O AMINTIRE
S-a mai dus la Domnul unul dintre cei de care e cea mai mare nevoie aici pe pământ, Părintele Academician Prof. Dr. Mircea Păcurariu, un savant cu un vast orizont al cunoaşterii, cel mai mare istoric al Bisericii Ortodoxe Române.
Trebuie să fi fost colegi de generaţie la Deva, dânsul la Liceul Decebal, eu la Şcoala Pedagogică – era cu un an mai mare decât mine, – dar nu ne-am cunoscut atunci. Am călătorit însă o dată, în anii din urmă, în acelaşi compartiment de tren de la Cluj la Bucureşti, astfel că am avut o noapte întreagă la dispoziţie. Cum amândoi eram din Ţara Haţegului, nu se putea ca patriotismul local să nu-şi ocupe locul privilegiat. Subiectul predilect era biserica din Densuş.
- De ce nu se stabileşte odată definitiv, clar, documentat originea precreştină a bisericii?, l-am întrebat eu. La care dânsul s-a ridicat în picioare, şi-a luat servieta-diplomat de pe poliţă, a scos din ea un tom în manuscris şi l-a ridicat deasupra capului ca actorii Oscarul mult râvnit şi, în sfârşit, cucerit.
- Aici e răspunsul!, a exclamat victorios. E teza de doctorat a lui Ioan Marin Mălinaş. Se întitulează „La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuş.” Eu îi sunt conducătorul de doctorat şi îi duc lucrarea acasă ca să-i fac referatul. De unde a pornit totul? În secolul XVIII, un olandez Hohenhausen, înrolat ofiţer în armata austriacă, a ajuns cu o misiune militară în Transilvania. Surprins aici de mulţimea monumentelor romane, cum era pasionat de istorie, a început să le studieze, să le descrie şi să le deseneze. Cartea, întitulată „Antichităţile Daciei în Transilvania. De pe timpurile când această frumoasă ţară a fost stăpânită de romani”, cu desenele originale, a fost tipărită la 1775 din ordinul şi cu cheltuiala împărătesei Maria Tereza. Pentru noi cartea este foarte importantă pentru că prin intermediul ei noi avem imaginile a zeci de monumente de dinaintea inventării fotografiei. Unele dintre aceste monumente s-au deteriorat între timp dar noi le putem vedea aşa cum ele arătau acum trei secole, altele au dispărut, aceasta fiind singura sursă ce ni le mai poate oferi privirii. Cartea, adevărată raritate, a căzut în uitare până când a fost redescoperită de părintele Arhimandrit Ioan Marin Mălinaş, vieţuitor într’o parohie de lângă Viena, care a reeditat-o şi a folosit-o fertil în demonstraţia sa, absolut convingătoare, că biserica din Densuş, care l-a atras pe Hohenhausen în mod deosebit şi căreia i-a făcut cele mai multe desene din toate poziţiile, datează de la începutul secolului II, imediat de după anul 100, fiind astfel cel mai vechi lăcaş creştin de cult rămas în picioare şi în care s’a slujit neîntrerupt.
-
E amintirea mea cea mai scumpă legată de Părintele Mircea Păcurariu.
Cartea Părintelui Ioan Marin Mălinaş „La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuş.” Viena-Oradea: Editura Mihai Eminescu, 1997, o am cu o călduroasă dedicaţie din partea autorului.
În legătură cu originea precreştină a bisericii din Densuş eu am o teză proprie, imbatabilă, de neclintit cu nici un contraargument.
Biserica e un unicat în România prin aceea că e singura în care de la sfinţirea ei până azi în ea s-a slujit neîntrerupt. Dar e un unicat şi la nivel mondial pentru că e singura care are ca hram un praznic păgân.
În Ţara Haţegului nedeile au o pondere unică, depăşind în fast şi amploare Paştile şi Crăciunul. Nedeia e pentru fiecare sat evenimentul central al anului. Pe parcursul întregului an se fac pregătirile pentru nedeie, se agonisesc cele necesare de la răchie la vita de sacrificiu şi tot de-a lungul anului fetele de măritat îşi cos în mare secret iile care la nedeie vor constitui un miracol al surprizelor. Biserica, aşa cum a „încreştinat” multe obiceiuri străvechi, şi a procedat înţelept că nu le-a suprimat ci le-a preluat şi le-a perpetuat, a suprapus hramul bisericii din fiecare sat cu nedeia acestuia. Aşa se face că aici toate hramurile sunt cuprinse în intervalul dintre primăvara târzie şi toamna timpurie, în anotimpurile bune de desfăşurat praznicele, în nici un caz iarna. La Densuş însă, unde nedeia păstrată din preistorie e la Arminden, nu s-a găsit nici o sărbătoare creştină în jurul lui 1 Mai ca să fie luată de hram, iar nedeia era atât de puternic înrădăcinată că nu se putea deplasa, astfel că hramul – un enorm paradox – a rămas la Arminden. Or acesta este cel mai incontestabil argument al originii precreştine a bisericii. (Recent, ca să fie în rând cu celelalte biserici, i s-a atribuit şi ei un hram creştin, Sf. Nicolae, dar fără nici un efect asupra populaţiei care nici vorbă să-şi mute nedeia la vreme de iarnă).
Că ziua mea de naştere trecută în Certificatul emis de Primăria comunei Densuş e aceeaşi cu hramul precreştin e o simplă coincidenţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu