Sfruntari

𝐓𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐜𝐞 𝐚𝐦 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐜𝐢𝐭𝐢𝐭 „𝐍𝐚𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐲 𝐒𝐜𝐢𝐞𝐧𝐜𝐞 & 𝐓𝐞𝐜𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐲 𝐒𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐲”, 𝐚𝐮𝐠𝐮𝐬𝐭 𝟐𝟎𝟐𝟔, 𝐒𝐔𝐀.

SUA își pregătesc copiii pentru lumea care vine. România încă administrează școala lumii care pleacă.

𝐈𝐧 𝐚𝐮𝐠𝐮𝐬𝐭 𝟐𝟎𝟐𝟔, 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐚𝐮 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐍𝐚𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐲 𝐒𝐜𝐢𝐞𝐧𝐜𝐞 & 𝐓𝐞𝐜𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐲 𝐒𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐲, 𝐮𝐧 𝐝𝐨𝐜𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐥𝐚 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞, 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐬𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐧𝐚𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚, 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐢𝐭𝐢𝐯𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐜𝐚, 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐢𝐠𝐞𝐧𝐭𝐚 𝐚𝐫𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥𝐚, 𝐛𝐢𝐨𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐞, 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐢 𝐜𝐮𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐞, 𝐬𝐩𝐚𝐭𝐢𝐮, 𝐬𝐞𝐦𝐢𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐬𝐢 𝐜𝐞𝐫𝐜𝐞𝐭𝐚𝐫𝐞.

Dar, citit cu atenție, documentul transmite ceva mult mai important pentru orice stat care înțelege cum va arăta lumea următoarelor decenii: nu poți construi putere tehnologică fără să construiești mai întâi capacitate umană.

Și 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐭𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐜𝐚𝐩𝐚𝐜𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐮𝐦𝐚𝐧𝐚 𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚ț𝐢𝐞.

De aceea, în strategia americană, educația nu apare ca un domeniu marginal, anexat dezvoltării tehnologice. Apare ca parte a infrastructurii strategice a statului.

Documentul afirmă explicit necesitatea consolidării educației și formării în știință, tehnologie, inginerie și matematică — STEM — la toate nivelurile, pentru menținerea competitivității Statelor Unite în domeniul științei și tehnologiei.

Aceasta este diferența fundamentală dintre a administra un sistem de educație și a avea o viziune asupra educației.

Copiii trebuie pregătiți acum pentru tehnologiile care vor defini lumea de mâine.

𝐒𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐢𝐚 𝐒𝐔𝐀 𝐬𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐞𝐜𝐡𝐢𝐯𝐨𝐜 𝐜𝐚 𝐢𝐧 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚𝐭𝐢𝐚 𝐊–𝟏𝟐 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐨𝐝𝐮𝐬𝐞, 𝐢𝐧𝐭𝐫-𝐨 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚𝐭𝐚 𝐯𝐚𝐫𝐬𝐭𝐞𝐢, 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐭𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐢𝐠𝐞𝐧𝐭𝐚 𝐚𝐫𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥𝐚, 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐮𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐬𝐢 𝐬𝐩𝐚𝐭𝐢𝐮𝐥.

Și mai spune ceva esențial: 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐬𝐢 𝐢𝐧 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚 𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫.

Observați ordinea logică.

Nu așteptăm ca inteligența artificială să transforme complet societatea și abia apoi să încercăm să explicăm profesorilor ce s-a întâmplat.

Nu pregătim copiii exclusiv pentru realitatea pe care o vedem astăzi.

Îi pregătim pentru realitatea pe care o anticipăm.

Aceasta este funcția unei politici educaționale strategice.

𝐔𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐬𝐞𝐫𝐢𝐨𝐬 𝐧𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐞𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐮𝐫𝐫𝐢𝐜𝐮𝐥𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐮𝐢𝐭𝐚𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐞𝐱𝐜𝐥𝐮𝐬𝐢𝐯 𝐢𝐧 𝐨𝐠𝐥𝐢𝐧𝐝𝐚 𝐫𝐞𝐭𝐫𝐨𝐯𝐢𝐳𝐨𝐚𝐫𝐞. 𝐅𝐚𝐜𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐞𝐬𝐢𝐠𝐡𝐭 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥: 𝐢𝐧𝐜𝐞𝐚𝐫𝐜𝐚 𝐬𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐚𝐠𝐚 𝐜𝐞 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐢, 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐢𝐢, 𝐫𝐢𝐬𝐜𝐮𝐫𝐢 ș𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧ț𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐩𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐳𝐞𝐜𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐝𝐨𝐮ă𝐳𝐞𝐜𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢 și începe să pregătească oamenii înainte ca schimbarea să devină inevitabilă.

𝐏𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐠𝐚𝐭𝐢 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥𝐮𝐥 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫 𝐝𝐚𝐜𝐚 𝐞𝐥 𝐢𝐧𝐬𝐮𝐬𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐠𝐚𝐭𝐢𝐭 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫.

Poate unul dintre cele mai importante elemente ale strategiei americane este tocmai acesta: tehnologiile emergente nu sunt introduse doar în educația elevilor, ci și în formarea profesorilor.

Este absolut logic.

Nu putem cere unei generații de copii să înțeleagă inteligența artificială, gândirea algoritmică, implicațiile tehnologiilor cuantice, securitatea digitală sau transformările pieței muncii dacă profesorul rămâne în afara acestor transformări.

𝐃𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐢𝐧𝐮𝐚 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐜𝐨𝐫𝐯𝐨𝐚𝐝𝐚 𝐛𝐢𝐫𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐢𝐜𝐚.

Într-o societate care se schimbă cu această viteză, ea devine parte din responsabilitatea profesională.

𝐏𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚 𝐬𝐭𝐢𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐬𝐚 𝐮𝐭𝐢𝐥𝐢𝐳𝐞𝐳𝐞 𝐮𝐧 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐀𝐈.

𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐚𝐠𝐚 𝐜𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐞 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥, 𝐜𝐮𝐦 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐞, 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐠𝐫𝐞𝐬𝐢, 𝐜𝐚𝐧𝐝 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐯𝐞𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭, 𝐜𝐞 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞𝐥𝐞𝐠𝐚 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐞𝐢 𝐬𝐢 𝐜𝐞 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚 𝐝𝐞𝐥𝐞𝐠𝐚𝐭.

Altfel, riscăm să introducem inteligența artificială într-o școală care nu are încă instrumentele intelectuale necesare pentru a o controla.

SUA nu pregătesc doar absolvenți. Construiesc un ecosistem de competențe

Strategia merge însă mult mai departe.

Pentru formarea tehnicienilor și a personalului calificat sunt prevăzute extinderea uceniciei, internshipurilor, programelor cooperative și dezvoltarea unor trasee profesionale inclusiv în infrastructura AI și microelectronică.

𝐈𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮ț𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚ț𝐢𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐜𝐡𝐞𝐦𝐚𝐭𝐞 𝐬ă 𝐜𝐨𝐥𝐚𝐛𝐨𝐫𝐞𝐳𝐞 𝐜𝐮 𝐢𝐧𝐝𝐮𝐬𝐭𝐫𝐢𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐧𝐨𝐢 𝐜𝐞𝐫𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜ă𝐫𝐢 ș𝐢 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧ț𝐞 î𝐧 𝐝𝐨𝐦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐮𝐦 𝐢𝐧𝐟𝐫𝐚𝐬𝐭𝐫𝐮𝐜𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐀𝐈, 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐮𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐞, 𝐛𝐢𝐨𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐚 𝐬𝐚𝐮 𝐞𝐧𝐞𝐫𝐠𝐢𝐚 𝐧𝐮𝐜𝐥𝐞𝐚𝐫ă 𝐚𝐯𝐚𝐧𝐬𝐚𝐭ă.

Este o idee extrem de importantă.

Școala nu este concepută separat de economie. Universitatea nu este concepută separat de cercetare. Cercetarea nu este concepută separat de industrie.

Toate fac parte din același ecosistem.

Acolo unde apar domenii economice noi, sistemul de educație trebuie să creeze competențele necesare.

Acolo unde tehnologia schimbă profesiile, curriculumul trebuie să se schimbe.

Acolo unde apar competențe noi, trebuie să apară calificări și certificări noi.

Educația devine astfel nu instituția care reacționează ultima la schimbarea socială, ci una dintre instituțiile care o anticipează.

„𝐀𝐈 𝐟𝐥𝐮𝐞𝐧𝐜𝐲” 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐢𝐧 𝐮𝐧𝐢𝐯𝐞𝐫𝐬𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞.

Strategia americană introduce și un concept asupra căruia România ar trebui să reflecteze foarte serios: 𝐀𝐈 𝐟𝐥𝐮𝐞𝐧𝐜𝐲.

Documentul propune creșterea competenței în inteligență artificială în cadrul cerințelor programelor universitare, astfel încât studenții din domeniile științifice și tehnologice să dobândească efectiv competențe legate de AI.

Mesajul este extraordinar de important.

Inteligența artificială nu mai este privită ca o competență rezervată informaticienilor.

În viitor, un inginer, biolog, cercetător, economist, medic sau specialist din numeroase alte domenii va trebui să poată lucra într-un mediu profesional în care inteligența artificială reprezintă infrastructură intelectuală.

Exact cum alfabetizarea digitală a devenit indispensabilă în ultimele decenii, alfabetizarea AI va deveni una dintre competențele fundamentale ale următoarei perioade.

Și există o diferență uriașă între a folosi ChatGPT și a avea competență în inteligență artificială.

Prima poate însemna apăsarea câtorva butoane.

A doua presupune înțelegere, verificare, discernământ, gândire critică, capacitatea de a formula probleme și capacitatea de a judeca rezultatul furnizat de sistem.

Aici se află, de fapt, una dintre marile mize ale educației viitorului.

Iar România?

România nu pornește de la zero.

Ar fi incorect să afirmăm că statul român nu a produs niciun document. Există Strategia Națională în domeniul Inteligenței Artificiale 2024–2027, aprobată prin HG nr. 832/2024. Există Strategia Națională de Cercetare, Inovare și Specializare Inteligentă 2022–2027. A existat și demersul SMART-Edu privind digitalizarea educației, care includea competențele digitale ale elevilor, formarea profesorilor, curriculum pentru meserii emergente și educația digitală pe tot parcursul vieții. 

Dar tocmai aici trebuie tras semnalul de alarmă.

A avea documente nu înseamnă automat a avea o viziune educațională coerentă.

Ceea ce nu vedem încă suficient de clar în România este arhitectura completă:

Ce trebuie să știe un copil român despre inteligența artificială la 8 ani? Dar la 12? Dar la 16?

Ce competențe trebuie să aibă fiecare absolvent de liceu într-o societate dominată de AI?

Ce trebuie să știe profesorul?

Cum modificăm formarea inițială a profesorilor?

Cum modificăm formarea continuă?

Ce discipline trebuie regândite?

Ce procese cognitive trebuie protejate tocmai pentru că AI le poate executa în locul copilului?

Ce meserii vor dispărea?

Ce profesii vor apărea?

Ce calificări trebuie construite acum?

Cum conectăm liceele tehnologice cu industria?

Cum conectăm universitățile cu cercetarea?

Cum transformăm inteligența artificială dintr-un instrument pe care elevul îl folosește pentru a evita efortul într-un instrument prin care își amplifică inteligența?

Acestea sunt întrebările unei politici educaționale pentru următorii douăzeci de ani.

Și nu pot fi rezolvate prin încă un ordin de ministru.

Noi încă discutăm despre instrumente. Lumea discută despre capacitatea națională.

În România, dezbaterea despre tehnologie în educație rămâne prea frecvent la nivelul instrumentului: avem sau nu table inteligente;

folosim sau nu telefoane; profesorii folosesc platforme; elevii folosesc ChatGPT; cumpărăm laptopuri; facem un curs de competențe digitale.

Toate acestea pot fi utile.

Dar ele nu reprezintă o strategie.

Strategia începe în momentul în care o țară răspunde la întrebarea:

Ce fel de om trebuie să formeze sistemul nostru de educație pentru societatea care va exista peste 10, 20 și 30 de ani?

Statele Unite oferă deja un răspuns propriu: oameni capabili să mențină avantajul științific și tehnologic al țării, formați în STEM, familiarizați de timpuriu cu tehnologiile emergente, capabili să utilizeze AI, conectați la cercetare și industrie și pregătiți pentru domenii profesionale care astăzi sunt încă în formare.

Putem fi sau nu de acord cu prioritățile geopolitice ale SUA.

Dar ar fi o eroare uriașă să ignorăm mecanismul strategic din spatele lor.

Ei au înțeles ceva ce România trebuie să înțeleagă urgent: competiția tehnologică este, înainte de orice, o competiție pentru inteligență, competență și capital uman.

Iar această competiție începe în școală.

România are nevoie de o strategie pentru educația de după AI

Nu de o strategie despre cum introducem câteva aplicații AI la clasă.Nu de un capitol despre digitalizare într-un document de sute de pagini.Nu de încă o platformă. Nu de încă un proiect cu termen de implementare de trei ani.

Ci de o viziune națională asupra educației într-o societate în care inteligența artificială va modifica fundamental munca, cunoașterea și relația omului cu informația.

Trebuie să stabilim ce păstrăm.

Ce schimbăm.

Ce competențe construim.

Ce procese cognitive refuzăm să externalizăm.

Ce profesii anticipăm.

Cum pregătim profesorii.

Cum legăm școala de universitate, cercetarea de industrie și educația de dezvoltarea economică a țării.

Statele care răspund acum la aceste întrebări își pregătesc avantajul pentru următoarele decenii.

Cele care vor începe să le pună peste zece ani vor pregăti generații pentru o lume care nu mai există.

România nu mai are luxul de a confunda administrarea educației cu proiectarea viitorului ei.

Inteligența artificială nu ne așteaptă să terminăm reformele începute acum douăzeci de ani.

Iar copiii care intră astăzi în școală vor trăi și vor munci într-o lume radical diferită de cea pentru care continuăm, în prea multe privințe, să îi pregătim.

De aceea discuția despre viitorul educației nu mai este una sectorială.

Este o discuție despre viitorul României.

Țările care își proiectează educația își proiectează viitorul. Celelalte vor trăi în viitorul proiectat de alții.

Asociația Proeuro-Cons

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui - Proiectul de Țară

 

Dacă privim România după 1990, observăm că am avut multe strategii sectoriale, dar foarte puține proiecte de țară urmărite consecvent timp de decenii.

Ce strategii majore a avut România după 1990?

1. Integrarea euro-atlantică (1990–2007) – probabil cea mai reușită strategie națională, aderarea la NATO în 2004, aderarea la Uniunea Europeană în 2007, reforme instituționale, economice și juridice.

2. Economia de piață și privatizarea, trecerea de la economia centralizată la economia de piață, rezultate mixte: apariția sectorului privat, dar și pierderea unor capacități industriale importante.

3. Dezvoltarea infrastructurii, autostrăzi, căi ferate, energie, digitalizare, implementare lentă și discontinuă.

4. Absorbția fondurilor europene, după 2007 a devenit principalul motor investițional public.

Problema este că majoritatea strategiilor au avut orizonturi de 4–7 ani, adică durata unui ciclu politic, nu 20–50 de ani. Care este cea mai importantă investiție pe termen lung? Istoria arată că răspunsul este aproape întotdeauna același:

1. Educația și cercetarea. Niciun stat nu a devenit bogat și puternic pe termen lung fără: școli performante; universități competitive; cercetare și inovare. Un kilometru de autostradă se degradează. O generație de cercetători și ingineri produce valoare timp de decenii.

2. Capacitatea tehnologică proprie. Țările care controlează tehnologia: produc bunuri cu valoare adăugată mare; exportă know-how; au salarii ridicate; sunt mai puțin dependente de alții.

3. Infrastructura strategică în transporturi, energie, comunicații, apă și irigații.

Ce țări reușesc să-și construiască un viitor sigur? Există un model comun, iată, ca exemplu:

■Coreea de Sud este un lider mondial în tehnologie. În anii 1960 era mai săracă decât multe state europene dar a investit masiv în educație; inginerie; industrie; cercetare.

■Finlanda a transformat educația într-o prioritate națională.

■Israel investește printre cele mai mari procente din PIB în cercetare și dezvoltare.

■China a urmărit planuri industriale și tehnologice pe 20–30 de ani: universități; cercetare; energie; industrie avansată; inteligență artificială.

Ce au toate aceste țări în comun?

1. O direcție strategică clară.

2. Continuitate timp de decenii.

3. Investiții masive în educație și cercetare.

4. Dezvoltarea unor tehnologii proprii.

5. Instituții capabile să execute proiecte mari.

Dacă ar fi să identific o singură investiție care decide viitorul unei țări pe următorii 30–50 de ani, aceea este crearea unei mase critice de oameni foarte bine pregătiți în știință, inginerie, medicină și tehnologie, susținuți de un sistem puternic de cercetare și inovare. Toate celelalte investiții — autostrăzi, clădiri, fabrici, energie — devin mult mai valoroase atunci când există această resursă umană capabilă să le creeze, să le opereze și să le îmbunătățească. 

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui - Elevii trebuie sa fie motivați să înțeleagă lumea din jurul lor, să pună întrebări, să observe, să experimenteze, să gândească logic, să raționeze și să aplice ceea ce învață, atunci nu îi vom pierde.

 

Dacă elevii nu sunt motivați să înțeleagă lumea din jurul lor, să pună întrebări, să observe, să experimenteze, să gândească logic, să raționeze și să aplice ceea ce învață, atunci îi vom pierde. Dacă le punem în față doar calculatoare, table inteligente și ecrane, fără să cultivăm curiozitatea și spiritul critic, nu construim viitorul, ci îl slăbim.

Copiii trebuie să învețe să se adapteze, să caute soluții, să folosească instrumentele existente și să înțeleagă modul în care acestea funcționează. Astăzi calculatorul este o unealtă indispensabilă. Mâine poate fi înlocuit de alte tehnologii. Însă ceea ce nu trebuie să se schimbe este capacitatea omului de a gândi, de a crea, de a inventa și de a conduce progresul.

Nu este suficient să folosim tehnologia. Trebuie să o înțelegem, să o stăpânim și să o dezvoltăm. Trebuie să fim cu un pas înainte, nu cu un pas în urmă.

Copiii trebuie să cunoască natura, fenomenele fizice, chimice și biologice, schimbările din mediul înconjurător, să înțeleagă cauzele și efectele, să își dezvolte creativitatea și capacitatea de a găsi răspunsuri la probleme reale.

Investițiile în educație nu trebuie să se rezume la calculatoare, table inteligente și aplicații digitale. Școala are nevoie de laboratoare, experimente, activități practice, profesori bine pregătiți și programe care să formeze caractere și competențe reale.

Dacă vom continua să confundăm educația cu simpla digitalizare, riscăm să construim generații dependente de tehnologie, dar incapabile să o creeze. Iar atunci vom deveni o națiune vulnerabilă, dependentă de alții și lipsită de capacitatea de a-și modela propriul viitor.

Cea mai bună investiție pe care o poate face o țară nu este în arme, clădiri sau infrastructură, ci în educație. Modul în care ne educăm copiii astăzi va decide dacă mâine vom fi o națiune puternică, respectată și prosperă sau una fără direcție, fără conducere și fără viitor.

În acest context, Proiectul de Lege pentru modificarea Legii nr. 269/2004 privind acordarea unui sprijin financiar în vederea stimulării achiziționării de calculatoare (PL-x 520/2020), deși urmărește facilitarea accesului elevilor la tehnologie, nu trebuie privit ca o soluție suficientă pentru educația viitorului, deoarece performanța școlară și formarea unor generații capabile să gândească, să creeze și să inoveze depind în egală măsură de investițiile în laboratoare, activități practice, cercetare, profesori și dezvoltarea gândirii critice.

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui - Patrimoniul istoric nu înseamnă doar trecut. Înseamnă identitate, memorie și capacitatea unui popor de a-și înțelege rădăcinile. Cu atât mai valoroase sunt proiectele care aduc în atenția publicului contribuția civilizației dacice și legăturile istorice profunde dintre spațiul românesc și Roma.

Patrimoniul istoric nu înseamnă doar trecut. Înseamnă identitate, memorie și capacitatea unui popor de a-și înțelege rădăcinile. Cu atât mai valoroase sunt proiectele care aduc în atenția publicului contribuția civilizației dacice și legăturile istorice profunde dintre spațiul românesc și Roma.

Mă bucur să susțin și să promovez acest demers cultural de excepție, care reunește cercetarea științifică, educația, patrimoniul și tehnologiile moderne de valorificare a istoriei. Felicit organizatorii, cercetătorii și toți cei implicați pentru efortul de a aduce în prim-plan una dintre cele mai importante componente ale identității noastre culturale.

Redau mai jos prezentarea oficială a evenimentului:

„Visioni Daciche” la MoBU 2026: patrimoniul comun dintre Roma și România, prezent în standul oficial al Primăriei Romei.

În perioada 4–7 iunie 2026, Primăria Romei participă la MoBU – International Art Fair of Bucharest, unul dintre cele mai importante evenimente dedicate artei contemporane din Europa Centrală și de Est. În cadrul standului oficial al Comune di Roma Capitale, publicul va putea descoperi expoziția „Visioni Daciche”, realizată de Asociația Spirit Românesc și finanțată de Roma Capitale – Zètema Progetto Cultura în cadrul Bando Giubileo 2025.

Expoziția propune o incursiune în universul reprezentărilor dacilor din sculptura romană, punând în valoare statuile monumentale de daci, friza Columnei lui Traian și patrimoniul excepțional păstrat în Forul lui Traian și la Mercati di Traiano. Prin fotografii artistice, cercetare istorică și tehnologii digitale, proiectul oferă o perspectivă contemporană asupra unuia dintre cele mai importante capitole ale patrimoniului comun româno-italian.

Un rol central în dezvoltarea proiectului îl are Prof. Dr. Leonard Velcescu, specialist internațional în iconografia dacilor în sculptura romană, care a coordonat activitățile de cercetare și formare desfășurate împreună cu elevii Liceului Artistic „Giulio Carlo Argan” din Roma. Alături de acesta, fotograful Daniele Coralli și inginerul Cristian Gheorghe au contribuit la documentarea și valorificarea patrimoniului prin metode moderne de fotografie și fotogrammetrie 3D.

Vizitatorii standului vor putea descoperi și povestea Lupoaicei Capitoline, simbol al latinității și al legăturii istorice dintre Roma și România. Prezența copiei oferite Bucureștiului în anul 1906 reprezintă una dintre cele mai importante mărturii ale relației speciale dintre cele două popoare și completează dialogul cultural propus de expoziția „Visioni Daciche”.

Un moment deosebit al participării la MoBU 2026 va avea loc pe 5 iunie, la ora 15:00, când în standul Primăriei Romei se va desfășura conferința „Iconografia Dacilor în Forul lui Traian: Identitate culturală comună româno-italiană – Trecut și Prezent”, susținută de Prof. Dr. Leonard Velcescu. Evenimentul va aborda simbolistica reprezentărilor dacilor, Columna lui Traian, relațiile dintre Roma și Dacia și cele mai recente cercetări internaționale dedicate acestui patrimoniu. Vor participa Dana Ioana Mihalache, președinta Asociației Spirit Românesc, și ing. Cristian Gheorghe, specialist în digitizarea patrimoniului cultural.

La inaugurarea standului va fi prezent Prof. Dr. Leonard Velcescu, iar în zilele de 6 și 7 iunie publicul și reprezentanții mass-media îi vor putea întâlni atât pe Leonard Velcescu, cât și pe Dana Ioana Mihalache, coordonatoarea programului „Visioni Daciche”.

Pentru Asociația Spirit Românesc, participarea la MoBU 2026 reprezintă o importantă recunoaștere instituțională și culturală. „Visioni Daciche” nu mai este doar un proiect expozițional, ci un program cultural și educațional permanent, care include cercetare istorică, expoziții, activități educaționale pentru tineri, digitalizare 3D, conferințe internaționale și producția documentarului „Mărturii identitare – Statuile de Daci din Forul lui Traian”.

Mulțumim Primăriei Romei pentru încrederea acordată și pentru alegerea expoziției „Visioni Daciche” ca parte a reprezentării sale oficiale la MoBU 2026. Această prezență confirmă valoarea internațională a proiectului și importanța promovării patrimoniului istoric ca instrument de dialog cultural și cooperare europeană

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui - Un alt bir peste români

Un alt bir peste români: a sosit vremea altor majorări de taxe și impozite pentru 2026. Am dat un interviu la postul de televiziune Tele M Iasi  și am prezentat cateva detalii. Pe larg, prezint mai jos mai multe date!

Toată țara este în aer. Biruri suplimentare peste biruri: pe case, pe terenuri, pe mașini. Iar acum revine în forță și „poluarea” ca element suplimentar de taxare și impozitare. Dacă această măsură ar fi fost parte dintr-o politică serioasă, coerentă și fundamentată științific, aș fi fost primul care să o susțină. 

Dacă ar fi venit la pachet cu investiții reale în monitorizare, cercetare, infrastructură și soluții concrete de reducere a poluării, discuția ar fi fost alta. Dar, din păcate, nu acesta este cazul. În realitate, asistăm la o nouă rundă de creșteri de taxe, puse în grabă sub umbrela unui „jalon PNRR”, mai exact din componenta Transport, în valoare totală de aproximativ 7,6 miliarde de euro. Se invocă principiul „poluatorul plătește”, dar fără ca statul să fi construit înainte instrumentele minime care să măsoare corect poluarea și sursele ei reale.

Mai mult, trebuie spus clar un lucru: primăriile și consiliile locale au posibilitatea legală de a majora sau reduce aceste impozite cu până la 50%. Tocmai de aceea, ele ar trebui să țină cont de povara totală a tuturor taxelor care cresc simultan în 2026. 

Pentru mulți cetățeni, taxa pe poluare „mai lipsea” dintr-un lung șir de creșteri.

Repet: această taxă, pusă la pachet cu celelalte majorări, riscă să transforme o problemă serioasă într-o abordare superficială și nedreaptă. Poluarea nu se rezolvă printr-o cifră pusă în tabel, ci prin înțelegerea fenomenului în ansamblu.

Poluarea nu poate fi evaluată doar în funcție de clasa Euro a mașinii. Ea depinde de:

-gradul de uzură al vehiculului,

-orele de funcționare și de staționare,

-blocajele din trafic,

-ambuteiaje,

-intervalul orar (dimineața, seara, la prânz),

-anotimp,

-condițiile meteorologice,

-circulația maselor de aer,

-poluarea adusă din alte zone sau chiar din afara țării.

Poluarea este cumulativă și provine din toate sursele, indiferent de tipul de propulsie. Inclusiv mașinile electrice sau hibride contribuie prin particulele rezultate din uzura anvelopelor, a plăcuțelor și discurilor de frână, a carosabilului. Aceste particule fine sunt astăzi recunoscute ca o sursă majoră de poluare urbană — și ele nu sunt deloc neglijabile.

Cu toate acestea, în PNRR găsim o adevărată „varză de Bruxelles”: mult limbaj tehnic, multe concepte la modă, dar foarte puțină substanță acolo unde contează. 

Nu găsim un program coerent pentru:

-o rețea națională modernă de monitorizare a aerului,

-senzori performanți și distribuiți inteligent,

-sisteme de măsurare în timp real,

-infrastructură de cercetare,

-laboratoare moderne,

-analiză științifică a fenomenelor locale.

Se vorbește mult despre digitalizare, despre tranziție verde, despre închiderea unor capacități energetice, despre reactoare modulare, despre mașini electrice, dar nu se explică cine măsoară, cum măsoară și pe ce date reale se bazează toate aceste decizii.

În domeniul deșeurilor, situația este similară. Există bani pentru stații, pentru instalații, pentru infrastructură, dar aproape nimic pentru cercetare, pentru tehnologii moderne de reciclare adaptate noilor tipuri de deșeuri, pentru procese care să recupereze materii prime fără a polua suplimentar. Se construiesc instalații, dar nu se investește suficient în știință.

Într-o țară care a avut la dispoziție miliarde de euro prin PNRR, faptul că nu s-a construit o infrastructură solidă de monitorizare și cercetare este o mare problemă. Folosim în continuare rețele vechi de 10 de ani, cu date incomplete și adesea nefuncționale, iar pe baza lor impunem taxe noi!???

Poluarea nu este doar o chestiune fiscală. Este o problemă de sănătate publică. Afectează bolile respiratorii și cardiovasculare, dar influențează și fenomenele meteo extreme: ploi torențiale, grindină, furtuni violente, descărcări electrice. Toate acestea sunt documentate științific, dar ignorate în politicile publice curente.

Am pierdut ani și miliarde care puteau fi folosite pentru modernizarea hidrocentralelor, pentru infrastructură energetică curată, pentru cercetare și pentru sisteme reale de măsurare. Unele decizii au fost greșite, altele pur și simplu executate fără viziune.

Paradoxal, acolo unde a existat presiune reală, cum a fost cazul autostrăzii A7 (pandemie= PNRR = termen rambursare limita iunie 2026!!!), lucrurile s-au mișcat rapid. Cu mii de oameni, mii de utilaje, într-un ritm fără precedent. Pentru că exista riscul pierderii banilor. Acolo s-a putut.

La fel și în cazul A8, unde contextul geopolitic și războiul din Ucraina au creat o fereastră strategică. Altfel, Moldova ar fi rămas, din nou, la coada investițiilor.

Concluzia este simplă: se poate, atunci când există voință și responsabilitate.

Dar nu putem accepta ca lipsa de strategie, lipsa de cercetare și lipsa de infrastructură să fie compensate doar prin creșterea taxelor pentru cetățeni. Poluarea nu se combate prin biruri, ci prin știință, investiții și politici publice inteligente.

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea - Principiul (ne)îmbogățirii fără justă cauză

 

În doctrina de drept și în jurisprudență există principiul (ne)îmbogățirii fără justă cauză, care impune ca niciun patrimoniu să nu se mărească pe seama micșorării altui patrimoniu, fără JUST titlu. Adică, și mai simplu, nimeni să nu se îmbogățească din sărăcirea altuia și nici să nu facă averi din despăgubiri sau din captivitatea altuia.

Cred că ar fi câte ceva de învățat din acest principiu secular de filosofie juridică.

Pentru economiști - îmbogățirea fără sărăcirea altora ar trebui să fie pilonul fundamental al capitalismului high road, în care creșterea economică și democratizarea consumului profită tuturor; un astfel de principiu este chiar antidotul capitalismului low road care a infectat lumea democratică și la care a condus cinica teorie neo-liberală a maximizării profitului cu orice preț; această teorie (în care “vârfurile” științei economice și ale administrației românești sunt blocate de peste 35 de ani) este infecția care a transformat întreprinderea de tip Big Finance, Big Pharma, Big Tech și mai toate celelalte mari corporații în arme de însărăcire în masă (prin privatizarea profiturilor și socializarea pierderilor) și de supunere docilă a populației (prin supra-îndatorare). Economia de piață nu mai funcționează dacă populația nu mai are încredere în viitor - încrederea este liantul societății, condiția sine qua non a comerțului, dar este cel mai evanescent lucru. Încrederea se evaporă instant, deși se construiește în ani de zile. Așa că patronii și acționarii de super-market-uri, de platforme on line, de ”soluții” de digitalizare a mai tot ceea ce este important și real în viață, pot fi mulțumiți pe moment de impactul teoriilor diletanților teoreticieni români ai neo-liberalismului, de efortul gratuit al idioților utili care le propagă și de comportamentul legislativ și administrativ al năimiților lor din politică și administrație. Dar nu durează mult până când cei sărăciți pentru a putea să se îmbogățească rapid neo-feudalii economiei își vor retrage încrederea. Nu există nimic care să fie prea mare pentru a falimenta, din lipsa încrederii (credibilității). Faptul că statul securist este acum, peste tot în lume, mână în mână cu capitaliștii de supraveghere (îi numesc așa în special pe bancheri, pe patronii industriei farma și pe mogulii IT), nu înseamnă mai nimic, întrucât totul, absolut totul, este încredere în acest joc economic planetar. Chiar și banii. Când încrederea se evaporă, nu mai poți repara nimic, cu toți banii din lume pe care îi deții sau îi fabrici.

Pentru tehnocrați - îmbogățirea prin sărăcirea de idei a celorlalți, prin transformarea teoriilor oficiale în credințe cvasi-religioase care nu suportă critici și îndoieli, prin transformarea societății într-o armată de soldați docili smurdificați, supuși imperativului salvării de la toate urgențele care pot fi inventate, nu face decât să dilueze și să bagatelizeze mesajul științei. Ca și încrederea în viitor, și încrederea în știință și tehnologie se poate pierde, mai ales când omul de rând vede că sărăcește în numele unor teorii oficiale contestabile, dar foarte violent susținute de influenceri si de ”onegheuri”, cu poliția, jandarmii și armata în stradă.

Notă specială pentru birocrații medicali - îmbogățirea din front running și din conflictele de interese pe seama panicii sau a suferințelor oamenilor (sărăciți suplimentar prin costurile impuse conformarea la regulile ridicole, măsurile liberticide și procedurile ca apa de ploaie cauzate de pandemie), conduce nu numai la viitoare pedepse penale, ci și la evitarea sistematică a spitalelor și a medicilor sau chiar la reorientarea populației către ”medicina” tradițională, medievală. În definitiv, cam asta înseamnă medicina de dezastru - nu apelezi la medic decât în caz de dezastru sau de sinistru deosebit de grav. Smurdificarea sistemului sanitar înseamnă aneantizarea sistemului sanitar. De ce ar mai plăti omul de rând contribuții de asigurări sociale de sănătate, dacă e obligat să se descurce cum poate cu boala?

Pentru politicieni - îmbogățirea personală din politică și îmbogățirea prietenilor, sponsorilor politici sau a neo-feudalilor globali, prin politici publice și comportamente administrative sau legislative comandate de suzerani, care sărăcesc pas cu pas populația (mințită permanent că totul este pentru siguranța sa și ținută permanent în teroare) nu poate duce, în final, DECÂT la revolte și anarhie. Democrația, drepturile și libertățile omului, nu sunt cadouri generoase făcute populației de tirani proști, ci condiția păcii sociale.

Nu vă îmbogățiți fără just temei.

Sărăciții îsi vor pierde încrederea în viitor, în știință și tehnologie și în democrație.

Bogăția de orice fel, inclusiv cea legitimă, obținută cu temei și JUST titlu, este posibilă doar într-o societate în care există încredere și credință.

Inversul încrederii înseamnă sărăcirea și sălbăticirea tuturor.

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea - Economia de piață înseamnă o democrație a consumului, iar moralizarea întreprinderilor înseamnă reziliența și eficiența modelului economiei de piață.

Economia de piață înseamnă o democrație a consumului, iar moralizarea întreprinderilor înseamnă reziliența și eficiența modelului economiei de piață. 

Veniturile consumatorilor sunt limitate și sunt obținute greu, în special prin eforturi proprii, prin muncă, iar nu din speculații, rente sau monopoluri. De aceea, bunurile și serviciile achiziționate de comercianți trebuie să aducă beneficii maximale consumatorilor, iar competiția între comercianți trebuie subordonată bunăstării consumatorilor.  

Încă de pe vremea lui Kennedy, dreptul la calitate și dreptul la un preț corect (dreptul de a alege ce să consumi), dreptul la informație, inclusiv dreptul de a nu fi înșelat sau dezinformat, dreptul la siguranță și dreptul de a fi ascultat sunt pilonii legislației protecției consumatorilor.

Uniunea Europeană are un obiectiv preponderent economic, scopul său originar și esențial fiind acela de a realiza o piață unică europeană. Fiind interesată de obținerea puterii economice unificate la nivel continental, UE nu poate fi un promotor independent al protecției consumatorilor. Este un subtil dar vizibil conflict de finalițăți și un adevărat prosbul (derogare de la Shmita, regula veterotestamentară a iertării de datorii o dată la 7 ani) pe care îl practică UE. 

Exemplul băncilor, care au fost salvate de la faliment cu prețul sărăcirii/falimentării contribuabililor și al consumatorilor (împrumutați sau deponenți, deopotrivă), și exemplul marilor întreprinderi farmaceutice, alimentare sau chimice, care au fost mereu favorizate în dauna sănătății și a intereselor economice ale consumatorilor, sunt edificatoare în acest sens. Așa au fost cazul Monsanto - Bayer (a se vedea #monsantoleaks, precum și scandalul erbicidului cancerigen Round Up), cazul Pfizer, Moderna și Astra Zeneca (negocierile ultra-secrete ale contractelor de 80 de miliarde de euro privitoare la achiziția de seruri „imunizatoare” experimentale în pandemia din 2020-2023), precum și cazul dieselgate. De asemenea, multiplele cazuri de green washing. În plus, PNRR este un program de resetare a societății în vederea concentrării puterii economice în mâinile unor mari întreprinderi care vor beneficia de efectul TINA – there is no alternative. 

Preocuparea principală a birocrației europene, presată de obiectivul economic originar al UE și de marile întreprinderi*, este de a proteja (macro)economia, iar nu consumatorul. Concentrarea economică și salvarea de la faliment a marilor corporații „sistemice” sunt prioritare față de protecția reală a intereselor consumatorilor, care devin piese în angrenajul intereselor concentrative ale economiei, cifre statistice ale volumelor de vânzări și ținte ale controlului socio-psihologic al nevoilor și dorințelor. Or, privatizarea tot mai acută a profiturilor și socializarea tot mai largă a pierderilor deturnează economia de piață de la scopul său originar, care înseamnă bunăstarea consumatorului. 

Ironic, realizarea pieței interne și construcția „campionilor comerciali și industriali” sunt de neconceput în absența consumatorilor – prin prețul plătit pe achizițiile comerciale, prin încrederea în comerț, în genere, și în anumiți comercianți, și prin alegerile pe care le fac, consumatorii sunt cei care creează piața și societatea de consum și, astfel, alimentează puterea economică a „campionilor”. Dacă nu ar mai achiziționa, chiar și în proporțiile reduse ale abstinenței cauzate de crizele economice, sociale sau politico-militare, consumatorii ar determina destrămarea întregii economii de piață, cu consecința totalei disfuncționalități a mecanismelor fiscal – bugetare ale statelor membre, care se bazează în proporții ridicate pe taxele și impozitele pe consum. Fără încrederea consumatorilor nu există comerț și, deci, nu există economiei de piață.  

Planul Draghi din septembrie 2024 se concentrează pe „competitivitate” și crearea unor campioni comerciali europeni care au capital și utilizează resurse din toată Uniunea, ceea ce are un mare potențial de a afecta concurența loială între IMM-uri și, la final, bunăstării consumatorilor. Bine, cel puțin, că planul este plin de iluzii și de gânduri afectate de dorința și speranța de a se împlini (wishful thinking), cele mai multe convergând către „tranziția verde” și „digitalizare”, vechi obsesii ale birocrației UE, care deja au dus către faliment economii întregi și state membre ale UE.  

De vreme ce protecția consumatorilor este un domeniu al competențelor partajate între UE și statele membre, în mod normal, principiul subsidiarității ar trebui să corecteze, măcar în parte, neajunsurile cauzate de conflictul de finalități ale UE (care este o construcție politico-birocratică menită a asigura unificarea puterii economice la nivel continental, dar are ca obiectiv și protecția consumatorilor). Statele membre ar putea să contra-balanseze excesul de putere economică și birocratică în favoarea consumatorilor prin reglementări interne care să depășească bariera protecției de minimis a consumatorilor. Numai că acest potențial corectiv al conflictului de finalități ale UE este neutralizat de obiectivul prioritar și originar (reînnoit de planul Draghi) al creșterii puterii economice a întreprinderilor europene. Se pare că statele membre ale UE trebuie să își subordoneze politicile naționale în domeniul protecției consumatorilor acestui scop, punând în umbră necesitatea protecției consumatorilor.

Dezideratul protecției consumatorilor prin norme interne mai favorabile este blocat de tendința de concentrare a puterii politice și a birocrației UE. 

Statele membre ale UE au cedat oricum o parte consistentă din suveranitatea lor națională în favoarea birocrației și a supra-structurii politico-ideologice a UE încă de la momentul aderării la UE. 

În urmarea crizelor care s-au succedat la nivel global începând cu falimentul Lehman Brothers din anul 2008, UE și-a arogat pas cu pas tot mai multe competențe reglementare și de intervenție, cu încălcarea principiului subsidiarității, în defavoarea statelor membre și, deci, a consumatorilor. De exemplu, în domeniul sanitar și alimentar, UE și-a arogat (cutumiar sau prin acte normative adoptate sub impactul excepționalismului juridic, fără dezbatere și fără opoziție) din ce în ce mai multe atribuții pe care, la nivelul anului 2007, când România a aderat la UE, nu le avea. Recent, UE și-a asumat și un neașteptat rol militar și diplomatic, gestionând greșit și contrar intereselor populare în statele membre ale UE, finanțarea unui război care nu este al europenilor, ci al super-puterilor economice și militare – SUA, China și Rusia. 

Cu toate acestea, TFUE stabilește protecția consumatorilor ca obiectiv și ca principiu de reglementare – ceea ce poate „calma” juridic un fenomen economic greșit gestionat și nociv alimentat politic și ideologic.     

Reglementarea puterii economice ca a patra putere în stat, care trebuie separată de celelalte și controlată, pentru a nu putea abuza de putere și pentru a fi moralizată și socializată, este un deziderat actual al lumii noastre. Este bine că, din perspectiva riscului de abuz contra drepturilor omului, Directiva 2024/1760 privind diligența necesară în materie de durabilitate a întreprinderilor, pune corporațiile pe aceeași treaptă cu statele potențial tiranice, este rău că, dată fiind exagerarea părții birocratice a sustenabilității și durabilității, astfel de reglementări au reușit să ostilizeze opinia publică și să determine politicienii să ceară limitarea sau chiar neutralizarea efectelor lor.  

*Așa-numiții „campioni comerciali și industriali” dețin controlul instituțiilor europene, atât direct (prin lobby și revolvind door), cât și indirect, prin ONG – urile „progresiste”

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui - Așa arată un lacăt pe o școală din România. Are cel puțin doi ani.

 

Așa arată un lacăt pe o școală din România. Are cel puțin doi ani. O școală care era dotată cu tot ce trebuie, inclusiv cu centrală termică modernă și apă caldă pentru copii. Într-un peisaj feeric, cu aer curat care te încarcă de atâta energie.

Copiii din acest sat au fost nevoiți să plece la alte școli, să facă naveta. Partea cu mașini, partea o iau pe jos, câțiva kilometri, peste niște dealuri, spre o altă școală „salvată” de tăvălugul revoluției din învățământul românesc.

Din ce am ascultat și am înțeles de la localnici, peste 20 de elevi n-au mai putut rămâne în această școală. Nu-i așa: bani, profesori etc. Nu s-au găsit soluții pentru elevi, nici să stea aici, dar nici să revină, în timpul liber, pentru a urma ore de laborator voluntar, cercuri științifice, ora naturii????, ore de muzică, de sport, de cultură sau de destindere. Nimic din toate acestea. Sau altceva pentru profesori, pentru elevi, pentru un spatiu cultural.

Între timp clădirea se degradează foarte tare și nu se face nimic. Evident, o să se reproșeze că nu sunt bani. Ministerul se prevalează că face revoluție în învățământ cu parcursuri și obiective pompoase, cu programe și idei așa de inovatoare, cu digitalizare și o „Românie educată” cum n-a fost nicicând!

Cu un buget în educație atât de mediocru, cu o stimulare a educatorilor și profesorilor să rămână aici în aceste școli care nu oferă niciun fel de susținere, cu ore plătite de râsul lumii — cine să mai stea cu acești elevi?

Așa, nu-i mai bine să-i alungăm peste dealuri la acele școli, prin frig, prin zăpadă, prin noroi, flămânzi ca vai de ei? Mai avem pretenții ca acești elevi să se bucure de condiții de hrană, de profesori de calitate, de laboratoare, de săli de sport, de muzică etc.?

Ca și în celelalte localități, mă voi ocupa personal de aceste clădiri părăsite și de situația laboratoarelor, rezultate din comasarea școlilor — comasare făcută fără reguli de calitate, fără a ține cont de problemele sociale, de starea școlilor, de condițiile de drum, de tipul școlilor și de nevoile comunității.

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui - Situația irigațiilor la nivel național – grad de acoperire, strategii naționale comparative cu alte țări europene

Am trimis o interpelare oficială Ministrului Agriculturii privind situația sistemului de irigații din România.

Turbulențele atmosferice din ultimele decenii afectează grav agricultura românească, iar lipsa unei rețele moderne de irigații pune în pericol securitatea alimentară a țării.

L-am întrebat pe ministrul Florin-Ionuț Barbu care este stadiul real al infrastructurii de irigații, ce investiții s-au făcut în ultimii ani și cum se compară România cu țări precum Franța, Germania sau Spania.

România nu-și mai permite întârzieri și promisiuni goale. Fermierii au nevoie de soluții concrete și de sprijin real!

Voi urmări răspunsul cu maximă atenție. Este timpul ca agricultura românească să devină prioritate națională.

#Interpelare #Irigatii #Agricultură #AUR #SilviuGurlui

------

Întrebare

Către Domnul, Florin - Ionuț Barbu, Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

De către: Domnul Silviu-Octavian GURLUI, deputat AUR în circumscripția electorală nr.24 Iași

Subiect: Situația irigațiilor la nivel național – grad de acoperire, strategii naționale comparative cu alte țări europene

Stimate Domnule Ministru,

Având în vedere impactul agravant al schimbărilor meteorologice mai severe asupra agriculturii românești și rolul esențial al sistemelor de irigații în menținerea productivității și securității alimentare, vă adresez această interpelare pentru a solicita o prezentare detaliată a stadiului actual al infrastructurii de irigații din România, precum și a direcțiilor strategice viitoare asumate de minister.

I. Situația sistemului de irigații în România

1. Care este suprafața agricolă totală irigabilă în România și ce procent din aceasta este în prezent funcțional?

2. Ce procent din capacitatea sistemului de irigații existent înainte de 1989 este operațional astăzi?

3. Care sunt regiunile geografice cele mai afectate de secetă și cât la sută din necesarul de apă pentru agricultură este acoperit în aceste zone?

4. Ce investiții s-au realizat în ultimii 10 ani pentru reabilitarea infrastructurii de irigații și cu ce surse de finanțare?

5. Ce obiective sunt prevăzute în Planul Național de Irigații și în Planul Național Strategic 2023–2027 cu privire la extinderea și modernizarea sistemului de irigații?

II. Resurse de apă și soluții pentru zonele deficitare

6. Care este necesarul anual estimat de apă pentru irigații în România, pe regiuni istorice (Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Transilvania)?

7. Ce surse de apă sunt disponibile la nivel național pentru susținerea sistemelor de irigații?

8. Ce strategii sunt avute în vedere pentru zonele unde resursele de apă sunt insuficiente – reutilizarea apelor, desalinizare, acumulări artificiale etc.?

III. Exemplu de bune practici europene – Franța, Germania și Spania

Pentru a sublinia urgența reformei sistemului național de irigații, este relevantă comparația cu alte state europene care au făcut pași importanți în această direcție.

- În Franța, aproximativ 6% din suprafața agricolă este irigată, beneficiind de strategii clare privind eficientizarea consumului de apă și subvenții directe pentru fermieri. Franța a investit masiv în rețele moderne, în digitalizare și în parteneriate public-private.

- În Germania, irigațiile acoperă un procent mai redus (2%), însă statul sprijină extinderea rețelelor prin politici verzi și sprijin financiar adaptat zonelor sensibile.

- Spania, aflată în condiții climatice similare cu regiunile sudice ale României, a dezvoltat un sistem extins de irigații, acoperind peste 20% din terenul agricol. Sunt utilizate intens acumulările, desalinizarea și tehnologii moderne de picurare, cu susținere financiară consistentă din fonduri UE și buget național.

Aceste exemple arată că este posibil, cu o strategie clară și cu voință politică, să construim un sistem eficient, adaptat condițiilor meteo-atmosferice secolului XXI.

IV. Contrastul cu România – Analiză critică

9. Care sunt diferențele majore dintre România și aceste state în ceea ce privește:

- gradul de acoperire cu irigații,

- investițiile publice în infrastructura agricolă,

- politicile de sprijin pentru fermieri,

- utilizarea fondurilor europene?

10. Care sunt cauzele principale pentru care România nu a reușit, în ultimele trei decenii, să refacă și să extindă sistemul de irigații?

Vă solicit respectuos un răspuns complet, însoțit de date oficiale, hărți, statistici și documente de strategie, care să permită o analiză comparativă clară între situația actuală a României și modelele europene funcționale, cu scopul de a îmbunătăți politicile și investițiile în acest domeniu vital.

Vă mulțumesc,

Silviu-Octavian GURLUI, deputat AUR, în circumscripția electorală nr.24 Iași

Deputat AUR.Profesor.Univ.Dr.Habil.Silviu Gurlui