Părintele Gheorghe Opriș, oficiind Sfânta Liturghie la Biserica Sfânta Treime din Rupea, județul Brașov
+ 14 martie – 18 ani de la nașterea în Ceruri a Părintelui Gheorghe Opriș, mărturisitorul lui Hristos în temnițele comuniste de la Pitești (unde a trecut prin experimentul reeducării prin tortură), Jilava și Gherla: “Dumnezeu nu m-a lăsat”
Părintele Gheorghe Opriș s-a născut pe 14 februarie 1927, în satul Dridif, lângă Făgăraș. A urmat cursurile Liceului „Radu Negru” din Făgăraș și ale Liceului Comercial din Brașov, apoi s-a înscris la Institutul Teologic de la Sibiu. În timpul efectuării studiilor liceale s-a înscris în Frățiile de Cruce, organizație creștină și anticomunistă a elitei tinerilor români. A fost arestat la 9 iunie 1948, pe când era în sesiunea de examene din anul I, împreună cu alți studenți teologi, la ieșirea din Capela Institutului Teologic. A fost închis la Securitatea din Sibiu, apoi la cea din Brașov, unde a fost închis alături de luptătorii anticomuniști din Munții Făgărașului, de preoți și călugări, de tineri intelectuali, elevi și studenți anticomuniști. În închisoarea Brașov, tânărul Gheorghe Opriș îl întâlnește și pe Părintele Arsenie Boca, care se roagă pentru el, în timpul anchetei. "Vei scăpa tu și din asta și îți vei vedea de treabă", avea să-i spună Părintele Arsenie Boca, într-o discuție dinaintea procesului. De vorba aceasta își va aduce aminte tânărul deținut la Gherla, unde ajunsese sã nu mai aibă nicio nădejde de salvare.
În februarie 1949 a fost judecat și condamnat la trei ani de închisoare corecțională. A fost închis la Jilava, apoi la Pitești, unde a fost supus acțiunii de „demascare și reeducare”, de transformare a omului în neom, dirijată de slujbașii regimului sovietic de ocupație (Alexandru Nicolski, Ana Pauker și alții de teapa lor) și instrumentată de către satanicul torționar Eugen Țurcanu. În aprilie 1950 a fost trimis, pentru scurt timp, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. A fost readus la Pitești, apoi la Gherla, unde experimentul reeducării comuniste avea să continue, de această data aceasta sub conducerea lui Popa Țanu. În septembrie 1951, când trebuia să fie eliberat, a primit o nouă “pedeapsă administrativă”, fiind trimis să muncească în lagărul de muncă de la șantierul Bicaz. A fost eliberat abia în februarie 1953. A fost reprimit, cu sprijinul Mitropolitului Nicolae Bălan, în institutul teologic sibian, cu dreptul de a susține peste vară examenele anului III.
După eliberare, se căsătorește în data de 22 iulie 1956 cu tânăra Mărioara Dan, din satul Mândra. Mirele, tatăl mirelui, tatăl miresei şi naşul erau luptători anticomunişti şi foşti deţinuţi politic. Cunoştinţa mirilor a fost intermediată de un alt fost deținut politic, Virgil Mateiaş, liderul incontestabil al luptătorilor anticomunişti din Ţara Făgăraşului.
A fost hirotonit preot la 6 august 1956 pentru Parohia Merghindeal, județul Sibiu, unde a păstorit timp de 12 ani. În 1967 a fost numit preot în orașul Rupea, la Biserica “Sfânta Treime”, iar în 1975 i s-a încredințat conducerea Protopopiatului Rupea, reînființat atunci. În 1998 a cerut pensionarea. A trecut la cele veșnice la 14 martie 2005.
Despre experimentul de la Piteşti, pe care scriitorul Aleksandr Soljenițîn îl consideră "cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane", Părintele Opriș mărturisea despre duhul rău al torționarilor și despre intervenția divină, care avea să-l salveze: "Mi se părea că duhul cel rău îi inspiră, așa ca să fie biruitori asupra binelui din om. Nu mi-am putut explica acest fenomen de rătăcire colectivă decât ca un proces de demonizare în masã. Simțeam că o zi trăită în acest climat înseamnă consum de energie interioară cât într-un an de viață. Preferam moartea, dar ea nu se oferea.
Să fi fost doar spectator dintr-un colţ al camerei, fără ca cineva să ştie de tine şi ar fi fost greu să rezişti un timp mai îndelungat la atâtea scene de groază. Dar a face parte din rândul făptuitorilor acestor lucruri ce te înfiorau şi a trebui să te comporţi mereu, în orice clipă, în aşa fel încât să pari că eşti alături de ei, cu toată convingerea, că nu ai nici o reţinere, şi în acelaşi timp să nu laşi să se stingă fărâma de lumină din conştiinţă şi să-ţi păstrezi sufletul neîntinat de marea pată a săvârşirii unor astfel de fapte contra fratelui tău... Simţeam că nu mai rezist, că mă voi prăbuşi pierzându-mi controlul asupra mea, pierzându-mi mintea. Şi în acest cuptor de iad singura şi ultima nădejde era în ocrotirea Cerului. Mă rugam mereu, cu deznădejde. Şi Dumnezeu nu m-a lăsat. Când tensiunea din jur era mai puternică, iar eu eram ajuns la limita forţelor lăuntrice, intervenea ceva neprevăzut, atmosfera se mai relaxa şi mai puteam respira, puteam să mă mai refac".
Mărturisirea Părintelui Opriș, după cum avea să spună, nu a avut un ton de tânguire sau de răzvrătire contra forțelor răului, ci unul de bucurie, pentru a ne elibera de blestem. Părintele considera că suferința generației sale este “o jertfă adusă pentru salvarea neamului nostru de sub stăpânirea celor ce vor să-i scoată din suflet gândul și dorul de Dumnezeu și să-i sădească în inimă ura, în locul dragostei, să-l lipsească de darul libertății și al demnității”. Așa să fie! (Florin Palas)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu