Troparul Sfinților Mucenici, glasul al 4-lea
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfinților Mucenici, glasul al 4-lea
Toată osteneala voastră, săvârşind astăzi Biserica, sfinţilor, vă laudă în taină pe voi, ca pe cei ce aţi pătimit pentru dânsa, Dumnezeieştilor mucenici, bunilor biruitori preaînţelepţi.
Pătimirea Sfîntului Mucenic Calistrat
şi a celor împreună cu dînsul
(27 septembrie)
(Istorisire după Sf. Simeon Metafrast)
Văzînd zavistnicul vrăjmaş turma cea aleasă a lui Hristos din zi în zi înmulţindu-se, s-a sculat asupra ei cu mare mînie, vrînd ca pe toate oile cele cuvîntătoare să le răpească şi să le piardă. Avînd ca unelte la acest lucru pe cei mai împietriţi şi fără de omenie care s-ar putea numi mai bine fiare iar nu oameni: pe Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305), împăraţi păgîni ai Romei, pe aceştia i-a pornit ca pe nişte lupi răpitori asupra turmei lui Hristos şi printr-înşii cu răzbunare şi cu nemilostivire au împuţinat-o. Pentru că, atîta mînie le-a revărsat în inimă asupra creştinilor, încît lăsînd toa-te celelalte griji ale împărăţiei, şi-au îndreptat vederile lor spre aceasta cu toate puterile ca să piardă cu desăvîrşire pe toţi creştinii. Crezînd că acel gînd şi lucru al lor este cel mai cinstit şi mai de căpetenie decît toate celelalte lucrări mari ale împărăţiei şi decît cele slăvite biruinţi şi dănţuiri asupra vrăjmaşilor lor, pentru aceea şi chinuitorii, conglăsuind în răutate, au trimis pe la toate marginile împărăţiei lor, ca de pretutindeni să silească pe creştini la jertfe idoleşti, iar pe cei ce nu se vor supune să-i muncească, să-i ucidă, şi cu felurite morţi să-i piardă.
Aşa făcîndu-se acestea, mulţi din cei credincioşi şi osîrduitori iubitori de Hristos s-au împodobit cu cunună mucenicească, iar alţii de la Biserica luptătoare au trecut la cea triumfătoare, cîntînd cîn-tare de biruinţă asupra vrăjmaşilor. Între mulţi alţii, unul ca acesta s-a arătat viteazul ostaş al lui Hristos, Calistrat, care a mers pe ca-lea cea frumoasă a muceniciei, însă nu singur, ci cu mulţi alţii, şi călcînd pe vrăjmaşul, a stat înaintea biruitorului lumii Hristos, purtînd şi arătînd ranele cele ce le-au luat pentru Dînsul, şi luînd plata nevoinţei sale.
Locul naşterii Fericitului Calistrat, al acestui pătimitor al lui Hristos, era Cartagina din Africa, de unde l-au luat la slujba ostă-şească, aşezîndu-l în tabăra Voievodului Persentin, în care strălucea cu mărire numai el singur, ca o stea într-o noapte neluminată de lună, pentru că toţi ostaşii cei împreună cu el erau împîclaţi cu întunericul idoleştii nedumnezeiri şi numai el strălucea ca lumina sfintei credinţe, la care îl învăţase tatăl său care era creştin.
Tatăl lui învăţase de la moşul lui, cel cu numele Neocor, care în vremea patimilor celor de voie ale Domnului nostru Iisus Hristos se aflase în Ierusalim, pe vremea lui Ponţiu Pilat, slujind în oas-te şi, după ce văzuse toate minunile cele ce s-au făcut la moartea şi la învierea Domnului, a crezut în Dînsul. Şi botezîndu-se de către Apostoli, s-a întors la casa sa, ducînd mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei celei în Hristos, prin care pe fiul său, adică pe tatăl lui Calistrat, şi pe toţi casnicii săi i-a îmbogăţit, spunîndu-le lor toate cele despre Iisus Hristos, pe care singur cu ochii săi le-a văzut, şi pe cele ce le-a auzit de la apostoli.
Aceeaşi duhovnicească şi nefurată bogăţie a credinţei moş-tenind şi Sfîntul Calistrat după moşul şi după tatăl său, îmbogăţea cu ea pe acei care putea, învăţîndu-i în taină cunoştinţa adevărului, şi întorcînd la Dumnezeu suflete omeneşti. Din pricina aceea se sminteau ostaşii cei ce erau împreună, şi îl pîndeau cu de-adinsul, ca să poată şti de dînsul dacă este creştin cu adevărat sau nu.
Deci, dar, fiind el cu voievodul taberii sale în Roma, s-a făcut cunoscută creştineasca lui dreaptă credinţă în acest fel: Avea obicei, Fericitul, ca în toate nopţile să se scoale la rugăciune şi să se roage din destul în taină. Şi odată cînd, după obiceiul său, sculîndu-se se ruga, a simţit nişte ostaşi care se odihneau aproape de el. Aceştia, auzindu-l pe el că cheamă adeseori numele lui Iisus Hristos, au cu-noscut bine că este cu adevărat creştin. Şi, căutînd vreme potrivită, au spus voievodului Persentin cele ce auziseră.
Iar voievodul chemînd îndată pe Calistrat, l-a întrebat zicînd: "Oare sînt adevărate Calistrate, cele spuse despre tine de tovarăşii tăi?" Iar el a răspuns: "Nu ştiu ce or fi spus despre mine, pentru că ştiu că nu le-am făcut niciun rău". Apoi Persentin a poruncit ostaşilor să-i zică lui pe faţă, iar ostaşii au zis voievodului: "Numai să-i porunceşti stăpîne să jertfească idolilor şi îndată vei afla cine este, care este gîndul lui şi ce credinţă are".
Deci, a poruncit voievodul lui Calistrat ca să aducă jertfă idolilor şi să se închine lor. Iar sfîntul Calistrat a răspuns: "Nu am învăţat ca să aduc jertfă la mulţi dumnezei, ci unuia Dumnezeu, Cel adevărat şi viu, care pe toate dintru nefiinţă le-a adus, şi pe om din pămînt l-a zidit. Iar pe dumnezeii cei cinstiţi de voi, pe care mîinile omeneşti i-au făcut, îi numesc nu dumnezei, ci idoli, pre-cum m-am învăţat din Sfînta Scriptură, care zice: "Toţi dumnezeii păgînilor sînt idoli, şi idolii păgînilor, argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti".
Din aceeaşi Scriptură am învăţat a cunoaşte pe Dumnezeul cel ce petrece în ceruri şi Aceluia îi aduc jertfă de laudă şi "a da Celui prea Înalt făgăduinţele" (Psalm 49, 15). Deci, oare, pentru a-ceasta mă clevetesc aceştia pe mine, că cinstesc pe unul adevăratul Dumnezeu, iar nu pe dumnezei mincinoşi? S-ar fi căzut lor să mă clevetească, de m-ar fi ştiut că nu slujesc bine în rîndurile ostaşilor, sînt fricos, sau că fug de faţa vrăjmaşului. De ar fi fost aşa, apoi puteau să grăiască împotriva mea înaintea ta, voievodule, şi ţie ţi se cădea să asculţi nişte clevetiri ca acestea. Dar, în niciunul din aces-te cazuri neştiindu-mă vinovat, pentru ce asculţi pe clevetitori? Şi la judecată mă aduci pe mine, numai pentru această singură vină, că dogmele mele nu se aseamănă cu ale voastre?"
La aceste cuvinte voievodul a răspuns cu mînie, zicînd: "Nu este acum vreme de vorba cea mult ritoricească, ci vreme de munci grele şi pedepsiri cumplite, pe care degrab le vei lua, de nu te vei supune mie şi de nu vei jertfi idolilor, cărora şi împăratul însuşi se închină. Au doar nu mă ştii pe mine că sînt aspru, putînd şi mai înainte de munci a-i înfricoşa pe toţi numai cu căutătura şi cu gla-sul?" Iar sfîntul Calistrat a răspuns: "Mînia ta şi scrîşnirea dinţilor tăi măcar deşi aduc frică, însă este vremelnică, dar cu mult mai groaznică este frica şi scrîşnirea dinţilor cea veşnică, în care a cădea mă tem foarte şi numai singură pomenirea ei mă înfricoşează foarte". Iar voievodul, neputînd să-şi ţină mînia sa, a poruncit ca întinzînd pe sfîntul să-l bată. Şi bătîndu-l mult, nimic de nerăbdare n-a arătat şi grăia către Dumnezeu zicînd: "Juratu-m-am şi m-am hotărît să păzesc judecăţile dreptăţii Tale" (Psalm 118, 106). Şi ia-răşi: "Smeritu-m-am pînă în sfîrşit Doamne, viază-mă după cuvîntul tău şi nu mă lăsa ca să fiu de batjocură pierzătorului om, şi mă întăreşte, o, Doamne, a suferi aceste munci, dă putere smeritului şi neputinciosului meu trup şi fă duh mai bărbătesc întru mine". Iar văzînd chinuitorul sîngele lui curgînd din rane ca pîrîul, a poruncit să-l slăbească din munci şi i-a zis lui: "Acestea sînt începuturile răsplătirilor tale pentru neascultarea ta, Calistrate! Te sfătuiesc deci, bine să faci ceea ce ţi-am zis şi să scapi de cele mai mari munci care te aşteaptă căci mă jur pe zei că de nu te vei supune poruncii împăratului, apoi mîinile chinuitorilor vor zdrobi în bucăţi trupul tău, şi sîngele tău îl vor linge cîinii, iar carnea ta o vor mîn-ca leii; cu aşa amară moarte vei pieri".
Iar viteazul Calistrat a răspuns: "Nădăjduiesc în Dumnezeul cel tare, în Dumnezeul cel viu, că Acela mă va izbăvi din gurile leilor şi va scoate din mîna cîinilor sufletul meu, care numai singur, în toată oştimea aceasta, cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat spre care nădăjduiesc, ca nu numai sufletul meu, ci multe suflete de aici le va lua la Sine, dîndu-le lor cunoştinţa prea Sfîntului Său nume".
După aceste cuvinte, mîniindu-se mai mult voievodul, a po-runcit să aştearnă pe pămînt hîrburi ascuţite, şi întinzînd gol pe ele pe sfîntul Calistrat, să-l tîrască mult, adăugînd durere peste durere rănitului său trup. Iar după ce sfîntul le-a răbdat pe acelea, a po-runcit chinuitorului, ca punînd o pîlnie în gîtlejul lui, să toarne apă ca într-un burduf.
După ce s-a făcut şi aceasta, a zis chinuitorul: "De nu vei jert-fi idolilor, Calistrate, îndată te voi arunca în mare, căci mă tem ca să amăgeşti şi pe alţi ostaşi, dacă nu te voi pierde degrab". Răs-puns-a mucenicul: "O, prea nelegiuitule! Tu te îngrijeşti păzind turma cea care este înaintea diavolului, tatăl tău, ca să nu se împuţineze, iar eu nădăjduiesc spre Dumnezeu, că o voi cîştiga pe ea Hristosului meu şi o voi întări în adevărata credinţă şi în mijlocul cetăţii acesteia îi voi zidi Lui Biserică". Iar voievodul, aprin-zîndu-se de iuţime foarte tare, a zis: "Necuratule şi ticălosule, moartea este acum deasupra capului tău, iar tu Biserică mai gîn-deşti a zidi şi a-i aduce pe mulţi la Dumnezeul tău?!" Aceasta zi-cînd, îndată a poruncit să aducă un sac de piele, în care băgînd pe sfîntul mucenic, l-a aruncat în adîncul mării, iar el sta pe mal, vrînd să vadă înecarea lui.
Sacul acela în care era sfîntul Calistrat, ca Iona în pîntecele chitului, după dumnezeiasca voie s-a lovit prin repeziciunea apei de o piatră ascuţită, care se întîmplase a fi în mare, şi s-a spart. Iar pe sfîntul Calistrat, luîndu-l doi delfini pe spatele lor, îl purtau pe deasupra apei, pînă ce, scoţîndu-l, l-au lăsat la mal cu blîndeţe. Iar sfîntul cînta cu veselie: "Venit-am din adîncurile mării, şi nu m-a înecat viforul apei, nici nu m-am ostenit strigînd, cînd m-am rugat către Tine Doamne, că degrab ai auzit rugăciunea mea, şi din legăturile cele nedezlegate şi din adîncul cel mai de jos m-ai scos cu minune şi mai presus de nădejde ai rupt sacul meu, şi m-ai încins cu veselie" (Psalm 68, 3...).
Aşa cîntînd sfîntul cu glas de bucurie, se mira mulţimea ostaşilor, şi alergînd la dînsul, au căzut la picioarele lui, rugîndu-l ca să-i scoată şi pe ei din înşelăciunea cea idolească, şi să-i ducă la Hristos Dumnezeul său. Şi era numărul lor patruzeci şi nouă, care ziceau: "Iată, am cunoscut că Dumnezeul tău este Mare şi Ade-vărat, care din adîncul mării te-a izbăvit pe tine".
Iar fericitul mucenic a zis: "Domnul meu Iisus Hristos nu iz-goneşte pe cei ce vin la Dînsul, pentru că zice: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28). Acestea grăindu-le, şi-a întins spre cer mîinile sale, şi ridicîndu-şi ochii se ruga: "Doamne, Cela ce în ceruri locuieşti, şi spre cei smeriţi priveşti, caută spre turma ta aceasta mică şi păzeşte-o pe ea de tot răul, fereşte-o nevătămată de fiara aceasta văzută, de Persentin chinuitorul şi de nevăzutul diavol, căci tu Însuţi eşti slăvit în veci". Iar voievodul, văzînd ceea ce se făcuse, s-a mirat şi a zis: "Mă jur pe luminatul soare, că este plin omul acela de mari farmece, căci a ieşit şi din mare, şi precum a făgăduit, a amăgit pe ostaşii mei cu vrăjile lui".
Apoi către sfîntul a zis: "Eu voi strica farmecele tale degrab, Calistrate, şi vei şti atunci cine este Persentin, slujitorul marilor zei, şi cine este Cel Răstignit pe Care-L cinsteşti, şi spre Care în zadar nădăjduieşti". Apoi a şezut la judecată, şi a poruncit ca pe toţi os-taşii cei ce crezuseră să-i bată tare, sfărîmîndu-le incheieturile. Iar ei, bătuţi fiind, cum ar spune cu o singură gură toţi ziceau: "Doam-ne Iisuse Hristoase! Fii ajutător robilor Tăi, şi ne dă nouă pînă în sfîrşit răbdare, căci pentru Tine de voie pătimim, aşa am vrut. Şi să fie păzit de Tine şi învăţătorul nostru şi păstorul Calistrat, ca de la dînsul să ne învăţăm mai desăvîrşit a Te cunoaşte pe Tine Unul Dumnezeu, căci acum ca oile cele pierdute sîntem înaintea Ta, Doamne".
Iar după ce s-a alinat puţin mînia lui Persentin, a poruncit ca, încetînd de a-i mai bate pe ei, să-i ducă în temniţă pînă ce se va gîndi ce să facă cu dînşii. Căci îl cuprinsese nu puţină mîhnire, pentru că oastea de sub comanda lui se împuţinase cu cincizeci de ostaşi.
Aruncaţi fiind ei cu Sfîntul Calistrat în temniţă, au învăţat de la dînsul desăvîrşit cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că sfîntul le spunea, începînd de la zidirea lumii, şi de călcarea de poruncă a omului cea din Rai, pînă la întruparea lui Hristos, şi pînă la pati-mile cele de voie şi la Înviere. Încă le-a spus lor de judecata vii-toare, despre suflet, despre viaţa ce va să fie, despre răsplătirea drepţilor, şi despre muncile păcătoşilor în iad. Şi toate tainele sfintei credinţe spunîndu-le lor, i-a întărit spre muceniceasca nevoinţă.
Iar a doua zi, voievodul a şezut în divan la judecată, încon-jurat de mulţime de oaste. Şi scoţînd din temniţă pe sfîntul Calis-trat cu cei împreună cu dînsul, a început a zice: "Spune-mi mie, Calistrate, tu şi cei ce sînt cu tine, oare veţi aduce jertfă zeilor, ca din chinurile grele să vă mîntuiţi? Sau mai stăruiţi încă la cea dintîi nesupunere a voastră?" Iar sfîntul Calistrat a zis: "Eu pentru mine răspund că nu mă voi depărta de Domnul meu pînă la moarte; iar aceştia singuri pentru dînşii să spună, întreabă-i pe ei, şi vei auzi ce-ţi vor zice ţie". Apoi voievodul a zis către dînşii: "Voi înşela-ţilor, ce ziceţi?" Iar ei au răspuns: "Sîntem creştini, mărturisim pe unul Dumnezeu care a zidit cerul şi pămîntul şi credem într-însul, şi într-Unul născut Fiul Lui, în Domnul nostru Iisus Hristos, şi în Sfîntul Duh, precum ne-a învăţat pe noi bunul nostru învăţător Calistrat". Acestea cu un glas zicîndu-le sfinţii, voievodul a poruncit să-i bată tare pe ei, pe rînd, pe cîte unul. Apoi, legîndu-le mîinile şi picioarele, a poruncit să-i arunce într-un iezer ce era acolo aproape, şi cînd era să-i arunce, se ruga sfîntul lui Dumnezeu, zi-cînd: "Doamne, Cela ce întru cei de sus locuieşti şi spre cei smeriţi priveşti, întoarce-Ţi ochii Tăi cei milostivi spre această mică turmă a Ta, şi binevoieşte ca într-acele ape să se spele ea cu scăldătoarea naşterii de a doua şi prin primirea de fii, odată cu venirea Sfîntului Tău Duh, toată spurcăciunea omului cel vechi spălînd-o, să fie părtaşi ai moştenirii celor ce din veac bine ţi-au plăcut Ţie!".
Deci, legaţi fiind ei şi aruncaţi în apă, îndată s-au dezlegat legăturile lor, şi stăteau în apă cu feţe luminoase, bucurîndu-se de botezul lor. Şi s-a văzut o cunună foarte frumoasă de sus pogo-rîndu-se, şi un glas s-a auzit zicînd: "Îndrăzneşte, Calistrate, cu turma ta, şi vino cu dînşii să te odihneşti în locaşurile veşnice". Şi odată cu glasul, s-a făcut cutremur mare de pămînt; iar aflîndu-se acolo aproape, un idol al oarecăruia spurcat zeu păgînesc a căzut de cutremur, şi ca praful s-a risipit. Acest lucru văzîndu-l alţi ostaşi, o sută treizeci şi cinci, şi din cer auzind glasul cel ce venise spre Calistrat, au crezut în Domnul nostru.
Însă nimic nu le-a zis lor voievodul, temîndu-se de gîlceavă şi de tulburarea cea din tabără, fără numai pe cei dintîi patruzeci şi nouă cu sfîntul Calistrat, a poruncit ca iar să-i arunce în temniţă, între care aflîndu-se Sfîntul Calistrat, a zis către dînşii: "Iată fra-ţilor, cu Darul lui Hristos v-aţi învrednicit sfîntului botez, pentru care se cuvine cu vrednicie a mulţumi lui Dumnezeu. Deci, să ne sculăm şi să ne rugăm Lui". Şi sculîndu-se toţi, şi înălţîndu-şi mîi-nile cu ochii spre cer, făceau rugăciune cu Calistrat, zicînd: "Doamne Dumnezeule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mîn-tuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, Cel ce ai scos această turmă a Ta din gurile leilor şi ai chemat-o la mîntuirea cea veşnică, învredniceşte-ne pe noi ca în sfînta credinţă să ne sfîrşim, prin care credem în Tine, Dumnezeul nostru, şi ne dă nouă ca la Tine să venim fără de prihană şi curaţi, să ne arătăm sfintei feţii Tale şi să ne închinăm Ţie, Celui binecuvîntat în veci".
Şi se rugau Sfîntul Calistrat şi toţi sfinţii mucenici cu stăru-inţă. Iar după ce s-a înnoptat, au intrat în temniţă, după porunca chinuitorului. Şi alţi ostaşi din tabără, cu săbiile scoase, i-au tăiat pe toţi în bucăţi. Aşa, Sfîntul Calistrat şi cei împreună cu dînsul mucenici s-au nevoit bine, suferind cu statornicie pînă la sînge pen-tru Domnul lor. Iar sfintele lor moaşte s-au adunat şi au fost îngro-pate cu cinste de acei o sută şi treizeci de ostaşi care au crezut în Hristos.Tot de către aceştia s-a zidit mai pe urmă şi Biserică deasupra sfintelor lor moaşte şi s-a împlinit cuvîntul cel mai înainte zis al sfîntului Calistrat, pe care către Persentin l-a grăit: "În mijlocul cetăţii acesteia voi zidi Biserică", care măcar deşi nu în viaţă, s-a zidit după muceniceasca lui moarte şi se proslăveşte într-însa numele Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia şi de la noi să-I fie slava, în vecii vecilor. Amin.
În această zi la Prolog s-a pus pomenirea sfinţilor Apostoli Marco, Aristarh şi Zina. Vezi despre dînşii în luna ianuarie, în 4 zi-le. În aceeaşi zi sfînta muceniţă Epiharia, care a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăţiei lui Diocleţian.
Şi cuviosul Ignatie, egumenul eparhiei Capadociei care a plăcut lui Dumnezeu pe timpul împărăţiei lui Nikifor Foca (963-969) şi a lui Ioan Tzimiskos (969-976).
