STRĂMOȘII NEAMULUI RUMÎNESC

STRĂMOȘII NEAMULUI RUMÎNESC

''De la Viena la Odesa, imperiul geților stăpînea cele mai importante vaduri de comerţ, ca şi pămînturile cu solul şi subsolul cel mai bogat din Europa Centrală.

În jurul lui Buerebista (''el nu fu niciodată învins'') şi al lui Deceneu geții delirară de entuziasm şi de încredere în puterea lor, vreme de trei decenii.

La un secol şi jumătate după Buerebista, Geții ajunse din nou la mare faimă şi glorie sub celălalt rege al ei, Decebal.

Atît sub acesta, cît şi sub cel dintîi, inima politică a Geției bătea în cadrilaterul de munţi cuprins între apa Mureşului, a Sebeşulului şi a Streiului.

Pe coastele de pe vîrfurile a zeci de munţi din această regiune se înălţau tot atâtea cetăţi şi fortăreţe, unde'şi aveau reşedinţa regii Geți, ca şi sfetnicii lor militari şi religioşi mai de seamă. Una din aceste cetăţi era capitala Geției.

De pe munţii lor, privirea prindea în zilele senine toată Transilvania încinsă de munţi.

Rotindu'şi de acolo privirile şi gîndul, Buerebista şi Decebal trăiau, putem spune, articulaţia şi dimensiunile geografice ale Geției şi descifrau fizionomia şi destinul fiecărui organ geografic al acesteia.

De acolo pornind, se oţeliseră geții ''în vîntul largului''.

...Un complex de împrejurări fericite şi cîţiva şefi abili făcuseră din geți, pe vremea lui Pompei, cea mai mare putere a Europei.

Olbia, care rezistase la cinci secole de asalturi barbare, fu cucerită şi distrusă – şi de atunci înainte geții, stăpîni ai Mării, ai gurilor marilor fluvii şi stăpîni peste pămînturile roditoare din sudul Rusiei, putură ridica pretenţii pentru un rol suveran.

Pe Dunăre, urcară spre Europa Centrală.

Înfrînseră repede pe galii scordisci din părţile Belgradului, cucerind cîmpia Ungariei de astăzi, de la ultimii moştenitori ai celtului Segovesc.

Împinseră pe Boii din Boemia şi pe Noricii din Stiria. Sabii fură bătuţi în lupte sîngeroase. (…)

Camille Jullian, Histoire de la Gaule, Paris, 1920-26, în Prefaţă şi în cap. I, Popoarele vechi ale Europei

''Nici un neam de pe faţa pămîntului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decît rumînul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decît dânsul.

Singure ţările rumîneşti sînt acelea în care, din vremuri străvechi, fiecare a avut voie să se închine la orice Dumnezeu a voit şi să vorbească ce limbă i'a plăcut.''

Eminescu, Scrieri politice şi literare

''Geții au fost primul popor barbar cărora stăpânitorii lumii le'au plătit tribut, pe timpul împăratului Domiţian; Traian a trebuit să poarte un război sângeros cu regele lor Decebal, împăratul reuşind să transforme Geția în provincie romană; mulţi dintre geți s'au retras, alţii încet, încet s'au romanizat.''

M. Soloviov, Istoria Rosii s drevneişih vremen, Cartea I, Moscova, 1960, p. 81

''Când Roma din republică devine imperiu, Dacia era singura putere europeană care se mai putea măsura cu Romanii.''

Horaţiu, Od. III, 6 Delevit urbem Dacus…

''Geții primeau puternice înrîuriri greceşti pe Dunăre în sus – şi apoi romane pe Dunăre în jos –, dar în aceeaşi vreme ofereau o consistenţă spirituală superioară şi foarte caracteristică, pe care literatura antică a consemnato uneori cu mirare şi admiraţie, făcînd din geți aproape un popor fabulos, prin vitejie şi spiritul lui de dreptate.''

Vasile Pîrvan, Dacia, Bucureşti, 1957, p. 150-151

''Timp de decenii întregi, o rezistenţă deosebit de îndârjită faţă de cuceritorii romani au opus geții care ocupau teritoriul Transilvaniei, Valahiei, Moldovei şi Basarabiei pînă la Marea Neagră şi Nistru…

Ce importanţă serioasă au acordat conducătorii romani victoriei aspra geților se poate aprecia după faptul că, timp de 123 zile, Roma a sărbătorit victoria lui Traian prin grandioase reprezentaţii.''

S. Derjavin, Istoriia Bolgarii, Moscova, 1908, p. 60

''Aurelian a rechemat legiunile; asta se poate admite, ca şi părerea că administraţia le'a urmat. Admit chiar că toţi care au putut s'au retras odată cu legiunile; dar masa colonilor, dar toţi cei care se numesc poporul nu au putut părăsi Geția; chiar să fi vrut, nu puteau!

Altminteri, e de crezut oare că acei coloni, odinioară soldaţi, ieri agricultori, au devenit deodată nomazi?… Cum oare să admitem că un popor întreg de romani, posibil trei milioane de suflete, ar fi putut consimţi să se expatrieze?

Aşa ceva nu e posibil: romanii întotdeauna au vrut să trăiască în teritoriile cucerite prin luptă, iar acolo unde au trăit ei s'au înfipt temeinic…

Este oare rezonabil din partea noastră să presupunem că romanii, legaţi de Dacia printr'o şedere de 177 de ani, ar fi acceptat să părăsească tot ce posedau acolo?… Cei bogaţi, marii demnitari, e foarte probabil că s'au retras; cei mici, proletarii au rămas.''

A. Vaillant, La Roumanie, Paris, 1844, vol. I, p. 42-44

Despre limba getică a geților:

''Nici o naţiune nu are limba atât de apropiată de acea veche limbă română ca limba rumînilor; ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor coloni romani, despre care înseamnă pe scurt acestea: numele acestui popor în limba lui proprie este de roman, adică de la Roma, sau român.''

Huszti András, O és újj Dacia, 1791, p. 135

''Rumînii locuiesc şi azi acolo unde, în urmă cu şaptesprezece secole, locuiau străbunii lor: popoare după popoare s'au succedat, stăpînind vremelnic ţinuturile Dunării de Jos, dar nici unul nu a putut desrădăcina de aici românismul.

Apa trece, pietrele rămîn, sună un proverb rumînesc. Hoardele care şi'au părăsit ţara lor pentru a emigra au pierit ca norii în bătaia soarelui, dar în Dacia rumînismul, plecîndu'şi capul, a lăsat să treacă pe deasupra sa furtuna, păstrându'se astfel pe pămîntul strămoşesc pînă cînd vremea bună le'a permis să'şi ridice capul şi să iasă din amorţire.''

Traugott Tamm, Ueber des Ursprung der Rumänien, Bonn, 1891, p. 84-85 (Capitolul 6)

''Dacă istoricii şi cronicarii nu pomenesc de rumîni – nici la nord, nici la sud de Dunăre – veacuri multe, e fiindcă izvoarele nu văd starea, ci mişcarea, fiindcă existenţa rumînilor în aceste regiuni unde se găseau din vechime, era ceva firesc, ce nu trebuia relevat.

Tot astfel nu se pomeneşte, până tîrziu, nimic despre albanezi, băştinaşi în regiunile locuite de ei.

În cronici se notau evenimentele, nu curgerea uniformă a vremii; războaiele, nu viaţa paşnică; organizaţiile de state nouă, nu lipsa de organizaţie a celor cuceriţi. Întîiele ştiri despre rumîni apar abia cînd încep şi ei să se mişte, cînd se răscoală, iau parte la expediţii războinice sau au oarecare legătură cu anumite personalităţi istorice.''

Puşcariu, Limba rumînă, Bucureşti, 1940, vol. I, p. 325

''Emigrări de felul celei presupuse a românilor în secolul al XIII-lea sînt extrem de rare la popoare lucrătoare şi cu obiceiuri civilizate şi nu se întîmplă niciodată într'un număr atît de covîrşitor.''

Sayous, Historie générale des Hongrois, 1876, p. 195-197

''Sîntem membrii unui popor care are o conştiinţă puternică a valorii sale şi a demnităţii sale naţionale; prin sînge şi limbă noi suntem fraţi cu românii din regatul liber al României şi luăm ca martor pe Dumnezeu însuşi că numai moartea ne poate răpi naţionalitatea părinţilor noştri.''

Aurel C. Popovici, La Question roumaine, 1892, p. 25

''Rumînii sînt oameni deosebit de viteji; nu există pe tot pămîntul un alt popor care, mînat de preţuirea gloriei şi a eroismului, să apere o ţară atît de mică împotriva unor duşmani atît de numeroşi, pe care îi atacă şi'i resping fără încetare.''

Orzechowski, Annales… 1711 (după A. Popovici, La Question…, p. 36)

''Ei (moldovenii) se luptă cu atîta îndrăzneală, cu un asemenea dispreţ pentru moarte şi cu atâta încredere în ei înşişi încât deseori o mînă de oameni au pus pe fugă armatele vecinilor.''

Antonio Maria Gratiani, sec. XVI (după A. Popovici, La Question…, p. 36)

''De cît amar de timp durează polemica istoricilor în jurul pretinsei imigraţii rumîneşti, istoriografia maghiară n'a reuşit şi nu reuşeşte nici azi, să prezinte măcar un singur document medieval autentic care să înregistreze o imigraţie în masă ori sporadică, din care să rezulte cît de cît că rumînii au imigrat în Transilvania.''

Moga, Păreri istorice, p. 146

''Teama deci, pe care prietenii lui Hadrian o exprimaseră către acesta, că, retrăgînd garnizoana din Dacia, erau să rămînă o mulţime de romani în prada barbarilor, deveni o realitate sub domnia lui Aurelian. Legiunile fură retrase şi marea mulţime a cetăţenilor daco-romani rămasă expusă la prădăciunile barbare. Este de luat aminte că, în aceste spuse ale lui Eutropius, avem însăşi părerea romanilor contemporani asupra urmărilor pe care trebuie să le aibă părăsirea Daciei, adică a singurilor judecători competenţi în asemenea materie, şi că ne pare foarte straniu de a pretinde astăzi, să ştim noi mai bine decît romanii, cele ce a trebuit să se petreacă cu prilejul retragerii legiunilor din Dacia.''

D. Xenopol, Istoria rumînilor, vol. I, Ce credeau romanii despre părăsirea Daciei

Despre ideea preconcepută și eronată că limba getică se trage din latină:

''Pe teritoriul Daciei romane îmbrăţişarea noii religii se putea face numai prin limba latină, mai ales că limba localnicilor geți, în virtutea credinţei lor, nici nu dispunea de cuvinte pentru asemenea noţiuni esenţiale ale creştinismului ca înger, păcat, iertare, botez, cuminecare etc.

Adică a te creştina însemna a trece la limba latină, a te romaniza. Altfel zis, în Dacia romanizarea s'a înfăptuit prin creştinare. (…) Părăsirea acestei provincii de către forţele care întruchipau răul pentru o bună parte deja creştini, deci şi latinofoni, nu putea deloc să însemne o tragedie, ci invers, o uşurare (vezi Marx, Engels, ed. rusă, vol. 21, p. 147).

Dimpotrivă, în Dacia romanizată, dar de acum liberă de urgia totalitaristă a stăpînirii imperiale, au început să se refugieze o mulţime de creştini persecutaţi în interiorul imperiului, ceea ce nu putea decâî să întărească elementul romanic din nordul Dunării.

De altfel şi arheologia vine să confirme că începînd din secolul al IV-lea s'au înmulţit considerabil vestigiile romano-creştineşti în fosta provincie romană.

Putem să afirmăm, deci, că după anul 271, romanizarea populaţiile din nordul Dunării, care era iminent însoţită de răspîndirea şi afirmarea valorilor spirituale creştine, s'a intensificat şi fortificat.''

Benedict Moldoveanu, ''Glasul'', nr. 1, 1989, p. 11

''Românii merită din plin atenţia noastră ca locuitori ai unei insule latine într'o mare a slavilor, ca transmiţători ai culturii greco-romane în evul mediu, ca membri ai unuia dintre cele mai creatoare popoare autohtone ale antichităţii, ca victime şi beneficiari ai ultimei provincii cucerită şi prima părăsită de Roma – Dacia – şi ca păstrători, după retragerea romanilor, ai unui amestec de cultură autohtonă şi clasică, ceea ce face ca ţara lor să fie astăzi unică printre ţările socialiste europene.

Paul MacKendrick, Pietrele dacilor vorbesc, Bucureşti, 1970, p.9

''În privinţa posiţiei celei adevărate a originei românilor, locuitori în Principaturile Dunării, a driturilor şi a privilegiurilor lor celor vechi şi a neatârnării lor naţionale, n'aş putea crede că Cabinetul de la Neva să fie atît de ignorant.

Aşadar, aceasta e numai o sumeţie din partea Ministerului, când îndrăzneşte a slobozi o aşa depeşă spre a orbi şi amăgi pre cei de tot proşti sau pe acei ce voiesc a fi orbiţi şi amăgiţi de politica sa.

Cum că noi ne tragem din Romani, n'avem trebuinţă de multe dovezi.

Limba noastră, obiceiurile noastre, numele ţării noastre, al poporului nostru, ba chiar şi al fieştecăruia individ, ne dovedeşte şi istoria adevereşte.

Rusia zăcea încă în întunericul barbariei, încătuşată în regiunile cele fioroase, pe cînd popoarele din Prinţipaturile Dunării, sub prinţii săi, se bucurau de neatîrnarea lor şi se luptau pentru dînsa împotriva eroilor Europei şi ai lumii (Matias Corvin, Baiazet). Bărbaţii moldoveni în veacul al XVI-lea au luminat pe Rusia (Moisi Movilă, Mitropolitul Platon).

Mîna şi braţul prinţilor rumîni erau cerute pretutindenea, alianţa Prinţipaturilor cu Împărăţia Bizantină este cunoscută, însuşi Petru cel Mare a încheiat tractat cu Cantemir, Domnul Moldaviei.

Cum îndrăzneşte dar Rusia de zice că naţionalitatea acestor Prinţipaturi, precum şi ele pentru dînsa, n'au fiinţat niciodată politiceşte?''

Kogălniceanu, Refruntarea depeşei ruseşti, 1848

''Ungurii cer să fim cu ei, însă pe două popoare numai interese reciproce şi comune pot să le unească; iară noi, rumînii, pînă cînd ei pretind încorporarea Transilvaniei suntem departe de a avea interese comune, căci ei vor să ne facă ţară ungurească, iar pe noi unguri.

Din contră, noi vrem să fim rumîni, nu unguri pe acest teritoriu, noi vrem ca Transilvania, şi pînă la Tisa, să fie Transilvania, nu ţară ungurească; noi vrem să fim rumîni, nu unguri pe acest teritoriu, care este rumînesc, nu unguresc. (…)

Ungurii vor supunere, noi egalitate.''

Alessandru Papiu Ilarian, 1861

''Toate aceste evenimente dovedesc cît de puternic este sentimentul naţional în sufletul poporului rumîn. Noi vă admirăm devotamentul pentru o viaţă naţională. Vă urăm curaj şi izbîndă, puteţi conta în luptă pe simpatia celor mai luminate minţi din această ţară.

Ca dovadă, vă facem cunoscută moţiunea propusă de dr. Bridges, sprijinită de venerabilul Spooner, care în mijlocul celor mai vii aplauze, a exprimat speranţa noastră că poporul român din Transilvania va obţine autonomia, regretînd totodată că ungurii, care, cu 46 de ani în urmă, şi'au atras prin suferinţele lor simpatia Marii Britanii, tratează azi într'o manieră atât de inumană celelalte naţionalităţi.''

Profesorul Morphile, discurs la Oxford, 1894 (după. P. Şeicaru, La Roumanie…, p. 278)

''Numai cu naţiunea maghiară poporul rumîn nu s'a putut şi nu se poate înţelege, căci maghiarii încearcă în timpurile noastre, pe căi piezişe şi prin mijloace violente, să obţină astăzi de la rumîni ce n'au fost în stare să obţină de la ei aproape două milenii precedente – desfiinţarea rumînilor ca naţiune. Maghiarii cer ca rumînii să uite limba, religiunea şi obiceiurile lor şi să devie maghiari.''

Apelul Academiei Rumîne către toate Academiile din lume, 1894

''Într'adevăr, în Transilvania există aproape 3.000 de şcoli populare, dar aceasta nu mulţumită bunăvoinţei statului maghiar, căci nu sînt cuprinse în bugetul statului, ci sunt întreţinute prin contribuţia persoanelor particulare de naţionalitate rumînă, care nu ezită să'şi sacrifice ultimul bănuţ atunci cînd e vorba de cultură şi de educaţia copiilor.

Aceste şcoli, dacă există, aceasta se petrece împotriva dorinţei intime a maghiarilor, care, de altfel, îşi dau toată silinţa de a distruge orice autonomie a rumînilor, atît în şcoală, cît şi în biserică.

Atunci cînd un popor, asuprit cum suntem noi, după ce şi'a plătit toate impozitele către stat, mai susţine, absolut de bună voie, cu contribuţii private, 3.000 de şcoli, aceasta ce dovedeşte oare?

Un singur lucru: că setea de cultură a acestui popor este nelimitată şi că el ar fi atins un grad de civilizaţie mult mai ridicat dacă n'ar fi fost mereu împiedicat să'şi dezvolte aptitudinile.''

Aurel C. Popovici, La Question roumaine, 1892, p. 102

''Am înţeles atunci mai bine ca oricînd ce comoară zace în sufletul ţărănimii noastre şi de ce procesul istoric nu putea să aibă alt sfârşit decît acela pe care l'a avut. Insist asupra acestor însuşiri ale ţăranului rumîn din Ardeal: cine nu le cunoaşte şi nu le recunoaşte nu înţelege nimic din evenimentele ce s'au precipitat în toamna aceea memorabilă.

Tratativelor pe care, cu autoritate de bărbat de stat, Iuliu Maniu le'a purtat la Arad cu ministrul ungar Oscar Iászi, această mare putere ţărănească le'a dat suportul necesar şi autoritatea secretă. Iar cine a cutreierat în acele săptămîni Ardealul şi a văzut inimoasa activitate a multor intelectuali – în consilii şi gărzi naţionale – a trebuit să înţeleagă că toată această activitate febrilă se rezima pe fondul compact al unei puteri latente şi al unei cuminţenii adînci şi tăcute care venea dintr'o experienţă adunată cu economie din vremuri îndepărtate şi care nu se irosea în explozii superflue, dar corecta, prin muta ei disciplină, zelul pripit al unora şi rezervele laşe ale altora.

Adunarea de la Alba Iulia este, în primul rînd, gloria nemuritoare a acestor ţărani rumîni, care, abia întorşi dintr'un război ce a semănat jale în mai toate casele, n'au pregetat să pornească la drum în toi de iarnă, pentru ca prin prezenţa lor să întărească hotărîrile ce urmau să fie luate în istorica cetate.

Şi dacă organizatorilor vrem să le aducem omagiul cel mai înalt, vom spune că meritul lor adevărat este acela de a se fi ridicat la înălţimea acestui mare suflet popular şi nicidecum invers.''

Ion Chinezu, Gînduri pentru ziua Unirii, 1936

''Acest sentiment puternic de a trăi şi a muri pentru naţionalitatea lor l'au exteriorizat şi l'au consfinţit cu numele de rumîn; şi unde este puterea care să le poată lua această naţionalitate, unde se află dreptul care ar putea să le'o conteste?''

Ştefan Ludwig Roth, 1848 (după A. Popovici, La Question…, p. 42)

''Noi considerăm că rumînii sînt nu numai cei mai numeroşi, ci şi cei mai vechi locuitori de azi ai Transilvaniei. Imigrarea lor, din sudul Dunării în Transilvania, nu poate fi adeverită cu nici o dovadă istorică.''

A. Bielz, Handbuch del Landeskunde Siebenbürgens, 1857, p. 139-143

''Vedem mai întîi că elementele latine se păstrează mai des în regiunile vestice ale teritoriului geto-rumîn, unde romanitatea fusese mai intensă.

Dacă rumînii din Rumînia de azi ar fi venit din Peninsula Balcanică în evul mediu, cum pretind unii, s'ar putea oare ca ei să fi adus cu sine aceste cuvinte de origine latină – din care o parte lipseşte în sudul Dunării – şi să se fi aşezat cu ele, din întîmplare, tocmai în ţinutul în care odinioară populaţia romană era mai deasă?''

Sextil Puşcariu, Limba rumînă, Bucureşti, 1940, p. 339

''Toţi istoricii serioşi sînt uimiţi să vadă acest mic popor latin, aduşi în Dacia în anul 106 de marele împărat Traian, cum au transformat această provincie într'o Dacie felix şi cum, mai apoi, au rezistat cu o tenacitate extraordinară la toate invaziile barbare, această fabuloasă experienţă istorică, de două ori milenară, ei rezumînd'o în faimoasele lor proverbe: rumînul nu piere, pentru că apa trece, pietrele rămîn.''

Aurel C. Popovici, La Question roumaine, 1892, p. 39

''Rumînii, în exact aceeaşi măsură ca şi maghiarii, au dreptul la recunoştinţa Occidentului; în lupte înverşunate, desperate, ei au fost zidul de apărare al Occidentului dinaintea invaziei otomane.''

Rudolf Bergner, Rumänien, Eine Darstellung des Landes unde der Leute, Breslau, 1887, p. 272

''Rumînii, în decursul acestui lung interval, au dăinuit refugiaţi în munţi la adăpost de şuvoiul invaziilor. Barbarii îşi aveau calea lor bine trasată, etapele stabilite dinainte, de la răsărit la apus.

Dacă, din întîmplare, se aventurau spre nord, se loveau de Carpaţi ca de o barieră de netrecut.

Aceşti munţi erau, de altfel, excelent plasaţi pentru acest rol defensiv.

Timpul n'a avut darul să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa geto-rumînilor.

Rămăsese aceeaşi rasă rezistentă, răbdătoare, întrucît se considera nemuritoare.''

Ubicine, Les origines de l’histoire Roumaine, 1886, p. 116-117

''Aceste realităţi ne arată că, astăzi, toţi bulgarii cu toţi grecii şi cu toţi albanezii, adunaţi la un loc, nu dau numărul rumînilor din Geția şi din sudul Dunării.

Deci noi rumînii ajungem la 14½ milioane de suflete, grecii, bulgarii şi albanezii laolaltă abia ajung la 13 milioane.

Această proporţie trebuie să se fi păstrat în oarecare măsură şi în veacurile de mijloc.

Deoarece, dacă este adevărat că rumînii din Geția, cu timpul, şi'au putut asimila unele elemente alogene, în schimb, vlahii din sudul Dunării care roiau cu turmele în toată Peninsula, începând din Dalmaţia pînă la Marea Egee şi din Balcani pînă la Peloponez, în cea mai mare parte au fost deznaţionalizaţi.

În condiţiunile acestea, oricare ar fi natura consideraţiilor lingvistice, pare lucru de neadmis ca strămoşii unui popor, care reprezintă sinteza celor mai puternice tulpini din Geția şi Peninsulă, să fi rămas cu aşezările într'un teritoriu atît de redus, cum este triunghiul Scoplie-Niş-Sofia, ceea ce ar corespunde cu ţinutul cuprins între Sibiu-Turda-Braşov, iar ceilalţi, mai puţin numeroşi, să fi ocupat Geția cu întreaga Peninsulă Balcanică.''

Th. Capidan, Romanitatea balcanică, 1936, p. 41

''Dacă e ceva demn de remarcat în mod deosebit, e faptul că, deşi aflată în calea marilor invazii, străbătută în toate direcţiile de cetele înarmate ale migratorilor, Rumînia conservă o populaţie neamestecată şi rămîne mereu asemănătoare cu ea însăşi, chiar şi atunci cînd în jurul ei lumea întreagă se frămîntă şi se transformă. Imperiul roman dispare, dar colonia romană din Geția rămîne în picioare.

Imperiul bizantin se năruia, iar invadatorul otoman se opreşte la Dunăre, precum odinioară descendenţii lui Atila, iar pe malul Nistrului se opreşte înaintarea slavilor veniţi din Polonia.

Şi astfel, în mijlocul cataclismului universal, cînd toate neamurile pământului cădeau pradă dezastrului istoric, colonia traiană păstra antica ei naţionalitate şi ne transmitea ultimele vestigii ale idiomului popular roman, care deja nu se mai vorbea la Roma din vremea lui Cicero şi a lui Vergiliu.''

Elias Regnault, Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes, Paris, 1885, p. 8

''În îndelungatul răstimp – circa un mileniu – care separă părăsirea Daciei de formarea statului Ţării Rumîneşti sau Munteniei, pădurea a jucat un rol de căpetenie în continuitatea populaţiei romanice – a strămoşilor noştri nemijlociţi în stînga Dunării, în tot ţinutul carpato-danubian, de la Tisa până la ţărmul mării.

S'a vorbit mult şi se vorbeşte încă de ''retragerea'' la munte, de adăpostul pe care l'au oferit Carpaţii în tot timpul acestui mileniu; trebuie să se precizeze însă că muntele a fost însemnat, în primul rînd, prin pădurile sale, care însemnau nu numai adăpost, dar şi hrană variată. Iar cum pădurea acoperea nu numai munţii, dar şi dealurile şi o bună parte a cîmpiei, rezultatul a fost că romanicii s'au putut păstra deopotrivă şi la deal şi la şes.''

C. Giurescu, Istoria pădurii rumîneşti, Bucureşti, 1975, p. 29-30

''Dacă însă la istorici nu se pomeneşte de rumîni anume nimic, aceasta nu'i de mirare, nici straniu.

Căci doar şi în timpurile de demult, şi în cele mai dincoace, ba chiar şi în cele de astăzi, aşa-zis civilizate, vedem că istoricii consideră ca demni de pomenire mai mult pe cei care poartă armă decît pe cei care duc plugul ori bîta păstorească.''

Dimitrie Philippide, Istoria României, Leipzig, 1816, tom I, p. 140

''Timpul n'a avut puterea să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa geto-romanilor.

Rămăsese aceeaşi rasă, rezistentă, răbdătoare, întrucît se considera nemuritoare: Rumînul nu piere, sună un dicton popular în toate regiunile Rumîniei. Mai e şi'un altul aproape la fel de răspîndit: Apa trece, pietrele rămîn. Apa era năvălirea barbară, rumînii erau pietrele.''

Abdolonyme Honoré Ubicini, op. cit., p. 116-117

''Dar pe lîngă această forţă vitală, poporul rumîn mai posedă încă, într'o măsură remarcabilă, şi capacitatea de a asimila popoarele cu care vine în contact. (…) Rumînizarea acestora nu este rezultatul unei politici conştiente de deznaţionalizare; ea s'a produs încetul cu început, aproape neobservată, şi se explică prin marea putere de atracţie exercitată de către rumîni asupra altor popoare, datorită însuşirilor lor fizice şi morale. Frumuseţea şi inteligenţa, un foarte dezvoltat simţ al armoniei, sensibilitatea artistică, bunul simţ, profunda omenie, altruismul şi înţelegerea pentru vederile altora, în sfîrşit, o largă concepţie a vieţii care ştie să preţuiască darurile vieţii pămînteşti, dar la nevoie nu se teme nici de moarte, socotind'o drept o eliberare firească din această lume – toate acestea constituiesc laolaltă daruri naturale şi pricinuiesc un Weltanschauung atrăgător pentru alţii.''

Sextil Puşcariu, ''Revista Fundaţiilor Regale', nr. 8-9, 1941, p. 695-696

''Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi. Rumînii.

Ca să supravieţuim în Istorie, ne'am istovit mai mult decât s'au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pămîntul.

Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să'şi ridice privirile spre Miază-noapte şi să unească toate neamurile thracice într'un mare imperiu, Alexandru s'a lăsat atras în orbita civilizaţiei mediteraneene şi, ajuns în culmea puterii, s'a îndreptat spre Asia.

Thracii care, după spuse lui Herodot, erau ''cel mai numeros popor după Indieni'' au pierdut, prin Alexandru, singura lor şansă de a intra în istoria universală ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizanţului, prin împăraţii, ostaşii şi funcţionarii pe care i'au dat cu prisosinţă atât Răsăritului cât şi Apusului.

Dar Nicolae Iorga a înţeles admirabil consecinţele îndepărtate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriaşul rezervor de oameni, energii şi mituri pe care îl constituia spaţiul balcano-carpatic nu şi'a mai putut găsi de'atunci prilej de a intra masiv şi de-sine-stătător în Istorie. Politiceşte, Thracii au pierit fără urmaşi.

''Cel mai numeros popor după Indieni'' s'a stins şi s'a amestecat cu alte neamuri înainte de a mai fi avut timp să împlinească, în numele său, un rol major în Istorie.

O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvînt o catastrofă de incalculabile consecinţe pentru istoria Rumînilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanică şi s'au întins pînă la Adriatica.

Marea unitate etnică, lingvistică şi culturală pe care în pofida tuturor năvălirilor barbare, o alcătuia romanitatea orientală (care se numea chiar din secolul IV după Christos, Romania), a fost definitiv sfărîmată. Neamul rumînesc se va forma pe o întindere imensă – din Balcani şi pînă în munţii Tatrei – dar destinul lor politic va fi limitat la Geția.

Politiceşte, rumînitatea sud-dunăreană va fi condamnată; ca şi Thracia după Alexandru Machedon, Romania orientală va servi destinele altora.

Posibilităţile unui organism politic unitar, zămislindu'se în spaţiul întregii Romania, au fost definitiv anulate prin aşezarea masivă a Slavilor în Peninsula Balcanică.

De ce am idolatriza, noi, Rumînii, Istoria?

Descindem dintr'unul din ''neamurile cele mai numeroase din lume'' şi praful s'a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte.

Am făcut parte dintr'o Romanie de trei ori mai mare decît Dacia, şi ''vicisitudinile istoriei'' au sfărîmat'o definitiv; o mînă de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi cu lacrimi şi sînge, nenorocul de a se fi născut Rumîni.

Toată lumea e de acord că Geții se aflau aşezaţi pe pămîntul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s'a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit'o moşii şi strămoşii lui.

Istoria neamului rumînesc n'a fost decît o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie.

Ne'am alcătuit într'un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam mereu şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoştea pe duşman decît dacă îl vedea la el acasă.

Iar dacă se întîmpla vreodată să'l recunoască de departe şi se urnea să'l întîmpine, tot degeaba era; căci strategia trecea pe al doilea plan, lăsînd locul geloziilor şi protocolului.

Singura coaliţie occidentală împotriva Otomanilor s'a transformat, la Nicopole, în catastrofă, pentru că Ducele de Burgundia a cerut pentru cavalerii săi ''onoarea'' de a ataca întîi.

''Onoarea” aceasta nu o putea avea în nici un caz Mircea, un biet principe rumîn, deşi era singurul care cunoştea tactica lui Baiazid, singurul care a luptat cu el şi'l bătuse numai cu doi ani înainte la Rovine.

Istoria neamului rumînesc e alcătuită din atâta sînge şi atîta nenoroc datorită în primul rînd incapacităţii Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, ''ne'a scos din istorie'' victoria Imperiului otoman.

Timp de secole am luptat singuri.

Hărţuiam necontenit armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştim: traiul ''în afara istoriei''.

Istoria se făcea în Apus, fără noi, dar datorită sîngelui nostru.

Occidentalii nu şedeau nici ei cu mîinile în sîn, ci se luptau; dar se luptau între ei. Evident, lupta aceasta între fraţi, veri şi cumnaţi nu putea avea aceeaşi sîngeroasă intensitate ca, prin părţile noastre, lupta cu Turcii şi Tătarii.

Se ardeau oraşele şi pe'acolo, prin Apus, dar parcă tot mai rămînea ceva.

Occidentul e bogat în ruini, şi toate sînt “istorice”.

La noi, nu mai rămînea nimic, nici o urmă.

Încă de pe timpul năvălirilor barbare oamenii învăţaseră cum să'şi ardă satele – şi să le refacă, în primăvara următoare.

Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase nivelului vegetal la care o redusese ''Istoria''.

Aşezările rumîneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţînare a vegetaţiei.

În timpul acesta, la o mie, două de kilometri, spre Apus se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castelele, se înfrumuseţau mănăstirile, şi oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele sălbatice prin munţi şi prin păduri ca strămoşii noştri, care nu aveau altă vină decît aceea de a se fi născut ''în calea răutăţilor''.

Amintindu'şi de Evul Mediu rumînesc, de această “enigmă şi miracol” care este pentru erudiţi supravieţuirea neamului nostru, Lucian Blaga spunea că timp de un mileniu “Rumînii au sabotat Istoria”. Formula e inexactă şi nedreaptă.

Rumînii n'au sabotat Istoria.

Au înfruntat'o şi i'au rezistat din toate puterile lor.

Dacă ar fi vrut să o saboteze, n'ar fi purtat cîte cincizeci, şaizeci de războaie pe secol.

Ar fi deschis larg porţile şi ar fi lăsat duşmanul să treacă mai departe spre centrul şi Apusul Europei.

Ar fi lăsat să ''mărşăluiască'' ''Istoria'' ca pe vremea lui Attila, pînă la Orléans şi Milano. Aşa cum s'a şi întîmplat, de altfel, cînd hemoragia secolelor XV-XVI a început să'şi arate roadele: douăzeci de ani după moartea lui Ştefan cel Mare, Buda era prefăcută în paşalîc; optzeci de ani după moartea lui Mihai Viteazul, Turcii asediau Viena (1683).

Dar din fericire pentru Occident, Imperiul Otoman, care se pregătea să'i calce în curte, nu mai avea forţa pe care o avusese cu trei secole în urmă.

Forţa aceasta uriaşă se istovise în trecătoarea pe care o alcătuiau ţările rumîneşti şi vecinii lor; de la Dunărea de Jos pînă la Viena, le'au trebuit Otomanilor trei sute de ani.

Pînă la urmă au ieşit din trecătoare – dar atît de slăbiţi încît n'au mai avut timp decît să răsufle, ca să mai prindă puteri, şi să se întoarcă acasă, mai ales că acum, la sfîrşitul secolului al XVII-lea, Occidentul se întărise considerabil.

În aceste trei secole, Europa Occidentală se pregătea pentru hegemonia lumii şi aştepta, încrezătoare, bătălia decisivă.

Dar bătălia aceasta nici n'a mai fost nevoie s'o dea.

În faţa Occidentalilor nu se mai afla, ca în cîmpiile catalaunice oastea înspăimîntătoare şi intactă a lui Attila – ci rămăşiţele unei armate de invazie surprinsă într'o trecătoare, hărţuite, decimate şi istovite de trei secole de luptă.

Asta nu înseamnă sabotarea Istoriei. Asta înseamnă, cel mult, nenorocul de a împlini o misiune istorică de sacrificiu, misiune de care nici nu se ţine seama în istoriografie.

Căci, din păcate, conştiinţa istorică occidentală n'a valorificat încă misiunea popoarelor de frontieră, care au îngăduit Europei apusene să devină ceea ce a fost pînă mai ieri: stăpîna lumii.

Şi asta nu pentru că lucrurile de care vorbim n'ar fi cunoscute în Occident.

Cel puţin o parte din istoricii occidentali cunosc toate aceste fapte şi'şi dau seama de însemnătatea lor; dar nu pot face mai mult decît să le înregistreze în studii şi cărţi.

Conştiinţa istorică a totalităţii occidentalilor nu poate însă valorifica o ''misiune negativă'' a unui popor depărtat, de frontieră.''

Mircea Eliade, ''Teroarea istoriei'' şi destinul Rumîniei, în ''Cuvîntul Rumînesc'', iulie 1984.

Arhimandrit Ilie Cleopa - PREDICA A DOUA LA SFÂNTA TREIME

Pictor Iconar Ovidiu Vasile

PREDICA A DOUA LA SFÂNTA TREIME

„Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit

şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor”

(Psalmii 32, 6)

„Căci Trei sunt Care mărturisesc în cer:

Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh,

şi AceştiTrei Una sunt”

(I Ioan 5, 7)

„Cunoştinţa Sfintei Treimi

şi a celei de o fiinţă Treimi

este sfinţire şi îndumnezeire

pentru îngeri şi pentru oameni”

(Sfântul Talasie Libianul,

„Capete despre dragoste şi înfrânare”,

suta întâi, Filocalia, vol. IV, cap. 100, p. 10).

Părinţilor şi fraţilor,

Despre Prea Bunul Dumnezeu Cel închinat şi slăvit în Treime, unele le putem înţelege, dar a le grăi nu, iar altele le putem şi înţelege, şi grăi (Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, p. 3). Iată cele ce le putem înţelege şi grăi: că Dumnezeu este fără de început, fără de sfârşit, veşnic, pururea existent, nezidit, neschimbat, unic, necompus, fără de trup, nevăzut, nepipăit, nescris împrejur, nemărginit, neînţeles, necuprins, neajuns de minte, bun, drept, Ziditor al tuturor zidirilor, atotputernic, proniator al tuturor, Stăpânitor, Judecător; apoi că este Dumnezeu Unul după fiinţă, dar în trei ipostasuri: în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh; şi că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Una, afară de nenaştere, naştere şi purcedere. Apoi că Fiul şi Sfântul Duh sunt Una, afară de nenaştere, naştere şi purcedere. Apoi că Fiul Cel Unul Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, pentru îndurările milei Sale spre a noastră mântuire, cu bunăvoirea Tatălui şi cu împreunălucrarea Prea Sfântului Duh, fără de sămânţă şi fără de stricăciune zămislindu-Se, prin Duhul Sfânt, din Sfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea Maria s-a născut şi om desăvârşit dintrînsa S-a făcut. Şi că Acesta este Dumnezeu desăvârşit, şi Acelaşi om desăvârşit, din două firi, a dumnezeirii şi a omenirii, şi din două firi gânditoare, voitoare, lucrătoare şi libere. Sau ca să zic pe scurt, amândouă fiind desăvârşite, după voia şi raţiunea proprie lor, şi alcătuind un singur Ipostas. De aceea, după omenitate a flămânzit şi a însetat, S-a ostenit, S-a răstignit, şi moarte şi îngropare a primit, şi a treia zi a înviat şi la ceruri S-a înălţat, de unde iarăşi va să vie la noi, la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, fraţii mei, cele zise până aici sunt din cele ce noi oamenii putem a le înţelege şi a le grăi despre Dumnezeu.

Iar cele privitoare la întrupare nu toate sunt necunoscute, nici toate se pot cunoaşte. Şi altceva este ceea ce se poate cunoaşte şi altceva ceea ce se poate grăi, precum şi altceva este a grăi şi altceva a cunoaşte. Deci multe din cele ce se înţeleg despre Dumnezeu umbrit, nu se pot spune în chip limpede. Şi în aceste cazuri suntem siliţi să spunem cele ce sunt mai presus de noi prin cele ce sunt proprii nouă. Adică a grăi cele dumnezeieşti în chip omenesc (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 436). Aşa Îi atribuim lui Dumnezeu somn, mânie, purtare de grijă, mâini, picioare şi cele asemenea.

Iar cele ce nu le putem nici înţelege, nici grăi despre Dumnezeu, sunt acestea: nu putem nici grăi, nici înţelege ce este fiinţa lui Dumnezeu sau cum este ea întru toate. Iarăşi nu putem înţelege şi grăi în ce fel Fiul Cel Unul Născut şi Dumnezeu, deşertându-se pe Sine, S-a făcut om din sângele Fecioarei, după altă lege decât cea a firii. De asemenea, nu putem înţelege, nici grăi în ce fel Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Nici în ce chip Mântuitorul nostru a umblat pe deasupra apelor. Mai trebuie să ştim că nu este cu putinţă a grăi sau a înţelege despre Dumnezeu altele decât cele descoperite prin insuflare dumnezeiască, prin dumnezeieştile cuvinte ale Vechiului şi ale Noului Testament (vezi Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre dumnezeieştile numiri, cap. 2, şi la Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 6).

Aşadar, fraţii mei, în cele de până aici v-am spus despre cele ce se pot vorbi şi înţelege cu privire la Dumnezeu, precum şi despre cele ce nu se pot nici vorbi, nici înţelege cu privire la El.

Să ştiţi însă şi să înţelegeţi, fraţii mei, că nu deodată şi nu tuturor S-a descoperit Dumnezeul nostru ca de o singură fiinţă şi în trei feţe (ipostasuri). Nu! Acest adevăr l-au cunoscut, prin Duhul Sfânt, din cele mai vechi timpuri, numai Sfinţii Prooroci ai lui Dumnezeu.

Aceasta o arată dumnezeiescul părinte Grigorie al Tesalonicului, zicând: „Trebuie să avem în vedere şi aceea că Treimea de Ipostasuri a Dumnezeirii neştirbite din cauza unităţii obârşiei, proorocilor le-a fost cunoscută încă înainte de plinirea vremii” (Sfântul Grigore Palama, Tomul Aghioritic, p. 34).

După Marele Vasile, această dogmă a dreptei credinţe pretutindeni este semănată în Scripturi (Sfântul Vasile cel Mare, Cuvântarea a 4-a despre facerea lumii, foaia 25, Bucureşti, 1826). Iar după Sfântul Grigore Palama: „Dogmele credinţei celei dreptmăritoare mai înainte au fost arătate tainic în legea lui Moise” (op. cit., p. 33).

De aceea este bine ca mai întâi să arătăm acele mărturii din dumnezeiasca Scriptură cea veche, care în chip tainic şi umbrit au arătat dogmele credinţei dreptmăritoare, sau ne-au descoperit adevărul despre Unul Dumnezeu în trei ipostasuri.

Dar care sunt acele tainice locuri din Vechiul Aşezământ care ne-au descoperit în chip umbrit adevărul despre Sfânta Treime? Încă de la începutul zidirii lumii acesteia simţite, şi mai ales de la zidirea omului, Dumnezeu ne-a descoperit nouă că El, deşi Unul după fiinţă, nu este într-o singură faţă. Acest lucru s-a arătat în chip tainic mai întâi atunci când El a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Acest cuvânt, „să facem”, ne dă să subînţelegem în chip tainic şi celelalte feţe ale Dumnezeirii. Aceasta s-a crezut încă din primele zile ale Bisericii Creştine.

Dar şi în alt loc zice dumnezeiasca Scriptură: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi...” (Facerea 3, 22).

Sfântul Apostol Varnava, în epistola sa, vorbind de înnoirea neamului omenesc prin jertfa Mântuitorului şi arătând că El a fost şi la facerea cea dintâi a omului, ca şi la zidirea cea duhovnicească de a doua, zice: „El a făcut din început pe oameni, de aceea tot El trebuia să-i facă din nou”, căci către Dânsul a grăit Tatăl la facerea omului: „Să facem om…” („Epistola Sfântului Varnava”, Patrologia Graeca, tom. II, p. 727).

La fel şi Herma, Părinte al secolului II, în cartea sa Păstorul, zice: „Fiul este mai vechi decât toate făpturile, căci El se sfătuia cu tatăl la facerea lumii” (Patrologia Graeca, tom. II, p. 891). Dar şi Atanasie, Episcopul Râmnicului-Noul Severin, în lucrarea sa Sfântul Atanasie al Alexandriei şi biserica din timpul său, scrie: „Pentru ce n-a zis să fac, ci să facem pe om? Ca să înţelegem Stăpânirea. Ca nu pe Tatăl să-L cunoşti, iar pe Fiul să nu-L cunoşti. Ci să ştii că Tatăl a făcut prin Fiul şi Fiul a zidit cu voia părintească, şi aşa să slăveşti pe Tatăl întru Fiul şi pe Fiul întru Duhul Sfânt. Întru acest chip îndeobşte l-a făcut pe om, ca îndeobşte închinător a câte şi trei feţe să fii, nedespicând închinarea, ci unind Dumnezeirea” (Bucureşti, 1900, p. 13). Apoi zice: „Vezi o înfăţişare cu adevărat luminată în formă, iar după înţeles de Dumnezeu cuvântătoare. Căci arată curat şi limpede feţele. Şi a făcut Dumnezeu pe om zicând: să facem. Şi ne-a zis Scriptura epoiesan, adică «au făcut mai mulţi», ci epoinsen, adică «a făcut unul singur», ca să nu înţelegi mulţime de dumnezei. Că de s-ar fi scris în Facere la plural, necruţător ar fi fost cu oamenii, multe mulţimi grămădind asupra lor. Însă zice să facem, ca să cunoşti un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt. Iar apoi, „a făcut Dumnezeu pe om”, ca să înţelegi cele trei feţe ca un singur Dumnezeu, nu după ipostasuri înmulţindu-L, ci fiinţa şi puterea Cea Una socotind-o. O singură mărire să ai neîmpărţind-o în închinare, nici în închinarea a unei mulţimi de dumnezei căzând.

Că nu a zis au făcut dumnezeii pe om, ci a făcut Dumnezeu”.

Aşadar, fraţii mei, învăţaţi nu de la mine, ci de la martorii cei vrednici de crezare arătaţi aici. Ca prin cuvântul acela, „să facem”, pe care l-a zis Dumnezeu la zidirea omului, să înţelegem în chip tainic şi celelalte feţe ale Dumnezeirii, adică pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, cu Care s-a sfătuit Tatăl şi a lucrat la zidirea omului şi a întregii lumi. De aceea bine a zis undeva Sfântul Irineu că Fiul şi Duhul Sfânt sunt mâinile lui Dumnezeu Tatăl, cu care El şi la începutul, şi la înnoirea lumii – prin Hristos, Noul Adam – a lucrat.

Tot umbrit Se arată feţele Dumnezeieşti şi la amestecarea limbilor celor ce zideau Turnul Babel. Căci şi acolo auzim: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Facerea 11, 7). Vezi că nu zice „să Mă pogor”, ci „să Ne pogorâm”. Ba şi mai clar şi mai luminat despre Sfânta Treime se arată adevărul la stejarul Mamvri, când Prea Bunul Dumnezeu Se arată robului Său, patriarhul Avraam, în chip de trei tineri. Aici, pentru prima oară în dumnezeiasca Scriptură, apare la Dumnezeu în chip tainic numărul trei. Iar dumnezeiescul părinte Avraam, cunoscând prin dumnezeiască descoperire că aceşti trei tineri sunt Unul Dumnezeu în Trei Feţe, a căzut cu faţa la pământ şi I s-a închinat Lui cu închinăciune până la pământ, care după cuvântătorii de Dumnezeu se cheamă latria (adorare), prin care numai pe Unul Dumnezeu se cade a-L cinsti. Şi a început a grăi către Cei Trei ca şi către Unul, zicând: „Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, nu mă ocoli pe mine, robul Tău!” (Facerea 18, 3). Deci prin această unire, arată pe Domnul ca pe Un Singur Dumnezeu. Iar prin cele trei persoane cu care Avraam vorbea se arată în chip tainic cele trei feţe (ipostasuri) ale Dumnezeirii (vezi pe larg despre acest lucru în Hronograful de Neamţ, ed. 1837, la p. 246).

Aceeaşi Taină a Sfintei Treimi s-a arătat în chip umbrit şi la muntele Horeb, când Dumnezeu Se arată plăcutului său rob Moise şi îi zice: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ieşirea 3, 6). Aici, Prea Bunul Dumnezeu pomenind de trei ori numele Său şi făcând pomenire de feţele celor trei patriarhi: Avraam, Isaac şi Iacov, iarăşi ne-a arătat în chip tainic că El este Unul după fiinţă şi Întreit după Feţe (Sfântul Irineu de Lugdun, cap. III, 6, şi Sfântul Justin Martirul, Apologetica 1, 65).

Iar de vom voi a merge cu mintea în dumnezeiasca Scriptură, iarăşi vom vedea de la ea că Dumnezeul nostru este Unul în Trei şi Trei în Unul şi că la zidirea lumii aceşti Trei şi Unul au lucrat. Căci scris este: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32, 6). În acest loc auzind de Domnul, de Cuvântul Lui şi de Duhul gurii Lui, înţelegem cele Trei Feţe ale Dumnezeirii (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, partea I, Iaşi, 1806, cap.7 şi 8, pp. 21 şi 36). Şi iară a închipuit în chip umbrit Sfânta Treime marele prooroc al lui Dumnezeu, Ilie, când a poruncit să toarne de trei ori apă pe jertfa sa (III Regi 18, 34).

Dar şi la proorocul Isaia se arată umbrit Sfânta Treime, când a văzut slava Domnului şi pe Serafimii ce stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două acoperindu-şi feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau, strigând unul către altul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6, 3). Şi iarăşi ne arată Treimea Sfântul Prooroc Ilie, când a coborât de trei ori cu rugăciunea sa foc din cer (IV Regi 1, 10). Şi la fel cei trei sfinţi tineri pe care Nabucodonosor, păgânul împărat al Babilonului, fiindcă ţineau buna credinţă, i-a aruncat în cuptorul cel de şapte ori ars (Daniil 3, 20-23).

Dar mai găsim în dumnezeiasca Scriptură şi alte mărturii care sunt într-un fel închipuirea Treimii. Aşa, de trei ori pe zi se ruga lui Dumnezeu marele prooroc Daniil, când era în robia Babilonului (6, 10). Trei au fost cuvintele care s-au scris de mâna cea tainică pe perete la ospăţul cel urât de Dumnezeu al lui Baltazar, prin care trei pedepse i se pregăteau de la Dumnezeu (Daniil 5, 2 şi 28).

Acestea şi alte multe mărturii, care pentru scurtime nu le mai amintim, se găsesc în Vechiul Testament, prin care s-a arătat mai înainte, în chip umbrit şi tainic, adevărul despre Dumnezeu Unul în Treime. Iar de vom deschide cartea legii darului, adică Noul Testament, în el vom afla – nu umbrit şi tainic, ci prealuminat şi preadesăvârşit – adevărul despre un Dumnezeu în trei Ipostasuri şi de o singură Fiinţă.

Aşa vedem, mai înainte de altele, că la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, Sfânta Treime S-a arătat în chip simţit şi preadesluşit. Căci acolo creştetul cel preasfânt şi preacurat al Fiului lui Dumnezeu de mâna dumnezeiescului Ioan Botezătorul s-a pipăit. Iar Duhul Sfânt în chip de porumb s-a văzut; şi din cer glasul Părintelui s-a auzit: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, întru Carele bine am voit” (Matei 3, 16). Deci, cum cântă Biserica lui Hristos: „Închinarea Sfintei Treimi s-a arătat” (troparul praznicului, la Botezul Domnului).

Dar Mântuitorul ne-a poruncit nu numai să ne închinăm, ci şi să ne botezăm în numele Prea Sfintei Treimi, când, după preasfânta Sa Înviere din morţi, arătându-Se sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, le-a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

Dar şi după Înălţarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos la cer, prea iubitul Său ucenic, dumnezeiescul Ioan Evanghelistul şi de Dumnezeu Cuvântătorul, ne-a învăţat pe noi că Dumnezeul nostru este Unul după fiinţă şi Întreit după ipostasuri, zicând: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei – Una sunt” (I Ioan 5, 7).

Părinţilor şi fraţilor, în cele de până aici v-am făcut cunoscute unele din mărturiile cele umbrite şi tainice ale Vechiului Testament, precum şi alte mărturii prealuminate din Legea Darului, prin care noi, creştinii, am învăţat să credem că Dumnezeul nostru este Unul după fiinţă şi Trei după feţe sau ipostasuri.

În cele ce urmează, vreau să vă fac cunoscute şi alte lucruri de nevoie a le cunoaşte. Adică vreau să vă vorbesc puţin şi despre rugăciunile cele mai scurte şi mai obişnuite prin care toţi binecredincioşii creştini ne închinăm preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Căci deşi toate rugăciunile noastre le facem către Prea Bunul nostru Dumnezeu Cel în Treime închinat şi slăvit, dar cele mai scurte şi mai obişnuite rugăciuni, cu care ne închinăm direct Prea Sfintei Treimi, sunt acestea: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi rugăciunile cele ce se zic începătoare, care sunt: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”; apoi „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”; „Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi...” şi celelalte.

Mai sunt şi alte multe rugăciuni către Prea Sfânta Treime, pe care Sfinţii Părinţi le-au alcătuit şi le-au lăsat Bisericii lui Hristos. Aşa este cântarea cea de la vecernie: Lumină lină…, apoi slavoslovia cea mare la utrenie, ca şi alte multe care se găsesc prin ceasloave şi prin cărţile de rugăciuni. Dar cele mai obişnuite sunt cele pe care vi le-am amintit.

Alt lucru de care aş voi să mai amintesc în acest cuvânt este şi icoana Sfintei Treimi. Dacă vreun necredincios sau vreun eretic v-ar întreba de ce zugrăviţi icoana Sfintei Treimi şi de ce vă închinaţi la ea, iată ce trebuie să-i spuneţi: „Noi zugrăvim icoana Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor şi ne închinăm la ele pentru că cinstea chipului trece la acela al căruia este chipul (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 372). Apoi, pentru că şi în legea veche poporul lui Israel se închina înaintea cortului, celui ce era icoana şi chipul celor cereşti (Ieşirea 25, 18 şi 40; Evrei 8, 5). Dar şi Heruvimii care umbreau altarul erau lucruri de mâini omeneşti, dar făcute după porunca lui Dumnezeu”. Iar de va întreba cineva pentru ce zugrăviţi în icoană pe Dumnezeu Tatăl în chip de om bătrân, pe Fiul în chip de om tânăr şi pe Duhul Sfânt în chip de porumb, să le răspundeţi aşa: „Noi zugrăvim icoana Sfintei Treimi în acest fel, pentru că în acest chip a binevoit Dumnezeu a Se arăta nouă. Pe Dumnezeu- Tatăl Îl zugrăvim în chip de om bătrân şi vechi de zile, după mărturia dumnezeieştii Scripturi, care zice: «Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iară părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise» (Daniil 7, 9-10). Pe Dumnezeul-Fiul Îl zugrăvim în chip de om tânăr, că aşa S-a arătat El în lume şi a petrecut cu oamenii pe pământ 33 de ani. Iar pe Sfântul Duh Îl zugrăvim în chip de porumb sau în chip de limbi ca de foc, că aşa a binevoit El a Se arăta la Botezul Domnului, şi la pogorârea Sa peste Sfinţii Apostoli”.

Dar dacă vreun eretic vă va aduce mărturie din Scriptură că pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut (Ioan 1, 18), şi deci nici a-L zugrăvi nu putem, apoi să-i spuneţi că în adevăr pe Dumnezeu niciodată nimeni nu L-a văzut după fiinţa Lui, căci aceasta, după cum este nevăzută, aşa este şi cu totul necuprinsă de vreo minte de om sau de înger (Dogmatica, cap. 1, p. 1). Dar noi zugrăvim pe Dumnezeu în icoană fiindcă El, pentru milostivirea Sa cea nemărginită, S-a făcut om cu adevărat, spre a noastră mântuire. Şi apoi, tot dumnezeiasca Scriptură vorbeşte în multe locuri de arătarea şi de vederea lui Dumnezeu zicând: „Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi la amiază, când şedea el în uşa cortului său” (Facerea 18, 1). Iar în alt loc zice: „Domnul însă grăia cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său” (Ieşirea 33, 11). Şi în alt loc zice că Domnul grăia cu Moise, robul Său, „gură către gură”, la arătare şi aievea, iar nu în pilde (Numerii 12, 8). Iar marele prooroc Isaia zice: „Văzut-am pe Domnul şezând pe scaun înalt şi măreţ” (6 ,1). Dar şi Iov a văzut pe Dumnezeu., căci zice: „Din spusele unora şi a altora auzisem despre Tine, dar acum ochii mei Te-au văzut” (42, 5). Şi marele Ilie Tesviteanul L-a văzut şi el pe Domnul în munte (III Regi 19, 12). Şi Daniil proorocul l-a văzut pe Dumnezeu în chipul unui om bătrân şi vechi de zile (7, 9). Dar şi alţii din sfinţii patriarhi, prooroci şi apostoli au văzut pe Dumnezeu în diferite chipuri. Însă noi nu zicem că aceşti sfinţi au văzut fiinţa lui Dumnezeu. Ci zicem că El li S-a arătat şi au văzut oarecari chipuri şi vederi pe măsura credinţei lor şi după cum a socotit înţelepciunea Sa cea negrăită că este de trebuinţă şi de folos a Se arăta robilor Săi (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 436).

Dar e bine a ţine minte şi aceasta: de auzim în Sfânt Scriptură că Dumnezeu este numit Tatăl nostru, potrivit celor zise de Mântuitorul nostru:„Voi tată să nu numiţi pe nimeni pe pământ, că Unul este Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei ), şi celor spuse după preaslăvita Sa Înviere: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17), să nu înţelegem că Dumnezeu este Tatăl nostru după fire, ci El este Tatăl nostru după dar. Căci e Tată Ziditor după dar, dar nu născător. Tată firesc este numai al Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-a născut mai înainte de toţi vecii fără de mamă şi fără de patimă. Dar şi aceasta să o ştim că El este Tatăl nostru mai adevărat decât tatăl cel ce ne-a născut pe noi trupeşte. Fiindcă Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, dintru nefiinţă ne-a adus întru fiinţă. Şi tot el a dat şi tatălui nostru cel după trup existenţa şi puterea de a ne naşte (Sfântul Atanasie al Alexandriei, Cuvântul 11 împotriva lui Arie). Iar dacă Dumnezeu ne numeşte pe noi în Sfânta Scriptură „dumnezei” şi „fiii” Săi, zicând: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi” (Psalmii 81, 6), să ştim că, după darul lui Dumnezeu, pot căpăta şi oamenii dumnezeirea şi înfierea, dar după fiinţă numai un Fiu are Dumnezeu Tatăl: pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În cele de mai departe vom spune puţine şi despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl. Ieşirile Duhului Sfânt sunt două. Una e pururea şi mai presus de ani, împreună cu naşterea Fiului. Iar alta sub vremi, care s-a revărsat şi se dă, după ce S-a proslăvit Hristos, apostolilor în zilele cele mai de pe urmă, în praznicul Cincizecimii, şi peste toţi cei care până acum au dreaptă credinţă şi păzesc poruncile lui Dumnezeu. Şi precum îndoită este naşterea Fiului, una adică fără de început, numai din Tatăl, iar alta în vreme, ca noi şi pentru noi, numai din Maică, tot aşa îndoită este şi ieşirea Duhului Sfânt, una fără de vreme, numai din Tatăl, iar alta sub vremi şi către noi, de la Tatăl prin Fiul. Ieşirea Duhului Sfânt din Tatăl o arată însuşirea purcederii pe care a vestit-o Însuşi Domnul zicând: „Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15,26). Iar pe cealaltă, care este sub vremi şi către noi, o mărturisesc cele ce s-au grăit despre Duhul Sfânt de către teologi în cărţile lor (Cataloghi, foaia 143).

Precum mărturisim în Simbolul credinţei noastre celei dreptmăritoare, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Acest mare adevăr nu l-am învăţat de la vreun înger sau de la vreun sfânt, ci de la Însuşi Stăpânul şi Ziditorul îngerilor şi al sfinţilor, de la Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El ne-a arătat mai întâi acest mare adevăr în dumnezeiasca Sa Evanghelie, zicând: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine” (Ioan 15, 26).

Apoi, după Domnul nostru Iisus Hristos, sfinţii din cele mai vechi timpuri, atât Sfinţii Apostoli cât şi Sfinţii Părinţi, au învăţat că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi prin Fiul S-a arătat oamenilor.

Dintre Sfinţii Părinţi, cel dintâi care arată acest lucru este Sfântul Grigore Făcătorul de minuni, care, ţinând credinţa ce s-a dat prin descoperirea Sfântului Ioan Evaghelistul şi de Dumnezeu Cuvântătorul, zice: „Şi în Duhul Sfânt, Carele din Tatăl are existenţa şi prin Fiul S-a arătat oamenilor” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 460). Dumnezeiescul Grigore Teologul (în Cuvântarea 45 către Evagrie) numeşte pe Fiul şi pe Duhul rază geamănă a Tatălui. La fel şi Sfântul Grigore de Nyssa, în cuvântările cele împotriva lui Ananie, grăieşte: „În fiinţa cea nezidită şi mai înainte de veci, Tatăl fără de început şi nenăscut şi pururea Tată se înţelege; iar dintr-Însul îndată, fără despărţire, Fiul Cel Unul Născut împreună se înţelege; iar prinr-Însul şi împreună cu Dânsul, negândind nimic între Ei în chip deşert şi neipostatic, îndată se înţelege împreună şi Duhul Sfânt, nerămânând la urmă după Fiul ca existenţă, ca să se înţeleagă Cel Unul Născut fără de Duhul” (Cataloghi, foaia 81).

Dascălii cei mari ai Bisericii lui Hristos învaţă că nu şi de la Fiul (Filioque, precum zic catolicii), ci numai de la Tatăl se purcede Duhul Sfânt. Căci Sfântul Grigore Teologul, numind pe Fiul şi pe Duhul raze gemene ale Tatălui, ne-a arătat că feţele amândouă fără de nici o mijlocire din Tatăl sunt. Iar Sfântul Grigore de Nyssa, zicând că Duhul nu este mai pe urmă decât Fiul după existenţă, dezaprobă socotinţa cum că Fiul a ieşit mai întâi, iar Duhul mai pe urmă din Tatăl. Iar Sfântul Ioan Damaschin, spunând că:„Împreună întru aceeaşi dată este şi naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh” (Dogmatica, p. 46), astupă cu totul gurile ce grăiesc în deşert cum că şi de la Fiul ar purcede Sfântul Duh. Şi în alt loc, dumnezeiescul Ioan Damaschin zice: „Iar pe Duhul Cel Sfânt şi de la Tatăl Îl zicem, şi Duh al Tatălui Îl numim. Iar din Fiul pe Duhul nu-L zicem, ci Duh al Fiului Îl numim şi mărturisim că prin Fiul S-a arătat şi Se dă nouă” (op. cit., p. 44). E bine să mai ştiţi şi să ţineţi minte că oriunde se va zice că Duhul Sfânt este din Tatăl prin Fiul, sau că purcede din Tatăl prin Fiul, să ştiţi că acest cuvânt „prin Fiul” însemnează că într-aceeaşi dată şi împreună şi nedespărţit cu Fiul ce se naşte, purcede şi Duhul Sfânt din Tatăl, nerămânând mai pe urmă cu existenţa. Căci deodată şi ipostasul cel născut al Fiului şi ipostasul cel purces al Duhului au existenţa din Tatăl. Adică Fiul există împreună cu Duhul Sfânt ce purcede şi Duhul Sfânt este împreună cu Fiul ce se naşte. Şi nici Fiul nu are după ipostas existenţa din Duhul Sfânt, nici Duhul nu are existenţa din Fiul. Ci întru aceeaşi dată acestea amândouă ies din Tatăl, deşi au un deosebit mod de existenţă, precum am zice că puterea cea încălzitoare prin puterea cea luminătoare ţâşneşte din foc (ibidem, pp. 481-482).

Unii din teologii cei din Apus, spre a-şi întări şi a-şi susţine dogma lor despre purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul, aduc această pildă: precum Eva e numai din Adam, iar Set împreună din Adam şi din Eva, aşa şi Fiul este întru cele dumnezeieşti numai din Tatăl, iar Duhul Sfânt din Tatăl şi din Fiul împreună. Însă să se ştie că Sfântul Grigore Teologul (în Cuvântul 23) şi Sfântul Ioan Damaschin (op. cit.) nu primesc această pildă, arătând că nu are nevoie Tatăl de oarecare ajutor al Cuvântului pentru purcederea Duhului. Ei arată că cele trei dumnezeieşti ipostasuri, deşi se deosebesc după însuşiri, sunt de o fiinţă. După ei nu numai că este cu neputinţă (precum zice şi Sfântul Vasile în Epistola 38) ca pilda aceea să fie adevărată, ci e şi foarte necuviincioasă şi e o deşertăciune ca din cele de jos a se lua asemănarea celor de sus. Nu mai spunem că de ar fi pilda aceea întru toate asemenea, ar urma, precum zice vestitul Iosif Vrienie (tom. I, foaia 47), că nu Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din Fiul, ci Fiul se naşte din Tatăl şi din Duhul. Căci nu Eva din Adam şi din Set, ci Set din Adam şi din Eva, care hulă nici catolicii nu o vor primi (vezi despre toate acestea, pe larg, la Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, Iaşi, 1806, p. 488). Iar dacă în multe locuri Sfinţii Părinţi învaţă că Duhul Sfânt este chip al Fiului (ca Sfântul Grigore făcătorul de minuni în mărturisirea credinţei, Sfântul Atanasie în Epistola I către Serapion, şi Marele Vasile în cartea a 5-a Împotriva lui Eunomie, şi Sfântul Ioan Damaschin în cartea I, cap.XIII, şi în al treilea tratat despre sfintele icoane), să se ştie că aceşti Sfinţi Părinţi, numind pe Prea Sfântul Duh chip al Fiului, nu înţeleg că de la Fiul are existenţa. Căci numai din Tatăl purcede Duhul, şi numai Tatăl este pricina şi începutul şi al Fiului şi al Duhului (Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, pp. 491-492).

Cu acestea voi face încheierea cuvântului de astăzi. Şi să rugăm pe Prea Bunul nostru Dumnezeu, Cel în Treime închinat, ca să ne lumineze cu Darul Său, spre a înţelege şi a ţine minte dogmele cele preasfinte şi deplin adevărate ale credinţei noastre celei dreptmăritoare. Amin!

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - PREDICA ÎNTÂI LA SFÂNTA TREIME

Pictor Iconar Ovidiu Vasile

PREDICA ÎNTÂI LA SFÂNTA TREIME

Iubiţi credincioşi,

Aţi văzut şi întotdeauna vedeţi că mai înainte de a se face ziuă, de a răsări soarele, flutură o geană de ziuă. Către răsărit se vede o lumină mai întâi puţin gălbuie şi apoi tot mai alburie, până când se ivesc razele soarelui. Iar razele soarelui crescând mereu şi luminând sub cer, în toate părţile, se iveşte la orizont şi frumosul şi prealuminosul soare, strălucind cu atâta putere încât, dacă te-ai uita mai mult la el, te orbeşte.

Iată, aşa să socotiţi şi despre Dumnezeu. Bunul şi Veşnicul Dumnezeu, Cel ce este izvorul a toată lumina şi strălucirea de la începutul lumii, S-a arătat mai întâi numai ca Ziditor şi ca Făcător. Faptul că El e în trei feţe, adică în trei ipostasuri, a început să se arate fiinţei omeneşti celei slabe şi neputincioase numai cu încetul şi în chip umbrit. Astfel, se ştia încă înainte de legea veche, chiar de la Adam, că există Ziditorul Dumnezeu. Dar, cum zice Sfântul Grigorie Palama, nu se ştia desăvârşit, ca azi, că El este în trei ipostasuri. Pentru că nu era încă în puterea minţii omeneşti să înţeleagă că Dumnezeu este în trei feţe şi de o singură fiinţă. Dar în chip umbrit a început a ne învăţa pe noi, aşa cum învaţă profesorul pe copii la şcoală, că Dumnezeu, deşi este Unul după fiinţă, este în trei feţe sau ipostasuri. Încă la facerea omului, în rai, a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). N-a zis să fac, ci „să facem”, arătând prin plural şi celelalte ipostasuri ale Sfintei Treimi, care erau lângă Tatăl. Iar la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, a zis: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor”(Facerea 11, 27). Deci iarăşi s-a arătat că Dumnezeu este Unul după fiinţă şi trei după feţe. Iar mai târziu, David proorocul, mai luminat de Duhul Sfânt, a spus şi a mărturisit că trei sunt feţele Prea Sfintei Treimi. Căci zice în Psaltirea sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32, 6). Deci Domnul este Unul, Cuvântul este altul şi Duhul gurii Lui, altul. Astfel i-a arătat Prea Sfântul Duh că cele trei ipostase ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o putere, de o domnie şi de o împărăţie.

Patriarhii cei mai vestiţi au fost trei: Avraam, Isaac şi Iacov. Trei au fost şi coconii din cuptor. Deci şi alte multe simboluri vorbesc despre Sfânta Treime.

Iar în legea darului, încă de la începutul slujirii Mântuitorului, Prea Sfântul Dumnezeu S-a arătat ca fiind un Dumnezeu în trei feţe, sau în trei ipostasuri. Chiar de la Botezul Mântuitorului S-a arătat Prea Sfânta Treime la Iordan. Căci Părintele a zis de sus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17); iar Duhul Sfânt a coborât în chip de porumb, iar Fiul era, întrupat în firea noastră, în apele Iordanului.

Iată de ce Biserica cântă: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat” (troparul praznicului). Astfel, prin legea darului, Dumnezeu S-a arătat în chip desăvârşit că, deşi este Unul după fiinţă, sau după fire, după feţe e Întreit. Aceasta a înţeles şi dumnezeiescul Ioan Evanghelistul în epistola sa cea dintâi, când zice: „Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi aceştia trei Una sunt” (I Ioan 5, 7).

Mai târziu, dumnezeieştii Părinţi au arătat că Sfânta Treime este de un singur scaun, de-o singură dumnezeire, de-o singură fiinţă şi fire, de-o singură voie şi împărăţie şi domnie, dar este în trei ipostasuri, iar aceste trei ipostasuri sunt deosebite după însuşirile lor.

Mai întâi să cunoaşteţi chipul subzistenţei fiecăruia. Tatăl are ca chip al subzistenţei nenaşterea şi nepricinuirea; căci nu se naşte din nimenea şi nu e pricinuit de nimenea. Fiul are ca chip al subzistenţei Sale naşterea mai înainte de toţi vecii din Tatăl, precum se naşte cuvântul din minte. Iar Duhul are ca chip al subzistenţei Sale un altul decât cel al Fiului: El are purcederea, adică porneşte, purcede din Tatăl. Dar – cum zice Sfântul Grigore de Nyssa – o dată cu naşterea Fiului, cea mai dinainte de toţi vecii, purcede şi Duhul Sfânt. Nu a fost o vreme – cum spune Arie hulitorul – când Hristos n-a fost împreună cu Tatăl. Cum se putea ca Tatăl să fie fără de Cuvânt? Dumnezeu are Cuvânt, Dumnezeu are şi Duh. Deci n-a fost niciodată când să nu fi fost Cuvântul la Tatăl. Cum n-a putut să fie Tatăl fără Cuvânt, aşa nu s-a putut să fie o vreme când Cuvântul să nu fi fost la Tatăl, şi Duhul să nu purceadă în chip negrăit, adică să nu fie la Tatăl, pentru că Cel ce are Cuvânt are şi Duh. Uitaţi-vă la noi: avem minte, cuvânt şi duh, că suntem chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu face parte chiar din fiinţa Sa, e chiar de o fiinţă cu El, de un scaun, de o voie şi de o dumnezeire cu El.

Acestea, fraţii mei, sunt lucruri subţiri, nu le puteţi înţelege toţi, dar trebuie să le spunem, că azi e sărbătoarea Sfintei Treimi. Iată, v-am spus chipul subzistenţei celor trei ipostasuri: nenaşterea, naşterea şi purcederea. Însuşirile ipostasurilor sunt chipul subzistenţei lor în Treime. Tatăl este Tată fiindcă naşte mai înainte de toţi vecii pe Fiul şi purcede pe Duhul deodată cu naşterea Fiului, fără de vreme şi fără de ani. Dar în alt chip purcede pe Duhul şi în alt chip naşte pe Fiul. Aşa zice Iosif Vrienie, marele teolog din sec. al XIV-lea, că Tatăl se cheamă Născător al Fiului şi Purcezător al Duhului. Dar Fiul se zice şi Cuvânt. Fiul subzistă prin naştere şi Duhul prin purcedere. Fiul şi Duhul se mai numesc şi cele două raze gemene ale Tatălui (Iosif Vrienie, Cuvântul 4 despre Prea Sfânta Treime).

Şi aceste două raze, care pornesc din Minte, adică din Dumnezeu Tatăl, sunt ipostasuri ca şi Tatăl. Dintre cele trei ipostasuri ale prea Sfintei Treimi, unul are însuşirea de Tată, altul de Fiu şi altul de Duh Sfânt. Ele se deosebesc, dar sunt şi unite, însă unirea lor nu le amestecă (Dogmatica, cap. 8, p. 19). Ipostasurile Prea Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – sunt unite, dar nu se amestecă, şi se împart fără despărţire. Gândiţi-vă la trei sori, care ar fi deopotrivă de mari, deopotrivă de luminoşi şi ar ieşi pe cer deodată, unite într-un glob şi într-o putere. Cele trei ipostasuri sunt ca trei sori având aceeaşi căldură şi lumină, aceeaşi fiinţă. Gândiţi-vă la trei sfeşnice cu trei lumini în ele, iar luminile deopotrivă de mari şi de luminoase, şi amestecaţi aceste trei făclii la un loc. Ce se întâmplă? Vedeţi o singură lumină. Sunt unite, dar nu amestecate. Şi-a păstrat fiecare lumina şi însuşirea ei. Iată, aşa e cu ipostasurile Prea Sfintei Treimi. Sunt unite împreună în aceeaşi fiinţă, dar fiecare ipostas păstrează însuşirea Sa. Acestea vi le-am spus în treacăt, căci avem de spus multe.

Iată câte ceva din Epistola 38 a Marelui Vasile către Sfântul Grigore de Nyssa în privinţa ipostasurilor Prea Sfintei Treimi. Iată ce spune el: un curcubeu care se formează din razele puternice ale soarelui, ce cad asupra unui nor care e plin de apă şi de rouă, dă la iveală o mulţime de culori; dar noi vedem că aceste culori se deosebesc, una fiind galbenă, alta albastră, alta roşie, alta portocalie, dar niciodată nu putem înţelege unde se unesc ele şi de unde până unde ţine galbenul, de unde până unde portocaliul sau verdele; aşa se înţeleg şi ipostasurile Sfintei Treimi: ele se unesc şi se pare că se amestecă. Dar nu, nu se amestecă, ci păstrează fiecare însuşirea sa. Dar fiinţa este una. Şi noi nu putem pricepe cât sunt de unite; ştim doar atâta: că sunt unite, dar nu se amestecă, şi se împart, dar fără să se despartă după fiinţă.

Dar, fraţii mei, naşterea Fiului e de două feluri, sau El are două naşteri: o naştere a Lui e cea mai înainte de toţi vecii, din Tatăl, şi altă naştere e cea de sub vremi, din Prea Curata Fecioară Maria.

Oare cu Duhul tot aşa este? Duhul Sfânt are şi El o purcedere din Tatăl, mai înainte de toţi vecii, o dată cu naşterea Fiului, dar şi o arătare sub vremi. Când? La Cincizecime, când Se pogoară peste Sfinţii Apostoli în chip de limbi ca de foc (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., cap. 8, pp. 20, 25, 35). N-am zis în chip de limbi de foc, ci „ca de foc”, căci focul Duhului Sfânt e foc duhovnicesc. Dar oare, fraţii mei, dacă aceste două ipostasuri ale Prea Sfintei Treimi, Cuvântul şi Duhul Sfânt, sunt raze gemene, de o fiinţă, de-o fire şi de un scaun, de o domnie cu Tatăl, dar din Tatăl, este în ele vreo micşorare? Nu. Dar auzim în Evanghelie pe Mântuitorul zicând: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”. De aici arienii şi alţi eretici din sec. al III-lea şi al IV-lea, pe baza acestui cuvânt al Domnului, „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, zic că Tatăl e mai mare decât Fiul cu dumnezeirea, cu fiinţa, cu firea, cu domnia, cu stăpânirea, cu voia, cu începătoria. Dar niciodată nu trebuie să înţelegem că Tatăl e cu fiinţa sau cu dumnezeirea mai mare decât Fiul. Căci atunci cădem în hula lui Arie şi a altor eretici, cu care s-a luptat Biserica 630 de ani până când i-a lămurit. Tatăl este mai mare decât Fiul şi decât Duhul Sfânt numai în calitate de cauză, pentru că Tatăl este cauza Fiului, căci Fiul se naşte din Tatăl, nu Tatăl din Fiul; şi Duhul purcede negrăit din Tatăl mai înainte de toţi vecii; deci cauza amânduror acestor ipostasuri din Sfânta Treime este Tatăl. A unui ipostas prin naştere şi a altuia prin purcedere. Deci Tatăl este mai mare prin calitatea Sa de cauză, nu cu dumnezeirea. Dacă vom zice cu dumnezeirea, hulim şi ne facem eretici. Hristos zice în Evanghelie: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, dar în alt loc zice: „Eu şi Tatăl Meu una suntem”(Ioan 10, 30). Zicând aici „una”, arată identitatea fiinţei, pentru că sunt de-o-fiinţă. În altă parte, Filip zicând: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl”, Mântuitorul îi răspunde: „Filipe, atâta vreme fiind cu Mine n-ai cunoscut că Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl?” (Ioan 14, 8-11). Iată altă dovadă. Acolo unde Hristos zice: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, arată pricina, că Tatăl este pricina Fiului şi a Duhului Sfânt. Iar acolo unde zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, arată identitatea fiinţei, că sunt de-o-fiinţă. Iar acolo unde zice: „Tatăl Meu întru Mine petrece şi Eu întru Tatăl”, arată nedespărţirea fiinţei. Că nu S-a despărţit niciodată Tatăl cu fiinţa de Fiul şi de Sfântul Duh. Iar acolo unde zice: „Toate ale Mele ale Tale sunt” – în rugăciunea arhierească – şi „toate ale Tale ale Mele sunt”, arată cele ce sunt de obşte Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, adică voia, dumnezeirea, domnia (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. 18).

Fraţii mei, acestea sunt mai grele pentru unii dintre dumneavoastră. Dar să ştiţi că e nevoie să ne interesăm şi să învăţăm despre Sfânta Treime. Auzi ce spune Sfântul Maxim către Talasie: „Cunoştinţa Sfintei Treimi şi a Celei de o fiinţă Treimi este sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni”. E prea de nevoie să cunoaştem despre Sfânta Treime cât este cu putinţă omului. Dar oricât ar învăţa oamenii, nici îngerii, nici Heruvimii, nici Serafimii nu pot dogmatisi şi teologhisi despre Sfânta Treime cât trebuie. Dar toţi suntem datori să învăţăm cât putem despre Sfânta Treime.

Vreau să vă mai spun ceva. Poate v-aţi minunat că aseară n-a fost privegherea ca la Paşti. De ce nu se face priveghere ca la Duminica Mare, ca la Ispas, ca la Buna Vestire, ca la celelalte praznice mari, mai ales că azi se serbează Dumnezeirea toată, adică Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi deci ar fi trebuit să fie praznic mai mare ca la Paşti. Să vă spun: este o teologie în Biserică numită apofatică sau negrăită (Sfântul Talasie Libianul, Filocalia, vol. IV). Ea propovăduieşte pe Dumnezeu nu prin ceea ce poate spune mintea, ci prin ceea ce e mai presus de minte. Ea e cea mai înaltă teologie de sub cer şi face minţile iscoditoare să nu mai iscodească despre Dumnezeu. Căci ea zice: Ce este Dumnezeu, minte? Nu! Dumnezeu este izvor a toată mintea şi mai presus de toată mintea. Ce este Dumnezeu, putere? Nu-i putere. Dar ce? Este Dumnezeul puterilor, izvor a toată puterea. Ce este Dumnezeu, frumuseţe? Nu! Dumnezeu este izvor a toată frumuseţea şi mai presus de toată frumuseţea. Ce este Dumnezeu, bunătate? Nu! Dumnezeu este izvor a toată bunătatea şi mai presus de toată bunătatea. Ce este Dumnezeu, milă? Nu-i milă. E izvor a toată mila şi mai presus de toată mila. Ce este Dumnezeu, înţelepciune? Nu! Este izvor a toată înţelepciunea şi mai presus de toată înţelepciunea. Ce este Dumnezeu, pronie (adică purtare de grijă)? Nu! E izvorul a toată pronia şi mai presus de toată pronia. Astfel se odihneşte mintea când spune că Dumnezeu e mai presus de minte.

De ce nu s-a pus la această sărbătoare slavoslovie mare? Pentru că spun dumnezeieştii Părinţi: „Nici îngerii Tăi, Doamne, nici Heruvimii Tăi, nici Serafimii nu Te pot slăvi după vrednicie”. Ca să ne smerim, punem o slavoslovie de zi la această negrăită sărbătoare, ca să arătăm că nu putem să slăvim pe Dumnezeu după putere şi după cuviinţă, adică după cum ar merita să-L slăvim. Că de am avea limbi şi minţi îngereşti şi de Heruvimi, tot n-am putea să-l slăvim pe Dumnezeu cu atâta slavă cât trebuie să-I dăm Lui şi câtă slavă are El. Nici îngerii şi nici oamenii nu pot să slăvească Sfânta Treime după mărimea Ei şi după cinstea Ei, care o are în Sine ca Dumnezeu cel nemărginit întru slavă, şi la a Cărui slavă nu putem ajunge cu limbile cele de ţărână şi cu minţile cele slabe ale noastre.

Dar este şi o teologie numită catafatică, sau afirmativă, sau pozitivă. Ea spune tot ce se poate vorbi de Dumnezeu în mod pozitiv. În această teologie noi zicem aşa: Dumnezeu e atotbun, atotmilostiv, atotîndurat, atotputernic, atotştiutor, nemărginit, neînscris împrejur, şi celelalte. Dar când veţi auzi că Dumnezeu este adâncul milei şi atotbun şi atotputernic, să nu crezi că vorbim de fiinţa Lui. Vorbim de-abia de însuşirile fiinţei lui Dumnezeu şi de tot ce se poate spune că e împrejurul fiinţei lui Dumnezeu. Iar a voi să vorbim de însăşi fiinţa lui Dumnezeu, ar fi o nebunie! Că fiinţa lui Dumnezeu e neapropiată minţii îngereşti şi omeneşti şi nu se poate vorbi de fiinţa Lui, că dacă s-ar putea vorbi, n-ar mai fi Dumnezeu. Ceea ce se poate circumscrie de vreo minte nu mai e Dumnezeu, fiindcă e mărginit. De aceea, Dumnezeu, fiind mai presus de mintea omului, nu poate fi tâlcuit de ea şi nici nu poate fi spus vreodată de mintea sau de limba omenească ceea ce este El după fiinţă. Ci noi vorbim despre însuşirile Lui. Spunem că este atotbun, atotmilostiv ş.a.m.d. Iar de ce este Dumnezeu după fiinţă nu se pricepe nici o fiinţă şi nici o minte să vorbească. Şi deci se cinsteşte prin tăcere sau, cum zice dumnezeiescul Nicodim Aghioritul, după teologia catafatică, sau afirmativă; mintea vorbeşte despre Dumnezeu cu toată puterea ei, cât poate pricepe: că Dumnezeu e îndelung răbdător, că-i atotcreator, că-i veşnic, că-i izvorul luminii şi orice ar vrea să spună ea; dar după teologia apofatică, tace şi amuţeşte şi-L propovăduieşte pe Dumnezeu nu prin cuvânt, ci prin altceva. În teologia apofatică, mintea proslăveşte Sfânta Treime numai prin frică şi minunare şi tăcere. Se înspăimântă de oceanul negrăit al fiinţei lui Dumnezeu, se minunează şi tace. Căci noi cinstim pe Dumnezeu prin cuvânt până la un loc, iar mai departe prin spaimă şi minunare şi tăcere. Atunci ne dăm seama că Dumnezeu e negrăit, că e Dumnezeu a toată mintea şi mai presus de toată mintea. Fraţii mei, ar trebui să vorbesc mai multe despre aceasta, dar nu intrăm în amănunte, să nu vă obosesc mai tare.

Arhimandrit Ilie Cleopa