Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci ( Despre deosebirea crucilor în viaţa celor ce se mîntuiesc )

Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

( Despre deosebirea crucilor în viaţa celor ce se mîntuiesc )

Cuvîntul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar nouă celor ce ne mîntuim,
puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiţi credincioşi,

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfînta Evanghelie: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mîntui pe pămînt. Vă amintim că noi creştinii cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm şi o purtăm şi crucea spirituală care este suferinţa pentru fapta bună.

Dacă citim cu atenţie în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vedem că semnul Crucii materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem că patriarhul Iacov a binecuvîntat pe fii lui Iosif cu mîinile sale în semnul Crucii (Facere 48, 13-16).

Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ţinerea mîinilor lui Moise la rugăciune în chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieşire 17, 11- 12).

Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche şi prin semnul T, care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizată şi prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvîntat în chip văzut cu mîinile Sale pe copii: Şi luîndu-i în braţe i-a binecuvîntat punîndu-Şi mîinile peste ei (Marcu 10, 16).

Iar despre binecuvîntarea Apostolilor, la înălţarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus afară spre Betania şi, ridicîndu-Şi mîinile Sale, i-a binecuvîntat (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvîntarea în semnul crucii diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea mîinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preoţiei este numită "punerea mîinilor preoţiei". Tot prin rugăciune şi punerea mîinilor în chipul crucii împărtăşeau Apostolii taina ungerii cu Sfîntul Mir, numită "Pecetea Darului Sfîntului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).

Cît priveşte Crucea nevăzută, spirituală şi tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toţii, aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cît şi pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mîntuire, ne-a învăţat şi pe noi să răbdăm crucea vieţii, zicînd: Cine rabdă pînă la sfîrşit acela se va mîntui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit şi a golit iadul. De aceea satana îndeamnă pe cei rătăciţi de la adevăr, adică pe sectanţii care îi slujesc lui, să hulească şi să urască Crucea lui Hristos. Căci precum cîinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi aminteşte că prin ea a fost lovit şi biruit.

Adevăratul creştin ortodox cinsteşte Crucea care s-a sfinţit cu mîinile lui Hristos pe Golgota şi se închină ei cu toată evlavia şi smerenia. La fel cinsteşte şi crucea cea nevăzută a suferinţelor vieţii în Hristos pe care a răbdat-o şi Mîntuitorul pînă la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar şi aceasta să cunoască creştinul ortodox că crucea nevăzută a suferinţelor Sale este de multe feluri şi fericit este acel creştin care cu credinţă în Dumnezeu şi cu multă răbdare îşi duce crucea suferinţelor pe pămînt în dragostea lui Hristos, spre mîntuirea sufletului său.

Aşa, de exemplu, unul este orb şi rabdă toată viaţa cu mulţumire această suferinţă. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este şchiop şi lipsit de oarecare mădulare ale trupului său. Şi dacă suferă cu bărbăţie această neputinţă şi mulţumeşte lui Dumnezeu cu rugăciuni din inimă, unul ca acela cu mucenicii se va număra. Numai să se ferească de orice păcate, căci dincolo îl aşteaptă bucuria cea fără de margini.

Alţii duc cu multă răbdare crucea căsătoriei care nu este uşoară, deoarece multe şi mari datorii au creştinii cei căsătoriţi. De a creşte pe fiii lor în frică de Dumnezeu, de a nu-şi ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastră care ne-a născut prin apă şi prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sărbători de peste an, precum şi Miercurea şi Vinerea şi lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decît a fariseilor care se laudă că postesc de două ori pe săptămînă.

Apoi de a duce viată în curăţenie, în posturi, în Duminici şi în Sfintele sărbători; de a face milostenie, de a merge regulat la biserică, de a face în toată vremea rugăciuni şi de a citi cît mai des Sfînta Scriptură şi învăţăturile sfinţilor lui Dumnezeu. Încă de a se feri de orice păcat care depărtează de la ei pe Duhul Sfînt şi multe alte îndatoriri pe care îi învaţă preoţii în toate Duminicile şi sfintele sărbători, numai de ar asculta cu frică de Dumnezeu. Nu este uşoară nici crucea văduviei şi a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu să ducă viaţă în curăţenie şi cinste pe pămînt, între care se numără şi călugării.

Unii dintre aceştia, dacă vor face precum au făgăduit înaintea Domnului, dacă vor trăi în ascultare, în sărăcie, în feciorie, nu numai cu trupul ci şi cu mintea şi cu inima lor de se vor părăsi de a pofti cele stricăcioase şi înşelătoare, de mare plată se vor bucura în veacul viitor. Atît călugării care au făgăduit să-şi păzească fecioria pînă la moarte, cît şi creştinii care voiesc să trăiască în feciorie şi curăţenie, au nevoie de post, de înfrînare la mîncări alese şi vin şi de trezvia minţii, unită cu rugăciunea şi cugetarea la moarte şi la judecata de apoi. Ei trebuie să aibă pururea frica lui Dumnezeu înaintea ochilor minţii, spre a-şi păzi mintea şi cele cinci simţiri de ispite, de gînduri rele şi de prietenia cu feţe care pot pricinui sminteală şi păcat.

Grea este crucea şi celor săraci şi necăjiţi care trăiesc în lipsuri şi sărăcie şi se luptă cu multe nevoi ale vieţii pămînteşti. Şi aceştia de îşi vor duce crucea suferinţei cu smerenie, cu răbdare şi cu mulţumire, mare plată îi aşteaptă pe ei la Dumnezeu, care este Preadrept, Atotştiutor şi cunoaşte răbdarea, necazul şi suferinţa fiecăruia şi va răsplăti tuturor după faptele lor.

Dreptul Iov zice: O luptă este viaţa omului pe pămînt (Iov 7, 1). Sfîntul Apostol Pavel zice: "În această luptă mare, aveţi nevoie de răbdare" (Evrei 12, 2-7). Iar Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, zice: Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre (Luca 21, 19). De aceea sîntem datori pururea de a ne ruga la Preamilostivul Dumnezeu să ne dea răbdare în necazurile şi suferinţele noastre, spre a ne duce Crucea pînă la sfîrşit, căci fără de El nu am putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar să fim încredinţaţi că Dumnezeu, din a Sa nemărginită milă, nu lasă pe om să fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).

Iubiţi credincioşi,

Acum, către sfîrşitul acestei predici, vom aminti o istorioară adevărată pentru un bolnav. Acesta a zăcut mai mulţi ani şi pierzîndu-şi răbdarea în boală, cerea de la Dumnezeu să moară, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-şi pierde sufletul său.

Un călugăr cu viaţă aleasă din Sfîntul Munte Athos, fiind paralizat de mulţi ani, începuse a se ruga lui Dumnezeu, ori să moară, ori să se facă sănătos, nemaiputînd suferi acea boală chinuitoare. Aşa rugîndu-se, a venit la el un înger al Domnului şi i-a zis: "Dumnezeu voieşte să te curăţe pe tine de păcatele tale ca fierul prin foc, spre a te duce pe tine în raiul desfătării, că nu este altă cale spre Mîntuitorul decît calea Crucii care se face prin suferinţe. Deci dacă vrei să te cureţi de greşelile tale trebuie să mai zaci un an pe pămînt sau să stai trei ceasuri în iad".

Călugărul bolnav a început a cugeta. Încă un an de suferinţă pe pămînt? Mai bine să stau trei ceasuri în gheenă! Atunci îngerul, cu iuţeala fulgerului îi duse sufletul său în chinurile iadului şi plecă, zicînd aceste cuvinte mîngîietoare: "După trei ore voi veni la tine să te caut!" Întunecimea aceea cumplită, suspinările sfîşietoare ale păcătoşilor care se chinuiau în gheenă şi feţele înfricoşate ale diavolilor au adus asupra călugărului urgisit o groază şi o durere nespusă. Pretutindeni nu vedea şi nu auzea decît suferinţe, lacrimi şi vaiete îngrozitoare! Doar ochii arzători ai diavolilor luceau în întunericul fără margini al iadului.

Atunci chinuitul călugăr a început a plînge şi a striga, însă nimeni nu răspundea la strigătele sale. Lui i se părea că de cînd a sosit acolo trecuseră sute de ani de suferinţă şi aştepta cu nerăbdare să apară îngerul Domnului să-l scoată. Însă îngerul nu venea. Toţi păcătoşii închişi în gheenă nu erau ocupaţi decît de moartea lor prea amară şi groaznică şi de propria lor muncă, iar grozavii diavoli, în bucuria lor infernală, îşi băteau joc de suferinţele păcătoşilor.

În sfîrşit, îngerul cu un zîmbet de lumină, se apropie de chinuitul călugăr şi-l întreabă: "Cum te afli, frate?" "Niciodată nu aş fi crezut că gura unui înger poate minţi! Oare nu mi-ai spus că ai să mă scoţi de aici după trei ore? Şi iată, au trecut sute de ani în aceste suferinţe groaznice! Ce zici tu?" A răspuns îngerul cu faţa luminată: "O oră a trecut, de cînd te-am părăsit şi mai ai încă două ore de stat aici!" "Două ore? strigă călugărul chinuit, cu mare groază. Este oare cu putinţă să fi trecut o oră? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-mă de aici. Voiesc mai bine să sufăr pe pămînt ani, secole chiar pînă la a doua venire a Domnului, dar scapă-mă de aici! Fie-ţi milă de mine!"

Zise îngerul: "Dumnezeu, fiind Părintele îndurărilor şi a toată mîngîierea, arată bunătatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie să-ţi aduci aminte de acum înainte cît de grele şi de mari sînt muncile gheenei; iar chinurile de pe pămînt, oricît de groaznice ar fi, sînt numai umbră faţă de cele veşnice ale iadului (Viaţa repausaţilor, Bucureşti, 1899, p. 424-426).

Iubiţi credincioşi,

Din această istorioară adevărată şi din cele de mai înainte să înţelegem că nu este mîntuire fără Cruce şi fără suferinţă în această viaţă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus că "prin multe scîrbe ni se cade a intra întru Împărăţia Cerurilor".

Tot creştinul care doreşte mîntuirea sufletului său este dator să fie gata a suferi cu dragoste şi cu răbdare toate necazurile, scîrbele şi durerile vieţii îngăduite de Dumnezeu asupra omului pentru mîntuirea lui. Zice Sfîntul Isaac Sirul: "Precum focul curăţă arama de rugină, aşa boala curăţă păcatul omului". De aceea este bine ca în toată suferinţa şi întristarea să ne rugăm Preaînduratului Dumnezeu să ne ierte de păcate şi să ne dea răbdare în necazuri şi supărări, aducîndu-ne aminte că: "Necazul răbdare lucrează, iar răbdarea curăţire de păcate".

Niciodată în viaţă nu putem răbda cît sîntem datori pentru păcatele noastre, pentru a împăca dreptatea lui Dumnezeu. Şi nici a răbda nu putem fără mila şi ajutorul Preaînduratului Dumnezeu. De aceea Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Rămîneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămîne în viaţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămîneţi în Mine (Ioan 15, 4). Numai cu mila şi cu ajutorul Lui putem în viaţă toate. Acest adevăr ni-l arată Sfîntul Apostol Pavel care zice: Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte (Filipeni 4, 13).

Cu adevărat toate în Hristos le putem, iar fără El, nimic. De aceea sîntem datori în toată vremea şi locul să cerem mila şi ajutorul lui Dumnezeu şi cu credinţă şi nădejde, să aşteptăm aducîndu-ne aminte de cuvîntul care zice: Mîntui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc în El (Psalm 33, 21). Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci ( Despre iubirea de sine )

 

Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

( Despre iubirea de sine )

Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8,34)

Iubiţi credincioşi,

În Duminica de astăzi, după înălţarea Sfintei Cruci s-a citit Evanghelia de la Marcu, capitolul 8, versetele 34-38. Aici Mîntuitorul ne învaţă cum trebuie să ne ducem crucea vieţii şi ce să facem să mîntuim sufletele noastre. Prima condiţie obligatorie pentru mîntuire, pentru a începe o viaţă de pocăinţă este "lepădarea de sine", adică lepădarea de egoism, numit şi "iubirea de sine". Pentru a înţelege ce grea este această patimă, cît şi felul cum putem scăpa de ea, pentru a ne mîntui sufletul, vom vorbi astăzi despre această patimă, care stă ca o caracatiţă cu multe capete în inima noastră.

Cea mai grea şi mai subţire dintre toate patimile care robesc firea omenească este iubirea de sine. Această cumplită patimă şi prea greu de vindecat, este cu anevoie de cunoscut de mintea noastră, şi cu mult mai anevoie de biruit, decît alte patimi, deoarece ne stăpîneşte pe noi prin tot felul de patimi care izvorăsc din ea. Acest lucru ştiindu-L, ziditorul nostru Dumnezeu, că prea mult sîntem robiţi de ea, ne sfătuieşte pe toţi care voim a-L urma, "să ne lepădăm de sine", zicînd: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie, (Marcu 8, 34).

Toţi marii teologi şi dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii lui Hristos arată că iubirea de sine este maică, rădăcină şi izvorul tuturor patimilor şi păcatelor şi aproape nu este om să nu fie biruit de ea. Dar nu este bine ca cel căzut în groapă, să stea acolo tăcînd şi să nu strige la alţii ce merg pe cale, spre a se feri de prăpastia în care a căzut el. Acestea socotindu-le, m-am gîndit că din cele ce am înţeles, deşi nu le-am cîştigat prin lucrare, să arăt după putere, cît de puţin, răutatea iubirii de sine şi a fiicelor ei blestemate. Oamenii cei mai noi numesc această patimă "egoism", alţii "folosinţă de sine", alţii "iubire de sine", iar marele filosof al Ortodoxiei, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, numeşte iubirea de sine "iubire nesocotită faţă de trup" (Filocalia II, Capete pentru dragoste).

El, ca şi alţi Sfinţi Părinţi, arată că această patimă este: "maică şi rădăcină a tuturor relelor". Iar Sfîntul Isihie Sinaitul zice: "Nu este venin mai tare ca veninul aspidei şi al vasiliscului şi nu este păcat mai mare ca păcatul iubirii de sine" (Filocalia IV, Cap. 100, pag. 9). La fel şi Sfîntul Efrem Sirul o numeşte "născătoarea răutăţilor şi rădăcina tuturor relelor şi a patimilor". (Cuvînt pentru faptele bune şi patimile cele sufleteşti, Tom. III, Mînăstirea Neamţ, 1823, pag. 495).

Prima fiică născută din iubirea de sine sau egoism este mila de sine, spune Sfîntul Teofan Zăvorîtul. Această fiică ne învaţă a ne fi milă de noi, fără de măsură. Ea ne zice prin gînd: "Vezi ce faci; ai grijă de tine şi nu te osteni prea mult, cu post prea aspru, cu priveghere prea lungă, cu metanii prea multe. Nu te lăsa defăimat şi ocărît de alţii, ca să nu rîdă de tine, ci răzbună-te pe ei şi te apără, că nu se cuvine să rabzi toate ca să nu slăbeşti sau să te îmbolnăveşti. Nu da milostenie multă ca să nu sărăceşti şi să nu ai nici tu mai pe urmă ce să mănînci sau cu ce să te îmbraci".

Şi altele de acest fel ne îndeamnă această patimă, sfătuindu-ne în tot felul să ne fie milă de noi şi de trupul nostru. Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune că "patima iubirii de sine insuflă monahului gîndul să-şi miluiască trupul său şi să îndrăgească bucatele peste măsură, atrăgîndu-l puţin cîte puţin, să cadă în prăpastia iubirii de plăceri; iar mireanului îi insuflă, ca grija de trup să o facă spre poftă" (Filocalia II, pag. 68).

A doua fiică a iubirii de sine este cruţarea de sine, spune Cuviosul Teofan Zăvorîtul. Şi aceasta, ca şi sora ei cea pomenită mai sus, ne învaţă mereu prin gînd, zicînd: "Omule, cruţă-te pe tine, nu te chinui peste putere, nu răbda durere, sete, foame, osteneală, necazuri, defăimări, ocări, lipsă, sărăcie şi altele de acest fel, că te îmbolnăveşti; ci dormi mai mult, mănîncă mai bine, bea, plimbă-te, odineşte-te, distrează-te; nu-ţi cheltui banii şi averea ta cu săracii, ci fă economie la toate, cruţă-ţi averea, păstrează-ţi sănătatea şi tinereţea, că doar mai ai de trăit. Vei face mai tîrziu, la bătrîneţe, aceste osteneli şi fapte bune, iar acum cruţă-te pe tine, că mai ai de trăit!"

Cruţarea de sine fără dreaptă socoteală, cînd este vorba să lucrăm fapta bună, este atît de primejdioasă, rea şi înşelătoare, încît din cauza acestei patimi Însuşi Mîntuitorul l-a numit pe marele Apostol Petru, "satană". Pentru ce îl numeşte aşa? Pentru cruţarea de sine. Într-o zi a început Iisus să arate ucenicilor Săi, că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrîni, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, iar a treia zi să învieze. Atunci Petru, luîndu-L la o parte, a început a I se împotrivi, zicînd: Fie-Ţi milă de Tine, Doamne, să nu Ţi se întîmple Ţie aceasta! Iar El, întorcîndu-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 22-23).

Iată, dar, cum pe cel mai rîvnitor şi mai fierbinte în credinţă decît toţi ucenicii Săi, Mîntuitorul îl numeşte "satană", numai pentru că îl îndemna la cruţarea de sine, spre a nu merge să sufere şi să moară pentru mîntuirea neamului omenesc.

Această blestemată patimă a cruţării de sine, strigă mereu în mintea noastră, ca şi Petru altădată: "Cruţă-te pe tine, omule; să nu-ţi fie ţie una ca aceasta, ca să suferi dureri, foame, sete, ocări, bătăi, defăimări sau moarte sau altă osteneală pentru lucrarea faptelor bune!" Cît de fericit este acel suflet, care, văzîndu-se sfătuit în taină de acest gînd al cruţării de sine, îi va zice ca Mîntuitorul oarecînd lui Petru: "Du-te înapoia mea, satano, că aceste sfaturi tainice ale tale nu sînt de la Dumnezeu, ci de la diavolul, ca să mă cruţ pe mine şi să-mi pierd mîntuirea". Aşa împotrivindu-se bunul creştin, se va sili a merge neabătut şi cu bună înţelegere pe calea lucrării faptelor bune, cu ochii mereu ridicaţi spre cer, spre Hristos, Care îl cheamă şi îl întăreşte în nevoinţă.

Altă patimă care izvorăşte din iubirea de sine este îndreptăţirea de sine, care ne zice nouă cam aşa: "Vezi, omule, tu ai dreptul să te cruţi pe tine, să dormi mai mult, să mănînci mîncăruri mai bune, să bei şi vin, să nu te mai osteneşti atît de mult, că eşti bătrîn şi bolnav şi te-ai ostenit destul în tinereţe. Tu ai dreptul să fii băgat în seamă, să fii lăudat şi cinstit că ai atîta şcoală şi eşti printre cei dintîi din sat, în societate şi la biserică. Deci, apără-ţi onoarea şi nu lăsa să te defăimeze toţi, să te ocărască şi să-ţi strice numele tău cel bun". Aşadar, această patimă ne sfătuieşte în toate să ne îndreptăm pe noi în cugetul nostru şi oricît am fi de puţin învinuiţi, să ne apărăm şi să nu răbdăm nici o învinuire de la nimeni.

Un alt vlăstar rău al iubirii de sine este mulţumirea de sine, după acelaşi sfînt, Teofan Zăvorîtul. Această patimă a mulţumirii de sine, ca şi maica ei cea blestemată, egoismul, este foarte sensibilă şi cu anevoie de cunoscut, fiind mai rea ca cea de mai sus, întrucît ne împiedică în mod direct de la răbdarea şi stăruinţa în lucrarea faptelor bune. Mulţumirea de sine cu mare viclenie ne amăgeşte pe noi şi face ca sufletul nostru să fie sătul de fapte bune şi aşa îndeamnă pe fariseul nostru cel dinăuntru să înceapă a striga prin gînd la noi: Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne (Luca 18, 11), că tot am şi eu ceva fapte bune. Am făcut atîtea şi atîtea osteneli, am făcut atîtea milostenii, merg regulat la biserică, postesc şi mă împărtăşesc în cele patru posturi, am casă frumoasă, am copii buni şi am cinste în societate. Iar pe călugări îi îndeamnă să zică: "Mulţumesc Ţie, Doamne, că am atîţia ani de ascultare în mînăstire, că am făcut atîtea metanii şi rugăciuni, apoi mi-am păzit fecioria, am răbdat atîtea necazuri, am păzit sărăcia de bună voie şi am păzit făgăduinţa vieţii călugăreşti!" Acestea toate le zice în mintea creştinilor şi monahilor patima mulţumirii de sine. Aşa, prin aceste cugete de mîndrie şi mulţumire de sine, satana închide în nelucrare de fapte bune, sufletul nostru şi nu-l lasă să sporească în dorire şi rîvnă pentru Hristos, pentru desăvîrşire.

Iată cum şi această patimă ne face să nu mai flămînzim, nici să mai însetăm vreodată după dreptatea faptelor bune (Matei 5, 6). Şi aşa ne face să ne lenevim, să amorţim sufleteşte şi să stăm pe loc din alergarea noastră spre Hristos, prin nelucrarea faptelor bune. Sfinţii Părinţi, însă, zic că cel ce se opreşte din lucrarea faptelor bune, este la fel cu cel ce se întoarce înapoi (Filocalia II, p.155).

Iubiţi credincioşi,

Altă fiică cumplită a iubirii de sine este lauda de sine. Aceasta este şi mai rea ca cele de mai sus, căci ea nu numai că ne împiedică din lucrarea faptelor bune şi din calea sporirii duhovniceşti, dar ne îndeamnă a ne lăuda singuri, ca prin mîndrie să pierdem cele făcute pînă atunci. Această răutate ne face să uităm că nimic nu este al nostru pe pămînt, după cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel: Ce ai, omule, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? (I Corinteni 4, 7; Iacob 1, 17; II Petru 1, 3).

O altă ramură a iubirii de sine este trîmbiţarea de sine. Despre aceasta, a zis unul din Sfinţii Părinţi că "nevoinţa care se trîmbiţează pe sine este goală şi nu preţuieşte nimic". Această patimă ne îndeamnă nu numai a ne lăuda cu isprăvile noastre, dar, ce este mai rău, a le trîmbiţa şi a le vesti, la mulţi ca prin aceasta să adunăm laudă din gura oamenilor şi să pierdem toată osteneala faptelor bune.

Alt vlăstar care izvorăşte din iubirea de sine este şi plăcerea de sine. Aceasta ne face pe noi să ne mulţumim cu starea în care ne aflăm şi ne orbeşte foarte mult a nu cunoaşte mulţimea fără de număr a păcatelor noastre sufleteşti şi trupeşti. Aceasta este o amăgire de sine (Galateni 6, 3) şi îşi are rădăcina ei în îndreptarea de sine.

Altă răutate care izvorăşte din iubirea de sine, este nălucirea de sine. Prin această patimă diavolul ne aruncă în mîndrie şi ne învaţă a năluci, că sîntem ceva între oameni, că ştim mai mult decît alţii, că merităm ranguri, cinste şi daruri şi mereu ni se pare că se vorbeşte de noi. Dacă nu punem înainte păcatele noastre şi dacă nu ne socotim pe noi "praf şi cenuşă" (Iov 30, 19) şi viermi stricăcioşi pe pămînt (Psalm 21, 6), această patimă va creşte în noi, amăgindu-ne cu visuri, cu vedenii şi năluciri diavoleşti, ca să ne piardă desăvîrşit prin slavă deşartă şi mîndrie.

O altă odraslă a iubirii de sine este închipuirea de sine. Cînd stăpîneşte această patimă mintea noastră, începem a închipui lucruri mari despre noi şi a zice: "Cum sînt eu, nu sînt alţii, căci nu sînt mulţi ca mine. Ce ştiu eu, nu ştiu mulţi, ce pot eu, nu poate oricine" şi altele. Această patimă, închipuirea de sine, ne ţine pe noi înşelaţi pururea, spre a nu ne trezi şi a ne plînge păcatele şi răutăţile noastre. Aceasta ne face pe noi cucernici la arătare (II Timotei 3, 5; Tit 1, 16) şi nu ne lasă pe noi a ne cunoaşte că sîntem în toată vremea izvor de păcate şi de nedreptate.

Altă fiică a iubirii de sine este preţuirea de sine, care ne şopteşte, zicînd: "Tu, omule, ai valoare mare pe care nu o au mulţi. Ar fi trebuit să fii apreciat după valoare ta mai mult şi să nu fii trecut cu vederea ca un om de rînd!" Pe această patimă, ca şi pe toate surorile ei, le strică cu totul cel care fuge de slavă şi cinste omenească şi cugetă la slava cea veşnică şi nemuritoare a veacului viitor, stăruind cît mai mult în sfînta rugăciune făcută din inimă, cum ne învaţă Sfîntul Isaac Sirul în Filocalia X (Cuvîntul 21).

Alt vlăstar al iubirii de sine este înălţarea de sine. Şi aceasta ne îndeamnă a ne înălţa cu mintea şi cu inima noastră, pentru cine ştie ce isprăvi făcute de noi ca bune şi ne face să dorim laudă de la oameni şi să urîm smerenia şi ocara lui Hristos (Romani 15, 3; Filipeni 2, 3). Aceasta altoieşte în noi încîntarea de sine prin care ne încîntăm cu mintea şi cugetul nostru că sîntem cineva în societate şi că alţii ar sta mai jos decît noi. De aici ajungem la înfumurarea de sine care ne face să umblăm cu capul prin nori, să stăm la distanţă de cei pe care îi socotim inferiori nouă. Aceasta ne face să dispreţuim pe cei smeriţi şi să ne încredem în virtuţile şi calităţile noastre, ca oarecînd fariseul din Evanghelie (Luca 18, 10-12).

O altă răutate care izvorăşte din iubirea de sine este îngîmfarea de sine. Ea ne îndeamnă a ne îngîmfa şi a ne socoti vrednici de laudă, de admiraţie şi de cinste de la oameni. Din ea se naşte semeţia de sine. Aceasta ne face semeţi, trufaşi, obraznici şi fără de sfială în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Acesteia îi urmează încrederea în sine. Pe aceasta dacă nu o vom smeri şi nu o vom izgoni de la noi, ne aşteaptă prăbuşirea, după cuvîntul: Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii (Pilde 16, 18).

Una din fiicele principale ale iubirii de sine este şi nesimţirea de sine sau împietrirea inimii. Pe aceasta o numea Sfîntul Ioan Scărarul "moartea minţii şi omorîrea sufletului, mai înainte de moartea trupului" (Filocalia IX, Cuvîntul 18). Nesimţirea omoară în noi toate cele trei părţi ale sufletului, adică mintea, inima şi voinţa. Mintea se întunecă, nu mai poate cugeta la Dumnezeu, la cele sfinte, la moarte, la păcatele proprii. Inima se face tare ca piatra, nu mai poate plînge pentru păcate, nu se mai mişcă la rugăciune, nu se mai deschide pentru Hristos, nu mai vibrează la Sfînta Liturghie sau cînd primeşte Sfintele Taine. Toate le face din obicei, cu plictiseală, de ochii oamenilor. La fel slăbeşte şi voinţa celui fără simţire duhovnicească. Nu-l mai îndeamnă la rugăciune şi la pocăinţă. Dar şi conştiinţa celui împietrit doarme, nu-l mai mustră pentru păcate, nu se mai teme de ceasul morţii, este pasivă şi indiferentă pentru toate.

Vai nouă de ne va birui şi stăpîni o asemenea patimă! Vai nouă să pierdem rîvna rugăciunii, căinţa inimii pentru păcate şi mustrarea conştiinţei! Cine ne va mai trezi la rugăciune? Cine ne va mai îmboldi cînd greşim şi cine ne va da lacrimi ochilor şi suspine inimii noastre împietrite?

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Duminica după înălţarea Sfintei Cruci. De aceea am vorbit astăzi despre iubirea de sine, căci pentru a urma lui Hristos, El cere mai întîi să ne lepădăm de sine, adică de "eul", de egoismul, de mîndria noastră proprie, să ne lepădăm de toate ale noastre. Aceasta este prima treaptă de pocăinţă a creştinului.

A doua treaptă o spune iarăşi Iisus Hristos: "să-şi ia - fiecare - crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Adică să ne ridicăm pe umeri crucea vieţii proprii, care ne-a rînduit-o Dumnezeu, căsnicia sau călugăria, grija pentru copii, lipsa, boala, ocara, bătrîneţea, tot ce ne dă El şi, în linişte şi răbdare, să mergem pe urmele lui Hristos. Adică să mergem regulat la biserică, să iubim pe toţi oamenii, chiar dacă ei ne urăsc; să miluim pe cei din suferinţă, să ne rugăm, să răbdăm toate, să ne spovedim regulat şi să facem voia Lui.

Apoi spune Mîntuitorul: "Că cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa" (Marcu 8, 35). Cine dintre oameni refuză jertfa pentru Hristos? Cine caută să trăiască bine pe pămînt şi să-şi cruţe sufletul şi viaţa de necazuri, decît egoistul care este puţin credincios şi iubitor de sine. De aceea cel ce vrea să dobîndească lumea aceasta, o pierde pe cealaltă, căci îşi pierde sufletul în osînda veşnică. În schimb creştinul bun care se jertfeşte pentru Dumnezeu, pentru copii săi, pentru binele şi folosul altora, acela îşi va mîntui sufletul, dobîndind viaţă veşnică. Că ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? (Marcu 8, 36), zice Domnul. Cum va putea cel rău, desfrînat şi beţiv, fără pocăinţă să-şi mîntuiască sufletul? În schimb, cel ce se leapădă de sine, de patimile sale prin spovedanie şi îndreptare, acela este sigur de mîntuire.

A treia treaptă duhovnicească pe care trebuie să urce creştinul este datoria de a mărturisi în viaţă pe Hristos prin faptele sale, prin exemplul personal şi prin cuvînt de sfătuire. Cine Îl mărturiseşte astfel pe Hristos, se va mîntui. Iar cel ce se ruşinează în viaţă de rugăciune, de Biserică, de Evanghelie, de milostenie la săraci, de mărturisirea credinţei, se va osîndi.

Iată pe scurt, fraţi creştini, explicarea Evangheliei de astăzi. Iată calea mîntuirii noastre! Să lepădăm iubirea de sine şi tot păcatul din inimile noastre, să ne jertfim cu toată dăruirea pe Crucea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, să renunţăm la noi pentru copii, pentru săraci, pentru folosul şi mîntuirea altora şi atunci, unde va fi Hristos, unde vor fi ucenicii şi prietenii lui Hristos, acolo vom fi şi noi, în vecii vecilor. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa