Pătimirea Sfinţilor Mucenici Evlampie şi Evlampia (10 octombrie)

Icoana 

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Evlampie şi Evlampia

(10 octombrie)

În vremea împărăţiei lui Maximilian, fiind mare prigoană asupra creştinilor, mulţi dintre credincioşi, lăsîndu-şi casele, de frica prigonitorilor se ascundeau prin munţi, prin peşteri şi prin pustietăţi. În acea vreme, un tînăr de neam nobil, care îşi avea moşia în ţinutul Nicomidiei, anume Evlampie, creştin cu credinţa şi cu faptele, ascunzîndu-se împreună cu alţi creştini, a fost trimis de aceştia în cetate ca să cumpere pîine şi în ascuns să le-o aducă în pustie. Ajungînd el în Nicomidia, a văzut deasupra porţilor cetăţii o poruncă împărătească scrisă pe hîrtie privitoare la uciderea creştinilor. Evlampie a citit-o şi a rîs de o aşa nebunie a necuratului împărat, care s-a înarmat nu spre vrăjmaşi, ci spre cei nevinovaţi, încît singur aduce la pustiire împărăţia sa, ucigînd mulţime de popor creştinesc. Şi îndată închinătorii la idoli l-au prins pe fericitul Evlampie, l-au legat şi apoi l-au dus la nedreapta judecată. Iar judecătorul cel fără de lege, văzîndu-l pe Evlampie tînăr şi frumos la faţă, mai întîi l-a amăgit cu cuvinte viclene ca să se închine idolilor, zicîndu-i: "Însăşi faţa ta te arată că nu faci parte dintre oamenii cei proşti, ci că eşti de neam nobil şi cinstit. Deci să nu doreşti, frumosule tînăr, ca în deşert să pierzi un chip aşa de frumos ca acesta şi să aduci întru necinste neamul tău cel bun, ci îngrijeşte-te ca mai bine să-ţi înmulţeşti slava şi cinstea ta şi a întregului tău neam, pentru că de vei asculta porunca împărătească şi de te vei închina împreună cu noi zeilor, apoi vei fi cinstit şi slăvit de noi toţi, iar de la împărat vei primi daruri şi la o înaltă dregătorie te va ridica şi vei petrece în fericire zilele tale. Ascultă-mă, dar, pe mine, care te sfătuiesc de bine şi în acelaşi gînd să fii cu noi. Iată, deschise îţi sînt capiştile, înainte îţi stau mulţime de zei, altarele sînt pline de jertfe şi toţi se veselesc de zei, închinîndu-se lor. Deci, intră şi tu şi te închină zeilor, ca şi tu să afli multe bunătăţi şi pe noi să ne umpli de veselie, iar pe zei îi vei avea întotdeauna milostivi".

Sfîntul Evlampie, umplîndu-se de Duh Sfînt, a răspuns vicleanului judecător, zicînd: "Inima ta este plină de înşelăciune şi pe buzele tale sînt cuvinte viclene; deşarte şi mincinoase sînt toate făgăduinţele tale. Nu mă vei amăgi pe mine, înşelătorule, şi cu acestea nu mă vei întoarce de la Hristosul meu. O! de ai voi tu să asculţi cuvintele mele cele nemincinoase şi sfatul meu cel neviclean şi de ai cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat pe care eu îl cinstesc şi mă închin Lui, eu ţi-aş fi făgăduit de la Dînsul, nu cinste şi mărire nevrednică, vremelnică şi deşartă, ci vrednică şi adevărată, precum şi daruri şi bogăţii pe care nici tu, nici împăratul tău, nici toată lumea nu le are acum. Dar de vreme ce eşti surd ca o aspidă şi nu asculţi pe acela care îţi grăieşte cuvinte folositoare, de aceea vei moşteni partea zeilor tăi în gheena focului, iar pentru aducerea necuratelor jertfe tu însuţi vei fi jertfă viermilor celor neadormiţi. Iar eu jertfesc jertfă de laudă, nu diavolilor, ci Dumnezeului meu şi voi da Celui Prea Înalt rugăciunile mele".

Judecătorul, auzind acestea, a început a-l îngrozi cu chinurile. Însă fără teamă el se arăta gata la toate muncile pentru Iisus Hristos, Domnul său. Atunci judecătorul a poruncit ca să fie dezbrăcat, întins la pămînt şi bătut cu vine. Şi fiind bătut sfîntul fără cruţare, a răbdat multă vreme cu bărbăţie şi deşi avea mare durere din cauza loviturilor ce i se dădeau, arăta ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere, cu aşa de mare bărbăţie suporta chinurile. Iar schingiuitorul, văzînd răbdarea lui, s-a pornit cu şi mai crudă mînie împotriva lui şi a poruncit să fie spînzurat pe un lemn şi să-i strujească trupul cu unelte de fier. Şi era atît de rănit mucenicul, încît se vedeau şi oasele prin rănile lui cele adînci. Iar după acele chinuri mucenicul zăcea pe pămînt, rănit şi însîngerat tot, încît tot trupul lui era o rană; şi nici nu s-au sfîrşit durerile, căci alt chin a scornit judecătorul asupra lui: a poruncit ca să-i lege şi să-i strîngă tare degetele de la mîini şi de la picioare cu nişte curele subţiri, chinuri pe care mucenicul le răbda cu multă durere încît încheieturile degetelor se desfăceau din alcătuirile lor.

Nici cu aceasta nu s-a potolit mînia schingiuitorului, ci a mai adăugat încă şi alte chinuri, pentru că a poruncit să fie înroşit în foc un pat de fier şi pe acel pat să fie întins sfîntul, ca astfel, rămăşiţa trupului său să se topească ca ceara în văpaia focului. Şi fiind înroşit în foc acel pat, Sfîntul Evlampie şi-a făcut semnul crucii şi s-a culcat pe acel pat ca pe un aşternut moale şi trupul lui se frigea şi se topea ca nişte carne de mîncare şi era gata să moară într-un chin ca acela - pentru că nu mai era cu putinţă ca trupul să rămînă viu în acel foc - însă Atotputernicul Dumnezeu îl ţinea viu pe robul Său şi stătea sufletul în el mai presus de fire, ca astfel puterea lui Dumnezeu să strălucească desăvîrşit şi răbdarea mucenicului să fie văzută de toţi.

Cînd aşteptau toţi ca Evlampie să adoarmă cu somnul morţii pe acel pat înroşit, îndată sfîntul a simţit în el o putere şi, sculîndu- se de pe pat, umbla sănătos ca şi cum n-ar fi fost chinuit. Şi crezînd din tot sufletul în Domnul Dumnezeul său, s-a prefăcut ca şi cum s-ar învoi cu necredinţa păgînilor. Pentru aceea îl duseră cu cinste în capiştea idolească şi toţi se bucurau împreună cu judecătorul, părîndu-le că Evlampie s-a depărtat de Hristos şi vrea să se închine la idolii lor. Mulţime de popor, urmîndu-l, mergeau la capişte, iar sfîntul se ruga în sine cu tot dinadinsul lui Dumnezeu şi către Iisus Hristos să arate puterea Sa, să lumineze pe poporul cel orbit şi să se preamărească numele Său cel Sfînt. Şi cînd a intrat în capişte l-a văzut pe idolul Marte, cel mai mare şi mai frumos dintre idoli şi apropiindu-se de acela a zis: "Cu numele Domnului meu Iisus Hristos îţi poruncesc, idole mut şi neînsufleţit, să cazi la pămînt şi să te faci praf". Şi acestea zicîndu-le sfîntul, îndată idolul a căzut cu zgomot mare şi s-a sfărîmat în bucăţi. Acest lucru văzîndu-l oamenii, au strigat: "Dumnezeul creştinilor este mare şi puternic". Apoi, mulţi oameni din acel popor au crezut în Hristos, iar judecătorul s-a pornit cu şi mai mare mînie împotriva lui Evlampie şi, luîndu-l, l-a supus iarăşi la chinuri.

Auzind acestea sora lui, care se numea Evlampia, cum că fratele ei Evlampie pătimeşte chinuri pentru Hristos, a alergat degrabă acolo şi stînd în mijloc, cu mare glas a zis către fratele ei: "Oare nu o maică ne-a născut pe noi? Oare nu acelaşi piept ne-a hrănit pe noi? Şi nu sîntem amîndoi învăţaţi a crede în Unul Dumnezeu? Deci, pentru ce tu, pătimind pentru Hristos, mă lipseşti pe mine de aceeaşi cinste? Pentru ce nu mi-ai spus şi mie, ca de la început să sufăr împreună cu tine toate chinurile? Pentru că şi eu vreau să mor pentru Domnul meu ca şi tine, ca să ştie toţi schingiuitorii că sînt creştină şi sînt gata să mor pentru Hristos". Iar către judecător a zis: "Ascultă-mă, judecătorule, ca să ştii cine sînt: sînt roaba lui Hristos. El este viaţa mea şi bucuria sufletului meu. Pe El îl iubesc şi Lui voiesc să-i fiu jertfită; deci pregăteşte foc, adu fiare, pune roatele cele de chinuri, ascute săbiile şi scorneşte orice chinuri voieşti şi chinuieşte-mă pe mine pentru Hristosul meu, căci sînt gata să le rabd pe toate, la fel cum a răbdat şi iubitul meu frate, Evlampie".

Atunci călăul judecător auzind acestea, a poruncit ca sfînta să fie bătută peste obraz. Şi au bătut-o aşa multă vreme, încît frumuseţea feţei sale s-a schimbat şi îi curgea sînge din nas şi din gură. Iar Sfîntul Evlampie o întărea pe sora sa cu cuvinte de mîngîiere, zicînd: "Nu te teme, soro, de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide". Apoi, după porunca călăului, a fost pregătită o căldare cu apă fiartă, ca să fie aruncaţi amîndoi, Evlampie şi Evlampia. Şi cînd voiau să-i arunce, Evlampie, grăbindu-se, a intrat singur în căldare, iar Evlampia, ca o copilă tînără, a început a se cam înfricoşa. Şi fratele ei, văzînd-o că se îndoia, o chema la sine, în căldarea care fierbea, zicîndu-i: "Nu te teme, soro, îndrăzneşte de intră aici, căci precum mă vezi pe mine nevătămat şi nesimţind nici o durere, aşa şi tu, numai de te vei atinge de căldarea aceasta arzătoare şi îndată vei simţi ajutorul lui Dumnezeu şi vei rămîne nevătămată".

Sfînta, auzind acestea, a intrat degrabă alături de fratele ei în căldare şi îndată s-a stins puterea focului şi căldarea s-a răcit, iar sfinţii, rămînînd nevătămaţi, cîntau şi îl slăveau pe Dumnezeu. Poporul, văzînd şi această minune, două sute de bărbaţi au crezut în Hristos, care, mărturisindu-se că sînt creştini, au murit ucişi cu sabia de mîinile nelegiuiţilor închinători de idoli. Iar judecătorul cel fără de lege a poruncit să-i scoată ochii Sfîntului Evlampie iar Sfînta Evlampia să fie spînzurată de păr şi să fie bătută. Si ea, răbdînd, zicea: "Mulţumesc Ţie, Dumnezeule, Ziditorul meu, că m-ai învrednicit pe mine, roaba Ta, să pătimesc pentru Sfîntul numele Tău". Apoi judecătorul a poruncit să fie încins foarte tare un cuptor şi să fie aruncaţi sfinţii în acel cuptor. După ce au ars cuptorul, Sfîntul Evlampie, fiind orb, a fost dus de mînă de către ostaşi şi a fost aruncat acolo. Pe Sfînta Evlampia nu trebuia s-o ducă cineva şi s-o arunce acolo, ci a mers singură cu bucurie şi degrabă a intrat ca într-o cameră în acel cuptor înfierbîntat. Însă nici acolo sfinţii n-au fost vătămaţi, pentru că focul s-a schimbat în răcoare, iar ei, umblînd prin mijlocul văpăii, glăsuiau cîntarea celor trei tineri din Babilon şi binecuvîntau pe Dumnezeu.

Judecătorul, neştiind ce să mai facă cu dînşii, a hotărît să fie tăiaţi de sabie. Legîndu-le mîinile la spate ostaşii i-au dus departe, iar cînd au ajuns la locul de pedeapsă, Sfîntul Evlampie şi-a pus sub sabie cinstitul său cap şi ostaşii l-au tăiat, iar Sfînta Evlampia, mai înainte de a fi ucisă şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, iar ostaşii văzînd-o moartă nu i-au mai tăiat capul. Şi aşa Sfîntul Evlampie, împreună cu sora lui Evlampia, sfîrşidu-şi nevoinţa muceniciei, au mers împreună la purtătorul de nevoinţă Hristos, ca să ia de la El cununa despărţirii. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicească şi pe noi împărăţiei Sale Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi mărirea în veci. Amin.

Viețile Sfinților pe luna Octombrie 

Sfinții Mucenici Monahi din Mânăstirea Zografu (+1283)

 

După ce împăratul Mihail Paleologul a semnat nelegiuita unire cu Roma de la Lyons, ca să poată obţine sprijin militar din Occident împotriva bulgarilor şi sîrbilor, monahii din Sfîntul Munte au trimis împăratului scrisoare prin care înfierau această unire eretică şi îl rugau pe împărat să se lepede şi el de ea, şi să se întoarcă la ortodoxie. Papa a trimis o armată întreagă în ajutorul împăratului. 

Latinii [romano-catolicii] au intrat în Sfîntul Munte şi au comis atrocităţi mai barbare şi mai bestiale decît cele comise de turci de-a lungul a cinci sute de ani.

După ce i-au spînzurat pe toţi Părinţii din Protaton [Sinaxa Sfîntului Munte, forul conducător al Athosului] şi au omorît mulţime de monahi din Mînăstirile Vatopedi, Ivirul, şi altele, ei s-au repezit cu sălbăticie diavolească şi ucigaşă auspra Mînăstirii Zografu. Fericitul Egumen Toma a sfătuit obştea ca oricine dintre ei doreşte să scape cu viaţă, să iasă din Mînăstire şi să se ascundă, iar cei care vor să moară de moarte mucenicească, să rămînă. Astfel, în mînăstire au rămas douăzeci şi şase de bărbaţi: Egumenul, douăzeci şi unu de monahi şi patru mireni, lucrători cu mîinile la mînăstire. 

Ei cu toţii s-au închis în turnul mînăstirii. Latinii au năvălit înăuntru şi au dat foc turnului. Astfel şi-au aflat mucenicească moarte prin foc cei douăzeci şi şase de monahi eroi, mărturisitori ai lui Hristos. În timp ce turnul ardea în vîlvătaia focului, cei dinăuntru cîntau sfinţii psalmi ai lui David şi Imnul Acatist către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria. Ei şi-au dat sfintele lor suflete în Mîna lui Dumnezeu în zece zile ale lunii octombrie, din anul 1283. În luna decembrie a aceluiaşi an a murit în mizerie împăratul Mihail Paleologul cel lipsit de onoare şi de cinste, pe cînd Regele Milutin al Sîrbilor s-a ridicat împotriva lui, şi ca apărător al ortodoxiei.

Părintele Macarie - Mănăstirea Oituz Exercițiu de unitate prin credință

 

Sfântă Cuvioasă Parascheva, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Exercițiu de unitate prin credință:

1. Aprinde în fiecare seară o lumânare la fereastra ta.

2. Așează alături de lumânare icoana Sfintei Cuvioase Parascheva.

3. Fă o Sfântă Cruce.

4. Roagă-te Sfintei Cuvioase Parascheva.

Să umplem casele inimilor noastre de lumină și rugăciune!

Părintele Macarie - Mănăstirea Oituz

Dreptul Avraam, Strămoșul nostru, și nepotul său, Lot (XII î.Hr.)

 Pomenirea Drepților: Avraam şi Lot, nepotul său (secolul al XII-lea î. d. Hr.)

Avraam s-a nascut prin secolul al doisprezecelea inainte de Hristos la Ur, in tinutul caldeenilor. Se tragea din neamul lui Sem si era casatorit cu Sarah, ramasa fara copii. Dumnezeu il alese pe Avraam pentru a face din el parintele poporului sau. Ii spuse : "Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului" (Facere 12, 1-3). Avraam se incredinta cuvintelor Domnului si fara sa se uite in urma, isi lua pe femeia lui Sarah, pe nepotul sau Lot, avutiile si slugile sale si se duse tot inainte, catre tinutul Canaan. In schimbul credintei sale, Dumnezeu ii promise lui Avraam sa faca un legamint vesnic intre El si urmasii sai, legamint ce avea sa fie simbolizat in taierea imprejur a oricarui nascut de parte barbateasca din descendenta lui Avraam. Ca prim semn al favorurilor sale, Domnul ii dadu un fiu lui Sarah cea sterila, chiar daca si ea si barbatul ei erau foarte inaintati in virsta. Isaac deveni astfel semnul bunavointei lui Dumnezeu si simbolul viitorului Mesia, Hristos, care trebuia sa vina pentru a duce la bun sfirsit si la perfectiune promisiunile facute de Dumnezeu Sfintului Patriarh. Avraam muri intr-o batrinete fericita la virsta de o suta saptezeci si cinci de ani. Fu ingropat in pamintul din Canaan, pe ogorul pe care il cumparase ca sa ii faca mormint lui Sarah.

Cind Lot intra cu Avraam in tinutul Canaan, puse stapinire pe paminturile bogate si fertile din cimpia Iordanului si se instala in Sodoma. Dar locuitorii tinutului erau in acea vreme afundati in viciu si perversiuni. Ei atrasera minia Domnului, care hotari sa distruga orasul. Trimise totusi doi Ingeri ca sa-l vesteasca pe Lot si sa ii porunceasca sa fuga de acolo, el si ai sai. Ii spusera : "Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!" (Geneza 19 :17). In momentul in care Lot se indeparta, Dumnezeu facu sa ploua peste Sodoma si Gomora pucioasa si foc, si pacatosii murira in chinurile pe care li le pregateste pentru vesnicia in iad. Dar femeia lui Lot nu asculta porunca Domnului si se intoarse pentru a se uita in urma. Fu dintr-odata schimbata intr-o statuie de sare, sa fie de invatatura pentru generatiile ce aveau sa urmeze ca trebuie sa urmeze chemarea Domnului fara nici o privire pentru lumea si obiceiurile din care El ne-a scos.

Lot si Avraam sint praznuiti si cu ceilalti Stramosi ai lui Hristos, in duminica dinaintea Craciunului.

Pomenirea Sfîntului Apostol Iacob al lui Alfeu (9 octombrie)

 

Pomenirea Sfîntului Apostol Iacob al lui Alfeu

(9 octombrie)

Sfîntul Apostol Iacob era fiul lui Alfeu şi fratele lui Matei, vameşul şi evanghelistul. Cînd Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia cu trupul pe pămînt şi alegea pentru vrednicia apostolească pe oamenii cei fără de răutate şi drepţi, ca să-i trimită la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, atunci l-a ales pe acest Iacob şi ca pe un vrednic l-a numărat în ceata apostolească. Iar Iacob a fost dintre cei doisprezece apostoli, însuşi văzător şi ucenic al lui Hristos, propovăduitor al Tainelor şi următor paşilor Lui şi împreună cu ceilalţi Apostoli, primind Sfîntul Duh care s-a pogorît asupra lor în limbi de foc, a mers la diferite neamuri şi popoare ca să propovăduiască pe Hristos, să povăţuiască şi să-i aducă pe cei rătăciţi la calea mîntuirii.

Aprinzîndu-se cu rîvna cea dumnezeiască, ca focul a ars spinii necredinţei, a sfărîmat idolii şi le-a risipit capiştile, a tămăduit multe boli şi a gonit din oameni duhurile necurate şi viclene şi a adus Domnului nostru Iisus Hristos mulţime de popor, de la care şi-a cîştigat numele cel nou: sămînţa dumnezeiască, căci semănînd în inimile oamenilor cuvîntul dumnezeiesc a sădit şi a sporit dreapta credinţă; pentru aceasta s-a numit "sămînţa dumnezeiască". Şi înconjurînd multe ţări, a semănat sămînţa cea cerească şi, adunînd spicele mîntuirii omeneşti, a sfîrşit alergarea sa pe urma lui Hristos, pentru că s-a făcut următor al patimilor Lui, şi fiind pironit pe cruce şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Şi această "dumnezeiască sămînţă" - adică Sfîntul Iacob - a fost adunată cu roduri însutite în cereasca jitniţă unde, săturîndu-se însuşi de vederea feţei lui Dumnezeu, şi nouă ne mijloceşte aceeaşi săturare cu rugăciunile sale.

Viețile Sfinților pe luna Octombrie

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Sfînta Preacuvioasa Maica noastră Parascheva ( 14 octombrie )

 

Predică la Sfînta Preacuvioasa Maica noastră Parascheva
( 14 octombrie )

Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi Biserica Ortodoxă face prăznuirea Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva, care a strălucit în lume cu viaţa sa sfîntă, faptele cele bune, fiind împodobită de Dumnezeu ocrotitoare a Moldovei. Pentru nevoinţa şi petrecerea sa fără de prihană a binevoit Dumnezeu să o proslăvească pe pămînt cu faceri de minuni şi să o pună ca o făclie mult luminoasă în sfeşnicul Bisericii Sale spre a lumina pe toţi şi a fi rugătoare, ajutătoare şi mîngîiere tuturor celor ce aleargă la dînsa cu credinţă.

Sfînta Cuvioasa Maica noastră Parascheva s-a născut în pămîntul Traciei, aproape de cetatea Calicratia, într-un sat ce se chema Epivat, din părinţi macedo-români dreptcredincioşi, care umblau neabătuţi în toate poruncile lui Dumnezeu, împodobindu-şi viaţa lor cu milostenii şi cu faceri de bine. Părinţii fericitei Parascheva au dat celor doi copii ai lor o creştere cu totul aleasă, deprinzîndu-i dragostea de Dumnezeu şi mila pentru oameni. Apoi părinţii ei, trecînd în cereştile locaşuri, au lăsat pe Parascheva moştenitoarea casei împreună cu fratele său Eftimie, care mai tîrziu a fost Episcop al Maditiei şi multe şi preaslăvite minuni a făcut acolo, atît în viaţa sa, cît şi după moarte.

După moartea părinţilor ei, fericita Parascheva a început o viaţă de aspră nevoinţă în rugăciune, post şi milostenii, păşind pe calea cea sfîntă care duce la împărăţia lui Dumnezeu. Apoi, aprinzîndu-se de rîvnă pentru cele cereşti nu a voit să vieţuiască mai mult în lumea cea plină de tulburări. Deci, părăsind toată grija pămîntească s-a dus la o mănăstire de călugăriţe din pustiul Iordanului şi acolo petrecea viaţă îngerească, urmînd văzătorului de Dumnezeu Ilie şi lui Ioan Botezătorul, mîncînd numai verdeţuri şi din acelea foarte puţine. Apoi se chinuia de frig şi de arşiţă şi căuta cu ochii minţii sale numai la Cel ce poate a mîntui de împuţinarea sufletului pe cei smeriţi cu inima. Dar cine va putea spune izvorul lacrimilor Cuvioasei Parascheva şi suspinele ei cele neîncetate? Sau ostenelile şi privegherile de toată noaptea, ispitele de la diavoli şi metaniile ei cine le va povesti, decît Unul Dumnezeu, care ştie şi vede toate?

Ea nu mai purta grijă de cele pămînteşti, ci numai de cele sufleteşti şi de ceasul judecăţii ce va să fie. Ca mireasă a lui Hristos neîncetat se pregătea să iasă întru întîmpinarea mirelui iubit, zicînd: "Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine Te caută inima mea". Apoi cugeta şi la cuvintele din Cîntarea Cîntărilor: "Spune-mi mie pe cine l-a iubit sufletul meu?"; gîndul ei era numai la cele de sus, adică, cum îşi va împodobi candela sa şi cum va ieşi cu fecioarele cele înţelepte întru întîmpinarea Mirelui şi va auzi glasul cel dulce al Lui şi se va îndulci de vederea frumuseţii Lui. Alteori, pe cînd se ruga, zicea: "Cînd voi veni şi mă voi arăta înaintea feţei lui Dumnezeu?"

Aşa vieţuind ea în pustie, vicleanul diavol zavistuia bunătăţile ei şi se sîrguia s-o înfricoşeze cu năluciri şi arătări mincinoase. Dar Sfînta Parascheva, mireasa cea bună a lui Hristos, îşi punea nădejdea sa spre Cel Preaînalt şi, făcînd rugăciuni cu lacrimi, se însemna cu semnul Sfintei Cruci şi îndată se risipeau toate cursele vrăjmaşului ca o pînză de păianjen.

Cu nişte osteneli ca acestea şi cu multe fapte bune împodobindu-şi sufletul, Cuvioasa Parascheva s-a făcut mireasă iubită a lui Hristos şi cămară de taină a Preasfintei Treimi, devenind astfel biserică a Dumnezeului Celui Viu, curată şi neîntinată de păcat.

După cinci ani de nevoinţă în pustiul Iordanului, pe cînd se ruga cu mîinile înălţate spre cer după obiceiul sfinţilor, a văzut pe îngerul Domnului în chip de tînăr luminos, care i-a zis: "Lasă pustiul Iordanului şi te întoarce în patria ta, pentru că acolo ţi se cuvine să-ţi dai trupul pămîntului, iar sufletul tău să treacă la cereştile locaşuri!"

Deci, Cuvioasa, socotind puterea vedeniei şi înţelegînd că porunca este de la Dumnezeu, se bucură de moartea cea trupească, dar se întristă de părăsirea pustiului, pentru că nimic nu curăţeşte aşa de bine sufletul şi nu-l aduce la chipul cei dintîi, precum viaţa de pustie şi liniştea.

Lăsînd fără de voie pustiul, Cuvioasa Parascheva a venit în împărăteasca cetate Constantinopol, s-a închinat în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Vlaherna, s-a împărtăşit cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, apoi s-a dus în patria sa Epivat, unde a petrecut doi ani de zile neschimbîndu-şi osteneala cea pustnicească, adică postul, rugăciunea şi privegherile de noapte. Sosind ziua mutării sale către Dumnezeu, s-a rugat cu multe lacrimi pentru sine, pentru Biserică, pentru sfinţii slujitori, pentru sihaştri, pentru cei bolnavi şi pentru toată lumea, apoi şi-a dat sufletul cu pace în mîinile Domnului, iar trupul său, după obiceiul creştinesc, s-a îngropat în pămînt la un loc neînsemnat pe malul mării.

Mai tîrziu, vrînd Dumnezeu să proslăvească pe Cuvioasa Parascheva, i-a descoperit sfintele ei moaşte într-un chip minunat ca acesta: Era un sihastru stîlpnic aproape de locul unde era îngropată Cuvioasa. Deci s-a întîmplat că a murit un corăbier acolo, al cărui trup mirosea greu. Oamenii au săpat o groapă să îngroape trupul corăbierului. Dar după rînduiala lui Dumnezeu au aflat trupul nestricat al Sfintei Parascheva zăcînd în pămînt, şi fiind oameni nepricepuţi, au aruncat alături de moaştele Cuvioasei trupul corăbierului şi, acoperindu-l cu pămînt, s-au dus acasă.

Într-o noapte, unul din acei oameni, anume Gheorghe, fiind iubitor de Hristos, pe cînd se ruga lui Dumnezeu în casa sa, a adormit şi a văzut în vedenie o împărăteasă şezînd pe scaun luminat şi mulţime de ostaşi stînd împrejurul ei. Unul din aceşti ostaşi, luîndu-l de mînă, l-a ridicat de jos şi i-a zis: "Gheorghe, pentru ce aţi trecut cu vederea trupul Cuvioasei Parascheva şi aţi îngropat la un loc cu dînsul trupul cel necurat şi stricat? Deci, scoateţi-l din groapă şi-l puneţi la un loc ales, că a voit Dumnezeu să proslăvească pe roaba sa pe pămînt". Asemenea şi acea împărăteasă în veşminte luminate i-a zis: "Degrabă scoţînd moaştele mele, la loc însemnat să le puneţi, pentru că şi eu am fost ca şi voi şi patria mea este Epivatul, unde voi acum locuiţi!"

În aceeaşi noapte, o femeie cinstită, anume Eufimia, a avut aceeaşi vedenie. A doua zi au spus toate la oamenii cei dreptcredincioşi. Apoi au alergat cu lumînări în mîini la moaştele Cuvioasei Parascheva, pe care aflîndu-le în pămînt întregi şi binemirositoare ca o comoară de mult preţ, le-au aşezat cu mare bucurie în biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din satul Epivatului.

După multă vreme, credinciosul împărat româno-bulgar Ioan Asan, auzind de minunile ce se făceau la moaştele Cuvioasei Parascheva, a trimis pe mitropolitul Marcu cu mulţi episcopi şi preoţi şi a adus cinstitele ei moaşte în oraşul Tîrnovo, unde se tămăduiau numeroşi bolnavi care veneau aici cu credinţă. După o vreme, cînd turcii au cucerit o parte din Imperiul Bizantin, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, sultanul Baiazid dă moaştele Sfintei Parascheva lui Mircea cel Bătrîn, domnul Ţării Româneşti în anul 1393. Dar nu stau aici decît trei ani, că mîniindu-se turcii pe Mircea cel Bătrîn, după luptele de la Nicopole din 1396, au dat acest odor de mare preţ cnezinei Anghelina care le-a dus la Belgrad, unde de asemenea se vindecau mulţi bolnavi. Şi au stat moaştele Cuvioasei Parascheva la sîrbi, în Belgrad 124 de ani, din 1396 pînă în 1520, cînd sultanul Soliman le strămută la Constantinopol. Sfintele moaşte sînt răscumpărate apoi de la turci de Patriarhia din Constantinopol, unde stau 120 de ani.

În anul 1639, evlaviosul domn al Moldovei Vasile Lupu, terminînd de zidit biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, dorea să împodobească ctitoria sa cu moaştele unui sfînt renumit spre mîngîierea poporului nostru binecredincios. Deci, auzind Vasile Lupu de moaştele Cuvioasei Parascheva şi dorind să le aducă la Iaşi, i-a împlinit Dumnezeu cererea astfel: Patriarhia din Constantinopol avea mari datorii către sultan şi neavînd de unde plăti, patriarhul Partenie a acceptat să dăruiască moaştele Sfintei Parascheva lui Vasile Lupu, cu condiţia ca domnul Moldovei să-i achite datoria de 300 de pungi de galbeni pe care o datora turcilor. Deci achitînd toată datoria Patriarhiei din Constantinopol, a primit odorul cel de mult preţ, adică moaştele Sfintei Parascheva, aduse la Iaşi cu mare alai şi cinste la 13 iunie, 1641, de către trei mitropoliţi - Ioanichie al Iraclei, Partenie al Adrianopolei şi Teofan al Paleopatariei.

În marginea Iaşilor sfintele moaşte, însoţite de Vasile Lupu şi Mitropolitul Varlaam al Moldovei, au fost întîmpinate de un mare cortegiu de clerici, monahi şi credincioşi cu făclii aprinse în mîini şi au fost aşezate cu mare cinste în biserica Sfinţii Trei Ierarhi. Din anul 1641 pînă astăzi se face prăznuirea anuală, la 14 octombrie, a Sfintei Parascheva.

Moaştele Cuvioasei Parascheva au stat în biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi timp de 250 de ani, adică pînă la 12 decembrie, 1888, cînd au fost strămutate în noua catedrală mitropolitană unde se află şi astăzi. Această strămutare s-a făcut în urma unei mari şi înfricoşate minuni, pe care o aflăm scrisă în Vieţile Sfinţilor şi în Mineiul pe octombrie. Şi iată ce scrie despre aceasta: Moaştele Cuvioasei Parascheva se păstrau iarna în sala gotică a lui Vasile Lupu, unde era paraclisul mănăstirii. Iată însă că din neglijenţă sau şi cu oarecare îngăduinţă dumnezeiască, în anul 1888, în noaptea de 26 spre 27 decembrie, paraclisierul a uitat o lumînare aprinsă în sfeşnicul de lemn de lîngă racla sfintei, după slujba de miezul nopţii. După un ceas sau două, s-au aprins: sfeşnicul, aşternuturile, baldachinul şi veşmintele.

Apoi însuşi sicriul Cuvioasei Parascheva a fost cuprins de flăcări. Totul era o vatră de jăratec. Din această cauză s-au topit definitiv sicriul de aur, dăruit de domnul Vasile Lupu şi multe alte odoare de mare preţ. Abia în zorii zilei a fost simţit focul. Un elev de la şcoala ce funcţiona în curtea Mănăstirii Trei Ierarhi, a dat alarma. S-a adunat lumea, a venit şi bătrînul mitropolit Iosif şi văzînd paraclisul în flăcări şi sicriul învăluit de jăratec, plîngeau cu toţii şi ziceau cu durere: "Au ars moaştele Cuvioasei Parascheva!" Dar, stingîndu-se puţin văpaia, au răscolit jăratecul şi au văzut o înfricoşată minune. Sicriul Cuvioasei Parascheva era învăluit de flăcări. Tot aurul şi argintul erau topite şi risipite de foc, iar sicriul de lemn era ars numai pe dinafară. Apoi, săltînd capacul de lemn, au văzut că nici urmă de foc sau de căldură, nu pătrunsese înăuntru. Numai perna de sub capul sfintei era puţin afumată. Aceasta a fost cea mai mare minune făcută de Cuvioasa Parascheva. Cum a oprit ea focul să nu ardă sicriul de lemn şi nici un veşmînt din sicriu? Cum a dormit Cuvioasa o noapte întreagă, nevătămată de jăratec, ca pe pat moale împărătesc aşternut cu flori? Cît de minunat este Dumnezeu între sfinţii Săi! Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc...

Deci, plîngînd cu toţi de bucurie şi dînd slavă lui Dumnezeu şi mulţumită Cuvioasei Parascheva, au căzut cu toţii în genunchi şi au făcut acatistul Sfintei. Apoi, însuşi mitropolitul împreună cu clericii, au luat sfintele moaşte şi le-au dus în noua catedrală. Iar în locul vechiului sicriu topit de foc, evlaviosul mitropolit Iosif, numit de credincioşi "cel sfînt", a făcut un nou sicriu de argint care se vede şi astăzi, a pus în el sfintele moaşte şi le-a aşezat în partea dreaptă a catedralei, unde se păstrează nestrămutate pînă în zilele noastre. Iar sicriul de lemn ars numai pe dinafară, se păstrează în biserica de alături, ca o mărturie a minunii ce s-a făcut atunci de Cuvioasa Maica noastră Parascheva.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi toţi credincioşii sînt în sărbătoare. Astăzi se prăznuieşte patronul cel de peste an, Preacuvioasa Maica noastră Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, rugătoarea şi grabnic ajutătoarea tuturor credincioşilor care cer mijlocirea ei. În această zi se adună la Catedrala mitropolitană de la Iaşi, încă din ajun, mii de credincioşi care vin să se roage, să se închine şi să sărute cu evlavie racla cu moaştele Sfintei Parascheva. Iată sînt aproape 350 de ani de cînd această mireasă a lui Hristos ne ocroteşte cu sfintele ei moaşte. Ce slujbe frumoase şi cîntări alese nu se fac acum în sfintele noastre mănăstiri, în cinstea Cuvioasei Parascheva? Şi cîte credincioase nu-i poartă cu evlavie numele, îi citesc acatistul şi îşi dobîndesc cererea lor? Dar cine poate spune de cîte primejdii nu ne-a scăpat Dumnezeu, de-a lungul secolelor, cu mijlocirea Cuvioasei?

De aceea, fraţi creştini, sîntem datori să cinstim pe sfinţi că ei sînt "prietenii lui Dumnezeu" şi rugătorii noştri la cer. Să cinstim cu credinţă şi pe Cuvioasa Parascheva, să-i sărutăm cu evlavie sfintele ei moaşte ori de cîte ori avem posibilitatea. Apoi să citim adesea acatistul ei, cîntîndu-i cu toţii într-un glas această scurtă rugăciune: Bucură-te, Paraschevo, mult folositoare! Amin.

Arhimamdrit Ilie Cleopa

Preot Claudiu Buză - Bun lucru face ÎPS Teodosie prin lucrarea misionară de acum

 

Bun lucru face ÎPS Teodosie prin lucrarea misionară de acum 

Pe bună dreptate a reușit să câștige inimile multor credincioși și să le dea curajul de a se împotrivi măsurilor abuzive ale autorităților în Arhiepiscopia Tomisului.

Dar, problema cea mai mare în Biserică este ecumenismul și sinodul din Creta, iar pentru ca mărturisirea arhiepiscopului tomitan să fie deplină, trebuie condamnate erezia ecumenistă, pseudosinodul din Creta și CMB (din care fac parte, fără voia lor, toți membrii Patriarhiei)... măcar la nivelul eparhiei sale. Însă, atâta vreme cât nu vede o  problemă în cele hotărâte de minciunosinodul de la Kolymbari și numește eretici și schismatici pe cei care au întrerupt canonic pomenirea, este o mare nedreptate și un minus care îi poate anula toată mărturisirea.

De ce spun asta? Pentru că cei care sunt câștigați prin frumoasa lucrare de acum a arhiepiscopului, vor putea să ajungă a spune și ei aceleași lucru ca ÎPS Teodosie și să nu existe o luptă adevărată cu erezia ecumenistă, ci doar o aducere aminte a unor erezii condamnate (papismul, protestantismul etc) și o împotrivire firească pentru creștinul ortodox al acestor vremuri. Apostazia a pătruns în Biserică, miza este foarte mare, mărturisirea unui arhiereu, în aceste vremuri, însemnând mucenicie.

Sunt trei variante posibile la care m-am gândit, în legătură cu mărturisirea ÎPS Teodosie:

1. ÎPS a început, într-adevăr, o lucrare misionară și de mărturisire în aceste vremuri de apostazie și grea încercare pentru Biserică;

2. Arhiepiscopul a fost luminat de Dumnezeu sau sfătuit/canonisit de duhovnic să ducă această luptă pentru a-i fi șterse greșelile/păcatele trecutului în care și-a manifestat necredința, prin declarații publice neconforme cu Ortodoxia;

3. Ierarhul are o lucrare de a strânge în jurul său pe cei care sunt ortodocși sinceri, potrivnici măsurilor abuzive ale autorităților, și a-i convinge, prin lucrarea ortodoxă pe care o face în Biserică, că nu este nevoie de o luptă cu ecumenismul și pseudosinodul din Creta - Izvorul răutății, rămânând-se într-o mărturisire fără puterea de a vindeca mădularele Trupului Înviat al lui Hristos!

Preot Claudiu Buză