Zece lecții despre contracte iraționale și despre ne-contracte
(III)
Cum se face că „reușim” să devenim părți ale unor raporturi juridice fără acceptul nostru și fără a fi vorba de norme de drept public care să ne oblige și să ne supună (recte, legile de poliție, fiscalitatea, organizarea statală etc.)?
Cum sunt culese aceste informații atât de detaliate încât pot spune (aproape) totul despre noi și, mai ales, pot permite anticiparea cu precizie a gesturilor și a comportamentelor noastre contractuale viitoare sau eventuale (și nu numai…)?
În primul rând, colectarea se face prin intermediul urmelor pe care le lăsăm pe internet, denumite „cookies” (prăjiturele …), insecte informatice practic inevitabile ori de câte ori navigăm pe internet – de exemplu, pentru a citi o publicație sau pentru a face o comandă pe platformele de tranzacționare. Mult lăudata GDPR nu este decât o validare retroactivă a acestei practici ilegale a colecției de urme ale noastre pe internet, întrucât accesul la astfel de site-uri nu se poate face fără a da click pe butonul virtual „accept”, care te face automat „parte” a contractului pre-formulat denumit „terms and conditions”, iar alternative la platformele informatice și rețelele de socializare nu mai există.
Iritant este că toți acești colectori ilegitimi au creat adevărate labirinturi de click – uri, cu scopul de a determina apăsarea pe butonul „accept”. În caz de refuz sau de schimbare a opțiunilor presetate pentru a colecta cookies (umbrele noastre pe internet), algoritmul este setat suplimentar pentru a atrage atenția că anumite servicii devin deficitare, că anumite funcții sunt refuzate, că „serviciul” devine purtător de taxe etc.; în plus, „acceptul” este permanent sau măcar întins pe o durată lungă, în timp ce pentru variantele de refuz sau de schimbare a presetării este necesară de fiecare dată parcurgerea enervantului și îndelungatului proces de refuz/schimbare a presetării. Iritarea, pierderea răbdării, plictiseala, graba – toate duc într-un singur punct, „accept” – ul mult dorit. Este evident că această practică incorectă și abuzivă este o încălcare cu rea-credință, și nu o aplicare a GDPR. Iar acest așa-zis consimțâmânt implicit (sau forțat prin bullying) este imaginar, este o simulație care nu are nicio legătură cu formarea contractului.
Un studiu efectuat asupra unui număr de 543 de participanți selectați dintre cunoscătorii domeniului, a reliefat că 74% dintre ei au optat pentru varianta „quick join” a accesului, ceea ce înseamnă omisiunea de a citi toate amănuntele „termenilor și condițiilor”, prin saltul direct la pagina cu butonul „accept”; dintre cei 26% care au decis, totuși, să „răsfoiască” documentul, cei mai mulți au făcut-o pentru a găsi cât mai repede butonul „accept”; în mod normal, documentul ar fi necesitat 45 de minute pentru o înțelegere cât de cât comprehensivă, însă cei care s-au uitat la document au petrecut în medie 14 secunde cu „citirea” … Așadar, aproape nimeni nu citește aceste „terms and conditions”, fiind făcute să pară prolixe și, deci, intimidante. Dacă există curajoși care se încumetă să citească zecile de pagini de termeni juridici cvasi-inteligibili și de condiții întortocheate ale acestor cearșafuri digitale de documente, nimeni nu le poate influența natura sau conținutul. Nu există o opțiune, onest reliefată pe site, de a refuza – sunt publicații care, în caz de refuz al colectării de cookies, impun plata unor taxe sau abonamente descurajante drept condiții ale accesului la „conținut”. De aceea, aceste „terms and conditions” nu se pot numi contracte, ci necontracte*.
* Jonathan A. Obar, Anne Oeldorf – Hirsch, „The Biggest lie on the Internet: ignoring the privacy policies and Terms of Service Policies of social networking services”, apud Shoshana Zuboff, op.cit., p.236.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu