DE CE NE SUNT ATACATE REPERELE SPIRITUALE?
Pe cine îl deranjează Eminescu, un poet care a trăit acum 150 de ani, ori Brâncoveanu, un voievod decapitat de turci acum 300 de ani, ori Decebal, un rege antic care şi-a tăiat beregata acum 1900 de ani? Cui le sunt aceştia, cu toţii decedaţi de mult, nişte adversari atât de periculoşi că se desfăşoară mari şi belicoase campanii pentru ştergerea lor din istorie şi din mentalul colectiv?
Pe cine îl deranjează perpetuarea de către noi a tradiţiei, nişte, în viziunea contestatarilor, naivităţi plăsmuite de primitivi care n-au călcat pe la Oxford şi nici câte trei-patru diplome de doctorat nu le aveau puse bine prin clăile lor de fân ori în meşter-grindă cu răvaşul turmelor de oi (Goga, alt inamic de acum o sută de ani)?
Ne vom lămuri dacă veţi avea răbdarea să citiţi cele pe care vi le spun acum, necesare demonstraţiei.
În vremea copilăriei mele, deci cunoscute din trăite nu din povestite, mâncarea nu era aşa ca azi doar oferirea de hrană necesară corpului ci un adevărat ritual. Nimeni nu se atingea de mâncare până când nu eram adunaţi cu toţii la masă (la noi, doi părinţi şi şapte copii) şi spuneam rugăciunea. La masă nu se sta îmbrăcat lejer. Noi, acum, mâncăm fără jenă în pijama sau în ţinută de sport, dar atunci bărbaţii nu se aşezau la masă fără să fie încinşi cu chimir, iar femeile fără cele două catrinţe, aşa cum ar putea primi oaspeţi sau cum ar ieşi în stradă, deşi eram doar noi înde noi. Nu se mânca bărbaţii cu capul acoperit sau femeile cu capul descoperit. Pâinea era considerată sfântă, aproape ca prescura, deşi nu era sfinţită, şi nu se arunca, acesta fiind un mare păcat.
Toate acestea nu se respectau doar de unele familii, mai credincioase sau mai superstiţioase, cum vreţi s-o luaţi, ci de absolut toţi din sat, mai bogaţi sau mai săraci lipiţi pământului, mai dezgheţaţi ori mai nărozi, mai bătrâni ori mai copii.
Dar, acum atenţie: de unde se preluau aceste norme, de la ce for atât de important că ele se respectau cu atâta acribie? Nu de la şcoală – dascălii nu le predau niciodată şcolarilor asemenea lecţii. Nici de la biserică – acestea nu erau reguli existente în dogmatică şi preoţii nu le propagau.
De unde atunci?
De la mama. Mama ne deprindea cu ele de mici şi, nefiind abatere de la ele, noi ni le însuşeam atât de adânc încât nu ni se mai ştergeau toată viaţa.
Dar de unde le preluase mama? De la şcoală, nu (ea nici nu fusese la şcoală). De la biserică, nu.
De unde atunci?
De la mama ei, care şi ea, de la şcoală nu, de la biserică nu… şi tot aşa mai departe, de la mama ei, care, de la mama ei… până ajungem hăt! în plină preistorie, de pe când am ajuns să pricepem că pogăcile pârjolite în spuză erau cele care ne întreţineau viaţa, erau pâinea noastră cea spre fiinţă.
Reiese destul de clar că asemenea tradiţii venind până la noi din cea mai adâncă arhaitate sunt verigile lanţului nostru ADN spiritual? Ele nu ne-au fost inoculate, n-am fost vaccinaţi cu ele, nu le-am preluat de dinafară, ci le-am moştenit prin transmitere (predanie, spuneau cei vechi) de la părinţi, iar ei de la părinţii lor.
Şi atunci se înţelege de ce ele ne sunt lovite? Distrugerea lanţului ADN sau numai modificarea lui duce la crearea de monştri.
Şi nu numai atât.
Reperele noastre spirituale, valorile neamului nostru, tradiţia, sunt anticorpii care ne apără organismul (neamul) de boli, de Covizi culturali, anticorpii care ne dau puterea de a rămâne noi înşine, de a nu fi modificaţi, desfiguraţi. Or, distrugerea lor înseamnă lipsirea organismului (neamul) de imunitate. Distrugerea valorilor noastre şi a tradiţiei înseamnă a îmbolnăvi organismul (neamul) de o specie de SIDA spirituală, a-i distruge imunitatea şi a-l lăsa pradă oricăror molime, a-l nimici de fapt.
Unii dintre dumneavoastră vor înţelege de ce vă tot batem la cap ba cu Eminescu, ba cu Brâncoveanu, ba cu Decebal…
În imagini:
1, Lanţul ADN, descoperit în sec. XX
2. Lanţul ADN ilustrat la Porţile de Fier acum 12.500 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu