-a zis: "Cel ce rînduieşte bine cele pămînteşti, i se dăruiesc şi cele cereşti". A zis acela: "Bine ai zis, părinte". Fericit este acel ce îşi aruncă toată nădejdea sa spre Dumnezeu.

Apoi i-a povestit lui, zicînd aşa: "Eu am fost, zice, fiu al oarecăruia din cei slăviţi în lume, însă tatăl meu era milostiv şi dădea mult la săraci. Într-una din zile m-a chemat şi mi-a arătat toate averile sale şi mi-a zis: "Fiule, ce îţi este mai de folos? Să-ţi dau ţie averile acestea, sau pe Hristos?" Iar eu, luînd aminte la cele ce grăia, am zis: "Mai bine să-mi laşi mie pe Hristos. Pentru că aceste averi astăzi sînt şi mîine se duc şi trec". După ce a auzit aceste cuvinte de la mine, a început a împărţi, încît cînd a murit la puţină avere a mai rămas şi eu am rămas sărac şi cu smerenie umblam avînd nădejdea mea numai spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine.

Iubiţi credincioşi,

Cînd tînărul bogat din Evanghelia de astăzi a răspuns Mîntuitorului că Toate poruncile le-am păzit din tinereţile mele (Luca 18, 21), a adăugat şi aceste cuvinte: Ce îmi mai lipseşte? Iar Fiul lui Dumnezeu i-a zis: dacă voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde averea ta şi o împarte săracilor şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează Mie. Auzind cuvîntul acesta, tînărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii (Matei 19, 20-22).

Deşi păzea cu sfinţenie poruncile Legii Vechi, tînărul nu era pregătit să urmeze lui Hristos, căci era lipit cu inima de averile sale şi nu voia să miluiască pe săraci. Or, Mîntuitorul îl chema la desăvîrşire, prin renunţarea la averile pămînteşti şi agonisirea altor averi, cele duhovniceşti. Căci bogăţia cea mai mare a creştinilor este păstrarea cu sfinţenie a dreptei credinţe ortodoxe. Bogăţia cea nemuritoare a noastră, a creştinilor, este sfînta rugăciune făcută cu post şi cu milostenie.

Bogăţia duhovnicească a creştinilor este împlinirea cu sfinţenie a poruncilor Sfintei Evanghelii, trăirea în desăvîrşită dragoste, iertarea vrăjmaşilor, participarea regulată la slujbele bisericii, ascultarea cu evlavie a Sfintei Liturghii în sărbători, deasa spovedanie şi împărtăşania cu Trupul şi Sîngele Domnului. Apoi naşterea de copii, înfrînarea de la orice fel de păcate trupeşti, blîndeţea, smerenia şi toate celelalte fapte bune. Acestea sînt averea şi lauda şi cununa creştinilor care ne asigură mîntuirea sufletului. Iar nu agonisirea de averi, de bani şi cinste trecătoare pe pămînt, care ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne aruncă în grele păcate şi în osîndă veşnică.

Să renunţăm la averile de prisos şi nefolositoare care aduc atîta tulburare şi robesc inimile slabe şi să ne lipim cu inima de Hristos. Să urmăm cu statornicie părinţilor noştri evlavioşi şi iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogaţi şi tari în credinţă, în rugăciune şi în milostenie. Să iubim pe săraci, pe bătrîni, pe copii şi pe văduve şi să-i ajutăm cu ce putem, că aceia nu au sprijin de nicăieri. Şi să nu uităm ce spune psalmistul; Temeţi-vă de Domnul toţi Sfinţii Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El (Psalm 33, 9).

Să ne îmbogăţim duhovniceşte în Hristos, adică să părăsim păcatele şi să adunăm cît mai multe fapte bune. Acestea sînt averea noastră, nădejdea mîntuirii noastre, bucuria noastră în Hristos. Să-l rugăm pe Mîntuitorul şi Fiul lui Dumnezeu să ne îmbogăţească în cele cereşti, ca să putem cînta cu psalmistul David: Bogaţii au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele (Psalm 33, 10). Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii ( Despre cei adormiţi în Hristos )

 Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii

( Despre cei adormiţi în Hristos )

Iar El a zis: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi aţi auzit despre două minuni mari şi preaslăvite, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Una cu vindecarea femeii care era în curgerea sîngelui de doisprezece ani; iar alta cu învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. În predica de azi vom vorbi despre cei adormiţi în Domnul.

Dar mai întîi să ne punem o întrebare. Pentru care pricină a zis Mîntuitorul către cei ce erau de faţă şi plîngeau după fiica lui Iair, care murise: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52).

Iată răspunsul: Acest cuvînt l-a zis Mîntuitorul, ca să ne arate că, după venirea Sa cu trupul în lume, toţi cei ce vor crede în El şi vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sînt vii înaintea Lui, după cum şi în alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: Cel ce va crede întru Mine, chiar de ar muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Adică, unii ca aceştia numai cu trupul sînt adormiţi, iar nu şi cu sufletul.

Acest adevăr ni-l arată pe larg şi marele Apostol Pavel care zice: Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiţi în neştiinţă ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4, 13). Care sînt cei ce nu au nădejde? Sînt cei care cred că odată cu moartea trupului, moare şi sufletul şi că niciodată nu vor mai învia cei morţi ai lor, precum au fost şi sînt păgînii închinătorii de idoli şi toate popoarele care nu cred în Hristos şi în învierea Lui din morţi.

Noi însă, credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Căci dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom vieţui împreună cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cît despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sînt morţi ci adormiţi, aşa cum adevereşte Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice: Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20). Vedeţi că nu zice: începătura învierii celor morţi, ci a acelor adormiţi?

Aşadar, prealuminat ne arată aceste mărturii ale Sfintei Scripturi că cei ce mor cu credinţa în Iisus Hristos, nu sînt "morţi", căci după cum nu putem zice unui om ce doarme că este mort, tot aşa şi celor ce au adormit în Hristos nu le putem spune că sînt morţi, ci adormiţi. Aceştia, la judecata de apoi, se vor scula şi vor avea mărturie de la Hristos înaintea Tatălui, despre credinţa lor cea dreaptă şi despre faptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5). Aşa a adormit în Hristos, Sfîntul întîiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, fiind ucis cu pietre de către iudei pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga şi zicea: "Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!" Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea a adormit (Fapte 7, 59-60).

Aşa au adormit milioane de sfinţi şi martiri care au crezut şi au mărturisit pe Hristos şi care nu sînt morţi, ci adormiţi în Hristos pînă la obşteasca înviere.

Iubiţi credincioşi,

După ce aţi auzit că toţi cei ce mor cu credinţă statornică în numele lui Iisus Hristos, nu sînt morţi ci adormiţi, este bine să arătăm şi în ce fel vor învia cei adormiţi în Hristos. Trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi, că toţi cei adormiţi în Hristos, nu se vor scula la judecata viitoare, tot aşa cum au fost cînd au murit cu trupul. Nu, cu adevărat nu.

Avem atîtea mărturii în Sfînta Scriptură despre acest lucru că la judecata de apoi, cu mare prefacere se vor schimba trupurile celor adormiţi în Hristos şi cu însuşiri şi daruri preaminunate se vor îmbrăca atunci. Pe aceste însuşiri şi daruri ale trupurilor celor adormiţi în Hristos, ni le arată Marele Apostol Pavel, zicînd: Seamănă-se întru stricăciune, scula-se-va întru slavă; seamănă-se întru slăbiciune, scula-se-va întru putere; seamănă-se trup firesc, scula-se-va trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 42-44).

Apoi, arătînd că este trup firesc şi trup duhovnicesc, zice: Este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. De aici înţelegem că trupurile drepţilor la judecata cea viitoare vor străluci ca soarele, după cum a zis Domnul Însuşi: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Mai trebuie să ştim că preaminunată va fi atunci acea uşurime şi lesne mişcare a trupurilor drepţilor. Atunci ei se vor purta cu iuţeala fulgerelor în orice parte a lumii şi ca gîndul vor zbura din cer şi vor veni la mormintele şi la trupurile lor (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, Cartea a II-a, p. 85 şi Cartea a IV-a, p. 254).

Nici o întîrziere nu li se va pricinui lor din greutatea duhovniceştilor trupuri. De aceea înţeleptul Solomon cu scînteile focului a asemănat pe drepţi, zicînd: Ca scînteile prin foc vor fugi (Înţelepciunea lui Solomon 3, 7); căci scînteile focului cînd se împrăştie de vînt, pretutindenea cu mare lesnire se risipesc. Încă vor avea în vremea aceea trupurile drepţilor mare şi covîrşitoare subţirătate, încît vor trece prin celelalte trupuri şi prin orice fel de materie, asemenea cu trupul Domnului după înviere, care a trecut prin piatra mormîntului şi prin uşile încuiate ale ucenicilor cu mare lesnire şi fără de nici o oprire.

Dar, fraţii mei, cine poate spune cîtă bucurie şi cîtă mirare va fi atunci cînd aceste suflete duhovniceşti şi slăvite vor veni din cer la judecata viitoare, cu ochii lor plini de lumină şi de bucurie şi vor căuta pe pămînt trupurile lor. Ce fel de vorbire se va face împreună atunci între sufletele şi trupurile lor? Cîte dulci şi sfinte sărutări, cîte duhovniceşti îmbrăţişări vor face atunci sufletele către trupurile lor cu care au vieţuit pe pămînt? Atunci va zice sufletul către trupul său, cuvîntul cel din Sfînta Scriptură: Cît de frumos eşti dragul meu, şi cît de drăgăstos eşti tu (Cîntarea Cîntărilor 1, 15. Iubitul meu este alb şi rumen şi întru zeci de mii este întîiul. Trandafirii mirositori sînt obrajii lui, strat de ierburi aromate, iar buzele lui la fel cu crinii roşii (Cîntarea Cîntărilor 5, 10-13). După aceste convorbiri va zice sufletul către trupul său: "Vino, trupule, prietenul meu din măruntaie să ne unim unul cu altul împreună, ca un mire cu mireasa sa, că iată iarna a trecut şi s-a sfîrşit, iar grindinile, furtunile şi tulburările lumii nu mai sînt.

Bunătăţile cerurilor se gătesc, bucură-te dar fratele meu împreună locuitorule. Acum Dumnezeu a dat sfîrşit dorului meu celui de mult pe care îl aveam de a mă întîlni şi de a mă uni cu tine. Cîte osteneli am suferit noi împreună pe pămînt, cîte scîrbe, cîte suferinţe, cîte lacrimi am vărsat împreună, cîte privegheri, cîte dureri am răbdat împreună cînd eram în viaţa cea de pe pămînt şi suspinam după viaţa cea veşnică? Dar acum, moartea s-a pierdut, patimile s-au prăpădit, a sosit viaţa şi învierea, nestricăciunea şi odihna. Unde ai fost atîţia ani, unde atîta vreme ai locuit? Ci, o Dumnezeule, cum trupul acesta al meu zăcea în groapa oaselor celor fără de suflare, iar eu umblam plimbîndu-mă prin rai, îndulcindu-mă din parte din frumuseţile lui pentru puţina mea dare de plată!

Vino dar acum, trupul meu, şi să luăm plăţile deplin. Fiindcă şi tu ai fost împreună călător şi ajutător la ostenelile mele, tu ai răbdat ocările şi necinstea împreună cu mine pentru Hristos, aspra vieţuire a postului şi a privegherii, crucea pocăinţei, lipsa hranei, lipsirea de cele spre trebuinţă, toate cu osîrdie împreună cu mine le-ai răbdat. De cîte ori ai scos pîinea din gura ta ca să hrăneşti pe cei săraci! De cîte ori te-ai golit pe tine, ca să îmbraci pe cei goi! De cîte ori ai lăsat pămînturile şi moşiile tale, averile, bogăţia şi cinstea ta, ca să nu strici pacea cu vecinii tăi! Cu dreptate dar este, cîte lacrimi împreună cu mine ai semănat, iarăşi împreună cu mine bucurii să seceri. Şi la cîte ai fost împreună cu mine părtaş la osteneli şi ajutor, la acestea să te faci împreună cu mine părtaş al slavei mele.

Deci, scoală-te fratele meu din praf şi te uneşte cu mine, ca să umblăm împreună şi să ne împărtăşim împreună de răsplata ostenelilor noastre" (Ibidem, p. 83-86).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit pînă aici despre cei adormiţi în Hristos, despre darurile şi însuşirile pe care le vor avea trupurile celor adormiţi în Hristos la judecata viitoare şi despre convorbirea ce vor avea sufletele drepţilor cu trupurile lor înviate la judecata cea de obşte în vremea de apoi.

Acum voi adăuga din Vieţile Sfinţilor o istorioară sfîntă şi adevărată prin care Dumnezeu ne-a arătat în chip minunat învierea cu trup a celor adormiţi în Hristos.

Pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr, care a luat împărăţia Bizanţului în anul 408 după venirea Domnului, s-a ivit un eres blestemat, care zicea că nu vor învia morţii. Iar Preabunul nostru Mîntuitor, care pururea poartă grijă de Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Preascump sîngele Său, a arătat o mare şi preaslăvită minune despre învierea celor adormiţi întru El în acest chip: Şapte tineri creştini ostaşi cu rînduiala, din oraşul Efes, a căror nume erau: Maximilian, Ianvlih, Exacusodian, Martinian, Ioan, Dionisie şi Antonie, pe vremea marilor prigoane din partea păgînului împărat Decie, au fugit din faţa muncitorilor şi s-au ascuns în peştera muntelui ce se chema Ohon. Stînd ei acolo la rugăciune către Dumnezeu, au adormit în această peşteră şi au dormit 192 de ani, pînă pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr.

Deci, cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li s-a făcut foame şi au trimis în oraşul Efes pe Ianvlih, cel mai tînăr dintre ei, să le cumpere ceva de hrană. Acela luînd nişte bani de argint, s-a dus în cetatea Efesului cu mare grijă ca să nu fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei ce chinuiau pe creştini... şi mergînd la un vînzător de pîine, a scos un ban de argint şi i l-a dat vînzătorului. Dar banul acela avea pe el chipul lui Deciu, cel ce împărăţise de demult. Văzînd acest lucru vînzătorul de pîine a prins pe Sfîntul Ianvlih şi i-a zis: "De unde ai găsit această comoară să ne spui şi nouă, iar de nu, te vom da pe mîna judecătorului". Apoi a dus pe Sfîntul Ianvlih la antipatul şi la episcopul cetăţii.

Auzind Sfîntul Ianvlih că împăratul Deciu a fost de demult a căzut cu faţa la pămînt şi a zis: "Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta?" Iar episcopul i-a zis: "Nu, fiule. Acest împărat păgîn a fost de demult. Acum împărăţeşte peste noi drept credinciosul împărat Teodosie". Atunci Sfîntul Ianvlih a zis: "Mă rog vouă să mergeţi după mine să vă arăt peştera muntelui Ohon şi pe prietenii mei ca să ştiţi de la dînşii adevărul. Căci noi, fugind din faţa păgînului împărat Deciu, mai înainte cu cîteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea, iar pe el l-am văzut intrînd în cetatea Efesului".

Apoi episcopul şi antipatul cu mai marii cetăţii au mers cu tînărul şi cu mulţime de popor la peşteră. Iar la gura peşterii au găsit între două pietre, două tăbliţe de plumb pe care erau scrise aceste cuvinte: "Aceşti şapte tineri sfinţi, au fugit din faţa muncitorului Deciu şi s-au ascuns în peştera aceasta, iar Deciu a poruncit de s-a astupat peştera şi aşa s-au sfîrşit într-însa aceşti tineri care au murit pentru Hristos" (a se vedea pe larg Vieţile Sfinţilor, la 4 august). Citind aceste,a toţi s-au umplut de mirare şi au preaslăvit pe Dumnezeu. Apoi, intrînd în peşteră, au găsit pe sfinţii tineri şezînd plini de bucurie, cu feţele strălucind ca lumina, de harul lui Dumnezeu. Deci văzîndu-i pe ei antipatul şi episcopul şi cei mai mari ai cetăţii, au căzut şi s-au închinat pînă la pămînt la picioarele lor, şi au dat mare slavă lui Dumnezeu, că i-a învrednicit să vadă o minune preaslăvită ca aceasta.

Auzind împăratul Teodosie aceasta, a venit la peşteră şi, intrînd a văzut pe sfinţi ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu şi, căzînd în genunchi li s-a închinat lor.

Vorbind împăratul Teodosie cu ei şapte zile, i-a văzut plecîndu-şi capetele lor şi adormind somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Apoi a poruncit să se facă şapte sicrie de aur, în care purtînd sfintele trupuri ale sfinţilor tineri, i-a îngropat acolo în peşteră.

Iubiţi credincioşi,

Ce datorii avem noi faţă de cei adormiţi, mai ales faţă de morţii noştri?

Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi odihna sufletelor lor. Şi cum nu ştim care dintre cei adormiţi au fost mîntuiţi sau nu, sîntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfînta Liturghie şi la parastase cu dezlegări. Iar în familie sîntem datori să facem milostenie la săraci în numele lor. Milostenia şi slujbele cu dezlegări la biserică sînt singurele căi de ajutorare a celor răposaţi. Prin acestea Biserica a scos multe suflete din osîndă şi le-a mîntuit.

Şi dacă cei adormiţi au fost în viaţă credincioşi, iubitori de Dumnezeu şi de biserică, milostivi, smeriţi şi apoi spovediţi şi împărtăşiţi înainte de moarte, slujbele şi dezlegările îi mîntuiesc sigur şi îi scot din osîndă la odihnă.

Iar dacă, dimpotrivă, au trăit în viaţă indiferenţi şi departe de Dumnezeu şi de biserică şi au murit nespovediţi, slujbele şi milostenia nu le mai uşurează osînda sufletului, căci nimeni din cei ce mor nedezlegaţi prin spovedanie nu pot intra în odihna raiului, căci zice Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie: ce veţi dezlega - prin spovedanie - pe pămînt, va fi dezlegat şi în cer...

Aşadar foarte mult putem ajuta la mîntuirea răposaţilor noştri prin slujbe şi milostenie în numele lor. Că fiii Bisericii lui Hristos prin moarte nu mor, adică nu sînt aruncaţi în osînda veşnică a iadului, ci dorm, adică se odihnesc cu drepţii în sînul lui Avraam, adică în rai, pînă la Judecata de apoi. De aceea este păcat ca noi creştinii să plîngem ca nişte deznădăjduiţi pe cei morţi, ci numai să ne întristăm pentru plecarea lor dintre noi, ca cei ce au nădejde.

Vă spun şi aceasta, că este păcat şi oprit de Biserică să pomeniţi la sfintele slujbe pe cei ce au fost necredincioşi, adică lepădaţi de Dumnezeu, sau sectanţi, adică lepădaţi de Ortodoxie, care au murit atei sau în vreo sectă. La fel, nu puteţi pomeni la biserică pe cei ce s-au sinucis şi pe copiii avortaţi, pentru că primii şi-au pierdut nădejdea de mîntuire, iar ceilalţi nu au fost botezaţi. Nu pot fi pomeniţi la slujbe nici creştinii care au refuzat preotul şi Sfînta Împărtaşanie înainte de moarte sau care n-au vrut să se împace şi să ierte pe duşmanii lor nici măcar în ceasul morţii. Pe toţi aceştia nu-i puteţi pomeni.

O mare datorie avem şi faţă de noi înşine şi de fiii noştri. Aceea de a duce pe pămînt o viaţă curată, creştinească, legată permanent de Hristos, ştiind că nu cunoaştem ceasul morţii fiecăruia dintre noi şi că fiecare în ce va fi găsit, în aceea va fi judecat!

Deci să ne pocăim fiecare de păcatele noastre, acum cînd mai avem putinţă şi puţină vreme. Să ne spovedim şi împărtăşim cît mai des cu Prea Cinstitele Taine; să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu cu credinţă şi cu nădejde; să îndemnăm şi pe fiii şi fraţii noştri la pocăinţă şi sfinţenie, iar pentru cei răposaţi să ne rugăm aşa cum ne învaţă Sfînta Biserică: "Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit". Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - PREDICĂ LA ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI

 

ursutz-gabi-pictura

PREDICĂ LA ACOPERĂMÂNTUL

MAICII DOMNULUI

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie a duminicii de astăzi este una din cele mai scurte Evanghelii de peste an. Are numai patru paragrafe, adică patru versete, dar această dumnezeiască Evanghelie, deşi e atât de scurtă, cu atât este mai înaltă şi aduce Bisericii lui Hristos cea mai înaltă şi mai desăvârşită învăţătură pentru mântuirea sufletelor omeneşti. În Evanghelia de astăzi se cuprinde toată mântuirea omului, pe scurt, căci ea ne învaţă iubirea de vrăjmaşi. Nici un învăţător de lege de mai înainte n-a adus în lume o învăţătură aşa de desăvârşită pentru mântuirea oamenilor, precum cea cuprinsă în Evanghelia de astăzi, care este adusă de Însăşi Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu, de Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru noi, păcătoşii, şi pentru a noastră mântuire. Noi ne gândim că e cu neputinţă a se duce la îndeplinire cu lucrul învăţătura Evangheliei de astăzi. Dar nu este aşa; nu este deloc aşa. Bunul Dumnezeu şi Prea Sfântul Mântuitor niciodată n-a spus vreo învăţătură în lume care să nu se poată împlini de oameni. Căci El, fiind Dumnezeu desăvârşit, ştie adâncul neputinţei firii omeneşti.

Şi cum a început El să înveţe această învăţătură a iubirii de vrăjmaşi? Prin cuvintele: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi asemenea lor” (Luca 6, 51). Iată cât de mare adevăr şi cât de mare dreptate se găseşte aici. Omule, vrei tu ca altul să-ţi fure locul tău? Sau să te ocărască, sau să te necinstească, sau să-ţi clătească lucrul tău, sau să se răzbune, sau să-ţi facă alt rău? Deci, dacă nu vrei, nu fă nici tu altuia! Eu nu vreau ca altul să mă vorbească de rău. Deci nu trebuie să-l bârfesc nici eu. Eu nu vreau ca altul să mă duşmănească; deci nu trebuie să-l duşmănesc nici eu. Eu nu vreau ca altul să fure din grădina mea sau din via mea; deci nu fur nici eu de la altul. Eu n-aş vrea să-l batjocorească sau să-l necinstească cineva pe copilul meu, sau pe mine să mă ocărască în public – să nu fac nici eu aşa! Eu n-aş vrea niciodată, când mă duc undeva, să mă treacă cineva cu vederea, ci aş vrea să-mi zică bună-dimineaţa, să mă cinstească şi să-mi dea atenţie; deci să fac şi eu tot aşa!

Iată măsura dreaptă pe care n-o poate tăgădui nimeni: ce voiesc să-mi facă altul, să-i fac şi eu lui, şi atunci se păstrează toată dreptatea lui Dumnezeu şi dragostea caldă de aproapele.

Şi după ce a arătat Mântuitorul această dreptate şi această cumpănă a Evangheliei, a trecut la o învăţătură şi mai desăvârşită, adică să iubim nu numai pe prieteni, ci şi pe oricare om, fie chiar şi pe vrăjmaşi. Căci auziţi ce zice: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce dar este vouă? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii păcătoşilor dau cu împrumut, ca să primească înapoi întocmai” (Luca 6, 32-34): adică, aceia dau împrumut, dar cu condiţia să li se dea înapoi întocmai cât au dat. Auziţi: „şi păcătoşii păcătoşilor”! Cine sunt aceştia? Când a zis „păcătoşii păcătoşilor” a arătat şi alt fel de păcătoşi, nu numai pe acei care se află în legea darului. Păcătoşi suntem noi, care greşim după ce am cunoscut voia lui Dumnezeu, iar păcătoşii despre care vorbeşte aici Mântuitorul sunt aceia care n-au cunoscut pe Dumnezeu, păgânii, care fac toată fărădelegea fără mustrare de conştiinţă, căci nu au lege. Deci aceia fac păcat chiar atunci când dau cu împrumut la vecinii lor sau la alţii, dar cu condiţia să li se dea înapoi tot atât, să nu lipsească nimic din măsura lor. Dar noi, când dăm, auzi ce trebuie să facem. Se spune în continuare la paragraful de mai sus al Evangheliei: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt, că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 35).

Iată deci altă învăţătură mai înaltă decât cea de la începutul Evangheliei de azi. Aceea ne-a spus să facem altora ce vrem să ni se facă nouă, iar aici a spus ceva mai înalt; a spus nu numai atâta, ci să faci bine chiar celui care te-a urât, să iubeşti pe acela care te duşmăneşte pe tine. Şi Apostolul ne învaţă în chip asemănător, sfătuindu-ne că nu se biruieşte rău cu rău, ci răul se biruieşte cu binele (Romani 12, 21). Dar noi, păcătoşii, zicem: dar eu cum să binecuvântez sau cum să-l iubesc pe acela care mă ocărăşte şi mă bate şi mă vatămă şi pururea mă ponegreşte? Cum să-i fac eu bine aceluia? Deci zicem că-i cu neputinţă aceasta. Că nu pot eu să-l mai iubesc pe acela care mi-a dat o palmă, sau m-a ocărât, sau mi-a luat ceva, sau m-a batjocorit, sau m-a vorbit de rău faţă de altul. Da, aşa este: noi nu putem, pentru neputinţa noastră. Dar să nu credeţi că lucrul este în orice fel cu neputinţă. Lucrul este cu putinţă prin Dumnezeu, Care ne stă pururea întrajutor, dacă noi ne silim. Cu puterea noastră nu putem face nimic bun. Dar cu puterea lui Dumnezeu – toate se pot. Căci zice Mântuitorul: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Dacă porunca aceasta înaltă n-ar fi împlinit-o nimeni, nici în legea darului, nici mai înainte de ea, am putea socoti această învăţătură peste putinţă. Păgânii şi alte popoare necreştine spun că este cu neputinţă ca să iubim pe cel ce ne face rău. Dar noi navem dreptul să zicem aceasta.

Iată, încă în legea veche David iubea pe Saul, şi când spunea că acesta a căzut la pământ, că-l muncea duhul cel necurat – care era duhul epilepsiei – şi-l trântea jos, David mergea la vrăjmaşul său Saul, la Saul care îl prigonea şi căuta să-l omoare, se ducea şi-i cânta psalmi. Şi duhul cel rău, auzind puterea psalmilor, se ducea de la Saul, care se liniştea. Nu mai spumega, nu se mai dădea cu capul de pământ, nu-l mai muncea dracul, căci trebuia să fugă, izgonit de David, care venea şi, cântând psalmi, îl izgonea. Dar Saul ce făcea? Când se scula de jos, întreba unde-i David şi punea mâna pe suliţă, să-l omoare. Şi de trei ori a lovit cu suliţa în perete, socotind să-l omoare pe David. Auzi pe cine voia Saul să-l omoare? Pe doctorul lui! David îl făcea sănătos, izbăvindu-l de dracul care-l muncea fără odihnă, iar el se lupta cu binefăcătorul lui, ca să-l omoare! Întreba unde-i David, voind să-l ucidă, că la aceasta îl îndemna duhul zavistiei şi răutatea din inima lui.

Dar David şi-a arătat dragostea faţă de vrăjmaşul său şi cu alt prilej. Când dormea Saul în pustiul Zif şi oştirea lui dormea cu dânsul, David – care era prigonit de Saul de patru-cinci ani – a găsit pe Saul în peşteră, unde dormea el şi ostaşii săi. Şi Abişai, un general din oastea lui David, îl sfătuia: „Acum Dumnezeu a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; îngăduie-mi deci dă-l pironesc de pământ cu suliţa”. Dar auzi ce spune David: „Să nu-l ucizi, căci cine îşi va ridica mâna asupra unsului Domnului şi va rămâne nepedepsit?” (I Regi 26, 7-10). Că Saul era uns al împărăţiei. S-a dus David la capul lui Saul şi i-a luat numai suliţa şi ulciorul cu apă, ca să ştie că a fost aproape de el, şi a plecat pe un deal mai departe, de unde a început a striga către Abner, generalul lui Saul: Hei, de ce nu păzeşti pe împăratul vostru? S-au sculat şi generalul şi ceilalţi, şi au început a se întreba: Măi, cine strigă? David, pe care-l urmăreşte împăratul în muntele Hachila şi în pustia Zif, şi în atâtea părţi, ca să-l omoare. Da – striga David – şi am fost în peşteră; iată suliţa lui Saul în mâna mea, iată ulciorul din care bea apă! Am fost la capul lui, dar n-am vrut să-l omor. Şi a auzit Saul că David a fost lângă dânsul şi că i-a cruţat viaţa zicând: Mă tem de Dumnezeu să fac rău celui ce vrea să-mi ia viaţa. Şi aşa David, înainte cu vreo mie de ani de Sfânta Evanghelie, a împlinit Evanghelia de astăzi, adică a iubit pe vrăjmaşul său. Saul îl căuta cu patru mii de ostaşi pe David în toate părţile Palestinei ca să-l omoare, să-i ia viaţa, iar acela, când l-a avut în mâna lui, i-a cruţat viaţa, zicând: Nu, Doamne fereşte, nu-i voi face vreun rău, că este unsul Domnului! (I Regi 26, 11-16). Vezi dragostea de vrăjmaşi împlinindu-se încă înainte de legea darului?

Dar Moisi nu tot aşa a făcut? Poporul cârtea împotriva lui şi se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu, abătându-se la idolatrie. Iar el, când a văzut că Dumnezeu i-a spus: „Eu mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice. Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd...”, a zis: „O, Doamne, rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris” (Ieşirea 32, 8-9, 31-32). Adică vreau să mor mai bine eu decât să piară ei, cu toate că ei m-au amărât şi au cârtit împotriva mea, şi puţin a lipsit să nu mă ucidă cu pietre la Rafidim, pentru că i-am scos din Egipt. Iată dar cum porunca evanghelică de azi, care ne pare cu neputinţă nouă, păcătoşilor, au împlinit-o totuşi alţi aleşi ai lui Dumnezeu, cu mii de ani înainte de venirea Mântuitorului în lume.

Dar arhidiaconul Ştefan, uşa mucenicilor, cea dintâi cale a lui Hristos care a mers în urma Lui, cum a murit? Aceia îl ucideau pe el cu pietre, iar el, făcând rugăciuni, a îngenuncheat; şi când îl loveau bolovani mulţi, unul după altul, până l-au zdrobit, el, văzând că se sfârşeşte, a zis cu glas mare: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!... Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi zicând acestea, a adormit” (Faptele Apostolilor 7, 59-60). Şi aşa sluga cea bună după Stăpânul Hristos s-a dus. Vedem multe pilde de acestea, pe care nu este timp să le povestim; multe pilde avem – şi în Vechiul, şi în Noul Testament – care dovedesc că mulţi aleşi ai lui Dumnezeu au împlinit Evanghelia de astăzi cu desăvârşire, încă din vechime.

Apostolii ce spun? Când erau huliţi şi prigoniţi, răspundeau prin vorbire de bine şi mângâiere. Şi nici unul – zice – nu se răzbuna cu rău, ci biruiau răul cu binele. Deci împlineau această poruncă a Evangheliei.

Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a îndeplinit-o mai înainte de toţi cei din legea darului. Căci, când era pe Sfânta Cruce răstignit, se ruga pentru aceia care îi băteau cuie în mâini şi picioare, şi zicea: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). Deci Mântuitorul şi cu cuvântul şi cu fapta ne-a învăţat că putem să iubim pe vrăjmaşi.

Dumnezeu, dacă n-ar face acest lucru cu oamenii şi cu popoarele de pe faţa pământului, n-ar mai lăsa nici un om pe tot globul. Oare cum plouă El peste toate popoarele pământului care n-au cunoscut pe Dumnezeu? Cum plouă El peste creştinii care sunt numai cu numele creştini şi-L răstignesc în toată clipa cu fărădelegile lor? Îl înjurăm, Îl batjocorim, Îl hulim, ne abatem la necredinţă, la ură; cum plouă peste noi?! Ar trebui să plouă numai în grădina celui ce-L cinsteşte pe El, ar trebui să răsară soarele numai peste cel drept, iar la ceilalţi, la păcătoşi, să fie întuneric. Dar nu e aşa. Dumnezeu fiind prin fire preabun şi preamilostiv, răsare Soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi, şi plouă şi peste drepţi şi peste nedrepţi. Dacă Dumnezeu S-ar judeca cu oamenii şi dacă ar aduce mânie în toate zilele pentru păcatele noastre, ar trebui să stăm mereu fără să răsară soarele şi fără să avem picătură de apă pe faţa pământului, pentru că toţi şi în toată vremea suntem vrăjmaşii lui Dumnezeu, pentru că nu împlinim poruncile Lui, ci-L urâm şi ne împotrivim voii Lui. Dar Dumnezeu nu face aşa şi nu ţine socoteală de păcatele noastre. În bunătatea Lui cea nemărginită, acoperă cu mila şi dragostea Sa toate neputinţele şi răutăţile şi fărădelegile lumii. Dar poate va zice cineva: Dumnezeu poate face acestea, că este Dumnezeu Atotputernic, dar eu sunt om şi, după legea firii, eu nu pot să-l iubesc pe cel ce mă urăşte. Da, nu putem noi, dar poate Dumnezeu. Şi noi, dacă ne rugăm lui Dumnezeu şi dacă rămânem întru el, putem face pururea acest lucru. Căci zice: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi... căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Dacă ne rugăm Prea Sfântului şi Prea Bunului Dumnezeu, El ne ajută şi nouă ca să iubim pe cei ce ne urăsc, să facem bine celor ce ne fac rău, să binecuvântăm pe cei ce ne vatămă pe noi. Pentru că dacă Dumnezeu a făcut aceasta fiind fără de păcat, noi, păcătoşii, nu trebuie oare să ne iubim unul pe altul şi să ne purtăm sarcina unul altuia? Dar – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul – poate nu poţi să iubeşti pe vrăjmaşul tău când te simţi nedreptăţit de dânsul, poate aceasta nu o poţi face deocamdată. Dar măcar taci, rabdă şi roagă-te lui Dumnezeu! Măcar nu te răzbuna pe el şi măcar în suflet poartă cu înţelegere neputinţa acestuia în vremea lui de tulburare. După aceea te vei ruga cu lacrimi lui Dumnezeu şi-ţi va da ţie dar şi putere să-l iubeşti din toată inima pe cel ce ţi-a făcut rău. Dar întâi şi întâi te roagă.

Sunt cinci feluri de dragoste. În Evanghelie se vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu, de iubirea aproapelui. Sfântul Maxim spune că sunt cinci feluri de iubiri, şi, din cele cinci, două sunt bune, una mijlocie şi două de lepădat. Cele două bune sunt: să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, şi să iubim pe aproapele ca pe noi înşine. O altă iubire este dragostea cea firească, pe care o au părinţii pentru copii şi copiii pentru părinţi şi pe care o au fraţii şi surorile şi rudeniile după trup între ei, adică de origine firească. Aceasta nu este de condamnat, adică nu trebuie să o ocolim, dar nici nu câştigăm mare lucru din ea, fiind firească şi sădită de Dumnezeu în om. Apoi mai sunt două feluri de iubiri: cea trupească, când cineva iubeşte pe altul cu patimă, şi cea însoţită cu iubirea de argint, când cineva iubeşte pe altul că-i dă bani sau îi dă altă avere.

Acestea sunt pătimaşe şi sunt de lepădat. Ba chiar şi cea mijlocie este de condamnat atunci când e exagerată (Filocalia II, “Suta a doua a capetelor pentru dragoste”, cap. 9, 10). Iar celelalte două sunt bune.

Ne spun Sfinţii Părinţi: Caută la firea ta, omule, şi dacă voieşti să-ţi facă altul bine şi să-i fie milă de tine când eşti tulburat şi ispitit şi necăjit, să-ţi fie şi ţie milă de altul, deopotrivă cu tine. Şi el e om, şi el e ispitit, şi el are necazuri, şi el are ispite, şi el are diavoli care îl asupresc, şi el are patimi înăuntru şi în afară, şi el e tulburat de duhuri şi ispite; deci să nu-l urâm, că şi tu mâine vei avea aceleaşi încercări. Şi aşa vom învăţa dragostea de aproapele, dacă vom socoti cele ale firii, că suntem adică de o fire cu dânsul şi că nu putem să-i stăm în ajutor nici o clipă fără harul şi mila lui Dumnezeu. Dar să privim spre noi şi spre porunca Evangheliei de astăzi. Dacă noi nu numai că nu iubim pe cei ce ne fac rău, nu numai că nu binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, nu numai că nu dăm cu împrumut la acela de la care trebuie să nu ne gândim să luăm înapoi, ci căutăm să ne răzbunăm numaidecât asupra celui ce ne-a făcut rău, atunci nu mai suntem fiii lui Dumnezeu, ci fiii urgiei şi ai mâniei lui Dumnezeu. Căci avem în mintea noastră gândul de a ne răzbuna pe cel ce ne-a făcut rău. Atunci nu mai este duhul lui Dumnezeu în noi şi nici nu mai este dragostea lui Iisus Hristos în inimile noastre, ci suntem nişte tâlhari, nişte ucigaşi de bună voie, chiar dacă n-am face ucidere, o dată ce pândim să ne răzbunăm cu răutate asupra fratelui şi căutăm să dărâmăm slava lui, sau cinstea lui, sau orice din cele ale lui, care sunt date de Dumnezeu; suntem ucigaşi mai înainte de a face ucidere. De ce? Căci ucidem slava şi cinstea lui, averea lui şi altele ca acestea. De aceea bine a spus dumnezeiescul Evanghelist Ioan că cel ce urăşte pe fratele său, acela ucigaş de om este, chiar dacă n-a ucis cu mâna sau cu băţul, căci cu gândul îl urăşte şi caută să se răzbune şi pândeşte pe fratele său să-i facă vreun rău. El este un ucigaş în inima sa, şi de-l va găsi moartea aşa, vai şi amar! Că ucigaş este şi cu ucigaşii va avea parte. Dacă a murit cineva întunecat la inimă şi nu a iertat pe fratele său, nu poate să primească iertare în ziua judecăţii şi în ceasul morţii, căci zice Domnul că de nu vom ierta noi din inimă greşalele fratelui nostru, nici Tatăl nostru Cel din cer nu ne va ierta nouă greşalele noastre (Matei 18, 35; Marcu 11, 25-26). Nu a zis să spui numai din buze: “Dumnezeu să te ierte”. Căci auzi pe dumnezeiescul Evanghelist Matei: „De nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre…” (18, 35). Deci, nu-i de ajuns să zici numai atâta: “Dumnezeu să te ierte”, dar inima ta să fie plină de zavistie şi de mânie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă, că i-a zis lui Samuil la alegerea lui David, când proorocul credea că Dumnezeu va alege pe fratele acestuia, Eliab, văzându-l cât este de voinic şi frumos: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită lafaţă, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi 16, 7). Deci, să ştiţi că nu putem zice Tatăl nostru, nu putem zice „şi ne iartă nouă, Doamne, păcatele noastre”, dacă în inima noastră avem un pic de ură pe cineva. În zadar ne rugăm, că Dumnezeu la inimă se uită. Dacă avem ură pe vecinul şi pe fratele nostru, în zadar ne rugăm, când inima noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire şi de toată râvna cea rea. Deci, să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu să ne ajute să facem acest lucru, şi abia atunci să avem îndrăzneală în rugăciunea noastră către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul Isaac Sirul: „Sămânţă pe piatră este rugăciunea celui ce are mânie asupra fratelui său”. Ai semănat pe piatră; se prinde? Aşa e rugăciunea noastră când ne rugăm lui Dumnezeu, dacă avem ură şi răutate asupra fratelui. Nu se prinde sămânţa pe piatră, nici cuvintele rugăciunii noastre nu au îndrăzneală la Dumnezeu, atâta vreme cât avem ură pe cineva.

Aşa, fraţii mei, să ne rugăm Prea Sfântului Dumnezeu şi Prea Sfintei Lui Maici, să ne ajute să iubim pe fraţii noştri din inimă. Dacă nu, suntem departe de adevărul Evangheliei şi dragostea lui Iisus Hristos nu petrece în noi. Şi după ce a spus Mântuitorul aşa, a adăugat la urmă: „Deci fiţi voi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv”. Auzi unde ne trimite?! Să luăm pildă pe Dumnezeu! Dacă El plouă peste drepţi şi peste nedrepţi, dacă face să răsară soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi, şi dacă pe cei drepţi îi iubeşte pentru dreptate şi pe cei păcătoşi îi miluieşte pentru mila Sa cea negrăită, să fim şi noi aşa! Pe toţi să-i miluim, pe toţi să-i iertăm, de toţi să ne fie milă. Zice Sfântul Maxim în capetele pentru dragoste: „Vrei să te asemeni cu Dumnezeu? Să iubim pe cei drepţi pentru că sunt drepţi, dar şi de cei păcătoşi să-ţi fie milă, cum I-a fost Mântuitorului, Care a venit să cheme nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”. Fariseii zic: „Iată că Învăţătorul vostru mănâncă şi bea cu vameşii şi cu curvele şi cu tâlharii!”. Şi eu le spun: „Da, a venit să iubească pe cei drepţi, dar nici de păcătoşi n-a fost fără grijă, ci a purtat grijă de mântuirea lor, că I-a fost milă. I-a fost milă lui Dumnezeu şi de cei păcătoşi, şi de cei drepţi. Că noianul milostivirii Lui este peste tot. Deci aşa să fim şi noi: pe cei drepţi să-i iubim pentru dreptate, iar de cei păcătoşi să ne fie milă, că-i robit de satana, e robit de vrăjmaşul nostru cel nevăzut, de dracul de care se teme toată suflarea. E om neputincios, şi el are în firea sa durere, şi gânduri, şi întristare, şi frică, şi mânie, şi neputinţe, şi înrăire de gânduri – fel de fel de neputinţe. Dacă-i om neputincios şi dacă îl vedem că-i păcătos, noi suntem din altă fire? Suntem şi noi din acelaşi lut, plini de păcate şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Şi dacă aşteptăm să ne miluiască şi pe noi Cineva din ceruri – Dumnezeu – să ne fie milă şi nouă de vrăjmaşii noştri. Dacă vedem aşa de multe neputinţe şi dacă Dumnezeu priveşte la noi deşi avem milioane şi milioane de neputinţe pe care noi nu le cunoaştem, şi pe toate le leagă şi pe toate le vindecă, şi cu roua milei Sale ne aduce la pocăinţă şi nu voieşte să ne pierdem, ci până în ceasul cel mai de pe urmă ne aşteaptă să ne întoarcem, să ne pocăim ca să dobândim împărăţia cea veşnică a Lui, să ne fie milă şi nouă de fratele, aducându-ne aminte că şi el e om, şi mai ales greşeşte din neputinţă şi din neştiinţă şi din slăbiciunea inimii şi din răutatea satanei. Căci aşa cum greşim noi, aşa greşeşte şi el. De aceea să ne fie milă unuia de altul, să purtăm sarcina unul altuia, ca să împlinim Legea lui Hristos, adică legea dragostei care ne porunceşte iubirea de vrăjmaşi.

Iubiţi credincioşi, trecem la alt lucru. Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte Acoperământul Maicii Domnului. Sărbătoare mare pentru Biserica lui Hristos şi pentru tot creştinul. Mai întâi să ştim cum a luat fiinţă praznicul acesta.Aceasta s-a întâmplat în Constantinopol, pe vremea împăratului Leon cel Înţelept, care a fost un împărat creştin şi a făcut mult bine Bisericii lui Hristos. De aceea Dumnezeu a vrut ca în timpul împărăţiei lui să se facă o minune ca aceasta. Se făcea o priveghere de toată noaptea spre Duminică la Biserica din Vlaherne, care se afla pe malul mării, unde era hramul Maicii Domnului. Şi acolo la biserică era multă lume adunată, fiind biserică mare. Şi s-a întâmplat că a venit la biserică şi Sfântul Andrei, care se făcuse şi se zicea nebun pentru dragostea lui Hristos, după ce auzise de la Apostolul Pavel că cel nebun al lui Hristos este mai înţelept decât toată lumea.

Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos stătea în biserică în timpul privegherii, la ceasul al patrulea din noapte, adică la ora zece noaptea. Şi a ridicat ochii în sus deasupra norodului în biserică şi a văzut pe Maica Domnului că ţinea un omofor, adică un brâu aşa cum e omoforul la arhierei. Omoforul acesta strălucea mai mult decât soarele şi îl ţinea deasupra poporului. Maica Domnului era înconjurată de toţi îngerii cerului şi de toţi sfinţii, cel mai aproape de dânsa fiind Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Şi a auzit-o pe Maica Domnului zicând aşa: „Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul care se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea neajutorat şi neascultat” (Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, icosul 10). Stând aşa Sfântul Andrei şi, având mintea curăţită prin raza Sfântului Duh, a zis către ucenicul său, Epifanie: „Fratele meu, oare vezi tu pe Împărăteasa tuturor cum acoperă poporul în biserică cu Sfântul ei acoperământ, şi auzi cum se roagă pentru toată lumea şi cum mijloceşte pentru noi, oamenii, în biserica aceasta?”. Îndată ce a zis cuvintele acestea – auzind şi Epifanie rugăciunea cu care se ruga ea Mântuitorului –,deodată a dispărut vedenia din biserică. Şi au păstrat ei taina aceasta o vreme, iar mai pe urmă au spus patriarhului şi altora că Maica Domnului a fost în biserică în noaptea aceea, la priveghere, şi a acoperit poporul cu dumnezeiescul ei acoperământ. Şi din acel an a început a se serba, mai întâi la Constantinopol, apoi în Rusia şi la alte popoare creştine, sărbătoarea aceasta, care se cheamă în ruseşte Pocrov, adică Acoperământul Maicii Domnului.

Astăzi, când sărbătorim Acoperământul Maicii Domnului, au sosit la noi mila şi îndurările ei.

Fraţii mei, după Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime, în ceruri, nu există altă persoană, altă faţă mai înaltă pe scara duhovnicească decât Maica Domnului. Aşa ne învaţă Biserica lui Hristos şi toţi dumnezeieştii învăţători ai Bisericii. Deci, pentru că Dumnezeu a înălţat pe Maica Domnului la atâta slavă şi cinste veşnică, ca să fie mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii (Axionul Maicii Domnului), adică mai presus de toate cetele îngereşti cu slava, cu puterea şi cu darul, să ştiţi că prin rugăciunile Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu se ţine lumea aceasta până astăzi. Mila Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Părintelui Său şi a Prea Sfântului Duh, adică a Prea Sfintei Treimi, care coboară peste toată lumea, este numai prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este Mama noastră cea din ceruri. Avem o mamă duhovnicească, ce mijloceşte şi pururea se roagă pentru toate popoarele de pe faţa pământului, dar mai cu seamă pentru popoarele creştineşti. Aşa Maica milei, Maica milostivirii, Maica cea pururea cinstită şi preanevinovată şi mai presus decât toată făptura, când se dezlănţuie pe faţa pământului războaie între popoare şi răutăţi, Maica Domnului mijloceşte în genunchi înaintea Prea Sfintei Treimi să le potolească şi să le liniştească, să-I fie milă de atâta amar de oameni care mor vinovaţi sau nevinovaţi. Când se întâmplă secetă pe faţa pământului şi nu plouă şi pier dobitoacele şi păsările, sau, cum zice proorocul Ieremia, că „boul va rage de secetă şi s-a uscat iarba pământului şi ne mor dobitoacele în turme”, când e atâta secetă că ţipă păsările de sete în văzduh, Maica Domnului pleacă genunchii şi se roagă: „Doamne, dă-le ploaie. Ştiu că Ţi-au greşit, ştiu că Teau amărât, Doamne, ştiu că merită pedeapsă, ştiu că merită să-i risipeşti pe toţi pentru păcate, ca toţi să moară de sete. Dar tinde mila Ta, adu-Ţi aminte de neputinţa omului, adu-Ţi aminte că sunt ţărână şi greşesc din neputinţă, greşesc din răutatea diavolului care caută să-i piardă”. Şi aşa pleacă mila Mântuitorului, Care trimite iarăşi ploaie şi nor pe pământ.

Când pornesc din radă vapoare încărcate cu bogăţii mari şi cu mult popor, pe oceane şi pe mări, şi se ridică furtuni mari, tulburări ale stihiilor, şi este cu neputinţă să mai scape vapoarele din acele furtuni, atunci Prea Curata Stăpână aduce ruga ei peste acea corabie în care se roagă în genunchi, unul, cu credinţă. Şi iată că acel unul – cum spune Sfântul Efrem – salvează prin mijlocirea Maicii Domnului o corabie. Ea zice: „Doamne, adu-Ţi aminte de cei din corabie; sunt necredincioşi, sunt trufaşi, sunt mândri, sunt curvari, sunt cămătari, sunt negustori iubitori de argint şi nu Te cunosc pe Tine, dar iată că înlăuntrul corabiei o biată văduvă strigă către mine: Doamne, nu ne îneca; Maica Domnului, du-ne la liman, ajută-mă să ajung acasă, că am copii mici şi nu are cine să-i îngrijească”.

Aţi auzit? Prea Sfântul Dumnezeu, pentru rugăciunile acelei văduve, pe care I le aduce Maica Domnului, Îşi întoarce mânia Sa, se liniştesc valurile mării, face să răsară din nou soarele şi ajunge corabia cu bine la liman.

Când este boală pe faţa pământului, sau fel de fel de epidemii, ciumă sau tifos sau câte boale trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, când mor copiii, mor părinţii, mor fraţii şi surorile şi se despart unii de alţii, ea le aduce scăpare. Nimeni nu are putere să aducă sănătate lumii, decât Bunul Dumnezeu. Căci Maica Domnului, ca o Maică preabună, cade iar în genunchi şi se roagă: „Doamne, trimite sănătate şi fă văzduhul să le fie sănătos. Doamne, ridică osteneala şi durerea de pe văduve şi de pe copii, de peste sărmani şi de peste tot omul, că sunt mulţi, Doamne, care mă cheamă în ajutor şi voiesc ca prin rugăciunile mele să capete mila şi îndurarea Ta”. Şi aşa boala şi molima, şi orice altă durere, încetau cu darul lui Hristos, când nici doctorii nu mai ştiau ce să facă cu atâţia morţi, cu atâţia răniţi, cu atâţia care transmit boală. Iar Maica Domnului se străduieşte ca pe toţi să-i facă sănătoşi şi pe toţi să-i mângâie.

S-au zidit în lume închisori şi sunt atâtea boale pentru oamenii care au greşit lui Dumnezeu, că zice: „Cel ce păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâinile doctorului” (Iisus Sirah 38, 15). Aşadar şi boala, şi temniţa sunt pentru că am mâniat pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu ştie şi atunci, undeva în temniţele acelea, pe cei care poartă lanţuri la mâini şi la picioare şi se chinuie, şi văzând că n-au altă nădejde, îşi îndreaptă gândurile lor către Prea Curata, Prea Sfânta Maica Domnului, Fecioara, izvorul milei şi al îndurării: „Maica Domnului, scoatemă de aici; am greşit, ne rugăm Ţie. Tu poţi să dai un gând bun stăpânirii care ne-a robit aici, căci Tu poţi să-i îmblânzeşti pe stăpânitori; scoate-ne de aici, că e greu. Dă drumul la tot deţinutul” – cum s-a întâmplat în ţara noastră. Cine a făcut această milă şi îndurare? Maica Domnului, Prea Curata şi Prea Sfânta Maică a milei. Ea le-a dat conducătorilor ţării gând bun şi dragoste, încât i-a eliberat, cu condiţia să fie cuminţi de acum înainte. Aşa a făcut Maica Domnului cu cei de la închisori, cu cei din boale, cu cei de pe mare şi cu toţi de pe uscat.

Dar să vedem ce va mai face Maica Domnului în viaţa noastră.

În casele unora, după cum vine la urechea noastră, este mare tulburare. Nu se împacă soţul cu soţia, nu se iubesc fraţii, se bat, se judecă, se ceartă – neorânduială. Şi atunci, văzând biata mamă atâta zbucium în familia ei, sau tata, sau bunicul, care e mai credincios, pune mâna pe un Acatist al Maicii Domnului, îngenunchează undeva singur într-o cameră şi începe a se ruga: „Maica Domnului, linişteşte casa noastră, linişteşte pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalţi, şi dă-le înţelegere, dragoste, alinare”. S-a dus ura, s-a risipit iuţirea, tulburarea, dorinţa de răzbunare, şi s-a liniştit familia. De cine? Maica Domnului, cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheamă în ajutor.

Dar avem şi ceata monahilor şi monahiilor care duc mare război contra firii. Căci spune dumnezeiescul Scărar: „Monahul este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte”. Călugărul este un ostaş al lui Dumnezeu care se luptă cu firea sa până la ultima suflare. Firea cere mâncare şi el se luptă să postească; firea cere somn, el priveghează; firea dă îndemnul la lucruri deşarte, el se luptă să păzească curăţia şi nici cu mintea să nu greşească lui Dumnezeu; firea cere răzbunare, avere sau slavă, el se luptă pentru smerenie, pentru sărăcie şi pentru gânduri de umilinţă şi cele asemenea (Exaimeronul Marelui Vasile, aşezăminte călugăreşti, 1855). În războiul nevăzut al fiecărui suflet de creştin, şi mai cu seamă al monahilor, cea mai mare ajutătoare şi ocrotitoare este Maica Domnului, Maica milei şi a milostivirii. El se roagă Mântuitorului să-l izbăvească de toate patimile trupeşti: „Doamne, nu-mi lăsa în primejdie fecioria, depărtează gândurile necurate de la inima mea, de la mintea mea. Nu vreau nici cu gândul să-Ţi greşesc, pentru că am auzit că se poate preacurvi chiar numai în gând”. Şi atunci, Maica milostivirii linişteşte ispitele acelui călugăr sau călugăriţe, şi le dă gând liniştit, gând curat în inimă, şi aşa este slava şi mila Prea Sfintei Maici a Domnului peste cei ce duc viaţă curată şi în feciorie. Ea este pururea grabnică ajutătoare şi pentru monahi, şi pentru monahii, şi pentru tot creştinul care are sfântul şi dumnezeiescul botez.

Dar, fraţilor, vine ceasul cel mai de pe urmă, când fiecare din noi avem să trecem pragul acestei vieţi. Va veni moartea azi, mâine, poimâine; nu ştim când vine ziua aceea. Vai de noi şi de noi în vremea morţii! Spaima va fi mare, căci satana – cum se arată în Războiul nevăzut – toată viaţa luptă să ne ducă prin păcate la iad, la veşnica muncă, dar niciodată nu dă el atâta luptă ca în vremea morţii. Să se ştie că patru sunt asupririle cele mai primejdioase cu care ne dă război vrăjmaşul în vremea morţii. Întâi este războiul împotriva credinţei; al doilea, împotriva nădejdii; al treilea, împotriva smereniei, cu slava deşartă şi cu mândria; al patrulea, cu nălucirile cele de multe feluri şi prefacerile slujitorilor nedreptăţii în îngeri de lumină. Şi ne învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul în ce chip trebuie a se lupta cineva împotriva acestor mari asupriri şi grele ispite din vremea morţii. Şi iată cum: când vrăjmaşul va începe a ne da război cu mincinoasele lui apucări prin gânduri de necredinţă în mintea noastră, atunci trebuie să ne tragem înapoi degrabă, de la minte la voire, zicând: „Du-te înapoia mea, satano, tată al minciunii, căci nu voiesc nici măcar să te aud pe tine, fiindcă destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfântă a lui Hristos!”. Şi să nu dăm loc în inima noastră gândurilor necredinţei, precum este scris de înţeleptul Solomon: „De se va sui peste tine duhul celui puternic – adică al vrăjmaşului –, să nu-ţi laşi locul tău”; şi dacă vrăjmaşul şarpe îţi va aduce îndoială în ce crede Biserica, nu-l băga pe el în seamă şi să nu răspunzi lui. Ci văzând minciuna şi viclenia lui, fereşte-te foarte de el. Iar dacă eşti puternic în credinţă şi în gând, şi voieşti să faci pe vrăjmaşul de ruşine, răspunde lui: „Biserica crede adevărul”. Şi de-ţi va zice ţie: „Ce este adevărul?”, zi lui: „Acela pe care îl crede Biserica”; şi pururea fii în gând cu rugăciunea către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar când ne va război cu deznădejdea, să ne aducem aminte de mila şi bunătatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume să moară pentru noi, păcătoşii. Când ne va război cu slava deşartă şi mândria, să ne socotim că suntem praf şi cenuşă, şi să punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Să ne cunoaştem cu adevărat greutatea păcatelor şi a răutăţilor noastre, dar să nu deznădăjduim de mila lui Dumnezeu, căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul” (Psalmii 33, 21). Iar dacă ne vor da nouă război cu nălucirile şi prefacerile lor în chip de îngeri de lumină, să stăm tare întemeiaţi în smerenia cugetului nostru şi să zicem: „Schimbaţi-vă, ticăloşilor, în întunericul vostru, că mie nu îmi trebuie vedenii! Nu am trebuinţă în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu şi de milostivirea Lui”. Şi chiar de ai cunoaşte că multe din semnele arătate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dânsele şi goneşte-le departe de la tine cât poţi. Şi să nu te temi că nu place lui Dumnezeu acest lucru şi această întoarcere a ta ce o faci, socotindu-te nevrednic de acele vedenii. Căci dacă vedeniile ar fi de la Dumnezeu, El ştie să te curăţească prin ele şi nu-I va părea rău dacă tu le goneşti. Pentru că Cel ce dă dar celor smeriţi, nu îl ia pe el de la dânşii pentru lucrurile ce le fac unii ca aceştia din smerenie. Aşadar, ţineţi minte, fraţii mei, că acestea sunt armele cele mai de obşte pe care obişnuiesc vrăjmaşii noştri draci a le unelti împotriva noastră în ceasul cel mai de pe urmă al morţii. Şi fiecăruia îi dă război după plăcerile şi patimile la care îl cunoaşte că este supus mai mult. Şi să nu uiţi a cere cu toată inima în ceasul acela ajutorul rugăciunilor Prea Sfintei şi Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu, şi grabnicul ei ajutor te va izbăvi şi va aduce peste sufletul tău mila ei şi îndurarea Prea Puternicului Dumnezeu! Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa