După cea dintîi ucidere a cuvioşilor părinţi, trecînd ani mulţi, a fost la poalele Muntelui Sinai, în zilele Cuviosului Nil Pustnicul, iarăşi năvălirea barbarilor care locuiau în pustia ce se întindea de la Arabia, pînă în Egipt şi care se învecinează cu Marea Roşie şi cu Iordanul; iar locuinţa acelor barbari nu era în cetăţi şi case, ci în corturi şi în tabere; căci trecînd din loc în loc, acolo petreceau mai mult, unde găseau apă bună şi păşune pentru dobitoacele lor. Şi se hrăneau nu din lucru din mîini sau din neguţătorie, nici din lucrarea pămîntului, nici din vînarea fiarelor, ci mai ales din război; pentru că toate uneltele lor erau: sabie, arc şi suliţă şi toată sîrguinţa lor era ca să năvălească asupra satelor străine şi să facă războaie la drumuri.
Cuvioşii părinţi, care şi-au ales viaţă singuratică pentru Dumnezeu, locuiau în pustiul Sinai, trăind unii în peşteri şi în crăpăturile pietrelor, alţii zidindu-şi chilii mici în nişte locuri aproape de ape; iar alţii petreceau lîngă biserică, hrănindu-se cu verdeţuri crude, cu finice şi cu alte poame ce se află acolo; pentru că puţini dintr-înşii mîncau pîine, căci mare înfrînare şi postire aveau: unul mînca o dată pe zi, altul a doua sau a treia zi, iar altul în toată săptămîna numai o dată îşi întărea trupul neputincios cu hrană. Viaţa tuturor era asemenea cu a îngerilor, căci, defăimînd cele trupeşti ale lor, se îngrijeau pentru sufletele lor şi se sîrguiau să placă Domnului, căruia cu osîrdie îi slujeau, arzînd cu duhul şi mărindu-L ziua şi noaptea; pentru că rugăciunea şi cîntarea de psalmi erau în gurile lor neîncetat, iar în ziua duminicii toţi se adunau într-o biserică şi acolo făcînd rugăciuni de toată noaptea, se împărtăşeau cu dumnezeieştile Taine, apoi intrînd iarăşi în chiliile lor, se linişteau.
Atunci era între dînşii şi Cuviosul Nil, pustnicul, care mai întîi a fost eparh în Constantinopol, şi a avut, din cinstită însoţire, doi fii; apoi, sfătuindu-se cu a sa soţie, au lăsat lumea. Pe aceea au tuns-o în mînăstire de fecioare în rînduiala monahicească, împreună cu o fiică, iar el luînd pe celălalt fiu, Teodul, au mers în Muntele Sinai şi a fost singur văzător al primejdiei care s-a adus de barbari şi a scris mai pe urmă cum au fost ucişi sfinţii părinţi.
Petrecerea Cuviosului Nil era în munte şi avea obicei de a cerceta pe părinţii care locuiau acolo împrejur. Drept aceea, odată s-a pogorît din munte, de la locul său, cu fiul, şi au mers la părinţii care erau în locul numit la Sfîntul Rug, unde masa fiind pusă înainte seara, preotul acelui loc, fericitul Teodul, a zis către fraţi: "Cine ştie de ne vom mai aduna iarăşi înainte de moarte la această masă". Aceasta o zicea văzînd mai înainte cu duhul ispita care avea să fie.
În ziua următoare, după cîntarea Utreniei, au năvălit barbarii deodată în sfîntul loc şi, precum cîinii cei turbaţi, au înconjurat locaşul; şi cu glasuri fără de rînduială umplînd văzduhul, înfricoşau pe cei ce erau înăuntru. Apoi s-au repezit la cămările în care era adunată puţină hrană pentru pustnici, căci poame uscate pentru iarnă erau acolo, spre întărirea mult ostenitelor trupuri ale robilor lui Dumnezeu; deci, acea hrană au răpit-o mai întîi barbarii, după aceea, au alergat la biserica, în care se adunaseră părinţii, şi, scoţîndu-i pe toţi de acolo, i-au dezbrăcat de rase şi spre ucidere i-au pus în rînd, după cum erau mai bătrîni de ani.
Întîi preotului sfîntului loc, fericitul Teodul, care a pus masa în seara dinainte, i-au poruncit să-şi plece grumajii spre tăiere. Doi barbari cu săbiile scoase, privind cu ochii mînioşi, stăteau împrejurul cuviosului. El plecîndu-se sub sabie, întru nimic n-a arătat că se teme, ci numai cu cuvinte blînde a zis: "Binecuvîntat este Domnul". Deci lovind într-însul amîndoi barbarii, unul după altul, i-au făcut o rană de la spate pînă la fălci, iar alta de la umeri pînă la piept; şi astfel dumnezeiescul bărbat a căzut la pămînt. Apoi a apucat pe celălalt bătrîn, care locuia împreună cu prezbiterul, şi pe acela l-au ucis. Mai era acolo un copil care slujea prezbiterului; aceluia i-a poruncit să adune nişte seminţe vărsate pe pămînt, ca şi cum vrînd să-l cruţe pe el, ca pe un folositor de slujbă; iar acela plecîndu-se jos şi adunînd, un bărbat stînd dinapoi şi scoţînd sabia în taină, a lovit pe copil şi l-a ucis.
Atunci fiind ucişi şi alţi părinţi, unii din barbari au arătat cu mîna celorlalţi monahi ca să fugă, astfel voind Dumnezeu. Cei ce erau cu trupul mai tari şi puteau să fugă, au fugit prin văi, în muntele unde era cu greu barbarilor să se apropie.
Deci putînd şi fericitul Nil să scape cu cei ce fugeau, s-a izbăvit de moarte; iar Teodul, fiul său, a rămas în mîinile barbarilor, dar fiind foarte frumos la faţă, nu l-au ucis, ci l-au luat legat cu ei, vrînd să-l dea spre jertfă luceafărului pe care îl cinsteau în loc de Dumnezeu.
Pentru că ei nu ştiau pe unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, şi nici idolilor nu se închinau, nici pe vreunul din zeii păgîneşti nu-l cinsteau, numai luceafărului îi slujeau şi aceluia totdeauna îi aduceau ca jertfă lucrurile cele mai bune, iar mai ales pe tinerii cei frumoşi robiţi îi înjunghiau lui, mai înainte de răsăritul soarelui. Deci, pe fiul lui Nil l-au cruţat.
Ei au prădat şi alte locaşuri monahiceşti ce erau împrejur şi, pe mulţi sfinţi părinţi ucigîndu-i prin diferite locuri, s-au dus. Iar Nil pustnicul, pentru ducerea în robie a fiului şi pentru cumplita moarte a cuvioşilor părinţi, privind din înălţimea muntelui, se tînguia cu nemîngîiere şi zicea în plîngerea sa: "O! fericiţi şi de trei ori fericiţi părinţi, unde sînt acum ostenelile înfrînării voastre?
Unde este răbdarea cea din toate zilele a necazurilor? Oare aţi luat cununa nevoinţelor voastre celor multe? Oare acestea sînt răsplătirile vieţii monahiceşti celei lungi? Oare în deşert aţi făcut alergarea ce se afla înaintea voastră?
Oare cu adevărat este că pe bunătate să o moştenească necazul, căci, ucigîndu-vă pe voi, v-a lăsat fără de ajutor purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi n-a stat dreptatea împotriva ucigaşilor pentru nevinovăţia voastră, ci avea tărie mîna cea necurată asupra trupurilor celor sfinte? Pentru că se lăuda răutatea şi cu totul se înveselea, ca şi cum desăvîrşit ar fi biruit pe adevăr?
Cum nu şi-a aprins rugul văpaia sa cea de demult şi n-a ars pe cei fără de lege? Cum pămîntul nu şi-a deschis gura sa şi nu i-a înghiţit pe ei, precum altă dată pe Core cu toată adunarea lui? Cum au tăcut trîmbiţele, fulgerele şi tunetele cele înfricoşate, care au fost oarecînd asupra Sinaiului şi n-au îngrozit pe cei necuraţi?
Şi n-a grăbit izbîndirea celui Atotputernic, pentru că nici pe cei chinuiţi nu i-a izbăvit cu mîna Sa cea tare; ca astfel barbarii văzînd minunile, să cunoască puterea lui Dumnezeu cea nebiruită. Deci, sfinţii părinţi în rugul şi în muntele pe care s-a dat oarecînd legea, au căzut fără ajutor, ca nişte jertfe necuvîntătoare.
Unde era atunci puterea care a adunat în mare pe egipteni şi adîncul apei l-a făcut lor mormînt? Unde era grindina de piatră ce a ucis pe cei de alt neam, care se luptau împotriva israelitenilor, şi fără sînge şi osteneală a dat poporului Său biruinţă asupra vrăjmaşilor? Unde şi-a ascuns ajutorul Său Cel Preaînalt, Cel ce a încuiat gurile leilor, ca să nu se atingă de Daniil şi a stins puterea focului, ca să arate dreapta credinţă a tinerilor din Babilon? Iar bunătăţile acestea ale robilor Săi, cum le-a tăinuit, lăsîndu-i pe ei fără de apărare şi făcîndu-i să fie socotiţi cu totul nevrednici de ajutor".
Acestea le grăia fericitul din durerea inimii şi din multa mîhnire. Pentru că sufletul împresurîndu-se de grele necazuri, s-a obişnuit a grăi multe cuvinte uneori, şi nu după judecată. Căci ajutorul lui Dumnezeu de multe ori lasă pe cei drepţi, dîndu-i chinuitorilor spre diferite feluri de chinuri, ca adică să se arate fapta bună a lor ca aerul de lămurită, şi credinţa lor ca o făclie să strălucească, ca să primească la cer mari daruri. Pentru că fără îndoială şi aceşti cuvioşi cu cei mai dinainte părinţi ucişi s-au numărat în ceata sfinţilor mucenici, şi acum se preamăresc întru împărăţia lui Hristos.
Apoi, plecîndu-se ziua spre seară, Nil Cuviosul, cu ceilalţi monahi care erau cu dînsul, luînd îndrăzneală, s-au pogorît din munte, ca să îngroape trupurile sfinţilor celor ucişi. Venind, au aflat pe Cuviosul Teodul, prezbiterul, încă răsuflînd, iar stareţul zicea către dînşii: "Să nu vă tulbure pe voi această ispită ce s-a întîmplat asupra noastră, pentru că satana are obicei să ceară de la Dumnezeu să-i dea voie a pofti pe cei care se sîrguiesc să placă lui Dumnezeu, precum a cerut asupra lui Iov să-i aducă ispite şi pe ai cărui fii i-a pierdut.
Dar punătorul de nevoinţă ştie pentru ce dă potrivnicului pe nevoitorii săi, ca mai luminoase răsplătiri să dăruiască celor ce rabdă cu bărbăţie, căci şi lui Iov i-a răsplătit îndoit pentru cele ce le-a pierdut; ba încă şi mai mari bunuri le dă, ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acelea le-a gătit celor ce-L iubesc şi care rabdă pentru El."Unele ca acestea grăindu-le stareţul, şi dînd sărutarea cea mai de pe urmă celor ce se întîmplaseră acolo, şi-a dat sfîrşitul, apoi l-au îngropat cu ceilalţi ucenici, fiind întuneric de noapte.
Într-acel ceas, un tînăr, care era slugă a boierului Maghedon, care pentru trebuinţele poporului se nevoia, scăpînd de la barbari, a alergat la dînşii. Pe acel boier l-au prins barbarii pe drum cu fiul său şi, jefuindu-l de toate cele ce avea la dînsul, mai întîi au ucis pe fiul său înaintea ochilor lui, apoi şi pe el l-au omorît. Iar tînărul acela prin fugă s-a izbăvit şi a venit în locaşul cel prădat, tremurînd de frică, ca şi cum ar fi avut în urma sa pe cei ce-l izgoneau.
Pe acel tînăr îl întreba Sfîntul Nil cum a scăpat. Iar el a zis: "Eu împreună cu fiul tău eram legaţi şi barbarii aseară vorbeau despre noi (precum mi-a spus în taină unul din cei robiţi care înţelegea limba lor) şi se sfătuiau ca pe noi amîndoi, adică pe mine şi pe fiul tău să ne aducă jertfă luceafărului, cînd acela va răsări dimineaţa; pentru aceea au pregătit un altar, aducînd pietre şi lemne.
Iar eu am spus despre aceasta fiului tău, zicîndu-i: "De nu ne vom izbăvi cu fuga, apoi nu va mai răsări soarele pentru noi". El temîndu-se ca să nu fie prins, a rămas acolo, zicînd: "Dacă Dumnezeu a voit aşa, apoi nu vom putea scăpa de moarte şi a ne tăinui, chiar de s-ar ascunde cineva şi în locuri îndepărtate şi ascunse".
Eu, fiind noapte adîncă, cînd am văzut pe barbari adormiţi tare, căci foarte rău s-au îmbătat de cu seară, cu pîntecele pe pămînt tîrîndu-mă, am ieşit din tabăra lor departe; apoi pe picioare sculîndu-mă, am început a fugi şi alergam ca un întraripat, alungîndu-mă frica, pentru că mă temeam ca nu cumva, simţind ei, să mă ajungă; încît frica şi cutremurul mă ţine şi acum, căci tirania barbarilor cea cumplită pe care am văzut-o, este şi acum în mintea mea ca şi cum aş vedea-o aici, înaintea ochilor".
Deci, spunea tînărul acela despre junghierea multor sfinţi părinţi, zicînd:
"La un loc verde, aflînd barbarii apă, au stat să se odihnească şi iată au văzut în munte o peşteră mică, spre care pornind, au scos de acolo pe un bătrîn cu chipul cinstit, pe care scoţîndu-l din munte, l-au ucis cu pietre. Apoi, mergînd puţin, au prins un monah tînăr, galben la faţă şi uscat şi l-au ucis şi pe acela cu pietre.
După aceasta, au aflat un loc care avea mulţi copaci şi o peşteră mică, în care locuia un pustnic tînăr de ani şi bătrîn cu vitejia sufletului, căruia cînd îi porunceau să iasă afară şi haina sa să le-o dea lor, le răspundea: "Casa în care m-am ostenit să-mi fie mie mormînt; deci intraţi aici şi mă ucideţi, iar de haina mea nu mă voi dezbrăca, ca să-mi văd singur goliciunea, pe care pînă astăzi n-am văzut-o; dar cînd mă veţi ucide, atunci singuri veţi lua haina de pe mine, mort fiind eu şi neştiind nimic".
Apoi iarăşi îi ziceau ca să le arate mînăstirile cele ascunse în pustiul acela, şi făgăduiau să-l lase viu. El le-a răspuns: "Deşi ştiu locurile unde sfinţii bărbaţi locuiesc, însă nu voi spune vouă, pentru că nu voiesc ca să fiu vînzător al robilor lui Dumnezeu". Aşa stînd el cu bărbăţie împotriva barbarilor, s-au mîniat nelegiuiţii şi intrînd înăuntru cu săbiile, l-au tăiat bucăţi.
Mergînd mai departe, au văzut trei părinţi mergînd prin pustie şi îndată, repezindu-se la dînşii, i-au tăiat. Apoi, de departe au văzut două mînăstiri care nu aveau multă depărtare între ele; drept aceea, despărţindu-se, au alergat la ele, iar ce au făcut acolo, cum au închis pe părinţi, nu ştiu - a zis tînărul acela ce scăpase -, decît numai am văzut de departe un monah alergînd, pe care barbarii fugărindu-l l-au rănit cu săgeţile; apoi slăbind şi căzînd, l-au omorît cu săbiile şi cu suliţele.
După aceasta eu am fugit noaptea, precum mai înainte am zis: Iar fiului tău, zicea către Nil, după fuga mea, ce i s-a întîmplat, Dumnezeu ştie, căci l-am lăsat abia viu, şi n-avea nădejde de viaţă, căci cu adevărat era să moară cînd va răsări luceafărul, înjunghiat fiind ca jertfă.
Acestea auzindu-le Nil, o! cît de mult plîngea şi se tînguia de moartea fiului său, dar mai ales că era să fie înjunghiat şi adus ca jertfă păgînilor, striga către Dumnezeu, zicînd: "Să nu laşi Doamne, Dumnezeul părinţilor mei, pentru dumnezeiasca Maică, care întru curăţie Te-a născut pe Tine şi pentru a Ta bunătate, ca să piară fiul meu de către barbari".
Dumnezeu cu rînduiala Sa a păzit întreg pe tînărul Teodul, pentru că barbarii au dormit pînă cînd s-a ridicat soarele; apoi deşteptîndu-se, de vreme ce luceafărul cel de dinainte acum se ascunsese şi văzînd că unul din tinerii cei gătiţi spre jertfă a fugit, n-au făcut obişnuitele jertfe, ci au dus în ţara lor pe tînărul care rămăsese.
După aceasta, cei ce locuiau în Faran au trimis pe oamenii lor la Aman, voievodul barbarilor, jeluindu-se asupra tîlharilor cum că, năvălind în vremea aşezămîntului de pace, atîta răutate au făcut. În acea vreme Nil fericitul, cu părinţii care rămăseseră, s-a dus în pustie, să caute trupurile părinţilor celor ucişi, ca să le îngroape.
Deci, au fost înjunghiaţi: Proclu în Vetramv şi Ipatie în Ghet, Isaac în mînăstirea ce se numea Salail, Macarie şi Marcu în cea mai dinafară pustie; iar Veniamin după Elimom, Eusebiu în Tol, Ilie în Aza, pe care încă l-au aflat suflînd, apoi, ducîndu-l în chilie, l-au pus acolo, iar ei s-au întors spre îngroparea altora. La întoarcere, l-au aflat şi pe acela mort lîngă vasul de apă. Pentru că, din cauza multelor răni însetînd, cînd a gustat apă, îndată căzînd, şi-a dat duhul. Deci, îngropîndu-i pe toţi, pe cîţi au putut să-i afle, s-au dus în Faran, vrînd să ştie ce veste se va aduce de la voievodul barbarilor. Iar ei intrînd în cetate, s-au întors, trimişii aducînd de la voievodul scrisori de pace, în care făgăduia ca îndată să pedepsească cu moarte pe cei ce au îndrăznit a face unele ca acestea. Faranilor le poruncea să vină la dînsul fără temere, şi pe robiţii lor, pe cîţi îi vor afla vii, să-i ia fără de răscumpărare.
Deci, adunîndu-se faranii, au mers la voievodul barbarilor, cu care a mers şi fericitul Nil, vrînd ca să ştie despre fiul său, dacă este viu sau în robie sau a murit de mîinile barbarilor; şi s-a înştiinţat că este viu, vîndut în cetatea Eluziei, pentru că episcopul cetăţii aceleia l-a răscumpărat şi l-a făcut cleric.
Pentru toate acestea singur Cuviosul Nil în al său cuvînt povesteşte pe larg. Ducîndu-se acolo cuviosul, şi-a aflat fiul întreg şi sănătos şi mult mîngîindu-se, mulţumea lui Dumnezeu. Şi l-a primit cu dragoste episcopul, care l-a şi silit să primească rînduiala de prezbiter, iar pe amîndoi, adică pe Nil Cuviosul, cu Teodul fiul lui, cu cinste i-au liberat la locul lor.
Ei întorcîndu-se la petrecerea lor cea dintîi în Muntele Sinai, au vieţuit ani destui, bineplăcînd Stăpînului lor, Domnului nostru Iisus Hristos şi s-au învrednicit a fi cu cetele cuvioşilor părinţi în cer, slăvind pe Dumnezeu, în veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu