Pictorul Vasile Neguş: „Icoana ORTODOXĂ - rodul rugăciunii şi al jertfei! Video

Cei care doriți să CTITORIȚI pictură bisericească, icoane sau troițe, aduse la viață numai în spiritul canoanelor sfinte de sorginte bizantină, dacă Dumnezeu v-a trimis la mine, atunci eu nu voi face vreo diferență și voi întâmpina pe fiecare întru dragostea lui Hristos, dar și după cum o va cere dreptarul exigenţelor ermineutice. Căci fiind chemat să slujesc în acest domeniu sfânt, voia mea se va mișca mai întâi după cum „mi se va păreaˮ că m-a inspirat harul Duhului Sfânt dar și după principiul, „primul venit, primul servitˮ. Eu voi da socoteală mai întâi lui Hristos și nu cel care plătește, dacă ceea ce am „scrisˮ prin culoare corespunde sau nu cu Evanghelia Sa, sau dacă voi fi părtinitor cu cineva în dauna altcuiva. Și foarte important, iar aici o spun mai ales din experiență, ICOANA și orice gând sau faptă ce se mișcă în sensul duhovnicesc, nu merg după dictonul comunistoid: „mai repede, mai bun și mai ieftinˮ! Graba și ieftineala strică de multe ori treaba. Iar icoana, în derularea etapelor și proceselor ei tehnice are o sete mare de jertfă, de timp și de materii componente alese, scumpe și nu ieftine, ca pentru Dumnezeu. Și iată doar un exemplu, în privința timpului investit. Astfel, considerându-se că lemnul folosit ca suport al picturii este deja uscat de mulți ani, începând cu prepararea acestuia (pânză aplicată + zece straturi de chit + şlefuire), apoi planul schiței, aplicarea foiţei de aur și mai ales aplicarea straturilor de culoare, până la vernisarea picturii cu lacurile speciale va trebui să treacă cel puțin o jumătate de an. Ideal ar fi un an. Cu cât timpii de uscare între straturile de materiale aplicate și mai ales după finalizarea picturii este mai mare, cu atât apa, ca parte activă în structura materialelor, se va evapora mai mult și va face ca pictura să dureze în timp fără crăpături. După manualele de specialitate, odată cu finalizarea picturii, aceasta trebuie să se usuce cel puțin șase luni, ca apoi vernisarea ei să se facă în condiții cât de cât optime. Așadar, mai poate fi vorba de grabă sau de ieftineală, când este vorba să aducem jertfă o icoană bineplăcută lui Dumnezeu? Și totuși, în goana după profit, sunt mulți care multiplică (ne)icoanele pe bandă sau cred că le pot xeroxa la infinit, dezbrăcându-le de unicitate, catolicizându-le sau secularizându-le. Iar acestea s-au înmulţit chiar în perimetrul Bisericii, aceeaşi care legiferează canonicitatea icoanei, ca rod al rugăciunii şi al tehnicilor consacrate! Deci, așa după cum urcușul duhovnicesc spre Dumnezeu este în spirală, prin ascultare și răbdare și nu în linie dreaptă, adică fără discernământ și jertfă, sau cum am zice, „repede și ieftinˮ, tot așa se naște și o icoană. Adicătelea, merge doar pe ideea de „mai bineˮ, mereu mai bine, fără nici-o limită. Niciodată repede și nici ieftin, ci „încet și scumpˮ, pentru dăinuire și pentru Dumnezeu.

Lui Hristos și Bisericii Sale trebuie să-i dam mereu ce avem mai bun dintre cele mai bune, ca să ni le primească ca jertfă. Toate trebuiesc să fie precum jertfa lui Abel, care era adusă din pârga ostenelilor sale. Pe când Cain, fratele său, se zgârcea și credea că poate să aducă jertfă lui Dumnezeu din prisos și din ceea ce nu-i plăcea lui. Iar Sf. Scriptură, spune că nu i-a primit acest fel de jertfă, și nepocăindu-se, inima i se otrăvește și mai mult ucigând apoi pe fratele său! Deci, când se amestecă și alte aspecte incompatibile cu cerințele binelui desăvârșit, niciodată nu va fi mai bine, ci dimpotrivă, ceea ce va rezulta va fi după chipul și asemănarea cu slăbiciunile sau părerile noastre. Din păcate, astăzi sunt și mai mulți „cainiˮ pe drumurile și după colţurile lumii! Dar puţini „abeliˮ, puţini jertfitori precum văduva din Evanghelie, care dând ultimii doi bănuți ce îi avea, a dat mai mulți decât toți. Nu și-a făcut griji pentru ziua de mâine, despre care Hristos spune: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea eiˮ. Din cauza grabei sau a lipsei de nădejde în Dumnezeu, de multe ori a trebuit să plătesc eu ceea ce nu eram dator, să fiu băgat fără voia mea în cele pe care nu le-am căutat și să compensez lipsa de jertfă a multora, slăbindu-mi liniștea sufletească sau sănătatea trupului. Și pentru că nu-mi place repetiția voi fi foarte prudent mai departe, inclusiv cu cei care mă voi amesteca pe drumul sfânt al ctitoririi de icoane. Însă, chiar dacă L-am lăsat pe Hristos să le judece pe toate, zicându-mi că pentru păcatele mele o pățesc mereu, totuși, lupta cu mine însumi este foarte mare, sensibilitatea-mi artistică fiindu-ne totodată și câștig dar și povară. Dar nimeni nu poate fi artist, un bun creator fără această sensibilitate specifică, care face acordul fin cu harul dumnezeiesc, prin care se coboară adevărata inspirație. Sensibilitatea artistului este precum mireasa iar harul divin este mirele, al căror „mariajˮ, dacă vrem să aducă roade sfinte, nu se va clădi decât pe armonizarea contrariilor și prin pacea sufletească. Iar pe de altă parte, așa cum vioara nu poate cânta armonios dacă nu are toate cele patru corzi acordate, tot așa și artistul nu poate crea dacă nu-și armonizează prin har aceste patru coordonate: darul divin, jertfa, talentul și experiența. Iar durerea cea mai mare pentru un artist este atunci când este părăsit de har, ca izvor al inspirației, sau când cei din jur nu-i înțeleg zbaterile și îi cer să facă ceea ce el nu simte să facă, iar aceștia neputând face nici nu înțeleg ce cer!...

Ceea ce este în afara binelui sau a dorinței de „mai bineˮ este discutabil doar din perspectiva pământească, nu și cea duhovnicească. Hristos vrea totul de la noi, fără compromisuri, fără jumătăți de măsură. Și astfel, ne încearcă mereu credința ca să vadă dacă încă mai avem inima lipită de cele pământești. Și numai atunci când vom fi în stare să dăm și ultimii bănuți, nepăstrând nimic pentru noi după exemplul văduvei din Evanghelie, paradoxal, abia atunci când nu ne așteptăm și de unde nu ne așteptăm, Bunul Dumnezeu ne va „umpleˮ iarăși buzunarele dar mai ales sufletele! Unora înzecit, altora însutit iar la alții înmiit, fiecăruia după credința sa. Nu am pretenția ca să fie înțeles procesul iconografic și nici să fie înțeles costul acestuia, pentru că nu toți suntem pictori, mai ales dintre cei bisericești. Dar oricine poate înțelege, că atâta timp cât tu nu poți să faci ceva la fel cu ce face altul, atunci de ce judeci, de ce iți dai cu părerea faţă de ceea ce acela face iar tu nu poți?! În cazul unei icoane „treiˮ vor fi cei care trebuie să conlucreze pentru a da viață acesteia, însă numai acea icoana care are rădăcini în cer va aduce roade și pe pământ. Niciodată o icoană, ca să fie canonică și bine primită de Dumnezeu, nu va prinde rădăcini într-o inimă împietrită de răutate, iar aceasta este valabil și pentru pictori, şi pentru ctitori şi pentru toată lumea. Astfel, primul dintre cei trei „coliturghisitoriˮ ce participă la nașterea unei icoane, care este o taină liturgică și un rod al rugăciunii, este harul Sf. Duh, ca Dătător de viață și Duh al adevărului. Al doilea este „mânaˮ Sa, adică pictorul bisericesc, ca teolog al imaginii, şi apoi este ctitorul, ca unul ce suportă jertfa pecuniară extrinsecă a acestui proces sfânt. Uneori pictorul poate fi și ctitor, dar niciodată nu poate lipsi harul Sf. Duh din acest proces divino-uman, El fiind primul Autor al unei icoane și al oricărui gând sau lucru bun, în cer sau pe pământ.

Pictorul Vasile Neguş