Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea - Economia de piață înseamnă o democrație a consumului, iar moralizarea întreprinderilor înseamnă reziliența și eficiența modelului economiei de piață.

Economia de piață înseamnă o democrație a consumului, iar moralizarea întreprinderilor înseamnă reziliența și eficiența modelului economiei de piață. 

Veniturile consumatorilor sunt limitate și sunt obținute greu, în special prin eforturi proprii, prin muncă, iar nu din speculații, rente sau monopoluri. De aceea, bunurile și serviciile achiziționate de comercianți trebuie să aducă beneficii maximale consumatorilor, iar competiția între comercianți trebuie subordonată bunăstării consumatorilor.  

Încă de pe vremea lui Kennedy, dreptul la calitate și dreptul la un preț corect (dreptul de a alege ce să consumi), dreptul la informație, inclusiv dreptul de a nu fi înșelat sau dezinformat, dreptul la siguranță și dreptul de a fi ascultat sunt pilonii legislației protecției consumatorilor.

Uniunea Europeană are un obiectiv preponderent economic, scopul său originar și esențial fiind acela de a realiza o piață unică europeană. Fiind interesată de obținerea puterii economice unificate la nivel continental, UE nu poate fi un promotor independent al protecției consumatorilor. Este un subtil dar vizibil conflict de finalițăți și un adevărat prosbul (derogare de la Shmita, regula veterotestamentară a iertării de datorii o dată la 7 ani) pe care îl practică UE. 

Exemplul băncilor, care au fost salvate de la faliment cu prețul sărăcirii/falimentării contribuabililor și al consumatorilor (împrumutați sau deponenți, deopotrivă), și exemplul marilor întreprinderi farmaceutice, alimentare sau chimice, care au fost mereu favorizate în dauna sănătății și a intereselor economice ale consumatorilor, sunt edificatoare în acest sens. Așa au fost cazul Monsanto - Bayer (a se vedea #monsantoleaks, precum și scandalul erbicidului cancerigen Round Up), cazul Pfizer, Moderna și Astra Zeneca (negocierile ultra-secrete ale contractelor de 80 de miliarde de euro privitoare la achiziția de seruri „imunizatoare” experimentale în pandemia din 2020-2023), precum și cazul dieselgate. De asemenea, multiplele cazuri de green washing. În plus, PNRR este un program de resetare a societății în vederea concentrării puterii economice în mâinile unor mari întreprinderi care vor beneficia de efectul TINA – there is no alternative. 

Preocuparea principală a birocrației europene, presată de obiectivul economic originar al UE și de marile întreprinderi*, este de a proteja (macro)economia, iar nu consumatorul. Concentrarea economică și salvarea de la faliment a marilor corporații „sistemice” sunt prioritare față de protecția reală a intereselor consumatorilor, care devin piese în angrenajul intereselor concentrative ale economiei, cifre statistice ale volumelor de vânzări și ținte ale controlului socio-psihologic al nevoilor și dorințelor. Or, privatizarea tot mai acută a profiturilor și socializarea tot mai largă a pierderilor deturnează economia de piață de la scopul său originar, care înseamnă bunăstarea consumatorului. 

Ironic, realizarea pieței interne și construcția „campionilor comerciali și industriali” sunt de neconceput în absența consumatorilor – prin prețul plătit pe achizițiile comerciale, prin încrederea în comerț, în genere, și în anumiți comercianți, și prin alegerile pe care le fac, consumatorii sunt cei care creează piața și societatea de consum și, astfel, alimentează puterea economică a „campionilor”. Dacă nu ar mai achiziționa, chiar și în proporțiile reduse ale abstinenței cauzate de crizele economice, sociale sau politico-militare, consumatorii ar determina destrămarea întregii economii de piață, cu consecința totalei disfuncționalități a mecanismelor fiscal – bugetare ale statelor membre, care se bazează în proporții ridicate pe taxele și impozitele pe consum. Fără încrederea consumatorilor nu există comerț și, deci, nu există economiei de piață.  

Planul Draghi din septembrie 2024 se concentrează pe „competitivitate” și crearea unor campioni comerciali europeni care au capital și utilizează resurse din toată Uniunea, ceea ce are un mare potențial de a afecta concurența loială între IMM-uri și, la final, bunăstării consumatorilor. Bine, cel puțin, că planul este plin de iluzii și de gânduri afectate de dorința și speranța de a se împlini (wishful thinking), cele mai multe convergând către „tranziția verde” și „digitalizare”, vechi obsesii ale birocrației UE, care deja au dus către faliment economii întregi și state membre ale UE.  

De vreme ce protecția consumatorilor este un domeniu al competențelor partajate între UE și statele membre, în mod normal, principiul subsidiarității ar trebui să corecteze, măcar în parte, neajunsurile cauzate de conflictul de finalități ale UE (care este o construcție politico-birocratică menită a asigura unificarea puterii economice la nivel continental, dar are ca obiectiv și protecția consumatorilor). Statele membre ar putea să contra-balanseze excesul de putere economică și birocratică în favoarea consumatorilor prin reglementări interne care să depășească bariera protecției de minimis a consumatorilor. Numai că acest potențial corectiv al conflictului de finalități ale UE este neutralizat de obiectivul prioritar și originar (reînnoit de planul Draghi) al creșterii puterii economice a întreprinderilor europene. Se pare că statele membre ale UE trebuie să își subordoneze politicile naționale în domeniul protecției consumatorilor acestui scop, punând în umbră necesitatea protecției consumatorilor.

Dezideratul protecției consumatorilor prin norme interne mai favorabile este blocat de tendința de concentrare a puterii politice și a birocrației UE. 

Statele membre ale UE au cedat oricum o parte consistentă din suveranitatea lor națională în favoarea birocrației și a supra-structurii politico-ideologice a UE încă de la momentul aderării la UE. 

În urmarea crizelor care s-au succedat la nivel global începând cu falimentul Lehman Brothers din anul 2008, UE și-a arogat pas cu pas tot mai multe competențe reglementare și de intervenție, cu încălcarea principiului subsidiarității, în defavoarea statelor membre și, deci, a consumatorilor. De exemplu, în domeniul sanitar și alimentar, UE și-a arogat (cutumiar sau prin acte normative adoptate sub impactul excepționalismului juridic, fără dezbatere și fără opoziție) din ce în ce mai multe atribuții pe care, la nivelul anului 2007, când România a aderat la UE, nu le avea. Recent, UE și-a asumat și un neașteptat rol militar și diplomatic, gestionând greșit și contrar intereselor populare în statele membre ale UE, finanțarea unui război care nu este al europenilor, ci al super-puterilor economice și militare – SUA, China și Rusia. 

Cu toate acestea, TFUE stabilește protecția consumatorilor ca obiectiv și ca principiu de reglementare – ceea ce poate „calma” juridic un fenomen economic greșit gestionat și nociv alimentat politic și ideologic.     

Reglementarea puterii economice ca a patra putere în stat, care trebuie separată de celelalte și controlată, pentru a nu putea abuza de putere și pentru a fi moralizată și socializată, este un deziderat actual al lumii noastre. Este bine că, din perspectiva riscului de abuz contra drepturilor omului, Directiva 2024/1760 privind diligența necesară în materie de durabilitate a întreprinderilor, pune corporațiile pe aceeași treaptă cu statele potențial tiranice, este rău că, dată fiind exagerarea părții birocratice a sustenabilității și durabilității, astfel de reglementări au reușit să ostilizeze opinia publică și să determine politicienii să ceară limitarea sau chiar neutralizarea efectelor lor.  

*Așa-numiții „campioni comerciali și industriali” dețin controlul instituțiilor europene, atât direct (prin lobby și revolvind door), cât și indirect, prin ONG – urile „progresiste”

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea – Două instituții americane de credit au picat în zodia falimentului (II)

(II)

O instituție americană de credite non-bancare, Tricolor, și un producător american important de componente auto, cu activitate și în România, pe numele său First Brands, precum și au cerut insolvența în SUA. Dacă în cazul First Brands este încă posibilă o reorganizare judiciară, pentru Tricolor falimentul (lichidarea) este singura cale de urmat.

Sumele implicate cu titlu de datorii sunt de ordinul zecilor de miliarde, dar mai important este că se vorbește de fraude similare cu cele comise în cazul falimentului Enron de acum 25 de ani (care a determinat dispariția consultantului Arthur Andersen, pe atunci unul dintre cei Big 5), precum și de credite sub-prime, ingredientul toxic care a stat la baza falimentului Lehman Brothers din 2008.

În ambele cazuri, se pare că băncile clasice au evitat să își asume direct riscuri de credite de genul sub-prime sau factoring pe livrări incerte, preferând să împrumute instituții shadow bank, care au re-împrumutat comercianții sau au achiziționat ori garantat facturi cu risc mare de ne-încasare (cam ca în cazul băncii Greensill, falimentată de factoringul practicat de familia Gupta ...). Băncile au împușcat doi iepuri dintr-o lovitură: au păcălit autoritățile de supraveghere și au încasat marje de profit mult mai mari decât cele obișnuite.

Evident, acum urmează jocul de-a responsabilitatea țapilor ispășitori, dar debușeul va fi tot la stat (mai precis, la contribuabili) și la deponenți și asigurați.

1. Ce știm sigur despre falimentele First Brands și Tricolor

First Brands a cerut instanței din Texas punerea sub protecția tribunalului, pentru a încerca să se salveze de la faliment, în data de 28 septembrie 2025. De regulă, instanțele din Texas nu sunt prea amicale cu debitorii care își cer insolvența pentru a-și salva afacerea.

Colapsul a fost accelerat de o poprire pe conturi, derulată de un creditor bancar, ceea ce a provocat imediat încetarea plăților.

Există acuzații grave că cca 2,3 miliarde de dolari au "dispărut" prin scheme de finanțare off-balance sheet (prin entități speciale de finanțare, mai numite și shadow banks, adică, bănci ale umbrei ...). În plus, în masa enormei datorii, în valoare de 10 miliarde de dolari, există o datorie cețoasă, de 1,1 miliarde de dolari, către acționari.

Interesant este că First Brands operează fabrici în România (alături de cele din SUA, Mexic și Taiwan). Cel puțin la cunoștinșa mea, activitățile locale continuă normal, fără impact direct asupra angajaților sau producției din țară.

Tricolor este un creditor subprime auto, o companie specializată în împrumuturi pentru cumpărarea de mașini, adesea pentru clienți cu scor de credit scăzut. A intrat direct în faliment la începutul lunii septembrie 2025, ca parte a unei serii de prăbușiri în sectorul finanțărilor auto non-bancare.

Colapsul Tricolor a fost legat de expuneri excesive la credite private și de o expansiune agresivă bazată pe împrumuturi cu risc ridicat.

Nu există dovezi clare de operațiuni directe în România, dar sectorul finanțărilor auto este conectat global, iar efectele se resimt prin lanțuri de aprovizionare și creditori internaționali.

Colapsul Tricolor a precedat cu puțin colapsul First Brands, amplificând temerile de "contagiune" în industria auto.

2. Impactul asupra băncilor

Cele două falimente au deja un efecte globale, cu ecouri chiar și în România, prin expuneri indirecte ale băncilor locale la piețe internaționale. Nu există informații relative la pierderi majore directe pentru băncile europene sau românești, dar riscurile sunt crescute din cauza interconexiunilor financiare.

Știm, însă, sigur că:

-băncile și fondurile de investiții mari sunt afectate prin contagiunea creditelor private, a factoringului și a împrumuturilor off-balance sheet; de exemplu, UBS (Elveția) are o expunere de peste 500 de milioane de dolari la datoriile First Brands, cu un fond care are 30% din portofoliu legat de grup; JPMorgan Chase a recunoscut expuneri semnificative pe Tricolor, invocând și posibile fraude în lanțul de asigurări și re-asigurări ale creditelor subprime emise și utilizate; Jefferies (SUA), o instituție de credit, este unul dintre investitorii instituționali în factoring-ul First Brands;

- companiile evită supravegherea bancară apelând la credite non-bancare; FMI a cerut autorităților să monitorizeze mai strict expunerile bancare la private credit, deoarece băncile împrumută fondurilor de tip shadow bank sume mari de bani la randamente mai mari (și mult mai riscante) decât în creditarea tradițională;

-ca efect imediat, piețele de credit au fost grav tulburate de creșterea rapidă a costurilor de finanțare pentru companii similare, iar industria auto, care este deja lovită de costurile cu „tranziția verde” și de tarife, suferă de reducerea și mai mare a cererii, mai ales a celei de piese și subansamble.

Așadar, sunt temeri de repetare a crizei din 2008, mai ales că a revenit practica afacerilor cu standarde de creditare scăzute și cu structuri financiare opace.

Fie se confirmă încă o dată că omenirea nu învață niciodată nimic din istorie, fie suntem în scenariul în care bulele speculative se sparg intenționat, pentru a asana de lichidități mlăștinoase întregul mediu economic global.

Numai că în acest scenariu, din nou, micul antreprenos și simplul particular va suferi din nou și va suferi mai rău decât în 2009 – 2011, iar ultra-bogații vor deveni hiper-bogați.

Precum s-a dovedit în cazul Lehman Brothers, profitul este privatizat, iar pierderile sunt socializate ...

PS Culmea sarcasmului este că, recent, premiul Nobel pentru economie a fost acordat unei doamne care a teoretizat „distrugerea creativă” ca instrument de politică economică ... Cred că zeul hindus Shiva va fi simbolul anilor de după 2026 A. D.

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea – Două instituții americane de credit au picat în zodia falimentului (I)

Ca și acum 17 ani, furtuna care va declanșa criza economică globală vine tot de la bănci.

Indiciile mele sunt două incidente de afaceri care implică direct sau indirect bănci (le veți avea aici în două episoade, la distanță de 2 ore).

Primul incident, în România – s-a perfectat recent o reasigurare a unui portofoliu de credite de nevoi personale fără garanție, în valoare de un miliard de euro.

Al doilea incident, în SUA – un fabricant de componente auto și o instituție de credit non-bancar (intitulat shadow bank în jargonul băncilor comerciale clasice sau „instituție financiară ne-bancară”, IFN, în dreptul nostru) au dat faliment.

Ambele incidente implică instituții financiare sau de asigurări cu extensie globală și pun în discuție credite sub-prime, exact la fel ca acum 17 ani, când a dat faliment banca de investiții Lehman Brothers și a tras după ea sute de alte bănci, precum și milioane de consumatori aruncați în stradă. Evenimentul de atunci a făcut ca autoritățile să prefere să salveze băncile, în dauna particularilor, pe banii statului sau ai deponenților și, în plus, a pus pe tavă pretextul perfect pentru înghețarea unor drepturi și libertăți, pentru monitorizarea permanentă și pentru centralizarea/sovietizarea puterii birocrației europene.

(I)

De regulă creditele, chiar și cele de nevoi personale, sunt perfectate împreună cu asigurările. Se contractează polițe de asigurare a casei achiziționate cu credit ipotecar, de asigurare de viață și de sănătate pentru debitor (se fac analize medicale obligatorii pentru asta ...), precum și de asigurare de risc al nerambursării.

Asigurarea de risc de credit este una dintre cele mai bizare afaceri imaginate în sistemul interconectat bănci – asigurări : banii pe care banca îi dă cu împrumut nu pre-există și nu supraviețuiesc contractului de credit; ei sunt bani – datorie, creați din nimic, cu ajutorul privilegiului băncilor comerciale de a da credite de 100 de unități monetare pentru 10 unități monetare deținute drept capital propriu sau depozite ale clienților (sistemul rezervei fracționare). Ceea ce se asigură prin polița de risc de credit este restituirea capitalului și a profitului băncii (dobânda și comisioanele, care sunt în România de 3-4 ori mai mari decât dobânda la depozite). Dacă debitorul nu mai poate plăti ratele și dobânda, plătește asigurătorul. Dacă asigurătorul intră în faliment, plătește re-asigurătorul. Dacă acesta nu mai poate aștepta să îl execute pe debitor, îl vinde recuperatorului de creanțe, care îl va urmări pe debitor toată viața activă a debitorului și pentru orice activ l-ar avea vreodată debitorul. Din când în când, banca, asigurătorul și re-asigurătorul sunt salvați de stat, cu bani publici (bail out), sau cu bani ai deponenților și ai asiguraților (bail in).

Asta s-a întâmplat în 2008, asta se va fi întâmplat în 2026, fiți absolut siguri - totul pentru a se recupera un profit pe care banca și asigurătorul trebuie să îl facă din emiterea de bani – datorie din nimic.

În urmă cu câțiva ani, două companii de asigurări au dat faliment : City Insurance și Euroins. Câteva bănci mari din sistem, inclusiv Raiffeisen, aveau polițe de asigurare, de toate tipurile de mai sus, la acești asigurători. La intrarea în faliment, aceste polițe au fost transferate la alți asigurători, pe costul debitorilor, desigur. Primele de asigurare anterioare, achitate de debitori odată cu perfectarea contractului și, ulterior, cu ocazia plății ratelor, au devenit fum, s-au pierdut în ceață.

Raiffeisen a anunțat acum 2 zile că a perfectat un contract de „securitizare sintetică” a unor credite de nevoi personale în valoare de un miliard de euro, cu 3 grade de risc (unele dintre ele fiind chiar junk), cu re-asigurătorul Munich Re.

Acesta este primul incident de care vă vorbeam mai sus.

Dacă banca a simțit nevoia stringentă de a face această re-asigurare a întregului portofoliu de credite de nevoi personale fără ipoteci, putem intui două motive concrete ale acestui gest, motive care privesc gestiunea portofoliului, precum și unul generic, de context global.

Unu, aceste credite nu sunt deloc performante și riscă să devină rapid junk pentru că debitorii se îndreaptă rapid către supra-îndatorare și default, mai ales pentru că, economic, este deja restriște, iar fiscal și bugetar, șurubul se strânge mereu și îi prinde în menghină mai ales pe cei cu credite de nevoi personale.

Doi, banca are nevoie de re-finanțare, fie pentru a acoperi (curativ sau preventiv) găuri financiare, fie pentru dezvoltare (mă îndoiesc totuși că, pe praful ăsta, băncile din România au planuri de dezvoltare a creditelor comerciale sau ipotecare).

Trei, iar acesta este motivul de context geo-politic, banca are temeri sau chiar informații că toată conjunctura globală* duce către un nou colaps financiar și economic, similar sau chiar mai grav decît cel din 2008-2011 sau ca cel din pandemie.

PS 💥Trebuie să vă fac cunoscut că guvernul pregătește un act normativ prin care va trece protecția consumatorilor de credite și produse bancare de la ANPC la BNR.💥 A da paza consumatorilor contra abuzurilor, contra dez-informării, contra practicilor înșelătoare sau agresive și contra produselor cu defecte ale băncilor la BNR nu înseamnă altceva decât a da paza saivanului de oi la lup. Ceva de genul „lupul paznic la oi”.

(va urma)

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea – Taxarea averilor neo-feudale, combaterea rentelor, privilegiilor și a exclusivităților, resetarea capitalismului

Taxarea averilor neo-feudale, combaterea rentelor, privilegiilor și a exclusivităților, resetarea capitalismului

Prin 2019, în mass media mainstream (Financial Times, The New York Times, Le Monde sau Les Echos), se vorbea despre necesitatea resetării capitalismului.

Martin Wolf insista că ar fi necesară salvarea capitalismului de rentieri și monopoliști și ieșirea de sub imperativul ca mașinile globaliste de facut munți de bani pentru manageri și actionari să își adopte un scop, o rațiune de a exista, căutarea profitului cu orice preț fiind privită ca auto-destructivă.

Thomas Pickety (Capitalism și ideologie) analiza tendința aberantă a capitalismului "piețelor libere" către ascuțirea inegalităților economice și sociale și înspre adâncirea prăpastiei dintre bogați și săraci.

În acei ani de dinainte de pandemie, în America era la modă un anume Gabriel Zucman, fost doctorand al lui Pickety și consilier economic al senatoarei Elizabeth Warren.

Este același Gabriel Zucman care este pe toți pereții acum, în Franța, și care a divizat elitele franceze cu al său impozit pe averile foarte mari, de 2%. I se opune chiar Bernard Arnault, cel mai bogat miliardar al Franței, cel care deține patronul LVMH, conglomeratul produselor franceze de lux (inclusiv Louis Vuitton face parte din acest grup deținut de Aranult). Zucman, de asemenea, este vedeta stângii franceze.

Eu, unul, în urmăresc încă de prin 2018, de când citeam ediția printată a cotidianului economic francez Les Echos, la care eram abonat.

Printre altele, în anii 2018-2019, Gabriel Zucman evidenția o realitate mult mai dură decât capitalismul rentier și monopolisit, care are toate atributele unui neo - feudalism.

Este vorba despre faptul că acest neo-feudalism fură din avutia natiunilor prin tehnici și instrumente neoneste, înșelătoare și planificate contractual, contabil și criptic (secretizat).

Teza de doctorat a lui Zucman a fost publicată în anul 2013 sub titlul "Avuția ascunsă a națiunilor", autorul intentionând, probabil, să le dea o lecție de smerenie enoriașilor cultului "școlii austriece", care au dat o dimensiune absurdă (și contrară spiritului său inițial) cărtii lui Adam Smith din 1790, „Avuția națiunilor”.

Zucman consideră rapace, brutal, cinic și inegalitar acest "capitalism", un mod de organizare a economiei generând averi colosale în mâinile unui număr din ce în ce mai mic de persoane care stăpânesc averi, resurse și destine umane, pe de o parte, și sărăcie și chiar sclavie, pe de altă parte.

În cartea sa din 2019, "Triumful inegalitatii" (co-autor, Emmanuel Saez), Zucman arată măsurile pe care economiile mari ale lumii ar trebui să le ia pentru a opri această tendintă neo-feudală și sclavagistă, pentru a reda capitalismului forța de auto-corectare și de auto-reinventare.

Printre altele, Zucman propunea atunci o taxă 2% pe averile foarte mari și pe cifrele uriașe de afaceri ale mutinaționalelor – idee care, azi, vuiește la protestele populare anti-establishment din Franța și din alte țări ale UE.

Banii din această taxă ar fi urmat să sprijine datornicii la bănci pentru creditele de studii sau ipotecare și cetățenii care nu beneficiază de asistență medicală, întrucât nu sunt asigurați nici în sisteme publice, nici în sisteme private de asigurări de sănptate (problematică extrem de gravă în SUA) sau beneficiază de un sistem precar și subfinanțat de asiguări de sănătate (cum este dintotdeuna sistemul românesc de sănătate).

Zucman, de altfel, se înscrie într-o suită de autori "eretici" din perspectiva cultului neo-liberal sau libertarian, între care cel mai remarcabil este Joseph Stiglitz (laureat al Premiului Nobel pentru economiei pentru lucrare Prețul inegalitatii, 2011), autori care au vizualizat de timpuriu această tendință malefică de concentrare a bogăției și de acutizare a inegalității și au propus măsuri de ieșire din blocajul mental al "profitului cu orice preț", determinat de promovarea globală și agresivă a teoriilor lui Milton Friedman la începutul deceniului '80 al secolului trecut, idei puse în practică de Ronald Reagan și Margaret Thatcher în SUA, respectiv UK și, ulterior, prim mimetism și imperialism cultural, în toata lumea, inclusiv în Rusia lui Elțîn și a primilor ani de domnie a lui Putin.

Personal, am considerat că acest tip de "capitalism" instalat în economia contemporană și în politicile globaliste dupa recesiunea declanșată de falimentul bancii de investitii Lehman Brothers (octombrie 2008) este o formă insidioasă și acaparatoare de neo-feudalism, înspăimântătoare sub aspectul potențialelor consecințe asupra societății, asupra mediului și chiar asupra viitorului umanității.

Ideea resetării și a îmblânzirii fiarei capitaliste care a produs cea mai acută inegalitate socială din istorie este, desigur, o idee bună și credibilă, dar nu poate fi pusă în practică de șoferul autobuzului care se îndreaptă cu 200 de km la oră către zid, fiind beat și având la activ multe antecedente de rekless driving.

Acest șofer nu este deloc credibil.

Economia UE era, în anul 1989, cea mai mare din lume. Peste 23% din PIB - ul global era realizat în UE, o uniune economică a unui număr de doar 10 state. La nivelul de azi, UE mai realizează doar 12% din PIB - ul global. Între timp, numărul statelor membre a crescut la 27, iar populația, la 460 de milioane. Dintr-o uniune economică, unde libertatea comerțului și libertatea opiniei și a alegerii politice erau definitorii, UE a devenit un supra-stat, cu tendinte federale și militariste, unde libertatea de opinie și de alegere politică au devenit concesiuni, acordate cu pipeta și doar în mod condiționat celor care se supun și care cred orbește în adevărul oficial, birocratic. Ceilalți au „libertatea” de a tăcea și de a consimți implicit, în caz contrar fiind pasibili de sancțiuni și de „cordon sanitar”.

România ultimilor 36 de ani a fost condusă pe baza ideologiei consultanților și a profesorilor acestui șofer delincvent și beat. Este ideologia capitalismului de pradă, a privatizărilor cu orice preț, a austerității inutile menite a chinui în mod gratuit milioane de oameni și, mai ales, a concentrării avuției și a producției interne ale României în mâinile câtorva oligarhi beneficiari ai unui „capitalism” de cumetrie și în conturile off shore ale unor corporații multinaționale.

Acest neo-feudalism românesc a generat corupția fără corupători (poate s-a reținut, totuși, noua expresie a oligarhilor economici de la noi, „șpaga de supraviețuire”) și evaziunea fiscală fără evazioniști (mai numită și „optimizare fiscală”).

Mult mai important este că adevăratul capitalism, cel în care își asumă riscuri antreprenorii și clasa de mijloc, este sistematic falimentat. Resursele naturale și plus-valoarea creată aici se scurg, desigur, continuu, peste graniță, dar o țară care nu mai oferă locuri de muncă și un trai decent devine automat sursă de forță de muncă pentru imperiu. De aici a rezultat cel mai mare flux de migrație de forță de muncă din întreaga istorie a Europei – peste 5 milioane de oameni, produsul sistemului românesc de educație, finanțat de cetățenii și antreprenorii români, au plecat la muncă în imperiu, unde nu a mai fost nevoie de alte costuri cu educația și unde se achită impozite și contribuții sociale străine de România.

Să ne reamintim că, în anii de dinainte de pandemie, era larg răspândit cultul apocalipsei prevestite de creșterea salariilor, a pensiilor și a celorlalte prestații sociale (burse de studii, indemnizații de creștere a copiilor mici, ajutoare sociale). În contradicție cu Constituția și cu CEDO, în repetate rânduri, soluția găsită în și după pandemie a fost austeritatea pentru căței, dublată de strângerea progresivă a șurubului fiscal și triplată de ajutoare de stat, facilități și toleranță la infracționalitate oferite corporațiilor (care continuă să facă profit cu orice preț și aruncă peste granițe toată plus-valoarea făcută aici, liberă de orice taxe și impozite). Atributul de „stat social” și principiul traiului decent la care are dreptul orice cetățean au fost trivializate, sub pretxtul crizelor – crize de care au fost mereu vinovați soferii beți ai autobuzului social și de care au beneificiat mereu, pentru a se supra-îmbogății, mari actori bogați ai economiei și politicii.

PS Am vorbit despre necesitatea resetării capitalismului, încă din 2015 (remember Parakletos, CH Beck, 2015). Tot în acea colecție de eseuri am vorbit despre nenorocirea pe care o pot abate asupra noastră rentele, privilegiile și exclusivitățile care caracterizează "capitalismul" românesc, precum și despre dezechilibrul ca o malnutriție care afectează întreaga noastră economie. De atunci încoace mi se tot recomandă să mă limitez la procesele mele... Nimeni nu e profet în țara sa.

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea – Iresponsable lending

Statele dictatoriale sau nedemocratice care se împrumută pentru a rezolva probleme ale guvernului și/sau ale șefului statului, iar nu pentru a rezolva probleme naționale, sunt creații ale fenomenului de creditare iresponsabilă (iresponsable lending).

Câta vreme vor exista creditori dispuși să susțină dictatori și războaie, vor exista dictatori și războaie.

Împrumuturile cu care se cumpără arme pentru a finanța represiunea, războaiele civile, bunăstarea regilor și tetrarhilor (=un sfert dintr-un rege, în accepțiunea biblică) deghizați în președinți de state nedemocratice sunt creanțe odioase care, pentru că sunt ilegale, nu ar trebui plătite deloc (sau nu ar trebui plătite de țară/popor, ci de cei care și-au cumpărat continuitatea ca guvern sau ca șef de stat).

În America de Sud, acești "politicieni" sunt denumiți compradores (cumparați/cumpărători). Datoriile create sau susținute de ei sunt considerate odioase.

Statele off shore, care ajută prin sistemul și legislația lor bancară la spălarea de bani sunt, de asemenea, creații ale aceluiași fenomen de creditare iresponsabilă.

Când acest sistem al datoriilor odioase pică, este salvat cu bani publici (bail-out) sau cu banii deponenților (bail-in), în loc ca cei responsabili, iar nu poporul, să fie obligați să plătească. Cei responsabili sunt imuni și, deci, încurajați să se împrumute odios din nou, la nesfârșit.

La fel, creditul de retail dus la extreme, care a determinat apariția debitorului perpetuu, un fel de sclav fericit al lumii post-moderne, este un rezultat al creditării iresponsabile.

În anii de după 2000 A. D., totul se întâmplă pentru a permite financiarilor lumii să ruleze cât mai multe volume de bani, bani-datorie și pseudo-bani, cu care să ne controleze.

Libertatea de a se îndatora este un vis cu care masele sunt manipulate pentru a fi mai ușor controlate.

Un jurnalist american arăta, prin 2014, că un mic grup de indivizi super-bogați de pe Wall Street au ajuns să fie nu numai persoane – instituții prea mari pentru a fi lăsați să eșueze, ci și persoane – instituții care sunt de neatins, întrucât sunt prea mari pentru a fi trimiși în închisoare*. În timp ce oamenii obișnuiți, dar nu atât de importanți pentru sistem, sunt trimiși la închisoare pentru amenzi de circulație de 100 de dolari, acești intangibili sunt iertați pentru fraude, spălare de bani și finanțări ale terorismului de miliarde de dolari, sau sunt lăsați liberi, în schimbul plății unor amenzi colosale, pe care sunt de acord să le achite, alături de ei, băncile, instituțiile ipotecare, societățile de asigurări, adică exact acele instituții care au fost salvate de stat prin proceduri de bail-out, cu banii contribuabililor, pe motiv că sunt prea importante pentru a dispărea. Iritant este să constatați cine suportă, în final, aceste amenzi penale. Oare banca, oare managerii săi? Nu, nicidecum. Cei care suportă aceste amenzi sunt clienții, prin comisioane și dobânzi variabile, plus reduceri de dobânzi la depozite, statul și cetățenii, prin bail-out, deponenții, prin bail-in - oricine altcineva. Practic, întregul popor, prin socializarea pierderilor. Cu excepția celor vinovați.

Poporul este salvatorul ne-benevol al persoanelor juridice – infractoare (bănci, societăți de asigurări și instituții finanțatoare din umbră, care sunt nu doar prea mari pentru a eșua, ci și intangibile).

Politicienii și sistemul judiciar american sunt plătiți prin donații electorale pentru a face legile de o asemenea manieră încât acești over-lorzi ai sistemului să nu piardă, să nu plătească, să nu fie pedepsiți.

Iar sistemul este importat cu succes și la noi, în Europa.

Din ce in ce mai mult, statele europene se transforma, dupa o formula ce ii apartine lui Denis Mazeaud, in „republici ale expertilor”, unde legile nu se mai dezbat cu destinatarii lor, ci sunt trecute rapid prin Parlament, prin asumarea răspunderii guvernului, fiind elaborate dupa Guide Lines - uri „puse la dispozitie” de marile corporatii financiare multinationale si cu costuri acoperite din fonduri financiare generos acordate grupurilor de experți de catre aceste institutii/corporatii (nota bene – experții fiind selectați din listele scurte puse la dispozitie, și ele, de aceeași finanțatori și furnizori de linii de ghidare …).

Așadar, cind vorbim de teroristi contractuali, ii numim pe cei pe care Boris Stark îi numea în 1972 „puternicii economiei”, pe cei care în anii de după falimentul Lehman Brothers din 2008 erau calificați prea mari pentru a fi lăsați să eșueze (too big to let fail) și pe cei pe care jurnaliștii americani îi denumesc acum too-big-to-go-to-jail, de intangibilii care ne fac, în mod insidios, să plătim noi pentru greșelile și crimele lor.

*Matt Taibbi, The Divide: American Injustice in the Age of the Wealth Gap, e-book, amazon.com: the too-big-to-jail: Wall Street elite - a small archipelago of hyper-acquisitive untouchables.

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea – Despre criza financiară din anul 33 AD și rolul acesteia în precipitarea evenimentelor cruciale din acel an. Frații bancheri Pittius și Lehman (I)

Este un fapt istoric dovedit că, în anul 33, în timpul celui de-al doilea împărat roman, Tiberius, a fost o criză financiară care a pornit de la falimentul unor bancheri, Frații Pittius, și care a cuprins întregul Imperiu roman, provincie cu provincie – Galia (Franța de azi), Spania, Grecia, Byzantium, Capadocia, Antiochia, Egipt și Syria – Palestina. Această criză are nebănuite legături cu ceea ce s-a întâmplat, în același an, în Galileea, Iudeea și, în final, la Ierusalim.

(I)

În condițiile riguroase trasate de sistemul juridic roman, care punea în centrul său contractul, ca lege ireversibilă a părților, și datoria, ca lanț juridic (vinculum juris), împăratul Tiberius nu a avut altă soluție de oprire a falimentului sistemic decât să ia din vistieria publică și să arunce în vistieriile private ale unor bancheri de încredere* suma de 100 de milioane de sesterți**, cu mandatul ferm de a fi dați cu împrumut pe minim trei ani, fără dobândă, celor mai nevoiași debitori. În realitate, doar bancherii și marii proprietari de latifundii romane au fost salvați de la ruină, iar nu și vulgul. Economia și-a revenit cu greu. Pentru că nu a putut suporta datoriile cauzate de salvarea privilegiaților privați de la ruină, Imperiul în sine a rămas în stare de faliment virtual timp de cca 70 de ani***. Imperiul ar fi putut ierta datoriile celor nevoiași, dar nu a făcut-o. Imperiul a preferat salvarea bancherilor și a latifundiarilor, pe umerii cărora se sprijinea.

Vedem aici atât relaxarea cantitativă (quantitative easing – emiterea de bani suplimentari față de masa de bunuri și servicii aflate în comerț) cu care băncile centrale contemporane au crezut că soluționează multiplele și recurentele crize financiar-bancare ale lumii globalizate de azi, cât și salvarea băncilor cu bani publici (bail out). Ba chiar vedem un faliment al băncilor unor frați care a determinat o criză globală – prin nu știu ce coinicidență sau mecanism al destinului, Pittius Brothers au determinat falimentul sistemic din 33 AD, iar Lehman Brothers, falimentul sistemic din 2008 AD … Sarcastic, ambele operațiuni de salvare a bancherilor au cauzat falimente de stat și prăbușiri de imperii (mai încet în cazul Imperiului Roman, mult mai rapid în cazul imperiilor de azi).

Mult mai important: vedem aici cauza ruinei financiare în care se afundă atât imperiul birocratic „ueropean”, cât și marile state membre (Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda), pentru că au decis:

- să salveze bănci în dauna statelor membre și a cetățenilor (tragedia financiară greacă din 2009-2011 este ilustrativă),

-să îmbăgățească marile corporații tech și pharma cu prețul sărăcirii și efectelor adverse de la vaccin suferite de populație,

- să umple de sute de miliarde întreprinderi de împachetat fum și de produs rapoarte și ONG – uri, sub pretextul „luptei” cu schimbarea climatică și, desigur,

- să inunde cu bani belicoșii și fauna din jurul lor, sub pretextul „victoriei finale” contra Rusiei.

În vremea lui Iisus Hristos, în contradicție cu sistemul juridic roman (exportat în mod imperialist în toate provinciile sau coloniile romane, dar și în regatele limitrofe, așa cum se întâmplă de zeci de ani cu legea europeană sau cu dreptul american), în Israel exista o lege, provenită din Biblie, veche de cca 1300 de ani la acea data, care impunea evreilor ștergerea oricărei datorii după 7 ani de la data nașterii acesteia. Legea este aplicabilă și azi, la peste 3300 de ani de la edictarea ei.

Legea se numește Shmita și apare de nenumărate ori în Vechiul Testament, începând cu cărțile Deuteronomului și ale Leviticului și continuând cu Evangheliile și Faptele Apostolilor.

Legea este atât de importantă în Biblie încât evreii antici preferau să moară decât să o încalce. Se spune ca Iulius Caesar i-a iertat pe evrei de plata taxelor într-un an sabatic, pentru a evita sinuciderile în masă. Efortul preceptorilor și al armatei romane a fost considerat prea mare pentru a justifica încasarea aproape de zero a taxelor în anii sabatici evreiești.

Această lege era parte din cultura și spiritualitatea evreilor inclusiv pe vremea propăvăduirii și răstignirii pe cruce a lui Iisus Hristos.

*când bancherii dau faliment pentru că nu se mai creditează între ei, este contraintuitiv să vorbești de bancheri de încredere

**în banii de acum, asta ar însemna cam 2 miliarde de euro

***după războiul din 105-106 AD, împăratul Traian a capturat aproape tot aurul din Dacia, astfel putând finanța un banchet citadin care a durat, cică, 80 de zile, dar a pus capăt falimentului latent al Imperiului

(va urma)

(II), (III)

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea - partea II - a Economiile populației sunt puse la mezat

 

partea II

Sigur că da, nu e ca și când statul ori UE ar confisca acei bănuți ca să salveze niște zombies, dar canalizarea lor către domenii perdante, cum este tranziția climatică, ar putea determina pierderi dezastruoase.

Sigur că da, Uniunea Europeană se declară atentă la siguranța investițiilor și susține că va canaliza acei bănuți către domeniile de interes pentru UE. Omul va fi liber să se avânte sau nu în riscurile de pe piața de capital, dar dacă UE va spune că e ok, lumea va da buluc să investească în domeniile falimentare și războinice indicate de UE.

Așa s-a întâmplat și în cazul falimentului Lehman Brothers.

Toată lumea a pierdut atunci, minus bancherii, asigurătorii și privilegiații politici. Exact așa se va putea întâmpla și în acest caz: neofeudalii economiei și ai politicii vor face profit (doar ei), iar pierderile vor fi socializate, adică împărțite la zecile de milioane de naivi care vor fi mușcat momeala.

Pe lângă cele 10 trilioane de euro din depozitele bancare ale celor 450 de milioane de cetățeni UE trebuie luate în calcul și fondurile (publice sau private) de pensii, precum și fondurile acumulate de companiile de asigurări pentru asigurările de viață, care sunt amestecate cu titluri de valoare achiziționate de pe piața de capital (așa – numitele unit link - uri). E foarte probabil că vorbim de alte 10 de trilioane de euro la nivel european, căci statele membre UE sunt state sociale, care pun mare preț pe asigurări.

Remarc aici că numai Franța, Italia, Germania, Olanda și Spania, împreună, au peste 12 de trilioane de euro datorii.

Din această perspectivă, diluarea puterii de cumpărare a banilor, prin emiterea de bani fără acoperire în produse și servicii (relaxarea cantitativă), devine un mijloc pentru stat de a-și curăța bilanțul și a mai reduce din valoarea reală a datoriilor, iar pentru cetățeni, un coșmar. Într-o perioadă de 6 ani, din 2019 în 2025, puterea de cumpărare a euro a scăzut cu 40%. În acest ritm, în 30 de ani (perioada de „maturitate” a bondurilor emise pe termen lung), euro poate deveni de 5 ori mai puțin valoros decât este azi. Vom plăti statul ca să ne permită să îl împrumătăm.

Nu va fi, deci, deloc simplu de ales între depozite bancare, sigure în limita a 100 de mii de euro, și investiția în piețe de capital, nesigură, dar tentantă în vederea evitării diluării banilor.

În altă ordine de idei, întrucât vor rămâne, cel puțin în parte, fără depozite ale populației, băncile vor fi nevoite a concura piața de capital (ceea ce nu e chiar rău pentru deponenți, căci pot crește dobânzile la depozite, dar e chiar rău pentru creditarea economiei, căci ... pot crește dobânzile). Băncile vor fi nevoite să intre în competiție și cu fondurile de tip shadow banking (cele mai malefice dintre toate sunt Vanguard, Black Rock, State Street și Fidelity) pentru a convinge oamenii să își țină banii în bănci. În plus, băncile vor fi nevoite să intre în hora “investițiilor”: vor putea plasa bani în piața de capital, deci vor intra în competiție cu … fondurile de pensii.

Ne putem întreba cum vor scoate cămeșa băncile și, mai ales, cum vor renunța la banii ieftini atrași de la populația econoamă, care preferă să nu consume sau să își amâne consumul pentru vremuri mai roz...

De departe, cel mai „tare” efect al programului UE de mobilizare a economiilor populației este torpilarea sistemului financiar – bancar clasic. Economisirea este baza acestui sistem, caracterizat prin rezervele fracționare și emiterea din nimic a banilor – datorie (pe scurt, pentru un euro în depozit, banca poate emite 10 euro – datorie, sub forma unui credit). Fără economiile populației, întregul sistem intră în colaps. Cred că se poate trăi și fără bănci, pe termen mediu și lung, dar consecințele imediate asupra omului obișnuit și asupra IMM – urilor pot fi tragice.

În România sunt cca 700 de mii de societăți (din 1,2 milioane) care depun situații financiare anuale (adică, există economic), mai mult de 95% dintre ele funcționând cu fonduri împrumutate de la asociați și, în mică măsură, de la bănci. Sunt doar câteva zeci de astfel de societăți care au ieșit pe piețele de capital pentru a se finanța prin listare și doar câteva sute care reușesc să se finanțeze, parțial, cu bani de la fondurile de investiții. Programul UE de mobilizare a economiilor populației, jugulând bankingul clasic, va sufoca un întreg sector economic, adică IMM – urile.

Ce oferă UE, ca finanțare a acestui mod de atragere de fonduri și de joc la bursă? Chestii imposibil de accesat. De exemplu, în Programul Național de Redresare și Reziliență, PNRR, sunt prevăzute 38 de milioane de euro cu titlu de ajutor pentru ca IMM – urile să se listeze la bursă. Au fost mai multe sesiuni de accesare a acestor fonduri, la care s-au înscris doar trei IMM – uri, doar una fiind calificată, dar și aceasta s-a retras...

Notă fundamentală: aceste investiții dezirabile pentru UE nu vor fi chiar libere, căci vor merge către domeniile și zonele geografice indicate de UE, cum ar fi armamentul, tranziția climatică, IA, pharma, bio-tehnologia etc. și în Franța, Germania și, probabil, Olanda.

Se vor duce acești bani în economia noastră națională? Nici vorbă. Piața de capital românească este „emergentă”, dar foarte mică în comparație cu Marea Britanie (Londra, în special), Franța, Germania, Olanda, Austria. Banii populației vor fi canalizați în acele economii, ocolind România și, în general, ocolind națiunile mici...

În fine, să mai notăm că moneda digitală a băncii centrale, CBDC, pe care o vrea Banca Centrală Europeană, este, cel puțin declarativ, un tip de bani cu existență efemeră și teritorială (limitată la un anumit perimetru geografic, ca în disptopia orașelor de 15 minute). Ca să nu expire, banii digitali trebuie cheltuiți. Consumul imediat va descuraja economisirea. Pare că UE nu mai vrea ca banii să dețină una dintre funcțiile lor ancestrale – tezaurizarea, adică, stocarea de bani albi pentru zile gri sau negre.

Iată cum, și în acest domeniu, diferența dintre teoria conspirației și realitate este de 6 luni.

A se vedea si -

1.  Goldman Sachs a cumpărat administratorul fondului de pensii NN Investments Partners
2. Fondurile de pensii administrate privat au expuneri mari pe obligațiuni emise de Banca Internațională de Investiții
   
3. Un director și apropiații săi fură de aproape 800 de ori din fondul de pensii administrat privat de firma pe care o conduce
   
4. Scăderea valorii activului “asiguratului” la fondurile de pensii asigurate privat cu cca 8%
   
5. Poker cu pensii

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea - partea I - a Economiile populației sunt puse la mezat

Economiile populației sunt puse la mezat

 partea I

Despre planul irațional și extrem de riscant al Uniunii Europene de a „mobiliza” economiile populației prin plasarea lor pe piața de capital ...

Ultimele două săptămâni au fost pline de anunțuri cruciale ratate și de promisiuni privind afaceri din start falimentare venite de la șefimea UE.

Programul de re-înarmare a Europei (anunțat deja în ciuda unei perioade de pace de aproape 80 de ani) și rezoluția Parlamentului European de susținere neabătută a Ucrainei până la victoria finală contra Rusiei (emisă în ciuda păcii negociate de Trump cu Putin) sunt doar două dintre ele.

Alte două sunt acum sub reflector: programul Uniunii Europene de mobilizare a economiilor populației, recent anunțat de Ursula von der Leyen, președinta încă în funcție a Comisiei Europene, și programul de emitere a unei monede digitale a Băncii Centrale Europene, de asemenea, recent anunțat de Christine Lagarde, șefa Băncii Centrale Europene.

Semnalez aici că cele două directive ale „rezoluției” afacerilor bancare sau de asigurări aflate în prag de faliment, care datează din 2013, au acum parte de o autoritate de rezoluție, adică, de noi birocrați plătiți în stil feudal. Rezoluția, o altă denumire pentru insolvență, poate însemna și salvarea băncii sau a companiei de asigurări cu banii deponenților sau ai asiguraților (procedura se numește bail in). E o măsură care poate fi luată de acești birocrați, iar nu de judecători.

Acum, cu acest program temerar al Ursulei, nu mai este doar despre confiscarea banilor din depozite pentru a ține în viață niște zombies financiari.

Acum e mult mai rău.

Uniunea Europeană a făcut descoperirea epocală că europenii de rând au în bănci economii de peste 10 mii de miliarde de euro și că acești bani cam dospesc în conturi din cauza dobânzilor mici. De vreme ce tot are nevoie de bani pentru înarmare, război și tranziția climatică (care este, de fapt, o tranziție economică spre faliment generalizat), Comisia Europeană a găsit de cuvință să mobilizeze aceste economii, să le pună la treabă pe piața de capital, adică, să le transforme în investiții în acțiuni, obligațiuni și titluri de stat. Garanția și securitatea conferite deponenților de sistemul bancar (cu toate defectele sale) vor fi înlocuite cu riscul pieței de capital. Instrumentele financiare, adică marfa care se comercializează pe piața de capital, sunt riscante. În grade diferite, pot fi active financiare bune, care aduc profit și spor de valoare în timp, dar pot fi și simple bilete de loterie și poker financiar. O companie listată poate da faliment, și atunci acțiunile valorează zero, iar un stat hiper-îndatorat poate intra în faliment suveran, și atunci titlurile de stat valorează zero.

Nu am să intru acum în explicații despre instrumentele financiare derivate, că e prea tehnic domeniul, dar reamintesc tuturor că falimentul Lehman Brothers din 2008 de la aceste chestiuțe ni s-a tras: creditele sub-prime de pe piața ipotecară americană, care erau împachetate ca schimburi de risc de faliment (credit default swap - CDS), cu ștampilă de la marile companii de consultanță și de la asigurători și vândute ca aur alchimic tuturor investitorilor non-sofisticați și fondurilor de pensii ori suverane.

Așadar, moșul și baba care și-au ținut bănuții timp de 40 de ani în bancă sunt invitați să și-i joace la bursă. Chestia cu “investiția” în venture capital, adică, un fel de poker financiar, este de o “frumusețe rară” ca politică publică.

Ase vedea și 👉(I) Două fațete ale suveranismului👈

                      👉(II) Două fațete ale suveranismului👈

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea