Viaţa Cuviosului Alipie, zugravul Pecerscăi
Cuviosul părintele nostru Alipie al Pecerscăi s-a arătat următor dumnezeiescului Evanghelist Luca, căci el slujea Domnului, Care ne-a făcut pe noi după chipul şi după asemănarea Sa. El închipuia pe icoane cu minune nu numai feţele sfinţilor, dar şi bunătatea acelora, în sufletul său. Pe lîngă aceasta s-a arătat şi doctor minunat, a cărui viaţă dreptcredincioasă s-a închipuit nouă astfel:
Fericitul Alipie a fost dat la învăţătura zugrăvirii icoanelor de către părinţii săi, în zilele binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi pe vremea egumeniei Cuviosului Nicon. El a fost dat după rînduiala lui Dumnezeu şi după sfătuirea Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, care s-au arătat la zece ani după moartea lor în Constantinopol, zugravilor greci, care au venit la împodobirea sfintei biserici Pecersca. Alipie a fost singur văzător al minunii despre care se scrie în povestirea cea pentru sfînta biserică Pecersca, cînd zugravii împodobeau cu aur altarul, icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit într-însul, apoi s-a luminat mai mult decît soarele; după aceasta un porumbel a zburat din gura ei, şi apoi a intrat în gura icoanei Mîntuitorului ce era sus. Încă de pe atunci fericitul Alipie, învăţîndu-se, ajuta meş-terilor săi şi toate le lua în mintea sa, căci lucrarea Preasfîntului Duh petrecea în acea sfîntă biserică a Pecerscăi.
Deci, zugravii sfîrşindu-şi lucrul lor şi împodobind cu chipuri sfînta biserică, Alipie s-a împodobit şi el cu îmbunătăţitul chip al rînduielii celei călugăreşti, de către cuviosul egumen Nicon. El a început a se deprinde cu duhovniceştile fapte bune ale sfinţilor, căci acum ştia bine închipuirea cea materialnică a feţei lor. Şi era aşa de meşter şi preaînţelept în lucrul său, încît şi din icoanele cele materialnice, cu darul lui Dumnezeu, putea să pună de faţă îmbu-nătăţitele chipuri duhovniceşti. El a învăţat meşteşugul zugrăvirii icoanelor, nu pentru adunare de bogăţii, ci pentru săvîrşirea faptelor bune; pentru că lucra sfintele icoane, pe cît era de trebuinţă tuturor, egumenului şi fraţilor, neluînd nimic pentru osteneala sa.
El mai ales îi ruga pe toţi ca, văzînd în vreo biserică icoane învechite, să-i spună lui; iar el, netrebuindu-i nici o plată pe pămînt, le împodobea prin lucrul mîinilor sale. Sau de nu avea cîndva să lucreze cuiva, atunci lua împrumut aur şi argint pentru trebuinţă; astfel că în ostenelile sale se îndeletnicea şi, cărora le era dator, le plătea cu icoane. Aceasta o făcea ca să nu fie fără lucru, ci să se asemene sfinţilor părinţi celor de demult, care la lucrul mîinilor se nevoiau de-a pururea, şi însuşi marele Apostol Pavel, care pentru sine zice: Că trebuinţei mele şi celor ce sînt cu mine, au slujit aceste mîini ale mele.
De i se întîmpla cîndva vreo dobîndă din lucrul mîinilor lui, atunci o împărţea în trei părţi: întîia parte o lăsa pentru nevoia icoanelor; a doua, pentru milostenia săracilor, iar a treia pentru, trebuinţa mînăstirească. Deci, astfel făcînd în toţi anii, nu se odihnea nici ziua, nici noaptea, pentru că noaptea se îndeletnicea în privegheri, în rugăciuni şi la închinăciuni, iar ziua se nevoia la lucrul mîinilor, cu toată smerenia, necîştigarea, curăţenia, răbda-rea, postul, dragostea şi dumnezeiasca gîndire. El niciodată nu se vedea fără lucru, nedeosebindu-se de soborul bisericesc.
Văzînd egumenul meşteşugul acestui cuvios zugrav atît de îmbunătăţit, căci era vrednic ca lîngă monahicescul chip cel îngeresc, să închipuiască în sine şi lucrarea chipului celui de o fiinţă, adică Iisus, Fiul lui Dumnezeu, preot după rînduiala lui Melchisedec, l-a ridicat pe el prin sîrguinţa sa la treapta preoţiei. Atunci cuviosul, punîndu-se în sfeşnic ca o făclie, sau mai bine zis ca un chip la locul înalt, a strălucit cu mai multă podoabă a faptelor bune monahiceşti şi preoţeşti, încît el s-a arătat nu monah simplu, ci făcător de minuni, dintre ale cărui faceri de minuni se cuvine a pomeni pe unele aici.
Un bogat oarecare din cetatea Kievului, fiind plin de lepră, a căutat ajutor de la doctori, de la vrăjitori şi de la oameni de altă credinţă, dar n-a folosit nimic; deci, mai mult rău şi-a făcut. Atunci unul din prieteni l-a îndemnat să meargă la Mînăstirea Pecersca şi să roage pe părinţii aceia să se roage pentru dînsul, dar el abia a voit. Cînd îl duseră acolo, egumenul a poruncit să-l adape cu apă din puţul Cuviosului Teodosie şi să-i spele capul şi faţa lui, şi îndată a scos puroi pentru necredinţa sa, încît toţi, de mirosul urît, au fugit de la dînsul; deci, s-a întors la casa sa, plîngînd şi tînguindu-se de ruşinea mirosului şi n-a ieşit multe zile la lumină, zicînd către prietenii săi: "Am acoperit ruşinea obrazului meu, m-am înstrăinat de fraţii mei şi nemernic m-am făcut fiilor maicii mele, căci nu am mers cu credinţă la cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie".
Deci, el în toate zilele aştepta moartea. Venindu-şi odată în sine, a gîndit să-şi mărturisească toate greşelile sale; de aceea a mers iarăşi la Mînăstirea Pecersca, la Cuviosul Alipie, şi s-a mărturisit înaintea lui. Iar cuviosul i-a zis lui: "Bine ai făcut, fiule, mărturisindu-ţi lui Dumnezeu păcatele tale înaintea nevredniciei mele, pentru că aşa şi proorocul mărturiseşte de sine, către Domnul, zicînd: Voi mărturisi fărădelegea mea Domnului, şi tu ai lăsat păgînătatea inimii mele. Apoi l-a învăţat pe el mult despre mîntuirea sufletului; deci, luînd vopsele pentru zugrăvirea icoanelor, i-a împodobit faţa lui, ungîndu-i bubele cele cu puroi; apoi, ducîndu-l în biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi i-a poruncit să se spele cu apa aceea cu care obişnuiesc preoţii a se spăla după împărtăşire. Deci, chiar acolo i-au căzut lui bubele şi îndată i s-a dat cea dintîi închipuire frumoasă a sănătăţii sale. Astfel s-a făcut de un chip, întru această facere de minuni, Cuviosul părintelui nostru Alipie cu Domnul Hristos, căci, precum Hristos a tămăduit pe cel lepros, i-a poruncit să se arate preotului şi să aducă dar pentru curăţia sa, tot astfel şi acest cuvios a poruncit bubosului său să se arate înaintea lui, fiind în rînduiala slujbei preoţeşti, şi să aducă darul acela de care proorocul grăieşte: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate cîte ce mi-a dat mie? Paharul mîntuirii voi lua şi numele Domnului voi chema!
Deci se pomeneşte aici şi acest dar: că strănepotul acestui bubos, pentru curăţia lui, a ferecat cu aur un chivot de la sfîntul prestol al bisericii Pecersca.
Cuviosul Alipie a mai fost iarăşi de un chip cu Hristos, care a tămăduit pe un orb din naştere; căci, precum Hristos a tămăduit pe acela, întîi ungîndu-i ochii cu tină, apoi poruncindu-i să se spele în scăldătoarea Siloamului, care se zice trimis, tot astfel şi acest cuvios, întîi a uns bubele leprosului său cu vopsele de zugrăvit icoane, apoi i-a poruncit să se spele cu apa cu care obişnuit se spală preoţii după împărtăşire. Deci, în acest fel l-a tămăduit de bubele cele întunecate, împreună încă şi de orbirea păcatelor, de a cărui grabnică tămăduire, toţi cei ce atunci veniseră împreună din cetate, s-au mirat foarte mult.
Deci, Cuviosul Alipie le-a zis lor: "Fraţilor, luaţi aminte la ceea ce se zice: Nimeni nu poate să slujească la doi domni. Acest om mai înainte se robise vrăjmaşului prin păcatele farmecelor, iar mai pe urmă venise la Dumnezeu, deznădăjduit de mîntuirea sa, după sfatul vrăjmaşului, necrezînd Domnului cel ce poate mîntui; pentru aceea mai multă stricăciune năvălise asupra lui. Pentru că Domnul a zis: Cereţi, şi vi se va da; dar nu aşa cu îndoială, ci cu credinţă. Iar acum, cînd acela s-a întors şi s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu de cele ce a făcut, ascultîndu-l eu şi Dumnezeu fiind bogat în milă, L-a tămăduit. Auzind oamenii acestea, s-au închinat şi s-au întors înapoi cu cel tămăduit, slăvind pe Dumnezeu şi pe cel ce l-a născut pe el. A slăvit pe Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi pe acest cuvios părinte, Alipie, ucenicul acelora, de care se zicea că într-adevăr este la noi un nou Elisei, care l-a tămăduit de lepră, ca pe Neeman Sirianul.
A mai fost încă şi un alt oarecare bărbat iubitor de Hristos, tot din aceeaşi cetate a Kievului, care a zidit o biserică, şi a voit să facă şapte icoane mari pentru împodobirea ei. Atunci a dat argint şi scînduri pentru icoane la doi monahi, ştiutori ai Mînăstirii Pecersca, rugîndu-i ca pentru zugrăvire să întrebe pe Alipie. Acei monahi n-au spus nimic lui Alipie, iar argintul l-au oprit pentru ei. Trecînd cîtăva vreme, a trimis omul acela la monahi, să afle dacă îi sînt icoanele zugrăvite. Iar ei au răspuns: "Lui Alipie îi trebuie mult argint". Şi iar au luat argintul trimis de om, pe care, de asemenea, l-au oprit. Apoi, fiind singuri fără de ruşine, au vorbit cuvinte nedrepte asupra sfîntului, către omul acela, zicînd că: "Îi mai trebuie încă pe atît pe cît a luat". Iar omul iubitor de Hristos, a dat a treia oară, zicînd: "Voiesc din mîinile lui numai rugăciune şi binecuvîntare". Dar fericitul Alipie nu ştia nimic de ceea ce fac acei monahi.
După aceasta, omul iar a trimis, vrînd să ştie cu adevărat dacă îi sînt icoanele zugrăvite sau nu. Monahii, nemaiştiind ce să răspundă, au zis: "Alipie a luat argintul tău în trei rînduri şi acum nu vrea să zugrăvească icoanele". Pentru aceea, acel om iubitor de Hristos, a mers cu mulţi tovarăşi în Mînăstirea Pecersca la Cuviosul egumen Nicon, şi i-a spus pricina mîhnirii sale. Chemînd pe Alipie, i-a zis: "Frate, de ce ai făcut acestui fiu al nostru o nedreptate ca aceasta, că te-a rugat de multe ori, dîndu-ţi cît ai voit, iar tu, făgăduindu-te şi luînd mult argint, nu-i zugrăveşti icoanele, pe cînd uneori le faci în dar?"
Răspuns-a Alipie: "Cinstite părinte, ştii sfinţia ta că niciodată nu m-am lenevit în acest lucru, dar acum nu ştiu despre ce-mi vorbeşti!" Egumenul iarăşi a zis: "Ai luat trei preţuri pentru şapte icoane, şi nici pînă acum nu le-ai zugrăvit". Deci, spre mustrarea sfîntului, a trimis să aducă îndată scîndurile acelor icoane, care înainte de acea noapte se văzuseră nezugrăvite într-o cămară mînăstirească. Asemenea a poruncit să cheme şi pe acei monahi, prin care acel om trimitea sfîntului argintul. Deci, venind trimişii au adus icoanele zugrăvite cu meşteşug, punîndu-le înaintea egumenului şi a celor ce erau cu el. Atunci toţi s-au mirat şi, înspăimîntîndu-se cu cutremur, au căzut cu faţa la pămînt şi s-au închinat acelor chipuri nefăcute de mînă al Domnului, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor Săi.
Venind după aceasta şi cei doi monahi care minţiseră împotriva lui Alipie, şi neştiind de minunea ce se făcuse, au început a se certa cu sfîntul, zicîndu-i: "Trei preţuri ai luat, iar icoanele nu le zugrăveşti". Auzind cei ce erau acolo de această năpastă, le-a arătat icoanele, zicîndu-le: "Iată, icoanele s-au zugrăvit de Dumnezeu Însuşi, Care mărturiseşte nerăutatea lui Alipie".
Văzîndu-le ei s-au spăimîntat de această minune. Atunci egumenul, văzînd furtişagul şi minciuna lor, i-a izgonit din mî-năstire, şi au căzut din toate lucrurile lor. Însă nici aşa nu şi-au lăsat răutatea, ci grăiau hule împotriva Cuviosului Alipie şi spuneau oamenilor în cetate: "Noi singuri am zugrăvit acele icoane, iar stăpînul lor nevrînd să ne dea plata, ne-am lipsit de tocmeală; şi iată, a gîndit şi a minţit că acele icoane s-au zugrăvit de Dumnezeu, şi au îndreptăţit pe Alipie". Astfel a orbit poporul ce alerga la privirea icoanelor şi la închinarea lor. Deşi acei oameni au crezut atunci acelor monahi ce cleveteau pe Cuviosul Alipie, Dumnezeu, Care preamăreşte pe sfinţii Săi, precum singur a zis în Evanghelie: Nu poate cetatea să se ascundă stînd deasupra muntelui, nici aprind făclia şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor, - n-a tăinuit îmbunătăţitele nevoinţe ale acestui cuvios bărbat, pentru că vestea a ajuns la domnul Vladimir Monomahul, adică despre minunea ce s-a făcut.
Această minune s-a adeverit însă şi mai mult, pentru că, oarecînd, prin voinţa lui Dumnezeu, luînd foc toată cetatea Kievului, a ars şi biserica ce avea acele icoane; dar după foc s-au găsit acele şapte icoane întregi şi nevătămate. Auzind voievodul de acest lucru, a mers singur să vadă minunea ce se făcuse. Văzînd icoanele ce rămăseseră, a auzit cu încredinţare despre ele cum s-au zugrăvit într-o noapte, cu voia lui Dumnezeu, cel ce a izbăvit de năpaste pe Cuviosul Alipie. Atunci voievodul Vladimir Monomahul a preamărit pe Dumnezeu, Făcătorul tuturor, care a făcut atîtea minuni, pentru faptele bune ale Cuviosului Alipie, şi, luînd una din acele icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a trimis-o în cetatea Rostovului, în biserica cea de piatră zidită de dînsul. S-a întîmplat odinioară de a căzut şi acea biserică din Rostov, însă acea icoană a rămas nevătămată. Atunci a dus-o în biserica de lemn, care după o vreme a ars de foc, dar icoana a rămas iarăşi nevătămată, neavînd nici o stricăciune de foc. Toate acestea închipuiau îmbunătăţita viaţă a Cuviosului părintelui nostru Alipie, pentru care acele icoane s-au zugrăvit fără de mînă.
Acum să venim şi la minunea ce se povesteşte de sfîrşitul sfîntului, anume, cum acest făcător de minuni şi meşter zugrav a trecut de la această viaţă vremelnică. Un dreptcredincios i-a dat Cuviosului părinte Alipie o icoană, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca s-o zugrăvească, rugîndu-l s-o gătească de praznicul Adormirii. După cîteva zile cuviosul s-a îmbolnăvit, şi se apropia de sfîrşitul său; astfel că icoana era nezugrăvită. Din această pricină, omul acela se supăra şi se mîhnea asupra sfîntului. Dar Alipie îi zicea: "Fiule, nu te supăra venind la mine, ci aruncă-ţi spre Domnul grija ta, căci El va face cum va voi, adică icoana, la al său praznic va sta la locul ei". Deci, omul, crezînd cuvintelor cuviosului, s-a dus bucurîndu-se la casa sa. Apoi, venind iarăşi la Vecernia praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi văzîndu-şi icoana nezugrăvită şi pe Cuviosul Alipie mai bolnav, îl defăima, zicîndu-i: "De ce nu mi-ai spus de slăbiciunea ta, că aş fi dat altuia să-mi zugrăvească icoana, ca praznicul să-mi fie luminos şi cinstit, dar acum, iată că m-ai ruşinat". Cuviosul a răspuns cu blîndeţe: "O, fiule, n-am făcut aceasta din lenevire, însă Dumnezeu poate ca icoana Maicii Sale să o zugrăvească cu un cuvînt, pentru că eu acum mă duc din lumea aceasta, precum mi-a arătat mie Domnul, iar pe tine nu te voi lăsa întristat". Auzind aceasta, omul acela a plecat foarte întristat.
Îndată după plecarea acelui om, a intrat un tînăr luminos la Cuviosul Alipie şi a început a zugrăvi acea icoană; iar Alipie, socotind că stăpînul icoanei s-a supărat pe dînsul, a trimis alt zugrav. La început i se părea că acela este un om, dar graba şi frumuseţea lucrului îl arăta pe el că este înger, căci uneori punea aur pe icoană, iar alteori freca pe piatră felurite vopsele şi cu acelea zugrăvea; astfel, în trei ceasuri a zugrăvit o icoană foarte frumoasă. După aceea a zis către cuvios: "Părinte, lipseşte ceva de aici sau am greşit în ceva?" Cuviosul i-a răspuns: "Bine ai făcut-o, Dumnezeu ţi-a ajutat să o zugrăveşti cu aşa frumoasă podoabă, şi singur El a lucrat aceasta prin tine". Apoi, sosind seara, zugravul acela s-a făcut nevăzut cu icoana.
Deci, stăpînul icoanei, de mare mîhnire, toată noaptea a petrecut-o fără somn, că nu avea icoana gata pentru praznic, numindu-se pe sine nevrednic şi păcătos de un dar ca acesta. Sculîndu-se, s-a dus la biserică să plîngă a sa greşeală; dar, deschizînd uşa bisericii, a văzut icoana la locul său, strălucind foarte mult. Atunci a căzut de frică, socotind că o nălucire i s-a arătat lui; apoi, arătîndu-se puţin şi privind, a cunoscut că este icoana lui, şi de aceea, fiind în cutremur şi spaimă mare, şi-a adus aminte de cuvintele Cuviosului Alipie, care îi zisese că icoana îi va fi gata la praznicul său. Deci, alergînd, a deşteptat pe casnicii săi, şi îndată au mers cu bucurie în biserică după dînsul, cu lumînări şi cu tămîieri.
Văzînd ei icoana că strălucea ca soarele, au căzut cu feţele la pămînt, i s-au închinat ei şi au sărutat-o cu toată veselia sufletului. După aceasta, acel om dreptcredincios s-a dus la egumen şi a început a-i spune şi lui minunea ce se făcuse cu acea icoană. Apoi au mers împreună la Cuviosul Alipie şi l-au văzut pe el ducîndu-se din lumea aceasta. Însă l-a întrebat egumenul: "Părinte, cum şi de cine s-a zugrăvit icoana omului acesta?" Iar spunîndu-le lor toate cele ce a văzut, a zis: "Îngerul a zugrăvit-o şi iată-l şi acum stă de faţă, vrînd să mă ia pe mine". Acestea zicîndu-le, şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, în 17 zile ale lunii august. Fraţii, îngrijindu-i trupul, l-au pus în biserică, şi făcînd deasupra lui cîntarea cea obişnuită, l-au pus în peştera Cuviosului Antonie.
Astfel, acest sfînt zugrav şi făcător de minuni, a împodobit cerul şi pămîntul, suindu-se acolo cu sufletul său cel îmbunătăţit, iar aici fiind cu trupul, în cinstea lui Dumnezeu Tatăl, începătorul zugravilor, Care a zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră. Asemenea şi a chipului Ipostasului său, lui Dumnezeu Fiul, Care cu chipul s-a aflat ca omul, împreună cu a Sfîntului Duh, Care s-a coborît în chipul limbilor de foc, prin Care, deofiinţă fiind, să ne fie şi nouă, ca, împreună cu părintele nostru Alipie, să-l lăudăm în vecii vecilor. Amin.
Notă - În această zi mai facem pomenirea sfinţilor mucenici Straton, Filip, Evtihian şi Kiprian, care în Nicomidia au fost aruncaţi fiarelor spre mîncare, pentru Hristos, dar ele nu s-au atins de dînşii. Ei s-au sfîrşit aruncîndu-se în foc.
În Prolog sînt puşi în această zi şi sfinţii mucenici Pavel şi Iuliana. Pomenirea acestora a fost pus în ziua de 4 martie. Tot acolo este pus pe larg şi pătimirea lor; deci cel ce va voi să ştie mai mult, să citească despre această zi.
Tot în Prolog mai sînt puşi în această zi şi sfinţii mucenici Tirst şi Levchie, cu soţiile lor. Aceştia se pare că sînt aceia de la 14 decembrie; acolo găsiţi ceva despre pătimirea lor pe larg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu