Sf. Cuv. Maxim Marturisitorul și Sfinții Părinți de la Sinodul al VI-lea Ecumenic

Pe 21 Ianuarie în calendarul crestin ortododox este pomenit Sfântul Maxim Marturisitorul, îndârjit luptător împotriva eresurilor monoteliților, iar pe 23 ianuarie Biserica ortodoxă  îi pomenește pe Sfinții Părinți de la Sinodul al VI-lea Ecumenic, de la Constantinopol în anii 680-681, convocat de Sfântul Împărat Constantin cel Nou, pentru ca monotelismul se rapândise in imperiu in ultimii 200 de ani, iar aici s-a decretat că Hristos a avut atât voință divină cât și voință umană, corespunzător celor două firi ale sale divină și umană  reafirmând astfel doctrina adoptată la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451, acum s-a rezolvat controversa privind monotelismul, iar acțiunile Sinodului au contribuit la promovarea unui sentiment de unitate între bisericile dezbinate și la încercarea de a le aduce mai aproape decât fuseseră în ultimii ani.

Împăratul însuşi a prezidat 12 şedinţe, primele 11 şi ultima, iar celelalte 6 au fost conduse de doi patricieni şi doi consuli imperiali: Constantin, Anastasie, Polieuct şi Petru. Sinodul a fost rezultatul a 50 de ani de divergenţe teologice şi ecleziastice asupra temei dacă Dumnezeu-Omul Hristos, desăvârşit Dumnezeu şi desăvârşit Om, într-un singur Ipostas (Persoană), are două lucrări şi două voinţe sau doar o lucrare şi o voinţă. În cadrul sinodului, Sfinţii Părinţi au condamnat hristologia monoteliţilor, adică a celor care susţineau că Hristos are doar o singură voinţă şi o singură lucrare, pentru că această hristologie nu era decât „o reînfăţişare” mascată a ereziei monofizismului deja respins şi condamnat în cadrul Sinodului al IV-lea Ecumenic  de la Calcedon.

Istoria, ce s-a întâmplat dupa Calcedon? La un secol aproape după Sinodul de la Calcedon, datorită faptului că populația care nu a îmbrățișat hotărârile și a rămas monofizită era la extremitățile imperiului, Împăratul Heraclius s-a confruntat cu infidelitatea acestor populații față de Imperiul Bizantin, perșii pătrunzând practic în interiorul imperiului și cucerind toate teritoriile ocupate de populația aceasta monofizită. Atunci el a găsit o soluție de compromis pentru a-i uni pe monofiziți cu ortodocșii îmbrățișând o învățătură greșită din Egipt, numită monotelită, care arăta că în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos ar exista o singură voință, o singură lucrare.

În această perioadă, arianismul fusese deja în bună parte marginalizat și mulți arieni fuseseră acceptați înapoi în Biserică. Dar a apărut un nou atac la adresa Persoanei Mântuitorului, sub forma monotelismului. Monoteliții afirmau că Hristos avea o sigură voință, întrucât El este o singură Persoană, deși are două naturi. Sinodul al VI-lea a considerat că această afirmație „afecta deplina umanitate a lui Hristos”, întrucât natura umană ar fi fost incompletă fără o voință proprie. Sinodul a declarat că, întrucât Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, El trebuie să aibă două voințe: una divină și una umană. Monotelismul a fost condamnat ca erezie.

În perioada celor 50 de ani dinaintea întrunirii celui de-al șaselea Sinod, Imperiul Roman de Răsărit a trebuit să facă față unei noi realități sub forma ascensiunii Islamului.  Rapiditatea cu care acesta avansa era uluitoare: pornind din Hejaz la moartea „Profetului” (în 632), a cucerit Siria, Palestina și Egiptul în doar 50 de ani. Într-o sută de ani, Islamul cucerise Africa de Nord, ajunsese în Spania și silise Europa occidentală să lupte pentru supraviețuire în bătălia de la Poitiers. Vechile imperii nu mai erau capabile să reziste avansului Islamului. Imperiul Bizaantin și-a pierdit o mare parte din teritoriile rasăritene, în care se aflau patriarhatele Ierusalimului, Antiohiei și Alexandriei. 

Patriarhia Constantinopolului rămăsese acum fără rival, dar nu a mai scăpat niciodată de atacurile musulmanilor. Creștinătatea a supraviețuit, însă cu dificultate. In vremea lui Heraclie existau persoane care sustineau ca daca Hristos are o fire dumnezeiasca si o fire omeneasca, trebuie sa aiba si o dubla libertate de actiune si vointa. Dimpotriva, alte persoane spuneau ca daca Hristos constituie o singura persoana si in virtutea principiului ca vointa omeneasca urmeaza intru toate vointei divine, urmeaza ca El are o singura vointa si o singura energie. Însă pentru imparatul Heraclie (610-641) importantă era buna intelegere, având in vedere ca printre preocuparile lui principale se numara si campania impotriva persilor si ofensiva pentru recucerirea provinciilor pierdute in timpul domniei regelui Chosroe II. In decursul luptelor, impa­ratului i-a fost dat sa constate o totala lipsa de loialitate a maselor monofizite fata de Imperiu, socotit dusmanul ereziei lor. Impotriva aces­tei conceptii trebuia gasit un remediu. De aceea politica bisericeasca inaugurata de Heraclie a fost concentrata in gasirea unui compromis dogmatic cu ajutorul căruia nădăjduia să câstige Imperiului pe mono­fiziti, consolidand provinciile recucerite de la persi. Sugestia data imparatului de cativa monofiziti, că atât ei cât si monofizitii moderati ar fi gata sa primeasca hotararile Sinodului de la Calcedon in cazul ca Biserica gre­ceasca ar accepta invatatura ca in Hristos sunt doua naturi, dar nu si doua vointe si doua energii, a socotit-o Heraclie ca puntea de unire intre dogma ortodoxa si ereticul monofizism.

Cel care s-a ridicat impotriva invataturii propuse pentru compromis a fost eruditul calugar palestinian Sofronie. El zicea: cel ce admite ca Hristos are o singura energie, nu poate să admita decat o singura natura, iar cel ce crede in existenta a doua naturi nu poate decat sa admita o dubla sfera de actiune. Mai târziu, dupa alegerea lui Sofronie ca patriarh al Ierusalimului, erezia monotelita a fost condamnata la sinodul de la Ierusalim (634). Dupa inchiderea sinodului, patriarhul Ierusalimului a adresat o scrisoare sinodala celor mai insemnati conducatori bisericesti, dezvoltand invatatura ca fiecare din cele doua firi ale lui Hristos tre­buie sa-si aiba si vointa sa, caci altfel nu ar fi depline, deoarece vointa este o insusire necesara a firii. A sustine ca Hristos a avut numai o singura vointa inseamna a afirma ca a avut o singura fire. Prin urmare, invatatura despre o singura vointa sau monotelismul nu este altceva decat un monofizism prelungit.  Insă, ca sa puna capat disputelor care framantau Biserica Rasari­tului, Heraclie a dat la 638 un edict de credinta, in care se ordona cu asprime sa se admita numai o vointa in Iisus Hris­tos, interzicand intrebuintarea expresiilor "una sau doua energii in Hristos".

In anul 641 imparatul moare, i-au urmat la tron fiii sai Constantin al III-lea (641) si Heraclie cel Tanar. Imparatul Constans al II-lea pentru a ajunge la un compromis, emite  in septembrie 648 a emis un edict dog­matic, "Typos". Prin publicarea noului edict dogmatic, s-a interzis, sub cele mai aspre sanctiuni ale legilor de stat, orice fel de discutii cu privire la una sau doua energii, precum si referitor la una sau doua vointe in persoana Mantuitorului. "Typos"-ul n-a putut satisface nici pe ortodocsii convinsi, nici pe ereticii monoteliti.  

Pe parcursul timpului, până în anul 689 când împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul a avut înțelepciunea să convoace un sinod ecumenic pentru a înlătura această erezie au avut loc foarte multe dezbateri, foarte multe activități de apărare a învățăturii corecte din partea unor Sfinți Părinți printre care s-a evidențiat în mod cu totul deosebit Sfântul Maxim Mărturisitorul.

La 5 iulie 649, pe scaunul roman a ajuns papa Martin I (649-653), care in octombrie 649, a tinut in biserica Mantui­torului din palatul Lateran din Roma un sinod in care a con­damnat "Typos"-ul si erezia monotelita, declarandu-se pentru: doua naturi unite, care nu se confunda, doua vointe naturale, divina si umana si doua lucrari naturale, divina si umana in perfecta armonie. Papei Martin i se va rosti sentinta de condamnare la moarte, dar la staruin­tele patriarhului capitalei Paul II, imparatul i-a schimbat pedeapsa in exil, trimitandu-l la Cherson, unde papa a murit in anul 655. O soarta asemanatoare o va avea si Sfantul Maxim Marturisitorul.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) a fost un teolog și sfânt părinte al Bisericii, cunoscut mai ales pentru scrierile sale de mistică și ascetică, precum și un apărător al Ortodoxiei în fața ereziei monotelismului. Sf. Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, într-o familie nobilă și a avut parte de o educație aleasă. Pe la anul 610 împăratul Heraclie l-a chemat la curte, încredințându-i slujba de prim secretar. Dar după trei ani, Maxim a părăsit această demnitate și s-a călugărit în Mănăstirea Hrisopolis, care se găsește lângă Constantinopol, dar pe țărmul opus al strâmtorii Bosfor. Mai apoi pleacă la Cizic, iar invazia persană de la anul 626 îl împinge să se refugieze la Cartagina (Africa de Nord). Pe la începutul anului 632 se găsea în Africa, împrietenit cu monahul Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului. Acesta începuse deja lupta împotriva noii erezii monotelite care începuse să facă mulți prozeliți.

Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliților, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voință în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviință că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune că sunt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea și două voințe și lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărțit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare.

Și erau apărători ai monoteliților și răspânditori ai lui Chir, patriarhul Alexandriei, Serghie al Constantinopolului (610-638) și chiar împăratul Heraclie, înșelându-se de dânșii cu acel eres, și adunându-și soboare, Chir în Alexandria, iar Serghie în Constantinopol, au întărit acel eres și pretutindeni l-au presărat, încât tot Răsăritul l-au vătămat.

Numai Sfântul Sofronie, care a ajuns și patriarhul Ierusalimului, se împotrivea, neprimind credința cea rea a acelora. Și văzînd fericitul Maxim cum că și palatele împărătești s-au atins de acel eres și chiar pe împăratul l-au vătămat, apoi, temându-se ca nu cumva chiar și el însuși să se vatăme de acel eres, precum se vătămaseră mulți, și-a lăsat dregătoria sa, cum și slava lumii acesteia, și s-a dus într-o mănăstire, care era departe de cetate și se numea Hrisopol, voind să fie lepădat în casa lui Dumnezeu, decât să locuiască în locașurile păcătoșilor; și s-a făcut acolo monah. După câțiva ani Maxim, pentru viața lui cea îmbunătățită, a fost ales părinte al mânăstirii aceleia.

După aceea, patriarhul Serghie a îndemnat pe împăratul Heraclie ca să scrie mărturisirea nedreptei lor credințe, cea plină de eresul monoteliților, și a numit-o pe aceea împăratul Ekthesis (638), adică “alcătuire“, și a poruncit ca toți să creadă astfel pretutindeni; deci, Biserica lui Hristos era tulburată foarte mult. Sfântul Maxim, văzând tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol și prin tot Răsăritul și pe eretici întărindu-se și înmulțindu-se, iar credința cea dreaptă împuținîndu-se și clătinîndu-se de furtuna prigonirii, tânjea cu duhul, plângea și suspina.

Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dânsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei sobornicește, fericitul Maxim și-a lăsat mânăstirea sa și s-a dus în părțile Apusului, având scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputință, din cauza arabilor, care năvăliseră atunci asupra Palestinei. Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasă, binevoind să petreacă cu cei dreptcredincioși. Mergând acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se întâmplau prin cetățile din calea lui, și vorbind cu dânșii, îi întărea în credință și-i învăța cum să scape de meșteșugirile potrivnicilor și să se izbăvească de vânarea lor cea cu rău meșteșug; iar către alții, care erau departe, trimitea scrisorile sale învățătoare și sfătuitoare despre dreapta credință, ca să se păzească cu dinadinsul de eresul acela.

Patriarhul Serghie I al Constantinopolului împreună cu împăratul Heraclie au încercat să se împace cu ereticii monofiziți pe baza unui compromis care, lăsând pe al doilea plan problema celor două firi din Hristos, obliga cele două grupări - ortodoxă și monofizită - să admită o singură lucrare în El. La 633 s-a încheiat pactul formal, în acest sens, între ortodocși și monofiziți.

Monahul Sofronie a fost cel dintâi care a sesizat pericolul acestui compromis. Ajuns apoi Patriarh al Ierusalimului, a publicat o Epistolă Sinodală (643), în care face distincție clară între cele două lucrări în Hristos. În următorii patru ani a domnit o relativă liniște. Frământările au început cu putere abia în 638, când împăratul Heraclie a publicat așa-numita Ecthesis, Sf. Maxim devenind conducătorul acestei lupte. Între 642 - 645 el desfășoară în Africa o activitate intensă pentru întărirea episcopilor de acolo împotriva ereziei. În iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelit al Constantinopolului, în prezența a numeroși episcopi. Ia parte la mai multe Sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului

Într-acea vreme a murit Serghie, patriarhul Constantinopolului, și după el a venit Piros (638-641 și 652), care ținea de același eres, asemenea a murit și acel Piros Alexandrinul, iar după dânșii, i-a sosit sfârșitul și împăratului. Dar mai înainte de sfârșitul său, văzând împăratul că mulți sfinți arhierei și de Dumnezeu înțelepțiți părinți leapădă și nu primesc alcătuirea lui, ci încă și anatemei o dau, s-a rușinat foarte și a scris iarăși pretutindeni, adeverind că nu este mărturisirea sa aceea, ci a lui Serghie, patriarhul care a fost înainte, că singur acela scriind-o, l-a silit să iscălească.

Apoi, murind împăratul Heraclie, a venit după dânsul Constantin, fiul lui (641), dar și acela, împăratul cel pus din nou; atunci patriarhul Piros temându-se foarte și dezbrăcând de la sine a murit, împărățind numai patru luni, căci a fost otrăvit în taină de mama sa vitregă. După dânsul, vitrega lui mamă, anume Martina, a pus pe fiul său Heraclion pe scaun (641), prin mijlocirea patriarhului. Dar după șase luni ale împărăției lui Heraclion, s-au sculat asupra lui boierii și prinzându-l, i-au tăiat nasul, asemenea și maicii lui, Martina, și i-au trimis pe amîndoi în surghiun cu necinste. După aceasta au ales la împărăție pe fiul lui Constantin și nepotul lui Heraclie, cu numele Constans (641-668), care și el a avut fiu pe Constantin, care s-a numit “bărbos“. Împărățind Constans, patriarhul de atunci al Constantinopolului, cel de un gînd cu Martina, despre care se vorbea în popor că împreună cu dânsa au omorât cu otravă pe Constantin, fiul lui Heraclie și tată al lui Constans rînduiala patriarhiei, a fugit de voia sa în surghiun, în Africa; iar după dânsul a venit Pavel la scaun în Constantinopol, care de asemenea era eretic monotelit. Mai pe urmă s-a vătămat și împăratul de acel eres și s-a făcut mare ajutător și răspânditor al acelui eres.

Cuviosul Maxim zăbovind în părțile Africii, s-a dus acolo Piros, patriarhul Constantinopolului, cel care fugise de la scaunul său, și străbătînd cetățile, înșela pe cei dreptcredincioși cu a sa rea credință; și mult ar fi vătămat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunîndu-se în toată vremea, se întărea cu credință; și a fost nevoie să se adune episcopii din Africa în Cartagina, ca să asculte întrebările amîndurora, pentru că aceasta dorea și Grigore, patriciul părților acelora. Deci, făcîndu-se sinodul și întrebarea, înțelepțitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeieștile cărți și din dogmele Sfinților Părinți, arătîndu-i că în Hristos Dumnezeu, precum sînt două firi, așa sînt și două voințe și că lucrările sînt într-o persoană nedespărțită. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredincioși și a fost primit de Biserică cu dragoste și cu cinste ca patriarh. Atunci Piros a alcătuit și o cărticică cu mărturisirea credinței celei drepte și s-a dus în Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit după Ioan, și acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului.

Deci, auzindu-se în Constantinopol, cum că Piros s-a alăturat la cei dreptcredincioși, adunarea eretică se tulbura cu zavistie despre aceasta și, alcătuind cuvinte mincinoase, a adus în popor acest zvon: că episcopii din Africa și episcopul Romei cu sila l-au făcut pe Piros să fie cu dânșii la un gând.  Ajungând acel zvon la împăratul, acesta îndată a trimis pe un boier în Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca să întoarcă pe Piros iarăși la mărturisirea monoteliților. Ajungând Olimpiu în Italia și intrând în cetatea Ravena, a chemat la dânsul pe Piros din Roma și iarăși l-a făcut să se țină de eresul cel dintâi. Iar el, întorcându-se la ale sale rătăciri, s-a făcut vrednic ca să se dea anatemei de către sfinții părinți, împreună cu cei de un gând cu el, lucru care s-a și făcut mai pe urmă.

În acea vreme, împăratul Constans, fiind îndemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, în septembrie 648, precum mai înainte Heraclie, moșul său, alcătuirea (mărturisirea) credinței sale, plină de eresuri, numind-o “Tipos“ (normă) și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca așa să se creadă. Și ajungînd aceea la Roma, episcopul Teodor sfârșindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar împăratul dorea ca episcopul cel nou pus să-i primească “Tipos“-ul lui, cel scris despre credință.

Dar acela îl lepăda, zicând: “De ar voi toată lumea să primească acea nouă învățătură potrivnică credinței celei drepte, eu nu voi primi, nici nu mă voi depărta de acea evanghelică și apostolică învățătură și de predaniile sfinților părinți, chiar de aș pătimi și moarte“.

Iar Sfîntul Maxim Mărturisitorul, fiind atunci în Roma, a făcut pe fericitul Martin ca să adune sinod numaidecât și acea scrisoare împărătească, ce se numea “Tipos“, s-o anatematizeze sobornicește, ca pe o eretica și potrivnică Bisericii lui Hristos. Și așa a și făcut. Episcopul Romei, chemând pe episcopii săi, 105 la număr, între care era și Maxim, și punând înainte rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros și Pavel, împreună cu împărăteasca scrisoare ereticească, au dat-o anatemei; și au scris la toți credincioșii din toată lumea, întărindu-i întru dreapta credință și arătându-le eretica rătăcire și poruncindu-le cu tot dinadinsul să se ferească de ea. La sfârșitul anului 646 se află la Roma, unde rămâne până la 649, determinându-l pe arhiepiscopul Martin al Romei să convoace Sinodul de la Lateran, prin care de asemenea se condamnă monotelismul. În anul 648 împăratul Constans al II-lea Pogonatul (641 - 668) dăduse un nou decret (Typos-ul lui Constans al II-lea), prin care oprea sub grea pedeapsă de a se mai discuta dacă în Hristos este una sau sunt două lucrări și voințe Auzind de aceasta împăratul, s-a umplut de mânie și de iuțime negrăită și a trimis în Italia pe un om al său, anume Teodor Caliop, poruncindu-i să-l prindă pe episcopul Martin, acuzându-l că se unește cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești, ca să se scoale cu război împotriva împăratului; mai zicea că nici credința învățată de părinți n-o păzește drept, ba încă și pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu o hulește.

Ajungînd omul împărătesc la Roma, aducea pricinile acelea asupra episcopului înaintea tuturor. Dar fericitul Martin, deși de nici o pricină de acelea nu era vinovat, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: “Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodată, decât numai că am trimis milostenie la frații cei dreptcredincioși, care la saracini petrec în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, de n-o cinstește cineva și n-o mărturisește și nu i se închină ei, acela blestemat să fie, în veacul de acum și în cel ce va să fie. Iar credința cea sfântă dată de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o atacă nedrept“.

Dar omul împărătesc, neascultînd justificările papei Martin, la toate vinovat îl făcea, adăugând la sfârșit și aceasta, că nu după dreptate s-a suit la scaun; apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, a prins pe episcop cu putere ostășească și l-a trimis la împărat, care, după aceea l-a surghiunit în Cherson, unde s-a și sfîrșit. Nu cu multe zile mai înainte de prinderea episcopului, Cuviosul Maxim cu împărătească poruncă a fost prins în Roma, cu ucenicul său Anastasie, și l-au dus la Constantinopol; pentru că știa împăratul cu al cui sfat și îndemnare a fost adunat sinodul acela spre blestemarea monoteliților și a scrisorii lui. Cuviosul ajungînd la Constantinopol pe apă, au venit la dânsul oamenii cei trimiși de împărat, care luându-l fără de rușine, fiind desculț și fără îmbrăcăminte, purtând legături, îl târau pe uliță, urmat de ucenicul său. Ducându-l până la o temniță întunecată, l-au închis acolo, nelăsând pe ucenicul lui să fie cu dânsul, ci separat l-au închis în temniță.

Deci în anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat și adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 a fost exilat în Bizija, în Tracia. O nouă audiere în același an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. În anul 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere. Aici, în fața mulțimii, i s-a tăiat limba din rădăcină și mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul, nici cu graiul nici în scris. Astfel, se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viață, nu o simplă speculație teoretică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în țara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârșitul vieții, a trecut în același an, în ziua de 13 august, la Domnul, în urma chinurilor suferite, la venerabila vârstă de 82 de ani. Și venindu-i la vremea și ceasul cel dorit, cu veselie și-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinerețe iubit și pentru Care atâta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos și mucenicul a trecut din cele de aici și a intrat întru bucuria Domnului său și a fost îngropat în acea cetate.

După îngroparea sfântului, s-au văzut la mormântul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri și locul acela îl luminau. Căci cela ce în viața sa era lumină lumii, acela și după moarte nu înceta a lumina. Încă și acum luminează prin chipul vieții sale celei îmbunătățite și mult chinuite și al răbdării celei mari după Dumnezeu. Și erau acolo trei făclii ca un încredințat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălășluit întru luminile cele neînserate, întru împărăția lui Dumnezeu, unde cu drepții strălucește ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

După sfârșitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amănuntul viața, nevoințele și pătimirile părintelui și învățătorului său, foarte pe larg, din care am extras și noi aceasta mica expunere.

După o scriere siriacă din secolul al VII-lea. atribuită lui Gheorghe/Grigore de Reshaina, Maxim ar fi fost originar din localitatea palestiniană Heshfin și ar fi fost călugăr la Mănăstirea Sfântului Sava (Palestina). După unii savanți, această versiune ar putea corespunde mai bine relațiilor pe care Sf. Maxim le-a avut cu mai multe personalități pelaestiniene, precum Sofronie al Ierusalimului sau papa Teodor. Părintele Macarie Simonopetritul explică în Sinaxarul său, într-o notă la data de 21 ianuarie, că: „Sinaxarele comemorează aducerea moaștelor sf. Maxim la 13 august, când de fapt aceasta este data adormirii sale în Domnul. Ca și în cazul Sf. Atanasie (18 ianuarie), mutarea prăznuirii Sf. Maxim pe 21 ianuarie se explică probabil prin dorința de a propune o serie întreagă de mari teologi și mărturisitori ai credinței în luna ianuarie.

Sfinții parinti despre Cuviosul Maxim Marturisitorul:

,,Lucrând cu răbdare, prin înfrânare cuprinzătoare şi prin cerere stăruitoare şi păzind prin dispreţuire de sine şi prin smerenie desăvârşită cele înfăptuite, aşteaptă după acestea, la vreme bine rânduită, harul nepătimirii, ca pe un liman de odihnă, după multă furtună şi tulburare.” (Sf. Teognost) „Pe când neîmpătimirea (apatheia) trupului, care se dobândeşte prin retragerea în singurătate, este deseori tulburată prin apropierea de lume, cea născută din ascultare rămâne pretutindenea fermă şi neclătinată.” (Sf. Ioan Scărarul) „În fapt, păzirea poruncilor lui Dumnezeu naşte nepătimirea.” (Sf.Talasie Libianul)

Pomenirea sa se face în fiecare an la 13 august (mutarea moaștelor) și la 21 ianuarie. Sf. Maxim mai este comemorat și pe 20 septembrie, împreună cu Sf. Martin Mărturisitorul

De la Sfântul Maxim ne-au rămas numeroase scrieri din care unele au fost incluse în Filocalia, iar altele în colecția PSB (”Părinți și scriitori bisericești”). O parte din aceste scrieri sun dogmatice, însă cele mai multe sunt dedicate descrierii vieții contemplative, oferind ample îndrumări ascetice. Alte scrieri abordează teme de liturgică și hermeneutică. Ignorate vreme de secole de teologii apuseni, scrierile Sfântului Maxim ocupă un loc special în teologia răsăriteană, Părinți precum Simeon Noul Teolog sau Grigorie Palama fiind considerați drept continuatori ale direcțiilor intelectuale și spirituale ale Sfântului Maxim. Din scrierile sale fac parte următoarele: Răspunsuri către Talasie - O suită de 65 de întrebări și răspunsuri legate de tot atâtea pasaje dificile din Sfânta Scriptură; Ambigua - O explorare a pasajelor dificile întâlnite în scrierile areopagitice și în cele ale Sfântului Grigorie de Nazianz, concentrate pe probleme hristologice; Scholia - Comentarii la scrierile timpurii ale lui Dionisie Areopagitul; Mistagogia – Comentariu și meditație cu privire la Sfânta Liturghie;Comentariu la Psalmul 59; Tâlcuire la Tatăl nostru; Capete despre dragoste - Maxime cu privire la viața duhovnicească grupate în colecții de câte-o sută;Capete teologice; Cuvânt ascetic – Dialog cu privire la viața monastică; Viața Fecioarei (Biografie) - cea mai timpurie biografie completă a Maicii Domnului. Începând cu secolul XX, sfântul Maxim Mărturisitorul a fost din nou considerat un autor de referință pentru teologia și spiritualitatea ortodoxă.

În scrierile sale, Sfântul Maxim acordă o importanță deosebită omului, lumii și lui Dumnezeu. Propriu-zis, el are în vedere urcușul omului spre îndumnezeire. Acest urcuș, însă, presupune curățirea de patimi și cunoașterea în duh a rațiunilor lumii, adică primele două trepte care o anticipează pe ultima: unirea cu Dumnezeu și contemplarea în lumina Lui directă a rațiunilor tuturor lucrurilor. Trebuie precizat că ‘Dumnezeu nu este în și pentru Sine însuși (cât ne este cu putință să știm) nici început, nici mijloc, nici sfârșit’

Parintele D. Staniloaie s-a ocupat de traducerea și comentarea scrierilor  Cuviosului Maxim, din care citam și noi: "Vino, Preaslăvite Cuvinte ai lui Dumnezeu, și ne împărtășește, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale. Înlăturând grosimea învelișurilor, arată-ne, Hristoase, frumusețea înțelesurilor spirituale. Ia-ne de mâna dreaptă. adică de puterea minții noastre, și «ne călăuzește pe calea poruncilor Tale» (Ps. 119, 9-10) Și ne du «la locul cortului Tău cel minunat, până în lăuntrul casei lui Dumnezeu în glas de bucurie și de mărturisire a zvonului de sărbătoare», ca și noi. prin mărturisirea faptuirei și prin bucuria contemplației, să fim învredniciți a veni la locul negrăit al ospățului Tău și să ne ospătăm împreună cu cei care prăznuiesc acolo duhovnicește. cântând cunoștința celor negrăite cu glasurile netăcute ale minții. Şi mă iartă pe mine, Hristoase. că îndrăznesc, la porunca slujitorilor Tăi celor vrednici, ceea ce este peste puterea mea. Luminează cugetarea mea neluminată, spre înțelegerea locului de față. ca să fii și mai mult slăvit, ca Unul Care dai orbilor vedere și faci limba bâlbâiților să grăiască cu claritate. " "Iar credincioși, virtuoși și contemplativi a numit pe începători, înaintați și desăvârșiți, care pot fi numiți și robi, lucrători cu plata și fii, ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc. Robi sau credincioși sunt cei care împlinesc poruncile de frica amenințărilor stăpânului și lucrează cu bunăvoința cele încredințate. Lucrători cu plata sunt cei ce poartă, de dorul bunătăților făgăduite, greutatea și arșița zilei, adică necazul legat de viața aceasta din osânda protopărintelui și ispitele care, din cauza ei, trebuie suportate pentru virtute. Aceștia schimbă înțelepțește, prin hotărâre de bună voie, viață cu viață, cea prezentă pentru cea viitoare. Iar fii sunt cei care nici de teama amenințărilor, nici de dorul celor făgăduite, ci în temeiul unui mai statornic și al unei deprinderi în înclinarea și dispoziția voluntară a sufletului spre bine, nu se despart niciodată de Dumnezeu, ca acel fiu, către care s-a zis: « Fiule, tu totdeauna ești cu mine și ale mele cu ale tale sunt » (Lc. 15, 31). Aceștia sunt prin afirmare voluntară și prin îndumnezeire în har, atâta cât le este îngăduit oamenilor, aceea ce este și e crezut Dumnezeu după fire și cauză."

Imnografia praznicelor Cuviosului este și ea bogată: Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției, și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Maxime înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.(Tropar) Pe marele Maxim, iubitorul Treimii, pe cel ce a propovăduit în chip lămurit dumnezeiasca credință și ne-a învățat să credem că Hristos este în două firi, și cu două voințe și lucrări, întru cântări credincioșii să-l cinstim, precum se cuvine, strigând: Bucură-te, propovăduitorule al credinței! Lumina cea întreit strălucitoare sălășluindu-se în sufletul tău, te-a arătat vas ales pe tine, preafericite, căci lămurit arăți marginilor cele dumnezeiești și arătarea înțelegerilor celor cu anevoie de înțeles, fericite Maxim, luminat propovăduind tuturor Treimea cea mai presus de ființă și fără de început. Al Bisericii apărătorule, de Dumnezeu grăitorule, întărirea bunei credințe și luminarea, alăuta și organul bunei credințe, a călugărilor dumnezeiască și sfințită podoabă, nu înceta rugându-te pentru noi toți.(codac)

Revenim la Sinodul VI Ecumenic. Împărații bizantini optau pentru acest compromis pentru a păstra plinătatea Bisericii și unitatea imperiului. Numai că înțelepciunea de care a dat dovadă Împăratul Constantin al IV-lea, supranumit și Pogonatul, a fost spre binele Bisericii. Acesta a convocat al VI-lea Sinod Ecumenic în Sala Boltită a Palatului Imperial Trulan, drept pentru care s-a numit Sinodul I Trulan la 9 noiembrie 680. Lucrările s-au desfășurat pe parcursul a 18 ședințe până la 16 septembrie 681 și s-au evidențiat în special apărătorii Ortodoxiei, Patriarhul Gheorghe al Constantinopolului cu suita sa de episcopi, dar și episcopul Romei Papa Agaton care a acționat prin intermediul unor preoți pe care i-a delegat. Au participat 174 de părinți episcopi și învățătura de credință care s-a formulat a fost aceea că în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos există două voințe sau energii: voința omenească, voință dumnezeiască. Voința omenească și lucrarea omenească urmând întru totul voinței și lucrării dumnezeiești

Lui Constans II i-a urmat fiul sau Constantin al IV-lea (668-685) zis si Pogonatul (Barbosul). El va convoca al VI-lea Sinod ecumenic la Constantinopol. Ca reprezentanti ai scau­nului roman, noul papa Agathon (678-681), a delegat pe episcopii Abundantiu de Paterno, Ioan de Reggio si Ioan de Porto, precum si alti clerici. Imparatul a instiintat pe patriarhul Gheorghe (679-686) si prin intermediul lui si pe patriarhul Macarie de Antiohia si pe mitropolitii si episcopii supusi jurisdictiei lui, sa se prezinte la sinod. Din cauza ca resedintele scaunelor de Alexandria si Ierusalim se aflau sub ocupatie arabo-islamica, au fost reprezentate de preotii Petru si Gheorghe.

Sinodul VI ecumenic s-a tinut intre 7 noiembrie 680 si 16 septem­brie 681 la Constantinopol, intr-o sala boltita a palatului im­perial, din care cauza i s-a mai zis si "sinodul trulan". Au participat la el 174 episcopi. Imparatul a participat la primele sedinte si la ultima. In sedinta a 18-a din 16 septembrie 681, in prezenta imparatului, s-a publicat in mod solemn marturisirea de credinta, care invata ca "in Iisus Hristos sunt doua vointe si doua lucrari sau energii, corespunzatoare celor doua firi, neamestecate si neschimbate, neimpartite si nedespartite, precum si neopuse una alteia, cea omeneasca urmand intru totul vointei si lucrarii celei divine". Nici una din cele doua naturi nu poate fi socotita fara lucrare sau fara vointa. Marturisirea de credinta alca­tuita de cei 174 de parinti a fost semnata de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul. Imparatul a declarat hotararile sinodului obligatorii pentru toti cres­tinii, avertizand pe cei ce nu le vor recunoaste ca vor fi loviti cu pe­depsele cele mai aspre. La cererea sinodului, marturisirea de credinta a fost lucrata in cinci exemplare si trimisa celor cinci scaune patri­arhale. Deşi sinodul a durat mai mult decât celelalte Sinoade Ecumenice, acesta nu a emis nici un canon.

Disputele monofizite si monotelite au slabit mult disciplina Bise­ricii. Tot mai mult s-a simtit nevoia intaririi ei, din cauza ca nici la Sinodul V si nici la Sinodul VI ecumenic nu s-au dat canoane. Atunci imparatul Justinian II (685-695; 705-711), a convocat pentru anul 691-692 un sinod la Constantinopol, care s-a tinut tot in sala boltita a palatului imperial in care se tinuse si Sinodul VI ecumenic. Din aceasta cauza a capatat numele de "al doilea Sinod trulan". Deoarece acest sinod a fost o completare cu dispozitii disciplinare a sinoadelor de la 553 si 680-681, s-a numit si "sinodul quinisext" sau al "cinci-saselea" ecumenic. Cele 102 canoane date de acest sinod au cautat sa reglementeze diferite intregiri ale disciplinei si ritului bisericesc. Sinodul a intarit hotararile dogmatice si canoanele apostolice si ale Sinoadelor ecumenice de pana atunci, precum si ale mai multor sinoade locale si ale unor  Parinti bisericesti; s-a recu­noscut din nou egalitatea patriarhilor de Constantinopol si Roma; s-a oprit pictarea Mantuitorului in chip de miel; s-a condamnat celibatul clerului admis de Biserica romana, precum si practica apuseana de a manca branza, lapte si oua in postul cel mare.

Precum Sfânta Scriptură nu a cuprins toate cărțile considerate a fi inspirate de Duhul Sfânt în primele veacuri, iar canonul ei a căpătat o formă definitivă abia în secolul al IV-lea, la fel și iconografia creștină a avut nevoie de o perioadă de timp în care propriul ei canon să fie desăvârșit. Dacă până în secolul al VII-lea stilul iconografiei creștine a asimilat diverse influențe ale mediului în care activa poporul lui Dumnezeu, odată cu apariția marilor locașuri de cult ale vremii, cum este, de exemplu, Sfânta Sofia, s-a simțit nevoia stringentă de a trasa limite clare privitoare la pictura bisericească.

În Vechiul Testament, în cartea Ieșirea, după ce Dumnezeu îi descoperă prorocului Moise cum trebuie construit și împodobit cortul mărturiei, se specifică numele unui israelit care primise duhul priceperii și înțelepciunea de a făuri toate podoabele și obiectele ce urmau a fi folosite acolo. Acesta era Bețaleel (Ieșirea 31, 2). De asemenea, la scurt timp, Dumnezeu îi spune lui Moise că Bețaleel va fi ajutat și de un alt israelit pe nume Oholiab: „Şi iată, i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan, şi am pus înţelepciune în mintea oricărui om iscusit, ca să facă toate câte ţi-am poruncit” (Ieșirea 31, 6). Aceste două pasaje ne arată că orice meșteșug care însoțește lucrarea Bisericii în lume păstrează aceleași coordonate și, totodată, aceleași limite. În ceea ce privește cea de-a doua precizare, cea a limitelor, Scriptura este clară: „Şi Beţaleel, Oholiab şi toţi cei cu minte iscusită, cărora Domnul le dăduse înţelepciune şi pricepere, ca să ştie să facă tot felul de lucruri trebuitoare la locaşul cel sfânt, vor trebui să facă după cum poruncise Domnul” (Ieșirea 36, 1). Așadar, și canonul iconografic al Bisericii trebuia să respecte unele limite și, de vreme ce în secolul al VII-lea arta picturii bisericești era în plină înflorire, era clar că venise vremea unei anumite delimitări de unele reprezentări iconografice nepo­trivite.

Canonul 82 al Sinodului al VI-lea Ecumenic. Prin urmare, nu constituie o surpriză decizia Sinodului al VI-lea Ecumenic de a specifica fără ambiguități că Mântuitorul Iisus Hristos nu poate fi reprezentat în icoane decât prin redarea chipului Său omenesc, dat fiind că, la vremea respectivă, existau unele picturi bisericești unde, în centru, se regăsea un miel. Mergând pe linia cuvintelor Sfântului Ioan Botezătorul din Sfânta Scriptură: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), unii pictori bisericești ai vremii Îl reprezentau pe Mântuitorul Iisus Hristos sub această formă. De aceea, Părinții de la al VI-lea Sinod Ecumenic, prin lucrarea Preasfântului Duh, au hotărât următoarele: „În unele chipuri ale cinstitelor icoane, mielul se zugrăvește arătat cu degetul de Sfântul Ioan Botezătorul, care miel s-a înțeles ca chip al harului, înfățișându-ne nouă mai înainte prin legea şVechiului Testamentţ pe adevăratul miel, pe Hristos Dumnezeul nostru. Cinstind, așadar, chipurile și umbrele vechi ca simboluri, și prefigurări ale adevărului, predanisite Bisericii, noi cinstim în primul rând harul și adevărul, primindu-le pe ele ca plinire a Legii. Drept aceea, pentru ca aceea ce este desăvârșit să se înfățișeze ochilor tuturor și prin meșteșugul culorilor, orânduim ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru, Mielul care a ridicat păcatul lumii, să fie reprezentat și în icoane după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel, pentru ca înțelegând prin aceasta măreția lui Dumnezeu Cuvântul, să fim îndrumați și spre aducerea aminte de petrecerea Lui în trup, de patima Sa și moartea Sa mântuitoare, și de răscumpărarea lumii, care s-a făcut prin aceasta” (Canonul 82 al Sinodului VI Ecumenic, în: Arhid. Ioan. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1992, p. 151). Iată cum, printr-o fină trasare a două principii-cheie, rezultă o primă delimitare a canonului iconografic privitor la reprezentarea lui Hristos în icoană. Primul principiu-cheie este că Persoana (Hristos cel întrupat) este mai presus de simbol (mielul). Cu toate că simbolurile Legii Vechi, cortul mărturiei sau chivotul Legii, au continuat și continuă să fie reprezentate în pictura bisericească de vreme ce sunt parte a istoriei mântuirii noastre, totuși, Hristos Cel întrupat nu mai poate fi reprezentat sub forma prefigurărilor simbolice ale Vechiului Testament. Al doilea principiu-cheie, exprimat în canonul 82 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, este că icoanele și pictura bisericească referitoare la Hristos trebuie să redea, în modul cel mai eficient cu putință, iconomia Sa. Aceste principii se regăsesc și în redarea iconografică a sfinților: elementul fundamental al vieții lor pământești este redat în pictura bisericească: chinurile mucenicilor, minunile cuvioșilor, rugăciunea marilor asceți ai Bisericii. Virtutea lor reprezentativă este redată cu multă iscusință. Nu se insistă asupra unor amănunte banale din viața lor pământească. De asemenea, în cazul icoanelor, mai mult decât în pictura bisericească, sfinții sunt redați aproape exclusiv ca sfinte chipuri luminoase, păstrând aici principiul esențial că persoana și unicitatea acesteia sunt mai presus de actele ei, oricât de minunate ar fi acestea. Iată cele două principii expuse în canonul 82 al Sinodului al VI-lea Ecumenic și importanța lor pentru iconografia creștină.

Din cauza ca acest sinod a confirmat pentru a treia oara dreptu­rile patriarhului de Constantinopol si a condamnat unele practici si obiceiuri ale Bisericii romane, papii si teologii latini nu l-au recunoscut ca ecumenic.

Important. Duşmanii Ortodoxiei, patriarhii eretici ai Constantinopolului, Serghie (610-638), Pir (638-641, 654), Pavel al II - lea (641-653) şi Petru (654-666), patriarhii eretici Macarie al Antiohiei (650-685) şi Chir al Alexandriei (630-642), ereticul papă al Romei Honorius (625-638) şi Ştefan, Polihronie şi Constantin au fost anatematizaţi de către Sfântul Sinod al VI - lea. Patriarhul Serghie, condamnat ca eretic, era cel care, odinioară, purtând icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe zidurile Constantinopolului, salvase cetatea de arabi şi de perşi, pe când împăratul Herakleios se afla într-o campanie în Persia (626). Cu această ocazie a fost alcătuit Imnul Acatist (Acatistul Buneivestiri) către Născătoarea de Dumnezeu. Sfântul Maxim, singur împotriva întregii „biserici oficiale", a fost conform mărturiei istoricilor „prea mare teolog, care a pecetluit prin tăria sa luptătoare şi prin bogata sa contribuţie scriitoricească recursul teologic al ereziei monotelite"; de asemenea, „este greu să se găsească un alt teolog care să fi influenţat mai mult mersul teologiei elin-ortodoxe în afara lui". Monotelismul şi monergismul constituie componentele teologiei actualilor monofiziţi „moderaţi" (severieni), adică a monofiziţilor copţi (din Egipt), a armenilor, etiopienilor, siro-iacobiţilor şi a indienilor din Malabar. Din nefericire, dialogul teologic contemporan din 1990 încoace, a ajuns la concluzia contrară Sinoadelor Ecumenice că monofiziţii mai sus menţionaţi sunt ortodocşi şi că Sfinţii Părinţi nu i-au înţeles (i-au răstălmăcit). Proclamarea dogmei despre cele două voinţe şi două lucrări în Hristos de către Sinodul al VI - lea Ecumenic, îi condamnă de asemenea (implicit) şi pe ereticii latini („biserica" romano-catolică papală), care câteva veacuri mai târziu (secolul XIV), prin gura teologilor lor scolastici şi ev-medievali şi a filozofilor antipalamiţi şi anti-isihaşti din Răsărit, aveau să nege existenţa lucrării fireşti în Dumnezeu, contrar Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VI - lea Ecumenic şi întregii învăţături a Bisericii. Condamnarea papei Honorius de către un Sinod Ecumenic demonstrează clar că din punct de vedere ecleziologic este o minciună inadmisibilă mitul teologic al papilor despre „infailibilitatea" papei. Opera legislativă (editarea Sfintelor Canoane) a Sinodului al VI - lea Ecumenic, precum şi a celui de-al V - lea (553 d.H.) a completat-o Sinodul Ecumenic al cinci-şaselea (Constantinopol, 691 d.H.).                

În scrierile bisericești ulterioare, canoanele acestui sinod disciplinar sunt numite „ale Sinodului VI Ecumenic”. Prin ele se implinesc și nazuințele pentru care a militat la inceputurile acestui veac și Cuviosul Maxim Marturisitorul care spunea: „Poruncile Domnului ne învaţă să folosim cu bună judecată lucrurile de mijloc (cunoştinţa şi adânca înţelegere «a raţiunilor divine din natură şi Scriptură»). Căci întrebuinţarea cu bună judecată a celor de mijloc curăţeşte starea sufletului, iar starea curată naşte puterea de discernământ (dreapta socoteală). Puterea de discernământ, la rândul ei, naşte nepătimirea, din care se naşte dragostea desăvârşită.” Amin (postat pe fb de ioan monahul)