TEODOSIE - AXIOS!

TEODOSIE - AXIOS!

Sunt alături de IPS Teodosie, care a cerut public să nu acceptăm criminalul "pașaport covid", cel mai liberticid instrument totalitar inventat vreodată, care va transforma România într-un imens experiment Pitești.

Sunt tot felul de muhaiele care-i răstălmăcesc spusele, iar răspunsul purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, s-a dovedit iar neinspirat. Alături de alți "intelectuali creștini", care se lăfăie în obediența crasă față de Cîțu, Arafat și Johannis, la rândul lor niște marionete globaliste.

Da, "pașaportul covid" încalcă Constituția, este dreptul fiecărui creștin să-l conteste, așa cum cere Avva Teodosie!

Acesta nu este un îndemn împotriva vaccinării, penibililor, ci un îndemn la decență democratică, la prezervarea libertății și la demnitate umană!

Până la urmă, este un ÎNDEMN DE A SUPRAVIEȚUI, și nu oricum, ci ÎN PICIOARE!

Iulian Capsali

Uciderea lui Sir David Amess într-o biserica din Anglia de către un imigrant musulman ar fi trebuit să zguduie întreaga Uniune Europeană

 

Uciderea lui Sir David Amess într-o biserica din Anglia de către un imigrant musulman ar fi trebuit să zguduie întreaga Uniune Europeană.

Cu toate astea europarlamentarii și leadership-ul UE nu par a conștientiza drama și implicațiile acestei tragedii.

Faptul că știrea e undeva în plan secund arată paralizia generală care caracterizează UE și direcția progresistă impusă de partidele și media mainstream, inclusiv de la noi.

Sir David Amess a fost timp de 38 de ani deputat în Parlamentul Marii Britanii. Un susținător deschis al valorilor conservatoare, catolic, tată a 5 copii, cunoscut pentru atitudinea împotriva politicilor europene de astăzi cu privire la imigranți, la ideologia egalității de gen dar și împotriva omologării căsătoriei între persoane de același sex.

Așa era el și credea în aceste lucruri.

Cine pierde din această dramă? Noi, democrația europeană, care pare deja învinsă de noua cultură, de noul socialism care nu mai vrea să-ți mai iubești țara, patria, care impun cetățenilor să renunțe la atașamentul față de familie, credință, biserică sau tradiții.

De ce nu reacționează politicienii? Pentru că majoritatea nu înțeleg ce se întâmplă, așa cum nu înțeleg că Polonia își apără niște drepturi, nu e împotriva cuiva, și că nu e antidemocratic să-ți protejezi țara de virușii moderni care duc la decăderea Europei. Că și pe timp de pace se poate cuceri o țară și chiar un continent și că suntem foarte aproape de asta. Cum ? Simplu. Mai vin pe jos câteva zeci de milioane și treaba e rezolvată.

Sigur că vor apărea inteligenții de serviciu care ne vor spune că nu toți sunt criminali sau fundamentaliști islamici. Păi nici nu trebuie. Pentru a construi o catedrală e nevoie de zeci de ani, de mii de constructori și de milioane de ore de muncă, dar pentru a o incendia e nevoie doar de un nebun.

Ce ar fi de făcut? O cu totul altă politică în privința imigrației non europenilor, în fapt o stopare a imigrației ilegale. Altfel nu văd de ce îi mai spunem că e ilegală. Poate în ultimul ceas conducătorii Europei vor înțelege că aceste atacuri brutale nu duc doar la înfrângerea unor voci curajoase, ci la mult mai mult, iar acest lucru se va vedea foarte curând. Din păcate.

Alin Seserman

Sfântul Cuvios Mucenic Andrei Criteanul (din Creta), care a pătimit pentru sfintele icoane în vremea împăratului Constantin al V-lea Copronim (+767)

 

Pătimirea Cuviosului Mucenic Andrei din Creta, care a pătimit pentru icoane

(17 octombrie)

După prigoanele cele multe în care s-a vărsat sîngele sfinţilor mucenici pentru mărturisirea dumnezeirii şi a întrupării lui Iisus Hristos, fiind urmăriţi de împăraţii şi de domnii cei necredincioşi; cînd Biserica lui Dumnezeu, ca un pămînt bine roditor, adăpîndu-se cu cinstitul sînge al robilor Domnului, se lăţise în toate marginile pămîntului şi acum se făcuse pace şi unire în casa Domnului şi înflorea dreapta credinţă; cînd se înmulţeau între popoare obiceiurile cele bune, se păzeau poruncile Domnului şi credincioşii mergeau din putere în putere, aflîndu-se în toate bunătăţile, atunci diavolul, zavistuind şi vrînd acum să aducă pe oameni spre lepădarea de Hristos - nu la vedere precum lucrase mai înainte, ci cu meşteşug, sub chipul rîvnei pentru Dumnezeu, a ridicat lupta împotriva icoanelor, ca oamenii, lepădîndu-se de sfînta icoană a lui Hristos, pe Însuşi Hristos să-L lepede, pentru că cinstea ce se face icoanei se urcă spre Acela a Cărui faţă este închipuită pe icoană.

Diavolul, potrivnic mîntuirii omeneşti, a îndemnat pe împăratul Constantin - nu cel ce a fost asemenea cu apostolii şi a luminat lumea cu credinţa lui Hristos, ci pe altul cu acelaşi nume, care a fost numit Copronim, pentru că a spurcat mai întîi scăldătoarea botezului său, iar după aceea Biserica lui Hristos, cu păgînescul său eres - pe acela l-a ridicat diavolul, zicîndu-i că nu se cade ca creştinii să se închine icoanelor şi să le cinstească, căci aceasta este închinarea de idoli. Nechibzuitul n-a înţeles că unde este lucru rău, vătămător de suflet şi oprit, acolo şi icoana lucrului aceluia este rea, vătămătoare de suflet şi oprită, iar unde este lucru bun, folositor şi neoprit, acolo şi icoana lucrului aceluia este bună, folositoare şi neoprită. Răi sînt zeii păgînilor şi vătămători de suflet şi este oprit a-i cinsti pe ei, deci şi icoanele lor sînt rele şi vătămătoare de suflet şi Legea lui Dumnezeu a oprit a le cinsti pe ele. Bun este Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi buni sînt robii Lui şi ne sînt nouă foarte folositori de suflet şi nu numai că nu ni se opreşte, ci ni se porunceşte să cinstim pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui, precum a zis David: "Iar mie îmi sînt foarte cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule". Deci şi icoanele Domnului şi ale cinstiţilor Lui prieteni, către care a grăit: "voi sînteţi prietenii Mei", sînt bune şi foarte folositoare de suflet şi sîntem datori a le cinsti, ştiind că cinstea cea adusă icoanelor trece asupra celui închipuit pe icoană.

Nebunul şi nelegiuitul împărat, neînţelegînd aceasta, a trimis poruncă prin toate ţările stăpînirii sale ca să fie aruncate icoanele din casele Domnului şi să nu îndrăzneasacă cineva să ţină în casa sa icoane. Si îi îngrozea cu înfricoşate chinuri şi cu moarte pe toţi cei ce nu vor voi să se supună poruncii lui. Era mare necaz, mîhnire şi strîmtorare în Biserica lui Dumnezeu. Mulţi din cei credincioşi, temîndu-se de ameninţările cele înfricoşătoare ale împăratului, fugeau şi se ascundeau, cetăţile erau pustii şi popoarele fugeau prin pustietăţi, iar cei ce rămîneau, unii se supuneau poruncii împăratului şi se lepădau de închinarea icoanelor, iar alţii, ţinîndu-se cu străşnicie de învăţăturile Sfinţilor Părinţi, se împotriveau cu îndrăzneală luptătorilor de icoane şi erau în multe feluri chinuiţi; puteai să vezi închisorile, temniţele şi gropile cele adînci, pline, nu de tîlhari, nici de hoţi, nici de alţi făcători de rele, ci de episcopi, de preoţi, de călugări şi de alte popoare dreptcredincioase.

În acea vreme era în insula Creta, care acum se numeşte Candia, un oarecare om, cu numele de Andrei, care era încă din copilărie temător de Dumnezeu. El a părăsit lumea aceasta şi slava ei, toate el le-a defăimat şi nu le-a socotit şi, luîndu-şi crucea, petrecea o viaţă strîmtorată, care ducea spre cer şi pe mulţi îi atrăgea în această viaţă plăcută lui Dumnezeu. Auzind Andrei că în Constantinopol nelegiuitul Copronim chinuia pe mulţi sfinţi pentru noua învăţătură eretică şi hulitoare împotriva icoanelor, s-a aprins cu rîvna credinţei şi a dragostei de Hristos şi, sculîndu-se, a mers la Constantinopol, netemîndu-se de nimic. Acolo cu bărbăţie şi îndrăzneală mare învăţa pe faţă poporul ca să nu se lase înşelat de cuvintele împăratului şi de învăţătura lui cea eretică. Pe cei ce rămîneau în credinţă, în mărturisirea cea adevărată şi în răbdarea chinurilor, îi deştepta.

Andrei, văzînd că mărturisitorii lui Hristos sufereau chinuri pentru cinstirea sfintelor icoane - căci, după porunca împăratului, unii erau bătuţi cumplit cu vîne de bou, alţii erau arşi cu foc, unora li se scotea ochii şi li se tăia limba, iar altora li se tăiau mîinile şi picioarele - şi neputînd să rabde mai mult, a alergat în biserica Sfîntului Mucenic Mamant, unde era mîndrul împărat cu toată mulţimea boierilor şi curtenilor săi şi, trecînd printre oameni în adunarea cea mare a poporului, Andrei a ajuns la împărat. Stînd înaintea lui cu inimă curajoasă, a strigat cu glas mare, zicînd: "Pentru ce, o, împărate, te numeşti creştin şi slugă a lui Hristos, iar icoanele Lui le calci în picioare şi robilor Lui le faci multe răutăţi?!"

După ce a terminat de grăit, împăratul a poruncit să fie prins şi îndată, repezindu-se slujitorii, l-au apucat cu mîinile lor ucigaşe, unii de cap, alţii de mîini, iar alţii de umeri şi de haine şi, aruncîndu-l la pămînt, l-au bătut, tîrîndu-l şi călcîndu-l cu picioarele. Împăratul, vrînd să se arate milostiv, a poruncit să înceteze de a-l mai bate. Şi, ieşind din biserică, l-au dus pe Andrei la împărat şi acesta a început a grăi cu el : "De unde, îi zise, ai îndrăzneala aceasta, căci fără ruşine ai venit să-mi grăieşti de rău în faţă? Oare din nebunie, oare din vreo părere, sau pentru aceea ca să fii ştiut de mine?" Iar Andrei a răspuns: "Nu din nebunie fac aceasta, nici din părere, nici pentru o slavă deşartă te caut, pentru că toate acestea pe care tu le ai în lume eu ca pe un vis le-am defăimat şi ca fumul le-am socotit. Eu am auzit de învăţătura ta cea rea, cum că surpi cinstea sfintelor icoane şi prigoneşti Biserica lui Dumnezeu dreptcredincioasă şi pentru aceasta rîvna casei lui Dumnezeu m-a mîncat pe mine şi am venit de departe aici să te sfătuiesc pe tine, sau să mor pentru Hristos. Căci dacă însuşi Dumnezeul meu a murit pentru mine, apoi eu, chipul Lui fiind, oare nu pot să mor pentru icoane?" Iar împăratul i-a zis: "La voi este acea îndrăcire şi nebunie a minţii voastre deşarte ca să daţi lemnului, vopselelor şi pietrei slava veşnicului Dumnezeu şi nu ascultaţi ceea ce a poruncit El prin Moise: de a nu face chip cioplit, nici orice altă asemănare. De unde, dar, creşte în voi această nebunie, că vă împotriviţi adevărului, pe care singuri îl vedeţi şi singuri pe voi vă daţi pierzării? Să mă crezi că nu pentru adevăr, nici pentru Hristos, ci numai pentru îndrăzneala şi împotrivirea cea fără de ruşine te voi chinui". Iar Sfîntul Andrei, neputînd suferi hula aceasta, i-a zis: "O, cap sec, oare nu pentru Hristos pătimeşte cel ce pătimeşte pentru icoanele Lui? Oare necinstea pe care o faci icoanelor, nu trece la acela a cărui este icoana? Pentru ce voi pedepsiţi cu moarte cumplită pe cei ce nu cinstesc stîlpii şi chipurile voastre cele împărăteşti? Iar voi, care sînteţi azi şi mîine pieriţi ca praful, vreţi să fiţi cinstiţi întru chipurile voastre, apoi nu este mai mare păcat să vă porniţi împotriva chipului lui Hristos? Căci necinstea făcută chipului lui Hristos este necinstea făcută însuşi lui Hristos, pe al Cărui chip îl reprezintă!"

Cînd voia Sfîntul Andrei să-i tîlcuiască ce chipuri a poruncit Dumnezeu prin Moise să nu se facă - pe care omul le-ar fi avut în loc de Dumnezeu - nu l-a lăsat împăratul să mai grăiască, zicîndu-i: "Dacă împăraţii se mînie pe chipurile lor, cu mult mai mult pentru aceea, dacă cineva de faţă ar îndrăzni să grăiască asupra lor cu limbă aşa de rea". Şi îndată a poruncit ca să fie dezbrăcat şi bătut fără milă. Iar cînd sfîntul răbda bătaia cu bărbăţie, a început împăratul să-l amăgească cu momeli, ca să se supună păgîneştii porunci. Dar Sfîntul Andrei, ridicîndu-şi ochii spre cer, a zis: "Dumnezeule, scapă-mă, să nu mă lepăd de Hristos, Care este zugrăvit pe sfînta Lui icoană. Mai de folos îţi era ţie, împărate, ca să te îndeletniceşti cu lucruri ostăşeşti şi să rînduieşti poporul, decît să goneşti pe Hristos şi pe robii Lui". Împăratul, mînios, a poruncit ca iarăşi să fie bătut, încît se înroşea pămîntul cu sîngele lui. Unii, care se asemănau împăratului, aruncau pietre asupra lui Andrei, încît i-au spart gura şi i-au sfărîmat coastele. Apoi, după ce l-au chinuit multă vreme, l-au aruncat pe sfînt în temniţă, unde, stînd cîtva vreme, întărea în dreapta credinţă pe credincioşii care veneau la dînsul. După aceasta împăratul a poruncit ca iarăşi să fie scos şi să fie chinuit, înnoindu-i rănile cele dintîi; şi făcîndu-se aceasta, cădea carnea de pe el. Iar mai pe urmă, legîndu-l de picioare, a poruncit chinuitorilor ca să-l tîrască prin cetate, pînă la locul unde se pedepseau făcătorii de rele şi apoi să-l ucidă acolo. Pe cînd sfîntul era tîrît astfel prin tîrg, un oarecare om dintre eretici, care adusese în tîrg peşte de vînzare, fiind înştiinţat de pricina răbdării lui şi fiind îndemnat de diavol, a apucat securea şi degrabă a tăiat picioarele mucenicului şi în felul acesta i s-a scurtat mult chinuita lui alergare, pentru că îndată a murit din pricina acelei dureri. Iar trupul lui a fost aruncat în prăpastie între trupurile tîlharilor şi a zăcut acolo mai mult de douăsprezece săptămîni. Prin porunca lui Dumnezeu, adunîndu-se din diferite părţi cei chinuiţi de duhuri necurate, au scos trupul sfîntului din prăpastie şi dintre stîrvuri, punîndu-l la loc sfinţit şi îndată, drept răsplătire, au cîştigat tămăduire. Mulţi alţii s-au vindecat la mormîntul sfîntului cu rugăciunile lui, pentru că are îndrăzneală către Dumnezeu şi se roagă pentru noi toţi, stînd cu sfinţii înaintea scaunului Domnului, în veci. Amin.

Viețile Sfinților Octombrie

Pomenirea Sfîntului Prooroc Osea (17 octombrie)

Pomenirea Sfîntului Prooroc Osea
(17 octombrie)

Sfîntul prooroc Osea era fiul lui Veriin de la Valemot, din seminţia Isahar, bărbat temător de Dumnezeu. În acea vreme mulţi din poporul lui Israel, abătîndu-se de la Dumnezeu şi uitînd facerile de bine şi minunile Lui, se închinau idolilor, iar el slujea lui Dumnezeu, Celui ce a făcut cerul şi pămîntul şi Care a scos pe părinţii lor din Egipt cu mîna tare; îi învăţa pe oamenii cei rătăciţi de la adevăr şi îi întorcea prin sfaturile sale cele înţelepte la strămoşeasca dreaptă credinţă. Umplîndu-se de Duh Sfînt, mult a proorocit pentru Israel şi pentru venirea lui Hristos şi învierea Sa, precum se vede în cartea lui. Pentru că a scris prooroceştile sale cuvinte, însumînd paisprezece capete care se socotesc în Sfînta Scriptură ca fiind grăite prin Sfîntul Duh. Osea a vieţuit ani îndelungaţi, cu 822 de ani înainte de naşterea lui Hristos. Iar numele lui se tîlcuieşte: mîntuitor, păzitor sau umbritor. A murit întru bătrîneţe adînci şi cinstite şi a fost îngropat cu pace în pămîntul său.

Viețile Sfinților Octombrie

CAD MEDICI PE ALTARUL VACCINĂRII

 

CAD MEDICI PE ALTARUL VACCINĂRII

Medicul neurolog Raluca G, 39 de ani, de la Spit. ,Elias' a făcut un AVC masiv în timpul nopții, imediat după ce s-a vaccinat cu

A TREIA DOZĂ de Pfizer.

Deși colegii au încercat să facă tot ce se putea ca să o salveze și să diminueze presiunea intracraniană, leziunile sunt mari, iremediabile. Neurologic este compromisă.

Medicii care au luptat pentru viața ei povestesc despre imposibilitatea de a-i curăța arterele (tromboliză) de cheaguri: trombii se refăceau imediat după ce erau înlăturați. Niciun medic nu a mai văzut asemenea putere de refacere a cheagurilor, cu o asemenea virulență.

Dacă va supraviețui, va fi un corp inert ale cărui funcții vitale vor fi susținute de aparate, o comă prelungită.

În discuția dintre colegii de breaslă, din care vă redau acest printscreen, se mai vorbește de alte cazuri de medici, din alte spitale, care au suferit efecte grave post-vaccinale.

Totuși, întrebarea care reiese imediat este: DE CE MEDICII TAC?

De ce au lașitatea de a nu recunoaște PUBLIC astfel de cazuri - și sunt sute la nivelul întregii țări - și de ce întrețin această omerta? Ca să nu deranjeze Sistemul?

Dumnezeule, cum să "te rușinezi" când îți anulezi programarea la a treia doză?! Servești sănătatea publică, pacientul, sau o ideologie medicală care te fagocitează complet - ca în cazul reeducării de la Pitești aplicate tinerilor deținuți politici - in care omul se subsumează bolii?

Care sunt resorturile psihologice pentru care tocmai ei, medicii care ar trebui să PROTEJEZE VIAȚA, nu recunosc public aceste consecințe post-vaccinale teribile, imediate (vaccinurile genetice fiind EXPERIMENTALE, nu se cunosc consecințele după ani de zile) care SE ÎNTÂMPLĂ SUB OCHII LOR?

De ce trebuie să ajungem ca în Taiwan, acolo unde DEJA MOR MAI MULȚI OAMENI DIN CAUZA VACCINĂRII DECÂT DIN CAUZA COVIDULUI?

Acum nu vorbesc cu trompetele sistemului, medicii - tonomate. Vorbesc cu medicii onești, care văd ce se întâmplă în jurul lor:

DE CE TĂCEȚI?

PS Am lăsat unul dintre prenumele medicului în suferință ca să fie pomenită de toți cei care citesc aceste rânduri, mai ales de preoți.

Iulian Capsali

Sfântul Mucenic Longhin Sutaşul din Capadocia, care s-a săvârșit fiind tăiat cu sabia în vremea împăratului Tiberiu (I)

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Mucenic Longhin sutaşul, cel de la Crucea Domnului

(16 octombrie)

Domnul nostru Iisus Hristos, prin negrăita Lui milă, a binevoit să ne mîntuiască de la pierzare cu patima Sa cea de voie, prin Cruce, prin moarte şi prin înviere, dîndu-Se spre chinuri, ca să se rănească pentru păcatele noastre. Atunci un sutaş, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stăpînirea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slujească la sfintele patimi şi la răstignirea lui Hristos. Văzînd el minunile cele ce s-au făcut de Hristos, adică cutremurul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormintele deschizîndu-se, morţii înviind şi pietrele despicîndu-se, a mărturisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul evanghelist Matei: "Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dînsul pe Iisus, văzînd cutremurul şi cele ce s-au făcut, s-a temut foarte tare, zicînd: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta".

Despre Longhin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta nostru Domnului Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sîngele şi apa ce au curs a cîştigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaşii pe Iisus Care zăcea în mormînt. Iar cînd Domnul, cu mare slavă, a înviat din mormînt şi prin minunata Sa sculare a înspăimîntat pe străjeri, îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, a prăvălit piatra de pe mormînt şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Atunci Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvîrşit în Hristos şi s-au făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele ce s-au făcut.

Arhiereii au făcut sfat cu bătrînii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zicînd: "Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe cînd noi dormeam". Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăinuiască minunea, ci a mărturisit-o şi adevărată a fost mărturisirea lui. Pentru aceasta Pilat şi adunarea evreiască l-au urît pe Longhin şi toată mînia lor pe care o aveau înainte asupra lui Hristos au îndreptat-o împotriva lui. Căci cu cuvîntul său vestea tuturor că Hristos este adevăratul Dumnezeu, a Cărui moarte şi înviere dătătoare de viaţă el însuşi le-a văzut şi despre aceasta la toţi a propovăduit. Zavistnicii încercau asupra lui pricină şi vreme potrivită să-l piardă, pentru că mărturisea pe Iisus Hristos, dar nu aflau, pentru că Longhin fiind mai bătrîn şi mai cinstit decît toţi, era binecunoscut Cezarului. Fiind înştiinţat el de gîndul lor cel rău ce îl aveau asupra lui, a voit mai bine să fie lepădat pentru Hristos, decît să vieţuiască în locaşurile iudeilor. Şi şi-a lăsat dregătoria sa, haina şi brîul cel ostăşesc şi luînd cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeaşi rîvnă ca şi dînsul, pentru Hristos, s-au depărtat şi n-au mai vieţuit cu popor şi se îndeletniceau cu credinţa în adevăratul Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apostoli şi nu după multă vreme au părăsit Ierusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor şi apostol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dumnezeu. Apoi, lăsînd cetatea aceea, a petrecut în satul tatălui său, vieţuind în post şi în rugăciune.

Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu mărturisirea cea dovedită despre învierea lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrînii s-au umplut de zavistie şi de mînie şi, mergînd la Pilat cu multe daruri, l-au rugat ca să trimită pînă la Cezarul din Roma veste împotriva lui Longhin care şi-a lepădat dregătoria ostăşească, s-a abătut de la stăpînirea romană şi tulbură poporul din Capadocia propovăduind pe alt împărat. Iar Pilat, luînd darurile, a ascultat rugămintea lor şi a trimis la Cezarul Tiberiu o scrisoare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Longhin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului, răscumpărînd moartea Sfîntului Longhin. Apoi degrabă a venit de la Cezar poruncă ca Longhin să fie pedepsit cu moarte, ca un potrivnic al Cezarului. Şi îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadochia ca să-i taie capul lui Longhin şi apoi să-l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat a poruncit să fie ucişi, după cererea evreilor care îl urau pe Dumnezeu, şi cei doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Longhin dregătoria ostăşească şi propovăduiau acolo, ca şi dînsul, pe Hristos.

Ajungînd trimişii lui Pilat în părţile Capadociei, întrebau cu stăruinţă unde este Longhin. Aflînd că locuieşte în satul părintesc, s-au sîrguit să meargă acolo şi umblau în taină, căutîndu-l pe Longhin nu spre a-l ucide, ci spre a-i aduce oarecare cinste, pentru că se temeau ca să nu-i scape din mîini şi să se întoarcă ruşinaţi la cei ce i-au trimis. De aceea, căutau să năvălească asupra lui în taină. Iar Sfîntul Longhin, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu, a ştiut cele ce vor să fie, pentru că i s-a descoperit lui cununa mucenicească ce i se gătea, şi a ieşit singur în întîmpinarea lor. Văzîndu-i, cu dragoste le-a grăit cuvinte bune. Iar ei, necunoscîndu-l, l-au întrebat: "Unde este Longhin care era odată sutaş?" Iar Longhin i-a întrebat: "Ce trebuinţă aveţi cu el?". Au răspuns ostaşii: "Am auzit că este om bun şi vrem să-l cercetăm; căci noi sîntem ostaşi, iar el a fost sutaş de ostaşi, deci voim să-l vedem pe el". Iar Longhin le-a zis: "Rogu-vă pe voi, stăpînii mei, să vă abateţi la casa mea şi să vă odihniţi puţin de cale, căci eu vi-l voi spune vouă, că ştiu unde vieţuieşte şi sigur va veni la voi, că nu locuieşte departe". Iar ei s-au dus la dînsul. Şi le-a făcut Longhin ospăţ mare, iar după ce s-a înserat, cînd oaspeţii s-au veselit bine de vin, au spus lui Longhin pentru ce sînt trimişi. Însă mai întîi l-au rugat şi l-au jurat cu jurămînt ca să nu spună nimănui taina aceasta, temîndu-se ca nu cumva cineva să-l scape pe Longhin de dînşii. Apoi i-au spus: "Noi sîntem trimişi ca să luăm capul lui şi capetele celor doi tovarăşi ai lui, pentru că a venit porunca aceasta de la Cezar către Pilat". Longhin, auzind că şi pe prietenii lui îi caută ca să-i omoare, a trimis în grabă după dînşii, chemîndu-i la sine şi nu le-a spus ostaşilor că el este Longhin, pînă ce nu au venit şi prietenii lui. Iar ostaşii adormind, Longhin a stat la rugăciune şi toată noaptea aceea s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru moarte. A doua zi ostaşii se sîrguiau să meargă în cale şi l-au rugat pe Longhin ca să li-l spună pe acela pe care îl caută şi pe care a făgăduit că are să-l arate. Iar Longhin le-a zis lor: "Aşteptaţi puţin, stăpînii mei, că am trimis după dînsul şi fără zăbavă va veni la voi. Şi să mă credeţi pe mine că acela pe care îl căutaţi, singur se va da pe sine în mîinile voastre, numai să aşteptaţi". Aflînd Longhin că vin prietenii lui, a ieşit în întîmpinarea lor şi, cuprinzîndu-i, i-a sărutat pe ei, zicîndu-le: "Bucuraţi-vă, robii lui Hristos şi ai mei prieteni, că s-a apropiat veselia noastră; a sosit vremea dezlegării noastre din legăturile trupeşti. Căci, iată, acum vom sta împreună înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-am văzut răbdînd patimi, răstignire, îngropare şi a înviat cu slavă. Pe Acela iarăşi de acum Îl vom vedea şezînd de-a dreapta lui Dumnezeu şi ne vom sătura de vederea slavei Lui". Grăind acestea Longhin către prietenii săi, le-a spus lor de ce au venit ostaşii de la Pilat şi de la adunarea iudeilor: ca să-i ucidă pe ei pentru mărturisirea învierii lui Hristos. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat că se vor învrednici a fi părtaşi cununii muceniceşti şi că degrabă vor merge să stea înaintea Domnului lor, pe Care L-au iubit din tot sufletul. Apoi, ducîndu-i pe prietenii săi la ostaşi, le-a zis: "Iată, aveţi pe Longhin, iată aveţi şi pe cei doi prieteni ai lui, pentru că eu sînt Longhin pe care îl căutaţi, iar aceştia doi sînt prietenii mei, care împreună cu mine au văzut învierea lui Hristos şi au crezut. Deci făceţi-ne nouă aşa precum aveţi porunca de la cei ce v-au trimis pe voi".

Iar ostaşii, auzind acestea, s-au umilit şi pe moment nu credeau că el este Longhin. Apoi, înştiinţîndu-se cu adevărat, se ruşinară si nu voiau să-l omoare pe binefăcătorul lor. Iar Longhin îi silea pe ei ca să îndeplinească porunca şi le zicea: "Nu puteţi să-mi răsplătiţi mai bine pentru dragostea mea către voi decît dacă mă veţi trimite degrabă la Domnul meu, pe Care de mult doresc să-L văd".

Apoi, s-a îmbrăcat în haine albe de îngropare, a arătat cu mîna un deal care era în apropiere şi a poruncit casnicilor săi ca acolo să-i îngroape trupul şi să pună împreună cu dînsul şi trupurile celor doi prieteni ai săi. Rugîndu-se mult şi dînd tuturor celor ce erau acolo sărutarea cea mai de pe urmă şi-au plecat sub sabie capetele lor, iar ostaşii, tăindu-le, au luat cu dînşii capul Sfîntului Longhin şi s-au dus. Iar cei de pe lîngă casă au îngropat cu cinste trupurile sfinţilor la locul arătat de Sfîntul Longhin, iar cinstitul şi sfîntul lui cap a fost dus de ostaşi la Ierusalim, ca să fie dovadă lui Pilat şi iudeilor despre uciderea lui Longhin. Pilat şi cu iudeii, văzînd capul sfîntului, a poruncit ca să-l arunce afară din cetate şi l-au tăvălit mult în gunoi pînă ce a fost astupat acolo.

Domnul, Care păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, a păzit întreg, în gunoi, capul Sfîntului Longhin. Si cînd a vrut ca să-l preamărească pe robul său pe pămînt înaintea oamenilor, precum îl preamărise în cer înaintea îngerilor, a descoperit sfîntul lui cap astfel: O femeie văduvă din Capadochia orbise de amîndoi ochii şi multă vreme a căutat ajutor pe la doctori, dar n-a aflat nicăieri. Apoi s-a gîndit să meargă la Ierusalim şi să se închine acolo la sfintele locuri, căutînd ajutorul lui Dumnezeu pentru ochii săi cei orbi. Luînd cu ea pe fiul ei, primul născut, a luat calea Ierusalimului şi a fost dusă de dînsul pînă acolo. Ajungînd la sfintele locuri, fiul ei s-a îmbolnăvit şi după puţine zile a murit. Din pricina aceasta văduva avea mare mîhnire şi plîngea de îndoita-i orbire: căci a pierdut şi ochii şi pe fiul ei, care era ca o lumină a ochilor săi.

Plîngînd ea nemîngîiată şi tînguindu-se cu amar, i s-a arătat în vedenie Sfîntul Longhin şi a mîngîiat-o, făgăduindu-i că şi pe fiul ei i-l va arăta în slava cerului şi lumina ochilor i-o va dărui. Şi i-a povestit toate cele despre sine; cum a fost la patimi, la răstignire, la îngropare şi la învierea lui Hristos, cum a propovăduit în Capadocia pe Hristos şi a pătimit pentru Dînsul cu prietenii săi. Şi i-a poruncit ei să meargă înaintea cetăţii şi să afle capul lui acoperit de gunoi şi i-a zis: "Ţie ţi s-a rînduit aceasta spre tămăduirea ta". Iar ea, mîngîindu-se în necaz, s-a sculat şi a mers, fiind condusă afară din cetate. Femeia ruga pe cei care o duceau, zicîndu-le: "Unde veţi vedea gunoi mult adunat, acolo să mă duceţi". Şi aşa s-a făcut; aflînd gunoi mult, au dus-o acolo, iar ea a început a scormoni gunoiul cu mîinile. Deşi nu vedea nimic cu ochii, avea credinţă mare în cuvintele sfîntului, cel ce i-a grăit în vedenie. După rînduiala lui Dumnezeu, îndată a găsit ceea ce căuta. Deodată a văzut lumina soarelui, pentru că i s-au deschis ochii şi a văzut în gunoi capul sfîntului. Şi s-a bucurat, nu atît de lumina soarelui pe care a văzut-o, cît mai ales de capul sfîntului, pe care l-a aflat şi prin care a cîştigat vederea. Şi l-a preamărit pe Dumnezeu, iar pe Sfîntul Longhin, robul său, l-a cinstit. Luînd capul şi sărutîndu-l, l-a dus cu bucurie în casa în care găzduia şi, spălîndu-l, l-a uns cu miresme bine mirositoare. Aşa de mult se veselea de aflarea acelei duhovniceşti visterii, încît şi-a uitat mîhnirea pentru fiul cel mort.

În noaptea următoare i s-a arătat iar Sfîntul Longhin, în lumină mare, aducînd pe fiul ei la dînsa, strălucind în îmbrăcăminte de nuntă şi, cuprinzîndu-l pe acesta cu dragoste părintească, a zis către văduvă: "Vezi pe acela pentru care eşti în durere? Iată, femeie, pe fiul tău, iată în ce fel de cinste şi slavă se află, vezi-l şi te mîngîie, pentru că Dumnezeu l-a numărat în cetele cele cereşti, care se află în Împărăţia Lui; iar eu l-am luat acum de la Mîntuitorul şi nu va fi depărtat de mine niciodată. Şi să iei capul meu şi trupul fiului tău şi să le pui într-o raclă. Să nu plîngi mai mult pe fiul tău, nici să se tulbure inima ta, căci mare slavă, bucurie şi veselie nesfîrşită i s-a dat lui de la Dumnezeu".

Dacă a auzit aceasta, femeia s-a sculat şi degrabă a pus într-o raclă capul mucenicului, împreună cu trupul fiului ei cel mort şi s-a întors la casa sa, slăvind şi lăudînd pe Domnul. Sosind în patria sa, a îngropat la un loc trupul fiului ei împreună cu cinstit capul sfîntului mucenic şi aceste cuvinte le grăia în sine: "Acum ştiu că celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le sporesc spre bine. Am căutat ochii trupeşti şi am aflat împreună şi pe cei sufleteşti. Eram cuprinsă de necaz pentru moartea fiului meu şi acum îl am la ceruri stînd în slavă înaintea lui Dumnezeu cu proorocii, cu mucenicii şi cu Longhin, cu care totdeauna se bucură, întru împărăţia lui Hristos, purtînd printre îngeri Crucea, semnul cel de biruinţă. El ca un ucenic al lui Longhin scoate acelaşi glas, cîntînd cu bucurie: "Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta, este şi va fi. Impărăţia Lui este împărăţia tuturor veacurilor şi stăpînirea Lui, întru tot neamul şi neamul, a Căruia este slava în veci". Amin.

Viețile Sfinților Octombrie

Sfântul Sfințit Mucenic Lucian (Luchian), preot în Antiohia Siriei, care a pătimit în vremea lui împăratului Maximian (+312)

 Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Luchian, glasul al 4-lea

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinte Mucenice Luchian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Sfințit Mucenic Luchian, glasul al 2-lea

Pe cel ce a strălucit mai întâi în pustnicie şi apoi s-a lumi­nat prin chinuri, toţi să-l cin­stim pe Sfântul Mucenic Luchian cu cântări în­tru mărire, ca pe un luminător prealuminos, care nu încetează a se ruga pentru noi toţi.

Viaţa şi pătimirea Cuviosului Mucenic Lucian, prezbiterul Antiohiei celei Mari

(15 octombrie)

Sfîntul Lucian era de loc din cetatea Samosatelor din Siria, născut din părinţi drept-credincioşi. La vîrsta de doisprezece ani a rămas orfan şi averea care i-a rămas de la părinţi a împărţit-o la săraci, iar el, alegîndu-şi viaţa cea strîmtă şi aspră, se deprindea la învăţătura dumnezeieştilor cărţi. Din tinereţea lui nu bea vin, ci numai apă, primea hrană o dată pe zi, iar uneori toată săptămîna nu gusta nimic, şi hrana lui numai era pîine şi apă. Cea mai multă vreme a vieţii sale o petrecea în rugăciuni şi lacrimi, căutînd fericirea celor ce plîng. Si, iubind tăcerea, se mîngîia întotdeauna cu gîndirea la Dumnezeu, iar la faţă întotdeauna arăta trist. Cînd era nevoie să vorbească, atunci din gura lui curgeau dumnezeieştile Scripturi, încît abia putea să se odihnească gîndind neîcetat la dînsele. Printr-o viaţă ca aceasta ajungînd la adîncul înţelepciunii şi devenind mai iscusit decît alţii întru învăţătură, s-a învrednicit de rînduială preoţească în Antiohia. Vrînd ca şi pe alţi mulţi să-i vadă în dreapta credinţă şi în înţelepciune asemenea cu sine, dar mai ales ca să-i înveţe pe cei tineri, a făcut o şcoală şi a adunat mulţime de ucenici; el era învăţător al îndoitei înţelepciuni: al celor scrise în Scriptură şi al celor duhovniceşti; adică şi dumnezeiasca Scriptură învăţîndu-i să o înţeleagă şi cu fapte bune povăţuindu-i a vieţui. Încă era iscusit şi la scriere, căci scria frumos şi repede, multe cărţi scriind, încît dintru această lucrare de mînă se hrănea şi pe dînsul şi pe cei săraci. Vechiul şi Noul Testament care erau scrise în limba greacă, fiind stricate de vicleşugul ereticilor, le-a îndreptat din nou în limba evreiască. Şi întru atîta era darul lui Dumnezeu în el, încît, cînd umbla prin cetate, de unii era văzut, iar de alţii nevăzut. Preamărindu-se el cu bunătăţile sale pretutindeni, a aflat de dînsul necredinciosul împărat Maximian, numit şi Galerie, care în acea vreme, aflîndu-se în ţările Răsăritului, voia să dezrădăcineze şi să piardă sfînta credinţă. Mai ales pe acei învăţători creştini, înţelepţi şi renumiţi îi chinuia şi îi ucidea, cum de curînd îl ucisese pe Sfîntul Antim al Nicomidiei şi pe Sfîntul Petru al Alexandriei, socotind nelegiuitul că de va surpa pe stîlpii bisericeşti, cu înlesnire va cădea şi Biserica lui Hristos.

Auzind şi despre Sfîntul Lucian, a poruncit să-l caute şi să-l aducă pentru a fi chinuit. Iar el, ca orice om, temîndu-se să nu slăbească în munci, se ascundea de cei ce-l căutau. Dar un preot care locuia acolo în Antiohia, pe nume Pangratie, fiind de credinţa cea rea a lui Savelie, demult zavistuindu-i slava cea bună a lui Lucian, a spus despre dînsul celor trimişi de împărat unde se ascunde şi la fel ca Iuda a vîndut la moarte pe cel nevinovat de moarte. Şi l-au prins necredincioşii pe Sfîntul Lucian şi l-au dus în Nicomidia pentru a fi chinuit.

În acea vreme cumplitul împărat întru atît se ridicase asupra creştinilor, încît ucidea şi pe pruncii cei mici ai lor, la fel ca un al doilea Irod, şi, vrînd să-i pîngărească pe prunci cu mîncăruri jertfite idolilor, a poruncit să li se dea cu de-a sila din acele mîncăruri. Iar ei, povăţuindu-se de Duhul Sfînt şi fiindu-le scîrbă de acea mîncare, nu voiau să primească şi pentru aceea îi ucidea. Şi s-a întîmplat de i-au adus doi prunci de neam bun, amîndoi de un tată şi de o mamă, iar aceştia fiind învăţaţi de părinţii lor şi mai ales de Dumnezeu se mîhneau tare mult de închinarea idolilor. Pe aceştia, chemîndu-i judecătorul, îi amăgea cu cuvinte şi cu mîncăruri dulci din cele jertfite idolilor, că doar-doar s-ar împărtăşi de mîncărurile lor cele diavoleşti. Ei însă se împotriveau şi lepădau mîncărurile, zicînd: "Părinţii ne-au poruncit nouă să nu gustăm din aceste mîncăruri, pentru că de va mînca cineva din acestea, acela mînie pe Hristos". Atunci judecătorul a poruncit să-i bată fără cruţare cu vergi, iar ei, ca nişte bărbaţi desăvîrşiţi, nu au băgat seama de acestea. Dar un sofist, stînd înaintea împăratului, i-a zis: "Ruşine ne-ar fi nouă dacă pruncii cei mici, nu demult dezlegaţi din scutece, ar putea, prin răbdarea lor, să biruiască pe împăratul roman. Deci, o, mare împărate, să mi-i dai în mîinile mele şi eu îi voi învăţa pe ei să-i cinstească pe zei". Atunci împăratul i-a dat lui pe acei prunci, iar el făcînd alifie din muştar iute şi răzîndu-le părul de pe capetele lor, i-a uns cu alifia aceea iute şi le-a pus capetele într-un vas fierbinte şi, înfierbîntîndu-se capetele lor, ardeau ca de o văpaie de foc ca şi cum erau loviţi de fulger. Şi amîndoi copiii au murit în acele chinuri. Întîi a căzut mort cel mai mic, iar cel mai mare, văzîndu-l pe fratele lui mort, a strigat: "Ai biruit, fratele meu, ai biruit! Dumnezeu îţi este ţie de ajutor". După aceea, sărutînd trupul fratelui mort, şi-a dat şi el duhul.

Acestea s-au petrecut în Nicomidia, unde era dus şi prea fericitul Lucian la chinuri. Cînd era în Capadocia, văzîndu-i pe ostaşi lepădîndu-se de Hristos de frica judecătorilor, îi învăţa pe ei, zicîndu-le: "O! ce ruşine pentru voi, căci fiind ostaşi sănătatea voastră o puneţi întotdeauna pentru împăratul cel pămîntesc şi vremelnic, chiar sufletele voastre le puneţi pentru dînsul, iar pentru Hristos, Împăratul cel ceresc şi vrednic, n-aţi voit să staţi neclintiţi, nu numai că v-aţi cruţat, ci v-aţi şi lepădat de El. Deci, socotiţi ce folos aveţi, ascultînd pe împăratul pămîntesc, şi gîndiţi-vă de ce v-aţi lepădat de împăratul cel ceresc. Pentru deşartă slavă şi cinste v-aţi dat într-atît pierzării pe voi, iar pentru Domnul vostru, cel ce Şi-a dat Sîngele Său pentru noi şi a gătit bunătăţile cele negrăite robilor Săi, n-aţi voit să răbdaţi puţin şi să împărăţiţi în veci cu El. Ruşinaţi-vă de pruncii cei mici şi de femeile cele neputincioase, ale căror inimi sînt mai viteze decît ale voastre, pentru că acelea rabdă bărbăteşte pentru Domnul lor şi s-au făcut ca bărbaţii, iar voi, temîndu-vă de chinuri, v-aţi făcut femei şi prunci mici. Ce se va întîmpla cu voi cînd vă va chema Hristos la judecata Sa?" Iar ostaşii, auzind acestea, iarăşi s-au întors la Hristos cu pocăinţă şi mergeau la chinuri, mărturisind cu inima şi cu gura numele cel întru totul sfînt al lui Iisus Hristos. Pînă la patruzeci de ostaşi au fost ucişi pentru Hristos. Aşa a grăit Sfîntul Lucian, prin limba sa cea dulce şi plină de dumnezeiesc dar, pentru cei căzuţi de la Hristos şi iarăşi i-a întors către El şi către nevoinţa mucenicească i-a întărit.

Cînd l-au dus în Nicomidia, a aflat acolo mulţi creştini şi ucenici ai săi, care aveau mare frică de chinuri, din care unii se ascundeau, iar alţii voiau să se lepede de creştinism, temîndu-se de cumplita chinuire şi moarte. Pe toţi aceştia i-a sfătuit Sfîntul Lucian cu puternicul său cuvînt şi i-a întărit în credinţă ca să nu se teamă de cei ce ucid trupul, pentru că sufletul nu pot să-l ucidă. Se spune că o fecioară, pe nume Pelaghia, ucenica lui Lucian, cînd era căutată spre a fi chinuită pentru credinţa în Hristos, temîndu-se să nu-i fie luată fecioria, a sărit de la o fereastră înaltă şi a murit şi pe aceasta credincioşii au cinstit-o ca pe o mucenică.

Maximian auzise despre Lucian că atît îi este de frumoasă faţa şi vorbele lui sînt atît de dulci, încît oricare, văzîndu-i cinstita lui faţă şi auzindu-i cuvintele, nu era cu putinţă ca să nu devină creştin. Temîndu-se păgînul de el, ca nu cumva şi el, vorbind cu Lucian faţă în faţă, să se facă creştin, cînd l-au adus la dînsul a vorbit cu el prin perdea şi de la depărtare. Mai întîi i-a făgăduit lui Lucian multe şi cinstite daruri, iar după ce Sfîntul Lucian a rîs de cuvintele lui cele înşelătoare şi viclene, a început a-l îngrozi cu chinuri. Dar el de loc nu s-a înfricoşat de ameninţarea lui; apoi l-a pus în temniţă în care a răbdat tot felul de chinuri: l-a legat în lanţuri, l-a bătut cu pietre ascuţite şi l-au chinuit mult cu foamea şi cu setea; iar printre alte multe chinuri i-au rupt toate membrele din încheieturi, l-au pus cu spatele pe cioburi ascuţite, pe care a zăcut patruzeci de zile. Şi sosind praznicul dumnezeieştilor arătări, sfîntul a dorit ca şi el şi creştinii cei erau cu dînsul să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i îndeplinească dorinţa. Şi a rînduit Milostivul Dumnezeu ca, prin nebăgarea de seamă a străjerilor, unii din credincioşi s-au adunat în temniţă la dînsul aducînd pîine şi vin. Iar Sfîntul Lucian a zis ucenicilor lui şi tuturor credincioşilor care erau acolo: "Staţi împrejurul meu şi să vă faceţi biserică, căci cred lui Dumnezeu că mai bine primită îi va fi Lui biserica cea vie, decît cea de lemne sau de pietre". Apoi, înconjurîndu-l pe el toţi, le-a zis: "Să săvîrşim Sfînta Liturghie şi să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine". Iar ucenicii i-au zis: "Unde să punem mîinile, părinte, pentru săvîrşirea Sfintelor Taine, pentru că aici nu este masă?" Iar el, zăcînd cu faţa în sus, fiind legat pe cioburi, a zis: "Pe pieptul meu să o puneţi şi va fi pristol viu al Dumnezeului celui viu". Si aşa s-a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie în temniţă, pe pieptul sfîntului, după rînduială, precum se cade, cu toate rugăciunile cele cuviincioase ei şi toţi s-au împărtăşit cu Sfintele şi dumnezeieştile Taine.

Dimineaţă a trimis împăratul slujitori ca să vadă dacă Lucian mai este încă viu. Şi cînd au intrat slujitorii pe uşile temniţei, Sfîntul Lucian, văzîndu-i, a strigat de trei ori: "Sînt creştin". Şi cu aceste cuvinte şi-a dat duhul în mîinile lui Iisus Hristos, Dumnezeul său. Si slujitorii au vestit lui Maximian că Lucian a murit, iar el a poruncit ca trupul lui să fie aruncat în mare. Slujitorii au făcut după porunca împăratului şi, legîndu-l de o piatră, au aruncat în noianul mării mult pătimitorul trup al Sfîntului Lucian. Si a stat în mare trezeci de zile. După aceea i s-a arătat unuia din ucenicii săi şi anume lui Glicherie, poruncindu-i să meargă la malul mării şi, luîndu-i trupul lui, să-l îngroape. Şi a ieşit Glicherie la mal împreună cu alţi creştini şi căutau trupul sfîntului; şi iată că a văzut în mare nişte delfini ducînd trupul cel mucenicesc nestricat, pe care, aducîndu-l la mal, l-au aruncat pe uscat. Iar credincioşii, luîndu-l cu mare bucurie, l-au îngropat cu mare cinste. Iar după mulţi ani, Sfînta împărăteasă Elena, maica lui Constantin, a ridicat o biserică în numele sfîntului mucenic, deasupra mormîntului său, căruia şi de la noi acum să-i fie slavă, cinste şi închinăciune, în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților Octombrie