PĂRINTELE DIN SPINALONGA

PĂRINTELE DIN SPINALONGA

Leproșii care locuiau în Spinalonga erau mânioși pe Dumnezeu, întrucât boala lor era o mare încercare, cu neputință de purtat pentru ei. Un părinte din orașul Ierápetra a îndrăznit să îi viziteze și să liturghisească la biserica Sfântului Panteleimon, care se afla acolo și stătea pustie și în ruine, ținându-le companie. La prima liturghie săvârșită de acest părinte nu a venit nici țipenie de om.

Leproșii ascultau îndărătnici psalmodia din casele lor, și o acopereau cu jeluirile sau blestemele lor. Preotul însă a revenit. La această a doua vizită, unul dintre bolnavi a pășit cu curaj pragul bisericii.

– Părinte, voi sta la liturghia ta numai cu o singură condiție: la sfârșit mă vei împărtăși. Și dacă Dumnezeul tău este atotputernic, vei consuma după aceea împărtășania și nu te vei teme de lepră mea.

Preotul a dat din cap aprobator. S-a auzit apoi despre acea discuție și leproșii au început să se adune pe partea laterală a bisericii, acolo unde era o mică spărtură prin care se putea vedea puțin în biserică. Bolnavii au așteptat sfârșitul Liturghiei și l-au văzut pe preot înlăcrimat și îngenuncheat la proscomidiar consumând Împărtășania.

A trecut o lună. Leproșii îl așteptau. Credeau că de data aceasta va veni ca bolnav, nu ca preot. Însă părintele s-a întors sănătos și rumen în obraji și a început cu optimism să bată clopotul vechii bisericuțe. De atunci, vreme de 10 ani, Spinalonga și-a avut preotul ei. Leproșii au restaurat singuri biserica și în același timp și-au restaurat și credința. Se împărtășeau regulat și totdeauna îl priveau pe furiș pe preotul lor în timpul când consuma Sfintele Taine, ca să se încredințeze că ”minunea de la Spinalogna” se întâmplă iară și iară.

În 1957, odată cu descoperirea antibioticelor și cu vindecarea leprei, căminul pentru leproși s-a închis și insula a rămas pustie. Doar preotul a rămas pe insulă până în anul 1962, ca să îi pomenească pe leproși încă cinci ani de la moartea lor. Iată, deci, un erou tăcut al zilelor noastre, a cărui lucrare duhovnicească o relatează în continuare un fost bolnav închis pe insulă.

Eram lepros. Am trăit în Spinalonga mulți ani. Situația noastră era cumplită. Boala ne desfigura fețele, ne devora extremitățile. Mulți leproși rămăseseră fără sprâncene, fără ochi, fără buze, fără degetele de la mâini sau de la picioare. Trupul multora era acoperit cu o crustă scârboasă. Rănile puroiau de multe ori necurății și hainele li se lipeau de trup. Și ce cumplită duhoare aveau rănile astea! Îngrijirea medicală era nesemnificativă. Exista pe insulă un singur medic, iar bolnavi eram 600! Cei mai mulți trăiam în case mici, umede și lipsite de soare. Frica de molipsire îi făcea pe toți oamenii sănătoși să nu îndrăznească să se apropie de noi, iar acest lucru era mai presus de puterile noastre. Sufletul nu avea puterea

sa biruiasca trupul.

Medicul, infirmierele, ceilalți funcționari publici și femeile care ne spălau rufele, părăseau insula groazei cu puțin înainte de apusul soarelui și se duceau cu barca cu motor până în Pláka, care se afla în partea de vest, vis-a-vis de Spinalonga. Plecând, încuiau poarta imensă a zidului venețian care despărțea cheiul de satul nostru și rămâneam noi, leproșii, absolut singuri, în compania destinului nostru! Îndepărtarea lor de insulă era, desigur, justificată. Trebuia să trăiască măcar câteva ore departe de ”insula morților vii”, după cum numeau pe atunci Spinalonga jurnaliștii marilor ziare ateniene.

În ceasurile grele, cu toții, atunci când nu puteam să mai stăm drepți cu ochii îndreptați către semenul nostru, în genunchi ne întorceam ochii către Cel de Sus. Iar noi, cei din Spinalonga, pe Golgotha suferinței umane, mergeam la biserica Sfântului Panteleimon și la biserica Sfântului Gheorghe și ne rugăm în tăcere. Cu toții simțeam nevoia de preot. Doar un preot ar fi putut să ne mângâie prin cuvântul lui Dumnezeu, să ne stea alături duhovnicește. Dar preotul venea pe insula noastră din Eloúnda doar de două ori pe lună. Venea sâmbătă seara, făcea vecernia și pleca. Venea din nou ziua următoare, săvârșea Dumnezeiasca Liturghie și pleca. Venea și alte dăți. Însă de aceste dăți venea de nevoie, trebuia să îngroape morții!

Într-o zi, stăteam câțiva bărbați în curtea cafenelei noastre, aproape de poarta insulei. Atunci, undeva în depărtare s-a arătat un preot. Ne-am dat cu toții seama că venise în insulă ca să liturghisească. Îndată ce ne-a văzut a venit lângă noi. Ne-a salutat cu căldură. Noi l-am salutat în picioare și cu o ușoară înclinare a capului. Nimeni însă nu i-a întins mâna ca să-l salute. Leprosul nu trebuie să salute prin strângeri de mână. Și asta, ca să nu transmită blestemata de boală. Atunci preotul ne-a salutat pe toți, rând pe rând, strângându-ne mâna! Ne-a spus simplu că va rămâne cu noi, să ne ajute în împlinirea îndatoririlor noastre creștinești. Emoția noastră era de nedescris.

A doua zi ne-am dus la biserica Sfântului Panteleimon. Am participat cu toții – bărbați, femei, copii – cu multă străpungere a inimii la Dumnezeiasca Liturghie, pe care o săvârșea cu simplitate dorică și nemăsurată evlavie acest preot. Nu ne-am împărtășit duminica aceea. Nu fusesem informați din timp de săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii și nu postiserăm. La sfârșitul Liturghiei am primit chiar din mâna lui anafura. Și primind anafura îi sărutam cu toții mâna! Chiar el a dorit asta. Pe când dădea anafura, își apropia mâna de gura noastră. Din ochii tuturor șiroiau lacrimi de emoție. Înainte de a veni acel preot, anafura o luam dintr-un paneraș împletit pe care îl punea paracliserul la pangar.

Duminica următoare ne-am dus cu toții la biserică. Biserica era plină până la refuz, la fel și pronaosul. În ziua aceea ne-am împărtășit cu toții! La sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii l-am văzut pe preotul nostru cum a consumat tot ce a rămas în Sfântul Potir de la împărtășirea noastră! Am căscat ochii mari de uimire, credeam că visăm. Lacrimi mari și fierbinți șiroiau din ochii noștri. Preotul care venea la noi înainte arunca într-un creuzet tot ce rămânea de la împărtășania noastră – desigur prin dumnezeiască iconomie.

Ieromonahul Hrisant stătea cu noi zi și noapte, a stat cu noi neîntrerupt zece ani! Toți anii aceștia și-a arătat față de toți nu numai dulceața dragostei, ci și binefacerile ei. Ne vizita la casele noastre, ne călăuzea duhovnicește, îi ajuta pe săraci cu puținii bani pe care îi avea. Și făcea asta ”fără să știe stânga ce face dreapta” (Matei 6:3). Îi sunt recunoscător Părintelui nostru Hrisant, dimpreună cu toți bolnavii de pe Spinalonga…”.

Și nu și-a mai putut încheia cuvântul, pentru că a izbucnit într-un hohot de plâns.