Sfinții Sfințiți Mucenici: episcopul Lucian şi cei dimpreună cu dânsul, preotul Maximian, diaconul Iulian și binecredincioșii creștini: Marcelin şi Saturnin, care au pătimit în Franța (+290)

Sfîntul Sfinţit Mucenic Luchian şi cei împreună cu dînsul
(3 iunie)

A pomeni preaslăvitele nevoinţe şi biruinţe ale mucenicilor asupra diavolului şi asupra slujitorilor lui şi pătimirile nevoitorilor lui Hristos, nu este nimic alta decît numai a vesti slava lui Hristos Dumnezeul nostru şi puterea Lui întru bunii nevoitori mucenici, care au pătimit pentru a propovădui slava preasfîntului Său nume. Căci numai singur Hristos între toţi a fost biruitor, precum a zis: Îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea! El singur S-a luptat întîi cu vrăjmaşul pentru toţi; iar sfinţii mucenici cei ce pătimesc după Dînsul, fiind mădulare ale Lui, împlinesc în trupul lor după cuvîntul Apostolului lipsirea scîrbelor lui Hristos. Deci, pe cît mucenicii se nevoiesc pentru preasfînt numele Lui şi mor nebiruiţi, pe atît se propovăduieşte mai mult întru ei Hristos; pentru că El pătimeşte întru ei ca în mădularele Sale; întru ei arată dănţuirea Sa asupra vrăjmaşilor şi Se preamăreşte.

El preamăreşte împreună cu Sine şi mădularele Sale, care pătimesc pentru Dînsul, adică pe sfinţii mucenici, care pe atît îi sînt Lui mai aproape decît toţi în slavă, pe cît I-au fost următori lui Hristos în pătimiri.

Deci, se cade ca şi de la noi, ostaşii cei buni ai lui Hristos, să se fericească cu slavă şi cu laude, cu ale căror învăţături şi cu chipul nevoinţelor celor vitejeşti, în toată lumea cea de sub soare străluceşte Biserica lui Hristos. Iar ei singuri se odihnesc sub altar întru fericita viaţă, îmbrăcaţi cu haină albă, roşiţi cu sîngele lor cel adevărat şi spălaţi cu sîngele lui Hristos. Din ceata acestora a fost şi Sfîntul Luchian, pe care, prin singură scăldătoarea Sfîntului Botez, l-a luminat dumnezeiescul dar; şi îndată se putea vedea întru el, că era să fie mare şi preamărit între oameni, deoarece a fost numit de părinţii săi cei după trup Luchie. El îşi trăgea seminţia sa de la marele antipat Luchie, moştenind şi numele aceluia.

După aceea, cu darul Sfîntului Duh şi după obiceiul sfinţilor părinţi, acel nume al său s-a schimbat din botez, spre mai bine. Pentru că cel ce era numit de părinţi Luchie, adică strălucitor prin înmulţirea într-însul a darurilor dumnezeieşti, a cîştigat cel mai desăvîrşit nume, numindu-se Luchian, care se tîlcuieşte arătător de lumină, de unde se arăta că, în lumina darului cel nou, avea să fie şi lumina lumii întru Domnul. El era de neam roman foarte cinstit şi s-a făcut mai cinstit din a doua naştere, cea creştinească, pentru că s-a aflat a fi fiu al veşnicului Împărat. Era iscusit în înţelepciune, învăţînd limba grecească şi latinească, dar mai înţelept s-a arătat în învăţăturile Sfîntului Apostol Petru; pentru că de acela s-a lipit, i-a fost ucenic şi s-a adăpat de la el cu cereasca înţelepciune. El a mai deprins de la dînsul şi obiceiurile şi ostenelile apostoleşti; fiindcă, după sfîrşitul cel mucenicesc al Sfîntului Apostol Petru, a străbătut multe locuri prin Italia, semănînd sămînţa cuvintelor lui Dumnezeu.

Sfîntul Luchian, după ce s-a făcut desăvîrşit în înţelepciunea lui Dumnezeu, în acea vreme a venit în Roma Sfîntul Dionisie Areopagitul, povăţuit de Dumnezeu, ca să cerceteze în legături pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel; însă nu i-a mai găsit între cei vii.

În vremea aceea era episcop al Romei fericitul Climent, primul episcop al Romei, care a primit cu dragoste şi cu cinste pe Dionisie pentru sfinţenia sa şi pentru duhovniceasca dragoste întru Hristos, care a fost mai înainte între dînşii multă vreme. Deci, zăbovind la dînsul cîtăva vreme, s-au bucurat unul de altul şi s-au îndulcit de vorbiri folositoare de suflet, întărindu-se unul pe altul nu numai prin cuvinte, dar şi prin chipurile cele îmbunătăţite.

Într-o vreme, fericitul Climent, umplîndu-se de Duhul Sfînt, a zis: "Vezi, o, Dionisie, iubitul meu frate, cît este de frumos secerişul în semănăturile Domnului; iar lucrători sînt puţini în cuvintele propovăduirii lui Dumnezeu. Dar, de vreme ce tu eşti bine deprins în dreapta credinţă şi desăvîrşit în toate bunătăţile legii creştineşti, te rog, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, vino de acum în părţile Apusului şi, ca un bun ostaş al Lui, să te lupţi împotriva vrăjmaşilor Domnului nostru şi să-i biruieşti cu puterea lui Dumnezeu, Cel ce te întăreşte".

Sfîntul Dionisie, învoindu-se la aceasta cu osîrdie, fericitul Climent a început a căuta pe alţii de ajutor şi împreună slujitori dreptcredincioşi şi înţelepţi, care străluceau cu viaţa şi cu sfinţenia. Între aceştia a ales şi pe Sfîntul Luchian, pe care l-au pus episcop, iar Sfîntul Dionisie l-a întovărăşit, ca să-i fie lui împreună călător şi împreună nevoitor la propovăduirea cuvîntului întru Sfîntul Duh, iar celorlalţi părinţi, învăţător şi povăţuitor. Astfel rînduind fericitul Climent, îi întărea cu cuvinte iubite, zicîndu-le: "Mergeţi, preaiubiţii mei fraţi! Mergeţi, ostaşii lui Hristos cei nebiruiţi şi, precum Domnul a fost împreună cu sfinţii părinţii noştri apostoli şi cu ai lor nevoitori, tot astfel să fie şi cu voi cei ce propovăduiţi numele Lui cel sfînt; pentru că voi mult şi nemăsurat număr de popor din neamuri veţi căuta Domnului şi-l veţi aduce în ograda Lui". Astfel vorbind Sfîntul Climent cu ei şi sărutîndu-i şi binecuvîntîndu-i cu dragoste, i-a trimis cu pace; iar ei împreună s-au dus, propovăduind pe Hristos mai întîi prin toată Italia.

Apropiindu-se ei de cetatea Tichina, la un loc ce se numea Parma, fericitul Luchian propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu la poporul acela, întorcîndu-l de la deşarta închinare de idoli. Însă poporul locului aceluia, fiind necredincios şi preamult slujitor de idoli, nu lua aminte la buna vestire a cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, îndată au prins pe Sfîntul Luchian singur şi, batjocorindu-l, l-au aruncat în temniţa poporului, în care fericitul intrînd cînta cu mare veselie astfel: Povăţuieşte-mă, Doamne, în calea Ta şi voi merge în adevărul Tău. Apoi zicea: Săvîrşeşte paşii mei întru cărările Tale, ca să nu se clătească picioarele mele.

Astfel, bucurîndu-se întru Domnul, sfîntul bărbat petrecea în acea temniţă, ca sub acoperămîntul aripilor celor dumnezeieşti şi, punîndu-se pe sine cu totul în nădejdea apărării lui Hristos, se ruga Domnului, zicînd: "Scoate, Doamne, din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău. Pe mine mă aşteaptă cei ce au să fie drepţi, ca prin mine, Hristoase, Mîntuitorul lumii, să se întoarcă la Tine din neamuri acei care sînt rînduiţi mai înainte spre viaţa veşnică".

Cînd sfîntul săvîrşea din toată inima aceste rugăciuni şi pe cele asemenea cu acestea, îndată rugăciunea lui s-a auzit la cer şi Domnul a luat aminte; pentru că se ruga, ca să nu rămînă lipsit de ai săi pe cale, cu care dorea să meargă împreună la pătimire şi să ajungă unde era trimis. El se ruga de aceasta şi se temea ca să nu moară pentru Domnul său, ostaşul cel preaales al lui Hristos, pînă ce mai întîi nu va înmulţi Domnului rodul cel duhovnicesc şi astfel, după un bun seceriş cu spor, să poată lua cununa cea mucenicească şi plata ostenelilor sale, împreună cu tovarăşii săi.

Deci, îndată i s-a trimis lui dumnezeiescul ajutor, pentru că erau acolo nişte creştini, care, înştiinţîndu-se ce s-a întîmplat acelui sfînt bărbat, au mers noaptea la temniţă, pentru dragostea lui Hristos, şi l-au scos din legături; şi astfel l-au făcut să meargă în libertate, împreună cu sfinţii lui însoţitori.

Deci, povăţuindu-se de Domnul, a mers cu bună sporire în slăvita cetate Tichina, din părţile Italiei, care se numea şi Papia. Acolo s-a odihnit puţin după osteneli, însă n-a încetat înmulţind slava lui Dumnezeu, nici a slăbit propovăduind în diferite locuri cuvîntul lui Hristos; încît puteai să vezi în ei împlinirea cuvintelor celor prooroceşti: Cît sînt de frumoase picioarele celor ce binevestesc pacea şi ale celor ce binevestesc cele bune... Este cu neputinţă a spune, cît de multe mii de oameni, în puţină vreme s-au întors la Hristos, în urma buneivestiri a cuvîntului mîntuirii; de vreme ce atîta le ajuta puterea lui Dumnezeu, încît celor ce căutau spre ei li se părea că privesc nişte cetăţeni cereşti. Ei străluceau în mijlocul tuturor prin semne şi minuni, luminînd sufletele aleşilor lui Dumnezeu.

Deci, ieşind în părţile Italiei, au ajuns la malul mării şi, urcîndu-se în corabie, au plecat unde îi povăţuia Sfîntul Duh, ajungînd cu bucurie la malul cetăţii Arelatiei. Ieşind din corabie au fost primiţi de locuitorii cetăţii aceleia cu cinste şi cu dragoste şi, odihnindu-se puţin, au început, după asemănarea Sfinţilor Apostoli, a-şi alege ţările spre propovăduirea Cuvîntului. Deci, Sfîntul Marchelin cu cîţiva fraţi, s-a dus în Spania. Fericitul Saturnin s-a dus în Galia, ca, prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos, pretutindeni să se poată lărgi şi înmulţi între neamuri Biserica lui Dumnezeu, pînă la oceanul Britaniei. Sfîntul Dionisie, cu fericitul Luchian şi cu ceilalţi, au mers pînă la hotarele Parisului. De acolo, Sfîntul Luchian cu Maxim preotul şi cu Iulian diaconul, au plecat la propovăduire spre Belgia. Acolo, binevestind numele Domnului, biruia puterile vrăjmaşului şi întărea Biserica lui Hristos.

Deci, fiind plin şi adăpat de darul Sfîntului Duh, povăţuia poporul spre mîntuire, nu numai cu chipul vieţii celei îmbunătăţite, dar şi cu cuvintele; către aceasta avea putere, dată lui de la Dumnezeu, a face minuni şi a tămădui bolile şi neputinţele între oameni. El avea atît de mare putere împotriva diavolilor, încît aceia, numai auzind porunca lui, îndată fugeau din oamenii pe care îi chinuiau.

Astfel, propovăduind neîncetat pe Hristos ziua şi noaptea, se îndeletnicea în rugăciuni, în privegheri, în postirile cele din toate zilele, în înfrînare şi în toată omorîrea trupului. El se chinuia în toate zilele, după cuvîntul apostolului, punîndu-se înainte pe sine jertfă vie, sfîntă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Hrana lui din toate zilele nu era alta, decît numai o bucăţică mică de pîine şi verdeţuri, iar ca băutură avea apa. Pe el îl sătura puterea lui Dumnezeu şi încheieturile lui cele ostenite, le întărea darul lui Hristos. El dorea atît de mult cununa mucenicească, încît acum se vedea ca un mort pentru lume.

Crucea sa o purta totdeauna, urmînd Domnului nostru Iisus Hristos; ştiind cu dreptate că muncirea este îndoită, una în ascuns iar alta arătată; deci, mai întîi se muncea în taină pentru omorîrea trupului său, deşi era ştiută înfrînarea lui, pînă a intra el în nevoinţa mucenicească cea arătată, şi a se încununa cu cununa cea nevestejită a Domnului. Deci, el era obosit prin omorîrea trupului, împodobit prin răbdare, întărit în minunata smerenie şi plin de bătrîneţe.

Astfel, a venit într-atîta săvîrşire de fapte bune încît, petrecînd cu trupul pe pămînt, se socotea cu duhul împreună în cer. De aici i se făcea lui aceea, că totdeauna se vedea cu faţa luminată şi iubită, liniştit cu mintea, fiind împodobit cu minunată cărunteţe şi tot chipul lui era de înger pămîntesc şi de om ceresc.

După ce s-a lăţit prin toate părţile acelea vestea despre el, popoarele veneau la dînsul, dorind să se boteze, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, iar pe idolii pe care îi vedea, îi sfărîma. Dar diavolul cel vrăjmaş şi viclean, văzîndu-se batjocorit de aceia pe care Hristos îi făcea robii Săi, a întors toate meşteşugirile şi vicleşugurile lui spre stricarea Sfintei Biserici a lui Dumnezeu şi a îndemnat pe Domiţian, care după Nero, fiul pierzării, a ridicat a doua prigonire contra creştinilor şi l-a pornit, spre atîta mînie şi urîciune, încît a poruncit ca pe toţi creştinii ce se aflau în stăpînirea împărăţiei Romei, ori să-i silească să jertfească idolilor celor ciopliţi, ori să-i ucidă cu multe feluri de munci.

Deci, prin toată stăpînirea împărăţiei lui Domiţian, prin cetăţi şi prin sate, a trimis păgîneasca poruncă, ca toţi cei mai mari peste popor să silească pe creştini la închinare de idoli şi la jertfă; iar pe cei ce nu se vor supune, să-i piardă cu felurite munci. Astfel s-au trimis împotriva numelui lui Hristos prigonitori în Galia, ca să caute ostaşii Lui; dar mai ales pe aceia care veniseră acolo de la Roma, pentru că se înmulţise prea mult slava şi, împreună cu aceia, să piardă numele lui Hristos din Galia. Trei erau prigonitorii trimişi acolo şi ale căror nume sînt acestea: Latrin, Arie şi Antor.

Acelora li s-a poruncit deosebit să caute pe Sfîntul Luchian, robul lui Dumnezeu şi, prinzîndu-l, să-l aducă la judecată înaintea Cezarului, ori să-l ucidă cu sabia, de nu va voi să jertfească idolilor.

Cutreierînd ei cetăţile şi satele Galiei, nicidecum nu puteau să afle pe cel căutat. Apoi a venit înştiinţare, cum că dumnezeiescul bărbat Luchian, propovăduind Evanghelia împărăţiei celei veşnice, luminează poporul Belgiei. Auzind ei aceasta, s-au aprins de iuţime şi mînie şi s-au dus acolo. Dar nu ajunseseră ei încă acolo şi Sfîntul Luchian a fost înştiinţat de venirea lor, de către Sfîntul Duh.

Pentru aceasta, el a mers în acel loc, unde învăţa pe popor cuvintele vieţii şi cu dînsul era o mulţime de oameni, care acum, prin propovăduirea lui, s-au întors la Hristos. Sfîntul Luchian îi sfătuia pe ei cu atîta osîrdie, pe cît erau nădăjduiţi spre slava răsplătirii veşnicei fericiri, zicîndu-le: "Iată, fraţilor şi fiilor, cei iubiţi în Hristos, acum Domnul meu Iisus Hristos vrea să-mi dea rodul ostenelilor mele şi plata cea făgăduită mai înainte. Deci, preaiubiţilor, petreceţi tari şi nemişcaţi în credinţa lui Hristos; pentru că eu acum, fiind bătrîn şi obosit, mă bucur de cununa mucenicească şi mă sîrguiesc a mă duce de la voi către Domnul; dar voi să petreceţi întru dumnezeiescul Dar, pe care l-aţi primit. Să nu vă întoarcă pe voi de la credinţa lui Hristos frica chinuitorilor, să nu vă înfricoşeze îngrozirile, să nu vă ispitească momelile, nici să vă rupă făgăduinţele prin cinstiri şi bogăţii; ci să vă îndulciţi întru bucuria vieţii veşnice ce va să fie, unde vi s-au gătit răsplătirile cele negrăite, la care şi eu mă sîrguiesc cu bună nădejde; pentru aceea, de mînia prigonitorilor nu mă înspăimînt".

Zicînd el acestea, şi-a ridicat ochii spre cer şi a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor, că vrea să-l învrednicească pe el părţii sfinţilor mucenici şi să-l despartă de tovarăşii săi şi se ruga: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care m-ai însoţit pe mine pînă la sfîrşit, cu fericitul Dionisie şi cu ai lui nevoitori, asemănîndu-mă întru osteneală cu ei. Deci, mă rog Ţie, ca să mă rînduieşti întru împărăţia cea cerească, împreună cu ei". Zicînd acestea, a ieşit din ţara care se numea Belgia, nu fugind de frica muncilor, ci după porunca Domnului, care porunceşte a fugi de prigonitori ca să dea chip turmei sale. Călătorind el cu fericiţii săi împreună pătimitori, Maxian presbiterul şi cu Iulian diaconul nu înceta pe cale cu vorbele cele folositoare de suflet şi cu rugăciuni, pînă ce a ajuns în vîrful muntelui, care este aproape de rîul ce se numeşte Tar, ce curge dinspre apus, departe de cetate ca de trei stadii. După ce au ajuns acolo, stînd ca o cetate deasupra muntelui, ce nu putea să se ascundă, deoarece şi muntele stătea prea frumos deasupra rîului şi se vedea de toţi de departe. Deci, fericitul, stînd acolo cu tărie, a gîndit să aştepte cununa mucenicească.

Ajungînd la cetate muncitorii cei pomeniţi mai sus, după ce n-au aflat într-însa pe Sfîntul Luchian, au început a întreba unde s-a dus. Şi li s-a spus că învaţă poporul nu departe de cetate. Ei, alergînd cu caii lor cei iuţi, au ajuns la acel munte, unde era omul lui Dumnezeu cu poporul şi cu ucenicii săi. Mai întîi au prins pe sfinţii slujitori ai lui Hristos Dumnezeu, Maxian şi Iulian, ca, prin muncile şi prin moartea lor, să îngrozească pe Sfîntul Luchian şi să-l aducă spre cinstirea idolilor. Deci, prinzînd pe mucenici, le poruncea cu îngrozire să jertfească idolilor, înfricoşîndu-i: "De nu veţi jertfi zeilor noştri celor fără de moarte, îndată veţi fi pedepsiţi de noi cu sabia". Iar ei, fiind tari în credinţă, răspundeau cu îndrăzneală: "Niciodată nu ne vom închina idolilor, fiindcă sînt deşerţi şi făcuţi de mîini omeneşti. Noi am cunoscut pe Unul, adevăratul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pentru a Cărui credinţă sîntem gata a muri".

Auzind păgînii aceasta, îndată i-au ucis cu sabia înaintea Sfîntului Luchian. Astfel acei sfinţi au luat de la Domnul cununile cele făgăduite şi s-au numărat în ceata sfinţilor mucenici. Pentru săvîrşirea acelora, Sfîntul Luchian, veselindu-se şi slăvind pe Dumnezeu, a zis înaintea tuturor: "Mă bucur şi mă veselesc întru Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că pe fiii mei îi văd că au mers mai înainte de mine spre buna Ta slavă". Atunci Latrin, Arie şi Antor, au zis cu mînie, cu iuţime şi cu asprime către fericitul Luchian: "Tu eşti acela, care grăieşti poporului cu farmece şi îl îndemni să nu se supună poruncii nebiruitului Cezar şi senatului a toată Roma şi să nu jertfească zeilor celor fără de moarte, jertfe bine primite?"

Dar fericitul Luchian le-a răspuns: "Eu nu sînt fermecător, ci rob al lui Iisus Hristos, Care nu ne-a învăţat vrăji, ci dumnezeiasca înţelepciune. Prin aceea arăt poporului lui Dumnezeu calea cea adevărată şi-l învăţ cum să urmeze Domnului nostru Iisus Hristos, fără de împiedicare. Domnul nostru S-a pogorît din cer pe pămînt, ca să răscumpere zidirea Sa din robia vrăjmaşului cu preacurat sîngele Său, iar mai ales ca să întoarcă diavoleasca închinăciune; iar cei ce sînt aduşi din întunericul necredinţei la lumina cea adevărată, aceia să cîştige mîntuire; deoarece este cu dreptate ca Aceluia să-şi plece cerbicia inimii, Care a binevoit a Se răstigni şi a muri pentru mîntuirea tuturor".

Aceia au zis: "Cum mărturiseşti tu, că este Dumnezeu Acela, de Care zici nu numai că este mort, dar şi răstignit?" Sfîntul Luchian le-a răspuns: "Măcar că necredinţa voastră nu este vrednică să audă tainele cerescului Împărat; dar, pentru mulţimea credincioşilor care stau aici de faţă, voi spune ceva pe scurt: "Dumnezeul cel adevărat, Fiul adevăratului Dumnezeu, Care a fost mai înainte de veci pururea cu Tatăl, Acela voind, la sfîrşitul veacurilor, să înnoiască neamul omenesc cel învechit pentru călcarea de poruncă a lui Adam, a binevoit a Se naşte fără de stricăciune şi nespus din Preacurata Fecioară, ca să fie Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, într-o singură faţă a firii celei îndoite, unul Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Şi Cel ce era fără de patimă cu dumnezeirea, pururea fiind cu Tatăl, Acela a fost văzut şi supus pentru noi patimilor, celor după firea omenească. Deci, S-a făcut ascultător lui Dumnezeu Tatăl, pentru răscumpărarea noastră, pînă la moarte pe cruce. De n-ar fi voit Fiul lui Dumnezeu să Se facă fiu al omului, şi de nu S-ar fi îmbrăcat în chipul cel muritor, apoi nici neamul omenesc n-ar fi cîştigat iertare de la Dumnezeu şi nici muritorii nu s-ar fi îmbrăcat în nemurire"".

Fericitul Luchian, zicînd unele ca acestea, chinuitorii s-au umplut şi mai mult de mînie şi au zis: "Acum ai ajuns la adînci bătrîneţi şi prin urmare este vremea să încetezi cu vorba copi-lărească şi deşartă. Dar de vreme ce te amăgeşte o deşărtăciune mare şi te înnebuneşte multa grăire covîrşitoare, pentru aceea îndrăzneşti a merge la moarte fără nici o îndoială, neînspăi-mîntîndu-te de nimic. Noi îţi spunem adevărul: de nu te vei pocăi degrabă, de nu vei părăsi o nebunie şi îndrăzneală ca aceasta şi de nu vei jertfi zeilor celor fără de moarte jertfe bine primite, îndată bătrîneţile tale le vom da fără de cruţare la cumplite munci!"

Apoi, şezînd chinuitorii, au început a-l întreba cu cuvinte îngrozitoare, zicîndu-i: "Să ne spui degrabă numele şi neamul tău". Ostaşul lui Hristos le-a răspuns: "De părinţii mei am fost numit Luchie şi din Sfîntul Botez, prin care m-am născut din nou spre viaţa veşnică întru Hristos, sînt numit Luchian, iar de neam sînt roman, care nume este cinstit în toată lumea. Dar eu nu mă laud cu aceea că sînt roman, ci cu aceasta că sînt rob al Domnului meu Iisus Hristos pe care lucru voi îl puteţi vedea în mine; de vreme ce viaţa şi slava nu-mi este alta, decît numai Domnul meu Iisus Hristos şi pentru Dînsul doresc a muri".

Atunci muncitorii au zis: "Este tot ceea ce am zis, că eşti vrăjitor şi înşelător al acelora care te ascultă şi mai ales te arăţi a fi şi mîndru; fiindcă nu încetezi a le grăi pe toate fără de ruşine şi nu cruţi nici bătrîneţile tale cele obosite. De eşti roman, atunci pentru ce te-ai depărtat fără de minte de cinstirea zeilor Romei, pe care cezarul îi cinsteşte cu tot neamul şi cărora toată lumea se închină. Sfîntul Luchian a răspuns: "Întru Hristos în Care m-am botezat şi pe Care L-am cunoscut că este Dumnezeu adevărat, cu darul Lui m-am lepădat, prin credinţă, nu numai de diavoli şi de idoli, dar şi de toate lucrurile lor. Iar ceea ce grăiesc şi mărturisesc pentru Hristos, voi nu voiţi nici a le auzi, nici a le pomeni, pentru că v-a orbit necredinţa voastră, atît pe voi cît şi pe cezarul vostru, împreună cu tot sfatul lui, de la care s-a adus o poruncă ca aceasta: Ca noi oamenii, zidirea cea cuvîntătoare, să aducem jertfe diavolilor şi să ne plecăm înaintea idolilor celor necuvîntători făcuţi de mîini omeneşti".

Dar Latrin, Arie şi Antor, nesuferind să audă necinstirea zeilor lor şi a cezarului, şi-au pus mîinile pe Sfîntul Luchian şi, legîndu-l, l-au dat ostaşilor. Aceia, întinzînd pe mucenic la pămînt, l-au bătut cumplit, fără de milă, cu bice. Dar ostaşul lui Hristos, în acea muncire, nici nu se temea de durere, nici nu se înfricoşa de îngrozire, ci petrecea tare în credinţa lui Hristos. Mădularele cele slăbite de bătrîneţe şi cele rănite le întărea cu duhul, încît, atît cu faţa cît şi cu mintea neschimbată, nu înceta a mărturisi numele lui Hristos, zicînd în gura mare: "Pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu voi înceta niciodată de a-L lăuda cu inima, cu mintea şi cu buzele"".

Atunci chinuitorii, mîniindu-se şi mai mult, au poruncit să-l ucidă cu sabia; deci, unul din ostaşi, scoţîndu-şi sabia şi lovind în grumazul său cel sfînt, ce era gătit spre tăiere, i-a tăiat prea-cinstitul lui cap. Iar pe cînd sfîntul lui trup zăcea fără de suflet şi încă se mişca, atunci toţi, chiar şi ucigaşii, au văzut venind din cer peste dînsul o lumină mare şi, împreună cu lumina, s-a auzit un glas de sus, zicînd: "Bucură-te, Luchiane, rob ales, care nu te-ai înfricoşat a-ţi vărsa sîngele pentru Mine! Vino de primeşte-ţi cununa, care ţi s-a făgăduit mai înainte şi te sălăşluieşte în ceruri împreună cu sfinţii! Vino de moşteneşte cu îngerii locaşul slavei celei veşnice, gătit ţie!"

Acest glas s-a făcut auzit nu pentru sfînt, care totdeauna era încredinţat de răsplătirea cea făgăduită lui de la Dumnezeu, ci pentru poporul ce stătea împrejur, ca să se întărească şi mai mult în dreapta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos, care se propovăduise mult prin Luchian. Aceasta s-a făcut într-o zi de sîmbătă, în muntele ce s-a zis mai înainte, care era departe de cetate, ca la trei stadii. Poporul, auzind şi văzînd aceasta, cei ce credeau şi cei ce nu credeau, toţi au fost cuprinşi de mare frică; unii au fugit de acolo, iar alţii se minunau cu bucurie văzîndu-se liberi de cursele diavolului; însă, neputînd să vadă strălucirea luminii ce se arătase, s-au depărtat puţin de la locul acela.

Deci, trupul cel mort al sfîntului, luînd, cu minune de la Dumnezeu, oarecare putere de mişcare, s-a ridicat de la pămînt şi a stat pe picioare; apoi, luînd cu mîinile preacinstitul său cap ce era tăiat, a mers, fiind purtat de darul Sfîntului Duh care petrecea într-însul şi, împreună cu ajutorul îngeresc, a început a merge cu paşi repezi ca un om viu cu trupul, purtînd pe mîini capul său cel sfînt, precum a făcut aceasta şi prietenul său, Sfîntul Dionisie, în cetatea Parisului. Deci, mergînd cale ca de trei stadii şi trecîndu-l peste rîul Tar, cel mai sus zis, a ajuns la locul pe care omul lui Dumnezeu şi l-a ales pentru îngropare, şi acolo, culcîndu-se pe pămînt, s-a odihnit în Domnul cu pace.

Poporul cel dreptcredincios, care era întors către Hristos prin muceniceasca propovăduire, a mers şi a uns cu aromate sfîntul lui trup şi, învelindu-l cu pînze curate, l-a îngropat cu multă cinste, nu fără aflare îngerească de faţă; căci, pe cînd se punea în mormînt acel sfînt trup, mirosea, afară de cele pămînteşti aromate, o altă mireasmă mai minunată şi mai negrăită. Atunci toţi cei ce erau acolo se minunau şi ziceau unul către altul: "Ce este aceasta?" Apoi toţi au zis: "Slavă, Hristoase, că ne-ai învrednicit pe noi, a mirosi o bună mireasmă ca aceasta pe care nasul nostru niciodată nu a mirosit-o! Slavă Ţie, Hristoase Mîntuitorule, că prin acea bună mirosire, ne-am îndulcit, încît ni se pare, că de acum nu ne vom lipsi de nici un bine!"

Deci, cu cît grăiau ei aceasta, cu atît mai mult li se dădea lor mirosirea cea dumnezeiască şi dintr-aceasta cunoşteau toţi că se află de faţă puterea sfinţilor îngeri, care, de la începutul pătimirii mucenicului, au fost nedepărtaţi de dînsul pînă la moartea şi îngroparea lui. Astfel, dreptcredincioşii îngropători, săvîrşind cinstita îngropare, s-au închinat pînă la pămînt, strigînd cu inimi zdrobite şi zicînd: "Credem în Tine, Iisuse Hristoase, că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, împărăţeşti în ceruri, precum am auzit cu urechile noastre de la Sfîntul Tău Mucenic Luchian şi astfel ne-am învăţat a crede cu inima".

Deci, mulţimea poporului de prin cetăţile şi satele cele de primprejur, care venise acolo să privească, văzînd unele ca acestea, asemenea şi cei mai de pe urmă, auzindu-le de la cei ce le văzuseră, s-au umilit cu inimile lor şi dintr-acea zi au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca la cinci sute de suflete. Iar, mai înainte, prin învăţătura Sfîntului Luchian, s-au întors la Hristos în partea aceea, ca la treizeci de mii de suflete din amîndouă părţile şi de toate vîrstele. Aceia, sfărîmînd idolii, au mărturisit pe Dumnezeu Tatăl nenăscut, pe Fiul Cel Unul născut, şi pe Sfîntul Duh, Unul şi Adevăratul Dumnezeu în Treime!

După aceea, unii dintre dînşii au zidit cu osîrdie deasupra mormîntului mucenicului o biserică spre slava lui Dumnezeu şi în cinstea Sfîntului Luchian, plăcutul Lui. Iar trupurile Sfinţilor Mucenici Marian şi Iulian, în munte unde au fost ucişi, acolo au fost şi îngropate. Mai pe urmă, trupurile lor au fost aduse de creştinii cei ce se înmulţiseră acolo şi au fost puse împreună cu trupul fericitului Luchian. Deci, multe bunătăţi se dădea de la Domnul nostru Iisus Hristos, celor ce se rugau acolo, prin mijlocirea sfinţilor lui mucenici. Deci, precum una le-a fost credinţa, una dragostea şi una mărturisirea întru pătimiri, tot aşa şi noi credem, că una le-a fost vieţuirea lor împreună, întru veşnica fericire şi moştenirea Împărăţiei celei veşnice. Deci, mulţumim Ziditorului nostru că mărturisitorii Lui, cei trei la număr, mărturisind Sfînta Treime, s-au săvîrşit prin mucenicie.

Pe aceia îi cinstim, ştiind că de la dînşii se dau orbilor vedere, şchiopilor umblet, izbăvire de diavoli şi multe tămăduiri de diferite boli, prin rugăciunile lor cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

Viețile Sfinților pe luna Iunie

Sfîntul Mucenic Luchilian, împreună cu patru tineri mucenici şi Sfînta Fecioară Paula (3 iunie)

 

sfinteleicoane.ro

Sfîntul Mucenic Luchilian, împreună cu patru tineri mucenici şi Sfînta Fecioară Paula
(3 iunie)

Sfîntul Mucenic Luchilian a fost pe vremea lui Aurelian, împăratul Romei. El mai întîi trăia în păgînătatea închinării de idoli, fiind chiar slujitor idolesc, bătrîn cu anii, cinstit la faţă şi alb la păr. El avea locuinţa aproape de cetatea Nicomidiei şi slujea în capiştile necuraţilor zei. Iar după ce a fost luminat prin Sfîntul Botez cu darul lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce nu doreşte să piară cineva, ci toţi să se mîntuiască, a înţeles înşelăciunea diavolească şi rătăcirea păgînească, a venit la cunoştinţa adevărului şi a crezut întru Dumnezeu cel adevărat, Domnul nostru Iisus Hristos, lepădînd şi scuipînd pe idoli.

Astfel, la bătrîneţe, s-au înnoit tinereţile lui ca ale vulturului, pentru că s-a născut prin Sfîntul Botez şi s-a lipit cu gîndul şi cu sufletul de dragostea lui Hristos. El arăta şi celorlalţi păgîni deşertăciunea şi pierzarea necurăţiei idolilor şi-i povăţuia spre mîntuire, aducîndu-i la Hristos Dumnezeul nostru cu învăţăturile sale, fiind multora chiar chip de întoarcere către Dumnezeu. Dar jidovii care trăiau acolo, văzînd o schimbare ca aceea a lui Luchilian - de la închinarea de idoli, la credinţa creştinească -, şi mai văzînd că mulţi, prin chipul şi învăţătura lui, lasă slujirea de idoli şi se întorc la creştini primind Sfîntul Botez, s-au umplut de mînie şi de urîciune. Atunci, ucigaşii cei cumpliţi ai Domnului, umplîndu-se de mînie, l-au pîrît şi l-au dat spre judecată păgî-nilor. Deci, robul lui Hristos a fost adus la cercetare înaintea lui Silvan, care era pe atunci mai mare în Nicomidia.

Iar Silvan silea mult pe bătrîn să se lepede de Hristos şi să se întoarcă la slujirea idolească. Dar el nu s-a supus nicidecum. Silvan, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l muncească în multe feluri: i-au sfărîmat fălcile, l-au bătut cu toiege fără de milă şi l-au spînzurat cu capul în jos; apoi, după multe şi cumplite munci, l-au aruncat în temniţă.

Sfîntul Luchilian a aflat în temniţă patru tineri, aruncaţi acolo pentru credinţa în Hristos: pe Claudie, Ipatie, Pavel şi Dionisie. Deci, bucurîndu-se de ei, vorbea cu dînşii despre Hristos Dumnezeu şi îi întărea către nevoinţa mucenicească, ca să nu se teamă de vremelnicile munci pentru veşnica răsplătire din cer; să nu se înfricoşeze de moarte, pentru viaţa ce va să fie; nici să-şi cruţe floarea tinereţilor lor pentru Hristos, Care le găteşte în Împărăţia Sa fericirea cea neîmbătrînitoare. Astfel toţi împreună se rugau lui Dumnezeu ziua şi noaptea şi unul pe altul se mîngîiau în nădejdea lui Hristos.

După cîteva zile, Sfîntul Luchilian a fost iarăşi muncit împreună cu ceilalţi tineri şi aruncat cu dînşii într-un cuptor înroşit. Dar Atotputernicul Dumnezeu a revărsat peste dînşii mila Sa cea minunată, precum a făcut de demult celor trei tineri evrei, care au fost în cuptorul Babilonului, că şi focul s-a prefăcut în răcorire şi văpaia în rouă, apoi, vărsîndu-se de sus şi o ploaie mare, a stins desăvîrşit cuptorul; şi astfel au ieşit nevătămaţi Sfîntul Luchilian împreună cu cei trei tineri. O minune ca aceasta preaslăvită a lui Dumnezeu, păgînii cei orbiţi cu necredinţa şi cu răutatea, o socoteau a fi nu a puterii dumnezeieşti, ci a fermecătoriei creş-tineşti. Deci, nedreptul judecător a condamnat pe sfinţii mucenici la moarte şi i-a trimis în Vizantia, ca acolo să-şi ia pedeapsa. Ajungînd în Vizantia cei patru sfinţi tineri, Claudie, Ipatie, Pavel şi Dionisie, au fost tăiaţi cu sabia; iar pe Sfîntul Luchilian l-au spînzurat pe cruce şi, pătrunzîndu-l cu piroane peste tot trupul, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Cum că el a fost răstignit pe Cruce de iudei, se arată şi în cîntarea a treia a canonului, unde se vorbeşte aceasta în următorul stih: "Iuda a vîndut de demult ucigaşilor de Dumnezeu pe izbăvitorul Hristos, iar tu acum ai fost vîndut tot de iudeii cei fărădelege".

Împreună cu ei s-a numărat la cununa lor cea mucenicească şi Sfînta fecioară Paula. Aceasta s-a născut din părinţi credincioşi şi din tinereţe aprinzîndu-se cu inima spre dragostea lui Hristos, îşi păzea fecioria sa, pentru Mirele Cel fără de moarte. Astfel se sîrguia ea să se afle vrednică în cămara cerească. Apoi, rămînînd orfană de părinţi şi avînd averi îndestulate, înconjura temniţele şi cerceta pe cei legaţi care pătimeau pentru Hristos, cumpărînd cu aur pe străjeri pentru a intra în temniţă la sfinţi. Ea slujea robilor lui Hristos, dîndu-le toate cele trebuincioase din averile sale; celor chinuiţi de foame şi de sete le aducea hrană şi băutură; celor dezbrăcaţi le dădea îmbrăcăminte; trupurile cele rănite ale muce-nicilor şi bubele cele cu puroaie le tămăduia, spălîndu-le, ştergîndu-le, punîndu-le plasture tămăduitoare, învelindu-le cu pînze curate şi sărutîndu-le ranele lor primite pentru Hristos, îi ruga cu lacrimi să se roage lui Dumnezeu pentru dînsa ca să nu o lipsească de mila Sa.

Această mireasă aleasă a lui Hristos se ducea şi la Sfîntul Luchilian, care şedea cu cei trei tineri în temniţa din Nicomidia şi se îndulcea de învăţăturile lui cele folositoare. Iar cînd sfîntul se muncea împreună cu acei tineri, ea privea la nevoinţa lor şi în taina inimii sale se ruga cu dinadinsul lui Hristos pentru dînşii, ca să întărească pe robii Săi şi să le dea răbdare şi ajutor, ca să poată răbda muncile pînă la sfîrşit, pentru slava sfîntului Său nume. Apoi, după ce se risipea mulţimea, ea se ducea la locul acela unde se munceau sfinţii şi aduna sîngele lor cel vărsat pe pămînt, şi-l păzea la sine cu o mare sfinţenie. Iar cînd ducea pe bătrîn şi pe cei patru tineri în Vizantia la moarte, ea îi urma slujindu-le.

După ce sfinţii tineri au fost tăiaţi, această sfîntă fecioară le-a adunat cinstitele lor trupuri şi le-a îngropat cu bună cucernicie. Iar după sfîrşitul Sfîntului Luchilian şi a tinerilor sfinţi, s-a întors iarăşi în Nicomidia, slujind cu dragoste sfinţilor mucenici. Deci, fiind cunoscută de păgîni că este creştină, au prins-o şi au adus-o la judecată înaintea lui Silvan. Acolo, după multe momeli amăgitoare şi îndemnuri îngrozitoare, comitul, văzînd-o neînduplecată, a poruncit să o bată mult fără milă cu beţe şi cu toiege; şi, slăbind cu trupul, nu cu duhul, de rănile cele multe, i s-a arătat îngerul Domnului şi a tămăduit-o. Deci, muceniţa, cîştigînd sănătate trupească, s-a arătat mai îndrăzneaţă şi mai vitează ca înainte. Atunci au bătut-o cu asprime peste gură, deoarece a ocărît cu cuvinte batjocoritoare pe muncitor.

După aceasta au aruncat-o în temniţă şi, scoţînd-o iar la cercetare, au aruncat-o într-un cuptor foarte ars, dar a ieşit din cuptor fără de vătămări; de vreme ce şi la ea, ca şi la cei mai dinainte sfinţi mucenici, puterea lui Dumnezeu a răcorit tăria focului, ca să nu se atingă văpaia cea arzătoare de mireasa lui Hristos. După toate acestea, muncitorul a osîndit-o la moarte şi a trimis-o la Vizantia ca acolo să-şi ia pedeapsa, unde s-a sfîrşit şi Sfîntul Luchilian cu acei tineri.

Cînd a ajuns muceniţa lui Hristos la locul acela, unde Luchilian a suferit pentru Hristos moarte pe cruce, a mulţumit lui Dumnezeu Cel ce a învrednicit-o de cununa mucenicească şi de împărtăşirea cu sfinţii.

Apoi, rugîndu-se Domnului cu dinadinsul, şi-a plecat cu bucurie feciorescul său cap sub sabie şi, tăindu-i-se, a trecut de la cele de jos la cele de sus. Astfel a intrat în cămara cea cerească, întru bucuria Domnului său, încununîndu-se de preaiubitul său Mire, Domnul nostru Iisus Hristos, cu îndoită cunună, a fecioriei şi a muceniciei.

Viețile Sfinților pe luna Iunie

Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, care a pătimit în Cetatea Albă (2 iunie)

Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, care a pătimit în Cetatea Albă
(2 iunie)

Mulţi au vieţuit în lume viaţă bună şi plăcută lui Dumnezeu, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos şi după învăţătura Sfinţilor Lui Apostoli. Dintre aceştia este şi Sfîntul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos. El, deşi s-a arătat cu mult timp mai tîrziu, nu este mai mic decît cei de demult; de vreme ce Stăpînul Hristos şi Dumnezeul nostru, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci şi acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide uşa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici şi îi cinsteşte cu aceeaşi cinste, şi-i încununează cu aceleaşi bunuri, dătătorul de nevoinţe. Deci, se cade să începem a istorisi, de unde este naşterea şi creşterea sfîntului ce se prăznuieşte astăzi; ce fel de lucruri bune a făcut; cum a mărturisit pe Hristos şi cum a pătimit pentru dragostea Lui.

În părţile Capadociei, care se mărgineşte cu Armenia mică, este o cetate mare ce se numeşte Trapezunda. Acea cetate aflîndu-se lîngă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor, pentru avuţia ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest plăcut al lui Dumnezeu, Sfîntul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinţi creştini, binecredincioşi, iubitori de Dumnezeu şi împodobiţi cu fapte bune; tot astfel şi pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescîndu-l şi deprinzîndu-l, l-au făcut desăvîrşit în faptele cele bune creştineşti. De vreme ce acea cetate este zidită lîngă mare şi cetăţenii ei erau obişnuiţi a umbla cu corăbiile pe mare şi a face neguţătorie, spre a-şi cîştiga cele de trebuinţă, de aceea şi fericitul Ioan adeseori, intrînd în corabie şi ducîndu-se în multe cetăţi, făcea neguţătorie.

Într-o vreme, i s-a întîmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om care avea multă neguţătorie. Acela era de neam francez, cu credinţa latin, adică papistaş, cu obicei sălbatic, nemilostiv şi fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrînd în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viaţa cea îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmaşul nu suferea cu uşurinţă faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugîndu-se lui Dumnezeu, postind, fiind blînd şi plecat către toţi, lesne apropiat tuturor, făcînd milostenie către toţi, miluind pe toţi cei lipsiţi ce erau în corabie, îndestulîndu-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi îi mîngîia, dîndu-le lor cele de nevoie din averile lui şi întinzîndu-le mînă de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi şi, izvorînd totdeauna lacrimi, îşi zicea: "De vei milui pe fratele tău cel ce pătimeşte rău, miluit vei fi şi tu de Dumnezeu. Cum vei mîngîia pe cel întristat aşa vei fi şi tu mîngîiat de Dumnezeu".

Acestea văzîndu-le vrăjmaşul cel nevăzut şi pizmuindu-l, a vrut să facă sfîntului împiedicare de la calea mîntuirii. Deci, mai întîi, a gîndit să-l depărteze de la dreapta şi sfînta credinţă a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta a îndemnat contra fericitului pe vrăjmaşul cel văzut, pe stăpînul corabiei, care se împotrivea credinţei celei drepte, ca astfel să ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinţă a Răsăritului. De aceea, se făcea mare ceartă între ei, în călătoria pe mare pentru credinţă, şi totdeauna Sfîntul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învăţăturile cărţilor; şi astfel îi ruşina socoteala lui cea nedreaptă şi ereticească. De aceea, francezul acela se mînia foarte rău contra nebiruitului ostaş al lui Hristos, se iuţea şi îl batjocorea cu multe ocări şi-l vrăjmăşuia, gîndind rău contra lui.

O vrăjmăşie ca aceea aprinzîndu-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia de la Bosfor la malul Mării Negre, cel dinspre ţara Moldovei, lîngă Cetatea Albă. Deci, ieşind din corabie, vrăjmaşul cel rău şi pizmaş s-a dus la eparhul cetăţii, care era cu neamul şi credinţa turc, fiind fierbinte păzitor şi apărător al credinţei sale celei turceşti. Acel francez a adus la cadiu, următoarea pîră contra Sfîntului Ioan, zicînd: "O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a venit cu mine aici şi voieşte să se lepede de credinţa sa cea creştinească şi să se înstrăineze de patria sa. El voieşte a se apropia de credinţa voastră şi să primească legea voastră cea turcească, deci să se facă părtaş al seminţiei voastre. Aceasta o ştiu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta şi s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-şi va schimba gîndul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credinţa voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul şi de la toţi cei de un neam şi cei de o credinţă cu tine. Acest bărbat este înţelept şi iscusit, foarte ales şi vestit şi nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decît cei ce sînt mai mari, mai de cinste şi mai de frunte în cetatea Trapezunda".

Acestea auzindu-le acel eparh păgîn, s-a umplut de bucurie şi şezînd la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Cînd a venit şi a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu faţa veselă, i-a zis cu blîndeţe: "M-am înştiinţat mult despre tine, că eşti om ales şi înţelept, din cei de frunte din Trapezunda şi că ai iubit credinţa noastră cea mahomedană şi că voieşti a te apropia de ea. Astfel este credinţa noastră, încît se lipesc şi-şi aprind inima de ea, toţi cei ce sînt cu gînd curat şi o înţeleg pe ea; iar celor ce o primesc cu bucurie, le dă viaţă bine norocită şi lungime de zile; pe cînd credinţa creştinească este vrednică de rîs; pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci leapădă credinţa creştinească care este defăimată şi batjocorită de toţi şi cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, huleşte şi blesteamă legea şi credinţa cea creştinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreună cu femeile şi cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind credinţa noastră; fiindcă am auzit despre tine că voieşti să te faci propovăduitor al renumitei şi strălucitei noastre credinţe.

Vino, o, minunatule, şi stai împreună cu noi şi preamăreşte cu glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea soarelui şi adu jertfă luminătorilor cereşti, celor ce luminează lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste şi de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viaţa cea dulce împreună cu noi. Deci, calcă în picioare legea şi credinţa creştinească, ca una ce este defăimată şi proastă, încît să vadă şi alţii şi să înveţe de la tine a cinsti credinţa noastră".

Fericitul Ioan, cîtă vreme acel cadiu viclean şi răucredincios grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri şi cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfînta Evanghelie: Cînd veţi fi duşi înaintea domnilor şi împăraţilor, pentru numele Meu, să nu vă gîndiţi mai înainte ce veţi grăi sau ce veţi răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvînt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde ceva cei ce vi se împotrivesc.

Apoi, căutînd cu ochii cei simţiţi către tiran şi, răspunzînd cu bună îndrăzneală, a zis: "O, cadiule! Mi se pare că minţi pe faţă. Aceste cuvinte nu sînt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfînta credinţă a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întîmple un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gînd păgînesc ca acesta. Acestea toate sînt meşteşugiri ale vrăjmaşului adevărului şi ale satanei, tatăl său; că, intrînd în tine ca într-un vas al său, grăieşte prin tine către mine, nădăjduind astfel că mă va trage spre pieire. Acel vrăjmaş se sileşte să mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care este Ziditor al tuturor făpturilor văzute şi nevăzute, precum şi al soarelui acesta, pe care tu îl cinsteşti ca pe un Dumnezeu; iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, aduci această cinste, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini.

Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vîrtos tu însuţi învaţă-te de la mine taina adevărului, leapădă-te, te rog, de întunericul păgînătăţii, care zace în sufletul tău şi învredniceşte-te a te face fiu al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decît soarele. Nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaşte că este un luminător făcut din fiinţa focului şi pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?"

Sfîntul Ioan, zicînd nişte cuvinte ca acestea, şi-a ridicat mîinile şi ochii către cer, şi a strigat cu glas mare în auzul tuturor: "Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mîntuitorul meu, Care eşti Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început, cu Preasfîntul Duh, o Putere şi o Împărăţie! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu şi nici nu voi sluji diavolului!" Zicînd aceste cuvinte mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală şi cu faţă veselă, tiranul îşi schimba adeseori faţa sa, aprinzîndu-se de focul mîniei. Deci acel tiran, neputînd mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă şi îi arăta păgînătatea şi deşarta lui credinţă, că pentru Hristos pe Care Îl hulea păgînul ighemon, pe Acela Sfîntul Ioan Îl lăuda şi Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credinţa lui păgînească, sau mai bine zis înşelăciunea, a defăimat-o pînă la sfîrşit; pentru aceasta a poruncit ostaşilor săi să-l dezbrace de hainele sale.

Astfel ostaşii, făcînd cele ce li se poruncise, sfîntul stătea gol, fiind însă îmbrăcat în Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să-i aducă multe toiege înaintea lui, şi uitîndu-se către mucenic a zis: "Nu spune către mine nişte poveşti ca acestea, ci leapădă-te îndată de credinţa cea nefolositoare şi primeşte legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, împodobindu-te astfel cu legile noastre. De acum părăseşte acele lungi cuvîntări ale tale şi împlineşte ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră, cea bine norocită şi slăvită, că îţi voi zdrobi cu toiegele acestea nu numai trupul, dar te voi munci şi cu munci mai cumplite şi nesuferite firii; iar mai pe urmă te voi omorî cu moarte grea".

Sfîntul, răspunzînd, a zis: "Tiranule şi plinule de toată spurcăciunea, nu sînt mincinos, nici cuvîntător de poveşti precum spui tu, ci sînt rob şi mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfînta Treime. În El m-am învăţat a crede de la strămoşii şi de la părinţii mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela Îl aştept judecător al viilor şi al morţilor. Acela va veni să răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, cînd, după porunca Lui, soarele acesta ce se vede, aşezat şi rînduit de Dînsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva de la mine decît numai cele ce le-am zis întîi şi de la început, acelea le grăiesc şi acum şi le voi grăi pînă la sfîrşit.

Niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu şi Făcătorul meu, niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decît pe Făcătorul, nu mă voi închina zidirii mai mult decît Ziditorului, nu voi defăima sfînta credinţă în Dumnezeul meu, în care m-am născut şi în care m-am deprins de la părinţii mei, pînă cînd voi fi stăpîn al gîndului meu; şi, mai ales, pînă cînd voi avea această răsuflare. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptăţii, ci arată obiceiul tău de fiară care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voieşti să mă munceşti, şi trimite-mă mai degrab cu orice fel de moarte vei voi, la Dumnezeul Cel adevărat, Stăpînul cel dorit de mine.

Deci fă îndată ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul: Venin de aspidă este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă faţa ta cea spurcată, despre care iarăşi acelaşi prooroc zice într-alt loc: Umple feţele lor de ocară şi vor căuta numele Tău, Doamne! Apoi el a zis: "Iată ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăţi cu sabia, pune asupra lui şi alte munci şi mai cumplite decît acestea, şi pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea şi pe cele mai multe decît acestea, eu sînt gata a le răbda cu plăcere şi cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu".

Dar tiranul cel sălbatic şi nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului mărturisitor, s-a aprins de mînie şi îndată a poruncit să întindă pe mucenic la pămînt şi să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci, slugile tiranului atît de cumplit l-au bătut pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încît s-a zdrobit trupul lui în multe bucăţi, iar carnea, lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, şi locul pe care era întins mucenicul era roşit de sîngele lui. Deci, viteazul pătimitor răbdînd cu bărbăţie o muncă ca aceea, şi-a ridicat ochii minţii sale către cer şi a zis: "Mulţumesc Ţie, Stăpîne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sîngele meu şi a mă face curat de păcatele mele, care din neputinţa omenească mi s-au întîmplat a le păcătui înaintea ta, după Sfîntul Botez". Muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugîndu-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mînie şi atît de cumplit l-au bătut, pînă ce i s-a stins şi glasul.

Apoi, făcîndu-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfîntul mucenic, care abia sufla, cu două lanţuri, să-l arunce în temniţă şi să-l păzească pînă a doua zi, spre o mai mare muncă. Dar mucenicul lui Hristos, neputînd să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au tîrît ca pe un mort şi astfel l-au închis în temniţă. A doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, şezînd la locul lui cel obişnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfîntul Mucenic Ioan.

Deci, răbdătorul de chinuri şi viteazul ostaş al lui Hristos a venit înaintea lui, cu faţa luminată şi cu sufletul vesel, către care privind răucredinciosul cadiu şi, văzîndu-l cu faţa atît de luminată şi veselă, căci darul lui Dumnezeu care a întărit pe sfinţii mucenici cei de demult, întărea şi pe Sfîntul Ioan, care pătimea pentru aceeaşi mărturisire a bunei credinţe, a preasfîntului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru, s-a mirat foarte mult că, după atîtea cumplite munci, se mai află suflet în el şi, ca şi cum n-ar fi pătimit nimic, se arăta aşa de vesel. Deci, a zis către el: "O, Ioane, nu vezi, în ce fel de ruşine şi necinste te aduce neînduplecarea şi nesu-punerea ta, încît puţin a lipsit de nu ţi-ai pierdut şi viaţa, care este atît de scumpă şi de iubită tuturor oamenilor.

Ascultă-mă, că de te vei pleca sfatului şi socotelii mele, este gata însănătoşirea ta, căci în puţine zile, rănile şi zdrobirile trupului tău se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiţi aduşi din India şi din Persia. Iar de nu voieşti să asculţi de sfatul meu, ci petreci în creştinătatea ta, apoi să ştii, că te aşteaptă mai multe şi mai cumplite bătăi". Atunci Sfîntul Mucenic Ioan a răspuns: "O, judecător tiran, eu cîtuşi de puţin nu mă îngrijesc de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cît se strică omul nostru cel din afară, adică trupul, cu atît omul nostru cel dinlăuntru, adică sufletul se înnoieşte, după cum grăieşte Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decît numai să rabd pînă la sfîrşit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întăreşte şi Care a zis: Cel ce va răbda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui. Deci, de ai gîndit şi ai aflat şi alte munci, mai noi şi mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!"

Nebunul tiran s-a ruşinat foarte mult de aceste cuvinte prea înţelepte şi, tremurînd cu totul de mînie, s-a ridicat ca o fiară şi a poruncit să-l bată mai cumplit. Deci, muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri, pînă au obosit cei ce-l băteau; astfel, schimbîndu-se unii după alţii, au muncit pînă ce s-au rănit şi s-au rupt şi cele dinlăuntru ale sfîntului. Apoi slugile, muncind acel trup tare ca diamantul, au ostenit. Toţi cîţi se adunaseră la acea privelişte şi priveau la acele cumplite munci, strigau contra nelegiuitului judecător, ocărîndu-i obiceiul lui cel nemilostiv şi sălbăticia lui cea de fiară. Iar Sfîntul şoptea cu buzele şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare pînă la sfîrşit.

Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic şi să lege picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostaşi să încalece pe calul acela şi să alerge pe uliţele cetăţii cît va putea; şi astfel să tîrască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci, Sfîntul a fost tras prin toate uliţele cetăţii, încît s-a făcut privelişte îngerilor şi oamenilor: Că bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfînta Evanghelie, pentru un păcătos care se pocăieşte. Şi dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atît mai vîrtos pentru un mucenic atît de răbdător, care pătimea pentru dragostea Lui unele ca acestea. Dar pe cînd se făcea bucurie în cer, oamenilor celor bine credincioşi, le era jalnică acea privelişte. Şi cum să nu le fie jalnică priveliştea, cînd vedeau calul alergînd şi trăgînd după el pe mucenic prin locuri aspre? Cînd vedeau pămîntul roşindu-se cu sîngele lui, şi bucăţile de carne ce cădeau din trupul lui, iar capul trîntindu-se de pămînt şi de pietre? Cine nu s-ar fi umilit şi nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzînd unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi fost împărtăşit de fire cuvîntătoare.

Astfel fiind tras Sfîntul Ioan de acel nemilostiv călăreţ, cînd a ajuns pe la locuinţele jidoveşti şi alerga trecînd pe uliţele lor, mulţime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era tîrît de calul acela, şi strigînd şi strîmbînd feţele lor, aruncau în el cu ce se întîmpla a avea în mîini, rîzînd fără de rînduială. Unul din acei jidovi, alergînd în casa sa şi ajungînd calul ce tîra pe sfînt, i-a tăiat cinstitul şi sfîntul lui cap. Şi astfel bunul şi viteazul ostaş al lui Iisus Hristos şi-a sfîrşit nevoinţa sa mucenicească, dîndu-şi în mîinile Domnului sfîntul şi luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegîndu-l călăreţul acela de la coada calului, l-au lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în seamă şi neîngrijit şi astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, deoarece nimeni din creştini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temîndu-se de urgia păgînilor.

După ce a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului sfîntului mucenic; deodată s-au arătat multe făclii arzînd; iar trei bărbaţi cu haine albe cîntau cîntare de cuvinte sfinţite şi negrăite şi cădeau cu tămîie împrejurul trupului mucenicului. De asemenea, s-a văzut un stîlp deasupra sfintelor moaşte întărit pînă la cer. Minunea aceasta s-a văzut de mulţi şi mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaşte. Iar unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfîntului, părîndu-i-se că preoţii creştini au venit să-l ia şi să-l dea îngropării celei obişnuite, a luat un arc cu săgeată şi s-a apropiat acolo, vrînd să săgeteze pe unul din acei preoţi. Deci, punînd săgeata în arc, a tras cît a putut şi, cînd a vrut să dea drumul săgeţii, aceea se lipise de degetele de la mîna dreaptă, asemenea şi mîna stîngă care ţinea arcul, încît nu putea nici să trimită săgeata, nici mîinile să le dezlipească.

Aşa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Făcîndu-se ziuă, acei minunaţi bărbaţi, şi stîlpul de foc şi făcliile s-au ascuns, făcîndu-se nevăzuţi; iar bărbaţii, femeile, tinerii şi bătrînii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemişcat, precum întinsese arcul şi săgeata, ca fiind ferecat cu fiare şi legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu.

Deci el, deşi nu voia, povestea tuturor toate cele văzute de dînsul asupra trupului mucenicului şi cum i s-a făcut de Dumnezeu acea izbăvire, pentru aflarea cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. După ce a făcut către toţi arătarea şi mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mîinile şi a scăpat de pedeapsă. Înştiinţîndu-se cadiul de această minune, s-a temut foarte mult. Pentru aceea a poruncit creştinilor să ia trupul mucenicului şi să-l îngroape. Deci creştinii, luîndu-l, l-au îngropat cu cinste lîngă biserica lor.

După ce au trecut cîteva zile, francezul, care vînduse pe sfînt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup şi să-l ducă în patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa şi poate că a avut de gînd să spună că sfîntul a fost de credinţa lor cea apuseană. Deci într-una din nopţi, avînd vreme prielnică pentru acel lucru, a cugetat în sine şi a mers cu ai săi la mormîntul mucenicului. Atunci a început a săpa locul şi, descoperind mormîntul, a vrut să ia cinstitele lui moaşte. Dar în acel ceas, ostaşul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei biserici şi a zis: "Scoală-te îndată şi aleargă la biserică, că iată acel francez voieşte să fure trupul meu".

Preotul, sculîndu-se îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică şi a găsit mormîntul săpat şi deschis; iar trupul sfîntului nefurat. Deci, a izgonit pe acei nelucrători şi deşerţi oameni cu acel gînd rău. Apoi preotul, chemînd pe creştinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute şi toţi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce preamăreşte pe sfinţii Săi. Apoi, luînd cinstitele moaşte ale Sfîntului Mucenic, le-au pus în biserică, aşezîndu-le în altar aproape de Sfînta Masă.

Acolo au stat acele sfinte moaşte ale Sfîntului Mucenic Ioan mai bine de şaptezeci de ani, făcîndu-se asupra lor arătări dumnezeieşti ziua şi noaptea. Uneori se arătau în formă de lumină minunată; alteori, în chip de foc pogorîndu-se asupra lor; alteori îngeri pogorîndu-se asupra lor şi suindu-se la cer, iar alte ori ieşea de acolo bună mireasmă negrăită. La acele sfinte moaşte, ale Sfîntului Ioan, se făceau felurite tămăduiri, încît a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau acolo.

Într-acea vreme domnea în ţara Moldovei binecredinciosul şi de Hristos iubitorul domn, Alexandru, marele voievod, care se împodobea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit "cel Bun", ci era aprins şi cu dragoste şi cu rîvnă dumnezeiască către sfinţii mucenici.

Deci, auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaşte ale acelui mucenic, a dorit să le aibă, mai cu seamă să-şi împodobească ţara cu acea nepreţuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu prea sfinţitul arhiepiscop a toată ţara, Iosif, a trimis la Cetatea Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulţime de ostaşi şi cu multă avere. Aceia, mergînd la mai sus zisa cetate, au răsturnat toată piatra cea de obşte, necruţînd nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuinţă de acestea - căci Cetatea Albă era atunci sub stăpînirea otomanilor - şi astfel şi-a dobîndit dorinţa.

Luînd acele sfinte moaşte, multă părere de rău a pricinuit credincioşilor de acolo. Iar cînd se apropia cu dînsele de cetatea domnească din Suceava, au ieşit întru întîmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, toţi boierii cei mari, preasfinţitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc şi tot poporul. Şi astfel au întîmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămîie şi cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dînşii. Iar marele voievod, căzînd pe sicriul Sfîntului Mucenic Ioan, a îmbrăţişat mult pătimitoarele sale moaşte, punîndu-şi ochii şi gura pe cinstitele mîini ale mucenicului şi le săruta cu multă evlavie şi credinţă. Apoi, vărsînd multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfîntul Mucenic Ioan ca păzitor al său şi al stăpînirii sale, încă şi al binecredinciosului popor al ţării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au aşezat cinstitele moaşte ale mucenicului în Sfînta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme, cetate domnească sau capitală a Moldovei.

Sfintele moaşte au stat mulţi ani în Sfînta Mitropolie a Sucevei, pînă cînd, mutîndu-se scaunul domniei la Iaşi, s-a mutat acolo şi scaunul mitropoliei. Deci, vremurile fiind tulburate, stăpînitorii ţării celei duhovniceşti şi politiceşti aveau frică să nu se prade de neamuri păgîne acel odor nepreţuit. Pentru aceea au adus sfintele moaşte la Iaşi şi le-au aşezat în biserica Sfintei Mitropolii. Dar la anul, de la zidirea lumii, 7194, iar de la Naşterea lui Hristos, 1686, domnind peste ţara Moldovei răposatul şi fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, şi mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multă învăţătură, a venit Ioan Sobieţki craiul polonez cu oştile sale, trecînd asupra Bugeacului tătărăsc şi întorcîndu-se prin tîrgul Iaşului. Mitropolitul, cu ştirea craiului leşesc, văzînd vremurile revoltate şi nepaşnice şi temîndu-se ca să nu pricinuiască vreo robie a ţării şi, împreună cu ţara, să se prade de alte neamuri străine şi barbare şi această vistierie sfîntă şi nepreţuită, a ridicat sfintele moaşte ale Sfîntului Ioan. Luîndu-le cu sine, împreună cu toate odoarele mitropoliei şi hrisoavele moşiilor, s-a dus împreună cu oastea crăiască în ţara leşească să se sprijinească acolo, ca la nişte vecini buni, pînă se vor linişti tulburările şi se va face pace, ca apoi iarăşi să le aducă în Moldova la locul lor.

Dar, prelungindu-se vremea tulburărilor, Mitropolitul Dositei nu a ajuns să-şi împlinească scopul şi voinţa sa, căci a murit acolo în ţara leşească şi, de ceea ce s-a temut ca să nu se întîmple de la alte naţiuni barbare, a împlinit-o el cu lucrul; de vreme ce a păgubit ţara Moldovei multă vreme de acea vistierie nepreţuită. Asemenea, cei de pe urmă, neavînd osîrdie să încerce cu dinadinsul să aducă la locul lor acele sfinte moaşte, pînă a nu se învechi lucrul, le-au lăsat acolo în ţara leşească împreună cu odoarele sfintei Mitropolii, aşezate într-una din bisericile din tîrgul ce se numeşte Jolcova. Acolo, fiind sub stăpînirea apusenilor sfintele moaşte vărsau neîncetate minuni şi izvorau tămăduiri spre cei ce alergau cu credinţă, cu dragoste şi cu evlavie la ajutorul sfîntului.

Sfintele moaşte au stat mulţi ani în ţara leşească, în tîrgul cel mai sus arătat, unde le lăsase Dositei Mitropolitul, pînă s-a cuprins de stăpînirea apuseană o bucată mare din ţara Moldovei, care se numea Cordunul şi în care s-a cuprins şi tîrgul Sucevei. Acolo se afla şi Mitropolia cea veche, în care erau aşezate sfintele moaşte, după ce s-au adus de la Cetatea Albă, de prea fericitul întru pome-nire şi prea binecuvîntatul şi de Hristos iubitorul, Alexandru Voie-vod, care s-a numit şi cel Bun, pentru faptele lui bune ce a făcut.

În anul de la mîntuirea lumii 1783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împăratul Austriei, a mers pe la marginea Cordunului, ca să vadă hotarul, şi a venit şi prin satul ce se numeşte Bosanci.

De acolo a mers în Suceava, căci nu este departe de acel sat, tîrgul Sucevei, şi a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate părţile şi văzînd între altele şi locul în care fuseseră aşezate mai înainte sfintele moaşte ale Sfîntului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Rădăuţiului, Dositei: "Ce loc este acolo?" Episcopul a răspuns, zicînd: "Acolo au fost aşezate sfintele moaşte ale Sfîntului Ioan cel Nou". Împăratul arătînd cu mîna a zis: "Să le aducă iarăşi şi să le aşeze acolo". Această cerere o făcuse episcopul Dositei mai înainte de a veni împăratul Austriei.

Deci, chemînd episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, i-a poruncit să se gătească a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaşte. Iar el, pregătindu-se, a pornit către ţara Leşească (Polonia) spre cetatea Livovului şi, într-o Duminică, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind şi Meletie arhimandritul trimis mai înainte pentru această pricină. Acolo aflîndu-se şi împăratul, a poruncit la două regimente de ostaşi să meargă mai înainte la cetatea Jolcova, la mănăstirea în care se aflau sfintele moaşte, ca să nu se facă vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaşte.

Acea mănăstire era credincioasă din vremea cînd a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaşte. Deci, trimişii porunciseră pentru luarea sfintelor moaşte şi, ajungînd la marginea cetăţii Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarăşi baziliene, au găsit toată cetatea înconjurată de străjile celor două regimente, care străji erau atît de sus aşezate, încît puteau să se vadă una cu alta. Deci, împăratul a dat poruncă ca tot poporul să stea închis prin casele lor; iar cel care va ieşi afară să fie împuşcat. Trimişii, zăbovind acolo pînă la miezul nopţii, atunci a venit poruncă să pornească cu careta cea pregătită, spre luarea raclei cu sfintele moaşte. Astfel au pornit la miezul nopţii, prin întuneric fără nici o lumină.

Împreună cu aceia era şi un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru această treabă.

Deci, au ajuns cu toţii la întîia strajă nemţească. Înconjurîndu-i straja, acel Gheorghe, povăţuitorul părinţilor, a vorbit cu mai marele străjii şi îndată i-au liberat. De acolo, mergînd înainte şi trecînd prin alte străji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetăţii şi, mergînd către biserica în care se aflau sfintele moaşte, au dat peste altă strajă, care întrebîndu-i ce caută, le-au răspuns că au venit să ia pe Sfîntul Ioan; iar mai marele străjii i-a întrebat: "Dar puteţi să-l luaţi?" Ei au răspuns: "Putem, căci avem poruncă împărătească". Atunci îndată i-a lăsat şi, mergînd ei printr-o boltă la o uşă, au găsit acolo doi soldaţi cu puştile în spate, care i-au oprit puţin, pînă ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhi-mandritul bazilianilor, împreună cu toţi ai săi, de le-a dat de ştire. După aceea, îndată au venit doi baziliani, cu două făclii de ceară aprinse şi au intrat în biserică.

Acolo au găsit pe un comisar împărătesc cu vreo treizeci de ofiţeri, stînd împrejurul sfîntului cu capetele descoperite. Aceia făcîndu-şi cale, s-au apropiat de racla sfîntului, care era pusă în loc de prestol şi pe care slujeau bazilianii liturghia lor. Acolo mai erau cincisprezece sfeşnice cu făclii, iar la picioare o candelă mare de argint aprinsă; deci, luînd toate sfeşnicile de pe raclă, au cerut cheia şi descuind-o, au ridicat capacul. Înăuntru erau multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mîini şi altele. Pe acelea le puseseră acolo cei ce au avut boli şi vătămături în aceste părţi ale trupului lor şi se vindecaseră cu rugăciunile sfîntului, ca să fie spre aducerea aminte a minunilor lui. Mai era încă în raclă şi un vas de argint, pe care erau scrise cu slove de aur: "Vasile Voievod, domn al Ţării Moldovei". Iar banii ce s-au aflat în cutie s-au dat bazilianilor. Deci, făcîndu-se listă de toate argintăriile care s-au aflat în raclă, s-a încuiat iarăşi racla cu încuietoarea ei.

După aceea, ridicîndu-se racla de patru greci papistaşi, care merseseră cu părinţii cei trimişi, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împărătesc întrebîndu-l care este pricina, el a răspuns: "Alt nimic nu este, domnule, decît numai cerem adeverinţă de la comisarii Moldovei, ca nu cumva după vremi să ni se mai ceară vreodată moaştele".

Deci ei, socotind că este dreaptă cererea lor, au scris acea adeverinţă şi s-a iscălit de Meletie arhimandritul şi fostul egumen Ioasaf, care au pus şi peceţile lor şi s-a dat bazilianului. După aceea, îndată au ridicat Sfintele Moaşte în careta cea pregătită spre această slujbă şi au ieşit la poarta cetăţii. Acolo au găsit pe acei treizeci de ostaşi tot după cum i-au lăsat. După ce au ieşit pe poartă, îndată acei ostaşi au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte şi cincisprezece de altă parte, şi astfel au pornit împreună cu cei ce duceau moaştele. Mergînd pînă la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumătate de ceas, i-a întîmpinat un trimis de la generalul Comando, cu poruncă ca cei treizeci de ostaşi să se întoarcă înapoi, iar părinţii cu sfintele moaşte să meargă singuri în cetatea Liovului.

Împăratul Iosif, avînd a merge la Brod, a ieşit din cetate pe altă poartă. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergînd la generalul Comando, i-au spus că au adus sfintele moaşte şi le-a dat voie să rămînă pînă a doua zi. A doua zi, gătindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugîndu-l să-i dea voie să sărute sfintele moaşte. Deci, mergînd să deschidă racla, nu numai că n-a putut, dar nici acoperămîntul, care era peste raclă, nu l-a putut ridica. Văzînd aceasta, a zis grecului: "Vezi, frate, că nu putem să deschidem nici racla, nici să ridicăm acoperămîntul! Poate nu este voia Sfîntului! Deci, sărută racla cu credinţă". Astfel făcînd grecul, s-a dus.

Stînd amîndoi părinţii în altă caretă, mergeau pe valea Liovului, după aceea în careta în care era racla sfîntului, pînă s-au suit într-un deal. Acolo i-au ajuns patru greci cu femeile lor, să se închine sfintelor moaşte, după parola ce o aduseseră cu dînşii din Liov, ca în acel loc să se închine şi să sărute sfintele moaşte. Deci, cu uşurinţă s-a ridicat acoperămîntul de pe raclă, şi s-a deschis racla. Atunci, aducîndu-şi aminte, au cunoscut că acel grec ce a cerut mai înainte să sărute sfintele moaşte a fost făţarnic şi necredincios, vrînd să ispitească puterea sfîntului; şi de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecînd de acolo, au trecut prin tîrgul ce se numeşte Stanislav, neştiindu-i nimeni cu ce trebuinţă merg. Ajungînd la alt tîrg ce se numeşte Tolmaci, i-a întîmpinat o delegaţie trimisă de Dositei, episcopul Rădăuţiului, ca să cerceteze unde se află trimişii, dacă s-au luat sfintele moaşte şi în ce chip a urmat. Acesteia răspunzîndu-se, s-a întors înapoi la episcopie.

A doua noapte, au ajuns la alt tîrg, unde au întîmpinat pe secretarul Mihalache iarăşi trimis de episcop. A doua zi, s-a făcut orînduială de li s-au dat cîte şapte ostaşi şi au mers în acea zi pînă aproape de hotarul ce desparte ţara leşească de Bucovina. A treia zi, s-au pornit către Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, pînă a se găti de plecare, i-a întîmpinat mult popor, care ieşise din tîrg.

Dîndu-li-se de acolo alţi şapte ostaşi, au pornit la Culacini, care este hotarul ţărilor leşeşti şi al Bucovinei, iar acolo au găsit corturi întinse şi pe episcop. Dar, pentru că generalul Enţiverc încă nu sosise, i-au spus episcopului că nu este voie să treacă hotarul pînă nu va sosi şi generalul. De aceea, întorcîndu-se înapoi, au zăbovit peste hotar, de cealaltă parte, împreună cu tot norodul ce ieşise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaşte. Sosind generalul, îndată s-a pornit să treacă peste podul Colacinului, dar la mijlocul podului, s-a luat racla din careta în care a venit pînă acolo şi s-a pus într-alta.

Trecînd peste graniţă s-au tras, în cinstea sfîntului, vreo şaizeci de tunuri. Acolo au stat pe loc, pînă a sărutat racla tot poporul, cel ce aştepta pe sfînt; iar peste această parte a graniţei n-a lăsat să treacă nici un om din ţara leşească.

Pornind de acolo cu mulţime de popor numai din Bucovina, între care numai preoţi erau două sute patru, cu dascălii lor şi cu prapore au ajuns seara, spre ziua Sfinţilor Apostoli, la un sat ce se numeşte Lucaveţul, unde au rămas. A doua zi, au mers în Cernăuţi cu mulţi creştini şi cu mulţime de ostaşi, trăgînd şi multe tunuri din dealul Cernăuţiului.

Mergînd prin tîrg pînă la o biserică a oarecăruia Herescu, acolo au aşezat sfintele moaşte şi au stat pînă la opt septembrie. Iar în acea zi, au luat sfintele moaşte cu cinste şi le-au adus la tîrgul Sucevei, unde le-au aşezat într-o biserică de piatră a unei mahalale ce se numeşte Iţcani. Acolo au stat pînă la ziua Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Făcîndu-se ştire şi în Moldova de aceasta, s-a adunat mulţime de creştini, spre cinstirea sfintelor moaşte. Astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu mulţime de preoţi îmbrăcaţi şi cu tot poporul, ridicînd sfintele moaşte din mai sus numita biserică, le-au dus în Mitropolia Sucevei şi, aşezîndu-le în mijlocul bisericii, au rămas acolo şi pînă în ziua de azi.

Aceasta este viaţa şi pătimirea Sfîntului Ioan cel Nou, care s-a nevoit cu bună nevoinţă în lumea aceasta. El a plecat cu marfă pămîntească la Trapezunda, dar s-a nevoit duhovniceşte. El, prin post şi rugăciune către Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie şi prin facerile de bine către aproapele, s-a suit ca pe o scară către vîrful faptelor bune, către Sfîntul Botez cel de sînge, care este mai mare decît toate botezurile.

Astfel a fost sfîrşitul mărturisirii, astfel de vitejie a arătat în nevoinţa mărturisirii, astfel a ruşinat pe păgînul cadiu, cu aceste cununi s-a încununat de mîinile lui Dumnezeu, începătorul de nevoinţă. El aşa de bine s-a negustorit, încît puţin a dat şi mult a dobîndit. De trup s-a dezbrăcat ca de o sarcină; de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Şi s-a aşezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru Împărăţia cea veşnică, întru odihna drepţilor, întru lumina cea neînserată întru veselia şi bucuria cea nesfîrşită.

Mutările moaştelor lui pe pămînt sînt acestea: De la Cetatea Albă s-au adus întîi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei şi cu boierii Moldovei. Al doilea s-a dus în ţara leşească de Mitropolitul Dositei şi de craiul acelei ţări, Ioan Sobieţchi; iar şederea Sfîntului Ioan în ţara leşească a fost de 94 ani. Al treilea, din ţara leşească, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împărătesc, în anul 1783. Prin toate a trecut după vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stînga, prin slavă şi prin necinste nevătămat şi cu cuviinţă.

Că Dumnezeu, pe cei ce-L proslăvesc pe pămînt, îi preamăreşte cu îndoită slavă, cu cea cerească şi cu cea pămîntească. Pe cei ce-L mărturisesc înaintea oamenilor, şi El îi mărturiseşte, nu numai înaintea sfinţilor îngeri, ci şi înaintea Mîntuitorului Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi stăpînirea, împreună şi Părintelui Cel fără de început şi Preasfîntului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților pe luna Iunie

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic ( Despre păstrarea dreptei credinţe )

Predică la Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic
( Despre păstrarea dreptei credinţe )

Trei sînt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvîntul şi Duhul Sfînt şi Aceşti trei Una sînt! (I Ioan 5, 7)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă prăznuieşte primul Sinod Ecumenic al lumii creştine, care a avut loc în anul 325 în oraşul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învăţarea greşită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfîntul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinţilor Părinţi de atunci, fiind primul împărat creştin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi - episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învăţături de credinţă creştină neclare încă, şi de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă şi condamnă toate abaterile de credinţă, străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi şi exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toţi ereticii care sfîşie unitatea de credinţă a Bisericii, simbolizată prin cămaşa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfînta Evanghelie: Cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime (Ioan 19, 23). Prin cuvîntul "sinod" înţelegem adunare, consiliu; prin cuvîntul "erezie" înţelegem părerea sau învăţătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învăţăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinţii Părinţi să se adune la un loc şi să apere dreapta credinţă? Pricina a fost apariţia unui mare eretic, anume Arie, care învăţa pe creştini o credinţă nouă, zicînd că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinţă cu Tatăl şi că a "fost un timp cînd Fiul nu era". El numea pe Iisus Hristos "creatură superioară", "cea dintîi dintre creaturi". Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mîndru şi neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspîndit în cîţiva ani atît de mult încît rupsese Biserica în două şi ameninţa să se răspîndească în tot imperiul roman de răsărit şi de apus.

Sfinţii Părinţi, nemaiputînd răbda hulele lui Arie împotriva Mîntuitorului şi a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos şi condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfînt, marele împărat creştin a hotărît să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii creştine din Răsărit şi din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinţi Părinţi la care s-a adăugat şi o delegaţie a Papei Silvestru I al Romei, pentru că pînă în anul 1054, Biserica creştină era una, nedespărţită în două - cea Ortodoxă de Răsărit şi cea Romano-Catolică de Apus. De aceea şi sinoadele pînă la dezbinarea Bisericii se numesc "ecumenice", adică generale, pentru că au luat parte la ele şi ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de faţă şi ereticul Arie cu ai lui, Sfinţii Părinţi s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întîmplat ca în timpul discuţiilor, Sfîntul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfîntul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul şi Evanghelia şi să fie aruncat în temniţă pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mîntuitorul în temniţă şi i-a dat din nou Evanghelia în mîini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineaţă, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfîntul Nicolae iarăşi la sinod şi îşi cereau iertare toţi de la el, văzînd rîvna şi răbdarea lui pentru credinţă.

La fel şi Sfîntul Ierarh Spiridon, căutînd să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi şi cum că toate cele trei persoane sînt de o fiinţă şi de aceeaşi cinste, a luat o cărămidă arsă şi, făcînd semnul sfintei cruci, cînd a strîns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pămînt şi lutul a rămas în mîna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat şi apa pe Duhul Sfînt, Mîngîietorul care a fost trimis în lume.

În timpul sinodului cei 318 Sfinţi Părinţi au dat anatemă pe ereticul Arie şi învăţăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinţii au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt de o fiinţă şi nedespărţite. Tot la acest sfînt sinod s-a întocmit partea întîi a Crezului, primele şapte articole despre Tatăl şi Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfîntul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinţei ortodoxe, şi se rosteşte zilnic în biserici şi prin casele creştinilor ca o mărturisire a dreptei credinţe apostolice.

Deşi Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creştini învăţătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încît i s-au vărsat măruntaiele şi a murit cumplit, spre veşnică osîndă în gheena iadului.

Iubiţi credincioşi,

Cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creştină, ca şi eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte şi erezii, unele mai periculoase decît altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creştine a fost în anul 1054 cînd a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit şi Apus, luînd astfel naştere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol şi cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rîndul ei Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri şi sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, şi de Calvin din secolul al XVI-lea, urmaţi după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.

Primul eres a cuprins aproape integral ţările din nordul Europei, aşa numitele ţări protestante; iar religia anglicană s-a răspîndit în Anglia, America de Nord şi Australia, formînd Biserica anglicană.

Vedeţi cum a reuşit satana să rupă cămaşa lui Hristos, adică să dezbine şi să sfîşie unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toţi mărturisim "o credinţă, un Domn, un botez", însă datorită mîndriei şi începătorilor de eresuri, care au schimbat învăţătura de credinţă ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor, precum şi din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creştine - două apostolice - cea Ortodoxă şi cea Catolică şi trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată şi anglicană.

Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începînd din secolele XVIII şi mai ales XIX, au apărut în America şi în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite "secte".

Astăzi, în lume se află pînă la o mie de secte şi grupări religioase creştine, unele mai fanatice, mai periculoase decît altele, cum ar fi "martorii lui Iehova", "templul satanei", cu aşa numita "liturghie neagră", în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-şi facă noi membri în rîndul credincioşilor interesaţi, a celor certaţi cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale şi mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai uşor.

Să luăm deci aminte la noi şi la familile noastre ortodoxe. Înmulţirea sectelor este un semn văzut apocaliptic, care prevesteşte sfîrşitul veacurilor.

Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaşte cît mai bine Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie, Catehismul şi operele principale ale Sfinţilor Părinţi. A doua datorie, dacă nu cea dintîi, este să trăim cu mare credinţă în Dumnezeu şi să ducem cu rîvnă şi evlavie viaţa noastră religioasă de familie, în desăvîrşită moralitate. Sectele cer teorie, ne atacă cu texte din Sfînta Scriptură. Noi să le răspundem, nu cu vorbe, nu cu atît cu texte din Biblie, cît mai ales cu viaţa morală smerită, curată, sfîntă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În faţa unor creştini corecţi, milostivi şi evlavioşi, ei se ruşinează şi tac.

A treia mare datorie ce ne revine este să ne creştem copiii în frică de Dumnezeu, cu mare grijă şi atenţie. Căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu viaţa noastră, a părinţilor, îi pierdem sufleteşte pe fii, nu ne mai aparţin şi foarte uşor îi pot amăgi sectele, patimile, beţia, desfrîul şi necredinţa. Un tînăr o dată căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca şi părinţii, trebuie să ştie de mici Tatăl nostru, Crezul şi Psalmul 50, şi să înveţe cunoştinţele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu ştie pe de rost măcar aceste trei rugăciuni nu poate fi împărtăşit cu Sfintele Taine.

Altă mare datorie a creştinilor ortodocşi este să fie oameni de rugăciune că fără ea nu putem face nimic. Să nu lipsească în sărbători nimeni de la Sfînta Liturghie şi de la predică, afară de mare nevoie. Rugăciunea cu credinţă, cu post şi lacrimi este viaţa noastră, pîinea noastră duhovnicească, mîntuirea noastră. Apoi trebuie să trăiască în dragoste cu toţi oamenii, mai ales cu cei din familie şi să facă după putere milostenie, care "acoperă mulţime de păcate".

O altă datorie principală este ca fiecare să aibă un duhovnic bun, înţelept, la care să-şi mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate şi să-l asculte ca pe Însuşi Hristos. Creştinii noştri nu trebuie să meargă la adunările sectante, nici să-i primească în casă, şi nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor răi.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat dreapta credinţă, au dat anatema pe eretici şi au formulat Crezul ortodox. Să rămînem credincioşi Evangheliei lui Hristos şi Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii sîntem. Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut şi învăţat calea mîntuirii. Să cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut. Să cinstim pe toţi sfinţii şi icoanele lor ca cei ce sînt "prietenii Domnului" şi se roagă pentru noi la cer. Să trăim în dragoste unii cu alţii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Să creştem copiii în iubire de Dumnezeu, că de ei depinde cel mai mult mîntuirea noastră şi să păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă ortodoxă, fără de care nu ne putem mîntui oricîte fapte bune am avea.

Închei cu o scurtă istorioară.

Un părinte cu viaţă sfîntă a intrat noaptea să se roage în biserică şi prin minune dumnezeiască a văzut altarul deschis, iar lîngă sfînta masă şedea un prunc luminat cu cămaşa ruptă. Şi l-a întrebat cuviosul: "Copile, cine eşti tu?" Iar el a răspuns: "Eu sînt Hristos, Mîntuitorul lumii!" "Dar cine ţi-a rupt cămaşa?" întreabă sihastrul. Iar Domnul i-a răspuns: "Mi-a rupt-o Arie, ereticul!" şi S-a făcut nevăzut.

Oricine propovăduieşte altă Evanghelie decît cea vestită de Hristos, de Apostoli şi de Biserică, sfîşie cămaşa Domnului şi-şi agoniseşte osîndă veşnică, fără iertare.

Să cădem deci în genunchi şi să slăvim cu evlavie şi dreaptă credinţă pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin.

Hristos a înviat!

Arhimandrit Ilie Cleopa

La 27 mai 1977 a vut loc ceremonia de lansare la apă a navei ”Independența”

La 27 mai 1977 a vut loc ceremonia de lansare la apă a navei ”Independența”, cel mai mare supertanc petrolier românesc, construit la Șantierul naval Constanța.

Nava era un colos, prima dintr-o serie de cinci petroliere de mare tonaj comandate de Ceaușescu, cu scopul de a asigura independența de petrolul rusesc.

Cu o capacitate de încărcare de 150.000 tdw, ”Independența” a fost primul petrolier din această serie și clasă și era cea mai mare navă construită vreodată în România, fiind considerată nava amiral a flotei comerciale românești, un Titanic al flotei românesti, având o tehnologie de ultimă generație. Măsura 303 m lungime, 46 m lățime iar înălțimea maximă era de 61 m.

În dimineața zilei de 15 noiembrie 1979, în timp ce revenea din al nouăsprezecelea voiaj, ”Independența” se afla în Marea Marmara, pentru a tranzita Bosforul spre Marea Neagră. La ora 04:35 (ora locală), petrolierul românesc a fost lovit în dreptul tancurilor 3-4 babord, de nava grecească Evriali. Abordajul a provocat spargerea tancurilor de marfă ale petrolierului și deversarea unei mari cantități de țiței în mare.

Datorită scânteilor produse, s-au declanșat puternice explozii, care au facut ca nava să ia foc și să eșueze arzând. Din echipajul de 45 de marinari, au murit 42, dintre care 11 au fost dați dispăruți. Numai trei marinari au reușit să se salveze. Incendiul a durat 29 de zile, fiind stins în dimineața zilei de 14 decembrie 1979.

Dosarul a fost clasat ”strict secret”. ”Vinovat” de producerea accidentului a fost declarat comandantul grec al cargoului Evriali, Alekos Adamopulos, care a fost condamnat la 20 de luni de închisoare. Perioada de detenție rămasă de executat a fost transformată în cauțiune de numai 850 dolari.

Din cauza stării grave în care se afla, petrolierul Independența nu a mai putut fi recuperat pentru reparații.

Petrolierul Românesc „Independența”

În 27 mai 1600, Mihai Viteazul devine „domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, realizând prima unire politică a celor trei ţări române

Mihai Viteazul

În 27 mai 1600, Mihai Viteazul devine „domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, realizând prima unire politică a celor trei ţări române

S-a întâmplat în 27 mai 1600: Mihai Viteazul devine „domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, realizând prima unire politică a celor trei ţări române. Într-un document emis din Iaşi, la 27 mai 1600, Mihai Viteazul se intitula „Io Mihail voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei“. Şi-a confecţionat şi o pecete cu stemele reunite ale celor trei ţări. Urcat pe tronul Ţării Româneşti în 1593, luase şi Transilvania în 1599 şi Moldova în 1600. Sunt fapte istorice ce nu pot fi contestate. Disputate rămân raţiunile pentru care le-a cucerit şi dacă urmărea să realizeze un stat închegat, ceea ce în mod evident nu a reuşit în timpul foarte scurt cât a durat această primă domnie a unui domn român asupra celor trei state feudale în care au vieţuit românii.

  La 1 noiembrie 1599, la trei zile după bătălia de la Șelimbăr, Mihai Viteazul intră triumfal în Alba Iulia, oraș pe care îl va transforma, după cucerirea Moldovei, în prima capitală a celor trei țări. Ulterior, aşa cum arătam anterior,la 27 mai 1600, Mihai Viteazul emite un hrisov care atestă Unirea și se intitulează „voievod și domn a toată Țara Românească și al Ardealului și al Țării Moldovei”.De la 1600, „nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de curată și desăvârșită poezie”, scria Nicolae Iorga.

       Rămân însă unele întrebări cruciale legate de Unirea de la 1600. Două dintre acestea au fost ridicate de istoricul Florin Constantiniu. A acționat Mihai viteazul potrivit unui plan chibzuit dinainte, având drept obiectiv aducerea sub autoritatea sa a celor trei țări române? Și, indiferent de existența unui astfel de plan, poate fi considerată cea dintâi unire a românilor din anul 1600 o manifestare a conștiinței unității lor de neam?

     Odată cu generaţia paşoptistă – şi mai ales după ce s-a publicat monografia dedicată de Nicolae Bălcescu viteazului domn – unirea lui Mihai Viteazul a devenit simbolul aspiraţiei românilor de a trăi între graniţele aceluiaşi stat. Un simbol, cum spuneam, contestat.

  La 1 noiembrie 1599, la trei zile după bătălia de la Șelimbăr, Mihai Viteazul intră triumfal în Alba Iulia, oraș pe care îl va transforma, după cucerirea Moldovei, în prima capitală a celor trei țări. Ulterior, aşa cum arătam anterior,la 27 mai 1600, Mihai Viteazul emite un hrisov care atestă Unirea și se intitulează „voievod și domn a toată Țara Românească și al Ardealului și al Țării Moldovei”.De la 1600, „nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de curată și desăvârșită poezie”, scria Nicolae Iorga.

       Rămân însă unele întrebări cruciale legate de Unirea de la 1600. Două dintre acestea au fost ridicate de istoricul Florin Constantiniu. A acționat Mihai viteazul potrivit unui plan chibzuit dinainte, având drept obiectiv aducerea sub autoritatea sa a celor trei țări române? Și, indiferent de existența unui astfel de plan, poate fi considerată cea dintâi unire a românilor din anul 1600 o manifestare a conștiinței unității lor de neam?

     Odată cu generaţia paşoptistă – şi mai ales după ce s-a publicat monografia dedicată de Nicolae Bălcescu viteazului domn – unirea lui Mihai Viteazul a devenit simbolul aspiraţiei românilor de a trăi între graniţele aceluiaşi stat. Un simbol, cum spuneam, contestat.

        Contestatarii au afirmat că doar ambiţia personală l-a mânat să cucerească Transilvania şi Moldova. Sau că a dorit să le stăpânească doar pentru că astfel se îndeplinea o necesitate de apărare, că a fost o unitate pe temei de cruciadă antiotomană. Dacă Mihai Viteazul a fost primul care a realizat efemera unire, nu a fost primul care s-a gândit la ea. În tot secolul al XVI-lea, ideea interdependenţei dintre cele trei provincii româneşti era un fapt stabilit. Mihai Viteazul relua o politică încercată şi de Petru Rareş, în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Şi Mihai era pe deplin conştient de această interdependenţă, după cum îi mărturisea nunţiului apostolic Malaspina: „Sunt aşa de subordonate reciproc (Ţara Românească şi Transilvania) şi înlănţuite laolaltă, încât căzând una, cade şi cealaltă şi păstrându-se una, se păstrează şi cealaltă.“ Iar în memoriul înaintat la 17 ianuarie 1601, din Viena, împăratului Rudolf al II-lea scria: „Însă din Ţara Românească şi din Moldova, Ardealul se poate lua uşor“.

         Nici ideea că Ţara Românească, Moldova şi Transilvania erau de fapt una nu era nouă. Cu un secol înainte, în mesajul către dogele Veneţiei, din 8 mai 1477, Ştefan cel Mare foloseşte de două ori formula „l’altra Valachia“ pentru a desemna Ţara Românească. Şi pentru străini acest lucru era o evidenţă. Diplomatul dalmat Tranquillus Andronicus nota în 1528: „În vremurile de demult, toţi românii (Valachi) trăiau sub un singur principe“ .Un alt cărturar, Paolo Giovio afirma: „Toată Valahia se divide în două părţi, formând două state“ . Ştefan Brodarics, episcop de Sirmiu, preluând, probabil, pe pe cronicarul lui Matei Corvin, Antonio Bonfini, scria: „Transilvania este cuprinsă între cele două Valahii: Ţara Românească şi Moldova, cea dintâi vecină cu Dunărea, a doua cu Marea Neagră; acestea două, împreună cu Transilvania, ocupă astăzi acea parte a Europei care fusese pe vremuri Dacia“.

         Atunci când Mihai Viteazul a devenit domn şi al Ţării Româneşti şi al Moldovei, nu mai era o noutate nici ca un domn dintr-o ţară să se intituleze domn şi al celeilalte, nici ca un domn dintr-un principat să treacă pe tronul celuilalt.În 1552, pretendentul Alexandru Lăpuşneanu depunea jurământul la Bakuta, pe Nistru, ca „domn al ţărilor Moldovei şi Valahiei“. În 1558, Despot, pe atunci doar prezent la Curtea lui Lăpuşneanu, îl numea pe acesta „voievod al Moldovei şi Valahiei“. Ca pretendent, şi Despot se intitula „principe al Moldovei şi al ţinuturilor valahe“.

        În 1574 se urca pe tronul Moldovei primul membru al dinastiei Basarabilor din Ţara Românească, Petru Şchiopul. Până atunci, şi domnii Moldovei, care interveneau în Ţara Românească pentru a pune un domn favorabil planurilor lor, şi cei din Ţara Românească, ce încercau acelaşi lucru în Moldova, făceau apel la un membru al dinastiei locale. Fenomenul avea să continue şi în secolul al XVII-lea, când mai mulţi domni au ocupat succesiv tronurile Ţării Româneşti, respectiv Moldovei.

       Fapt şi mai important, odată cu anul 1574 s-a înregistrat şi instalarea unor boieri din Ţara Românească în cele mai înalte dregătorii din Moldova şi invers. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, 34 de boieri au trecut dintr-o ţară în alta, ocupând dregătorii înalte şi în una şi în cealaltă.Fireşte, nu toată lumea era mulţumită de aceste mişcări noi.Venirea lui Petru Şchiopul a fost întâmpinată cu mult ostilitate. La fel cum boieri munteni, în frunte cu Buzeştii, au fost împotriva domniei lui Mihai în cele trei ţări române. Trebuia să vină cronicarii secolului al XVII-lea, Dimitrie Cantemir şi Stolnicul Cantacuzino, apoi Şcoala Ardeleană, pentru ca ideea originii comune şi a unităţii de neam să treacă de la nivelul conştiinţei comune la cel al ideologiei naţionale. Dar este limpede că înfăptuirea lui Mihai Viteazul nu a fost doar un accident al istoriei, iar cine spune altfel se face doar porta-vocea denigrării de dragul denigrării ori neştiinţei sau de dragul arginţilor…

         Nicolae Iorga scria: „Istoricul critic trebuie să intervie ca să afirme încă o dată că acest lucru (Unirea Ţărilor Române) n-a stat în conştiinţa lui Mihai Viteazul cu claritatea ce ar avea-o în mintea unui om politic contimporan, care a ascultat lecţii şi a cetit cărţi despre istoria românilor şi istoria universală, care a trecut examene de filosofia dreptului şi a fost învăţat a înţelege teoretic care sunt nevoile de viaţă ale unui neam. El n-a fost călăuzit de o lungă dezvoltare culturală, urmărind un scop precis şi neschimbat, pe care cugetătorii să-l afirme şi poeţii să-l cânte. Nu i-a spus zilnic gazeta de dimineaţă şi gazeta de seară că se aşteaptă un om pentru a îndeplini această operă şi nu i s-a făgăduit de nici un publicist cotidian venirea şi rămânerea la putere pentru această operă, iar pe urmă recunoştinţa naţională, cu ce drepturi de moştenire poate aduce cu dânsa…“

Istoria romanilor. Vol. I-III Ed.6 - Constantin C. Giurescu

FLORIN CONSTANTINIU O istorie sincera a poporului roman

NICOLAE IORGA Istoria lui Mihai Viteazul

mesageruldecovasna.ro