Sfântul Petru cel Milostiv, care mai înainte a fost vameş, s-a născut în cetatea Constantinopol. În timpul împăratului Iustinian cel Mare (527-565), mai înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, Petru a fost rânduit administrator (vameş) al unei provincii romane din Africa.
Petru era foarte bogat, iar firea lui dură l-a rânduit în ceata celor mai nemilostivi bogaţi ai vremii sale în ochii celor sărmani. Pentru că niciodată nu făcuse vreo faptă de milostenie pentru vreun sărac, el a ajuns cunoscut sub numele de Petru „Avarul”.
Odată, unul dintre cerşetorii cetăţii a spus celorlalţi: „Ce îmi veţi da mie, dacă astăzi îl voi convinge pe Petru Avarul să-mi dea ceva de pomană?” După ce s-a hotărât un anumit pariu, cerşetorul a mers la casa lui Petru.
Cerşetorul a stat ascuns până ce a aflat un car cu pâine, intrând pe poarta aceluia. Atunci, îndată, el a ieşit şi a început să strige către Petru, cerând milostenie. Striga atât de tare, încât Petru, mânios, negăsind nici un alt lucru cu care să arunce după el, a luat o pâine din car şi a aruncat-o în capul cerşetorului. Cu pâinea în mână, cerşetorul a mers la ai săi şi le-a spus că Petru Avarul a făcut milostenie cu dânsul, dându-i o pâine.
După numai 2 zile, Petru s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat. Moartea se părea că este aproape. Atunci, el a avut un vis. Se făcea că se afla în faţa Tronului de Judecata al lui Dumnezeu, iar înaintea lui stătea o balanţă. Diavolii cei negri, aflaţi într-o parte, puneau pe un taler mulţimea faptelor sale cele rele, iar Îngerii cei îmbrăcaţi în haine de lumină, aflaţi în cealaltă parte, suspinau pentru el, că nu aveau nici o faptă bună de pus pe taler.
Deodată, unul dintre Îngeri, a venit aducând o pâine şi zicând: „Cu adevărat, nu avem nimic, fără numai o pâine, pe care a dat-o lui Hristos mai înainte cu 2 zile şi aceea încă fără de voie.” Când a aşezat pâinica pe talerul balanţei, aceasta aproape că s-a echilibrat. Văzând Mila lui Dumnezeu, Îngerii au spus: „Mergi, sărace Petre şi mai adaugă şi alte fapte bune pe lângă această pâine, ca să nu te ia pe tine arapii aceia mârşavi şi să te ducă în chinul cel veşnic.”
Trezit din somn, dar şi din boala zgârceniei, Petru a cugetat întru sine: „Dacă o pâine, pe care am aruncat-o în faţa săracului, mi-a ajutat mie atât de mult încât nu m-au luat pe mine diavolii, cu cât mai mult milostenia cea multă, făcută cu blândeţe şi cu osârdie, va ajuta acelora care, fără cruţare, îşi impart bogăţiile lor la săraci?”
Şi a început Sfântul Petru a împărţi milostenii fără de număr. Odată, pe când se plimba îmbrăcat în cele mai bune haine ale sale, a văzut un marinar ce pierduse tot în urma unui naufragiu. Fără să stea pe gânduri, Sfântul Petru s-a dezbrăcat de haina sa cea scumpă şi i-a dat-o aceluia. În aceeaşi zi, fie de voie, fie de nevoie, săracul a vândut-o la un magazin. Seara, în drum spre casă, Sfântul Petru a văzut cămaşa lui pe un raft, în magazinul cu pricina.
Întristat peste măsură, Sfântul Petru Vameşul a mers acasă şi, nimic mâncând, s-a închis în cămara lui şi a început să plângă înaintea lui Dumnuzeu, zicând: „N-a primit Dumnezeu milostenia mea, Nu am fost vrednic pentru ca acel om să păstreze ceva care să-i aminteasca de mine şi să aibă pomenirea mea.”
Noaptea, în vis, Sfântul Petru L-a văzut pe Iisus Hristos, îmbrăcat în haina pe care o dăruise cerşetorului. Acela i-a zis: „De ce plângi, întristându-te, Petre?” Iar Sfântul a zis: „Cum să nu plâng, Stăpânul meu, că pe cele ce le dau săracilor din acelea ce mi-ai dat mie, ei iarăşi le vând în târg?” Iar Domnul i-a zis: „Nu recunoşti, oare, această haină pe care Eu o port?” Iar Sfântul a zis: „Da, Doamne, o cunosc că era a mea, cea cu care am îmbrăcat pe cel gol.” Şi a auzit pe Domnul zicând: „Nu te mâhni, căci, iată, de când ai dat-o săracului, Eu am luat-o şi o port, precum vezi. Şi laud schimbarea ta cea bună, că M-ai îmbrăcat pe Mine, cel pierit de frig.”
După acest vis, Sfântul Petru a început şi mai mult a căuta să-i miluiască pe cei sărmani, zicându-şi: „Dacă săracii sunt Hristos, viu este Domnul, că nu voi muri până ce nu voi fi şi eu ca unul dintr-înşii.” Astfel, şi-a împărţit toate averile la săraci, pe robii pe care-i avea i-a slobozit şi a oprit un singur rob, căruia i-a zis: „O taină am să-ţi spun ţie, pe care să o păzeşti şi să o asculţi, pentru că, de nu mă vei asculta pe mine şi de nu vei păzi aşezământul meu, apoi să ştii că la păgâni te voi vinde pe tine.” Iar robul i-a zis lui: „Toate cele ce-mi vei porunci, stăpâne, dator sunt să le fac.”
Atunci, Sfântul i-a zis lui: „Să mergem în Sfânta Cetate, ca să ne închinăm Mormântului celui făcător de Viaţă al lui Hristos şi acolo să mă vinzi pe mine la cineva dintre creştini şi preţul meu să-l dai săracilor şi tu singur slobod vei fi.” Iar sluga aceea, mirându-se de ciudata socoteală a stăpânului său, n-a vrut să-l asculte şi i-a zis: „A merge cu tine în Sfânta Cetate sunt dator, ca o slugă a ta, iar a te vinde pe tine, stăpânul meu, să nu fie aceea, că nu o voi face aceasta nicidecum.”
Şi i-a zis Petru, iarăşi: „De nu mă vei vinde pe mine, apoi eu te voi vinde pe tine la păgâni, precum mai înainte ţi-am zis ţie.” Şi au mers la Ierusalim. Apoi, închinându-se la Sfintele locuri, a zis iar către slugă: „Vinde-mă pe mine, că de nu mă vei vinde tu, apoi eu te voi vinde la barbari, în robie rea.” Deci, sluga, văzând gândul cel neschimbat al stăpânului său, l-a ascultat.
Găsind pe un cunoscut al său, om temător de Dumnezeu, făuritor de argint cu meştesugul, anume Zoil, i-a zis: „Ascultă-mă, frate Zoile, cumpără de la mine un rob bun.” Iar argintarul i-a zis lui: „Frate, să mă crezi că am sărăcit şi nu am ce să dau pentru dânsul.” Zis-a lui iar sluga vameşului: „Să iei împrumut de la cineva bani şi să-l cumperi că este foarte bun şi te va binecuvânta Dumnezeu pentru dânsul.” Apoi, crezând Zoil cuvintele lui, a luat de la oarecare prieten 30 de bani de aur şi a cumpărat cu ei pe Petru de la sluga lui, neştiind taina aceasta, cum că Petru este stăpân al slugii sale.
Sluga aceea s-a dus la Constantinopol, nespunând la nimeni ceea ce făcuse, iar preţul acela l-a împărţit la săraci. Petru slujea la Zoil, uneori slujea făcând bucătăria, alteori curăţând gunoiul din casă, alteori în grădină, săpând pământul şi cu alte slujbe şi pătimiri muncindu-şi trupul, se smerea fără măsură. Zoil, văzând că s-a binecuvântat casa lui pentru Petru şi bogăţia i s-a înmulţit, l-a iubit pe Petru şi se ruşina văzându-i smerenia cea nemăsurată. Odată i-a zis lui: „Frate Petre, voi să te slobozesc de acum pe tine şi de aici înainte ca pe un frate să te am.” Iar el n-a vrut să fie slobod, ci ca un rob voia să-i slujească lui. Era de multe ori batjocorit de celelalte slugi, chiar bătut şi în multe feluri mâhnit, dar pe toate le răbda, tăcând. În vis, el Îl vedea adesea pe Iisus, zicându-i: „Să nu te mâhneşti, frate Petre, că Eu ţi-am luat preţul, ci să rabzi până la vremea aceea ce cunoscut vei fi!”
Odată, au venit din Constantinopol în Ierusalim căţiva cunoscuţi de-ai săi care au tras în casa celui căruia îi slujea el. Fiind recunoscut, Sfântul s-a furişat afară din casă şi a alergat la poartă. Portarul curţii era mut şi surd din naştere. Numai prin semn deschidea şi închidea poarta. Sfântul Petru i-a zis: „ţie îţi grăiesc, întru Numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide uşa degrab’.” Mutul a grăit: „Da, stăpâne, voi deschide degrab’!” Venind mutul la stăpânul său, a grăit înaintea tuturor şi toţi din casa lui s-au mirat. Şi le-a zis: „Am văzut din gura lui ieşind o văpaie care s-a atins de gura mea şi am grăit.”
Toţi l-au căutat pe Sfântul Petru Vameşul, dar nimeni nu l-a putut găsi. S-a făcut pentru dânsul plângere mare şi toţi Îl proslăveau pe Dumnezeul, Cel ce are mulţi plăcuţi ascunşi ai Săi. Fugind de slava cea de la oameni, Sfântul Petru a trăit ascuns până la moartea sa. Se crede că s-a întors la casa lui din Constantinopol şi a murit acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu