Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare ( 1 ianuarie )

 

Iconographer Daniel Neculae

Predică la Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare
( 1 ianuarie )

Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc
înţelepciunea şi stăpînirea de sine (Pilde 1, 7)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, la începutul Anului Nou, prăznuim pe Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, unul dintre cei mai vestiţi păstori ai Bisericii şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos.

Acest mare ierarh este un adevărat stîlp al dreptei credinţe, numit de Sfîntul Grigorie Teologul "împăratul cuvintelor duhovniceşti", "Ochiul Bisericii" şi "Gura de foc a Duhului Sfînt". O adevărată icoană a păstorilor de suflete care a strălucit în lume, atît prin înţelepciunea cuvintelor, cît mai ales prin puterea faptelor, prin numărul minunilor sale şi prin tăria Duhului Sfînt, care ardea în inima lui. Apoi cu trăirea sa cea mai presus de om, s-a făcut ca un fulger al luminii. Toate sinoadele Sfinţilor Părinţi, atît ecumenice cît şi locale, ce s-au ţinut în diferite vremuri, au ţinut cont de autoritatea canoanelor sale. Toţi Sfinţii Părinţi l-au cinstit şi toţi binecredincioşii creştini de pretutindenea sărbătoresc cu mare evlavie pînă în ziua de azi numele lui. El a fost şi este ochiul şi dreptarul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos şi pildă vrednică de urmat pentru toţi ierarhii ei.

Sfîntul Ierarh Vasile s-a născut în Cezareea Capadociei din Asia Mică. Părinţii lui se numeau Vasile şi Emilia şi au avut zece copii, dintre care cinci au devenit sfinţi împreună cu părinţii lor şi cu bunica lor Macrina. Prietenul său iubit, Sfîntul Grigorie Teologul, zice că familia lor a fost binecuvîntată de Dumnezeu cu marele Vasile, cu toate că şi ceilalţi fraţi ai lui nu au rămas cu mult mai prejos decît el. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor duceau viaţă în sfinţenie, evlavie, în dumnezeiască iubire, în rugăciune, milostenie şi bună aşezare a sufletului. Familia Sfîntului Vasile a fost o familie de sfinţi. Cînd s-a născut pe lume, era atît de mic şi de slab, încît era gata să moară. Dar mama sa, Emilia, o femeie bună şi tare în credinţă, s-a aruncat cu faţa la pămînt înaintea icoanei Mîntuitorului şi a zis: "Doamne, dăruieşte-mi copilul acesta şi ţi-L voi da Ţie, spre slujbă", şi îndată copilul a început a se face sănătos şi a creşte în frică de Dumnezeu.

Fraţii Sfîntului Vasile au fost: Sfîntul Grigorie, episcop de Nîssa, cel mai mare dintre ei; după el a urmat Sfîntul Vasile, apoi Sfîntul Navgratie, mare pustnic şi făcător de minuni în pustia Sinaiului şi apoi Sfîntul Petru, episcopul Sevastiei. Deci, trei ierarhi sfinţi şi un pustnic.

Dintre fete, Sfînta Macrina, cea vrednică de laudă, a fost mai mare cu vîrsta decît toţi. Ea a ajutat pe mama lor Emilia la creşterea tuturor copiilor, învăţîndu-i pe toţi dreapta credinţă în Iisus Hristos, din pruncie. Apoi, intrînd în nevoinţa monahală, a fost stareţă la o mînăstire de călugăriţe din Pont, unde s-a săvîrşit. Celelalte patru surori ale ei s-au căsătorit, au avut copii şi au dus viaţă cu totul creştinească şi sfîntă.

Primul dascăl care a contribuit la formarea duhovnicească a Sfîntului Vasile a fost mai întîi fericita sa mamă Emilia. Apoi au fost sora şi bunica lui, care se numeau amîndouă Macrina. Iar în cunoaşterea Sfintei Scripturi cel dintîi povăţuitor i-a fost tatăl său Vasile, care era un dascăl creştin renumit în Pont.

La vîrsta cuvenită feciorul Vasile a fost dat să înveţe carte la Cezareea Capadociei, un oraş de cultură vestit din centrul Asiei Mici. De aici a fost dus la studii mai înalte la Constantinopol, capitala Imperiului Romano-Bizantin, unde a deprins retorica şi filosofia greacă, după obiceiul de atunci. Apoi a fost dus la Atena, capitala înţelepciunii greceşti, pentru a studia filosofia antică. Aici se întîlneşte cu iubitul său prieten şi compatriot, Sfîntul Grigorie Teologul, prietenie care a durat toată viaţa. Amîndoi învăţau, se rugau şi mergeau împreună încît se poate spune că aveau o minte şi un suflet înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ei cunoşteau numai două drumuri în Atena: unul care ducea la şcoală şi altul la biserică. Aici au învăţat mai mulţi ani, avînd un dascăl vestit, anume Eubul, pe care Sfîntul Vasile l-a convertit la credinţa în Hristos. Odată l-a întrebat dascălul său Eubul pe Sfîntul Vasile: "Care este adîncul filosofiei?" Iar el i-a răspuns: "Adîncul filosofiei este cugetarea neîncetată la moarte!" Acest răspuns i-a uimit pe toţi, aflînd că cea mai înaltă înţelepciune sau filosofie este să ne aducem aminte întotdeauna de ceasul morţii şi al judecăţii, că aceasta ne păzeşte de păcat.

Din Atena, Sfîntul Vasile s-a întors în patrie unde a înfiinţat o şcoală de retorică. În anul 357, însă, face o lungă călătorie pe la toate mînăstirile din Egipt, Palestina şi Sinai, se închină la Mormîntul Domnului şi primeşte botezul în rîul Iordan, după obiceiul primelor secole. De la Sfintele Locuri, Sfîntul Vasile se întoarce din nou în Cezareea Capadociei şi este hirotonit preot de arhiepiscopul Ermoghen. Apoi, murind bătrînul păstor, a venit altul în locul lui care îl invidia pe Sfîntul Vasile pentru viaţa şi înţelepciunea lui. El însă, fugind de invidie, împreună cu fericitul Grigorie Teologul, s-au retras la nevoinţă pustnicească în părţile Pontului.

Aici au întemeiat o vestită mînăstire, au adunat în jurul lor sute de monahi şi au dus o fericită viaţă duhovnicească în desăvîrşită dragoste, bucurie şi linişte. În această mînăstire a comentat Sfîntul Vasile cărţile Sfintei Scripturi şi a scris vestita sa carte numită "Hexaimeron", precum şi "Rînduielile vieţii monahale". Nu departe a întemeiat şi o mînăstire de călugăriţe, unde era egumenă Sfînta Macrina, sora sa. Prin aceasta Sfîntul Vasile a dat o nouă regulă de viaţă monahală, în care se pune accentul mai ales pe viaţă de obşte desăvîrşită, pe rugăciune, pe cugetare la cele duhovniceşti şi pe trăire în deplină dragoste şi lepădare de sine.

După cîţiva ani de nevoinţă, cei doi sfinţi şi fraţi în Hristos au fost chemaţi de Duhul Sfînt să apere dreapta credinţă în lume că se înmulţiseră eresurile în Biserică şi mulţi fiind amăgiţi părăseau credinţa ortodoxă şi se făceau arieni. Apoi, nu se putea să stea lumina sub obroc. Nu se cuvenea ca asemenea mari luminători să stea la linişte în pustie, iar lumea să fie trasă la rătăcire şi pierzare. Deci Sfîntul Grigorie s-a dus în Nazianz să ajute pe tatăl său, care era episcop, în apărarea dreptei credinţe, iar Sfîntul Vasile a venit la Cezareea şi amîndoi combăteau învăţăturile ereticilor şi întăreau credinţa ortodoxă în Biserică. Murind episcopul Evsevie, pe scaunul arhiepiscopiei din Cezareea a fost ales Sfîntul Vasile cel Mare, lauda Bisericii lui Hristos.

Iubiţi credincioşi,

Ca păstor de suflete, Sfîntul Vasile îi uimea pe toţi clericii şi credincioşii cu viaţa sa îngerească. Nimeni din eparhia sa nu postea, nici se ruga mai mult ca Sfîntul Vasile. Nimeni nu era mai milostiv şi mai iscusit în cunoaşterea Sfintelor Scripturi ca el. Pentru nevoinţa sa atît de înaltă Sfîntul Vasile s-a învrednicit de la Dumnezeu de multă înţelepciune duhovnicească, de darul frumoasei vorbiri şi de darul facerii de minuni, vindecînd mulţi bolnavi şi izgonind duhurile cele rele din oameni cu rugăciunea sa. El este considerat de Sfinţii Părinţi ca cel mai mare exorcist din Biserica Ortodoxă, adică izgonitor de duhuri rele din oameni. Tot el a compus acele rugăciuni de alungare a diavolilor, cunoscute sub numele de "exorcisme" sau "Molitfele mari ale Sfîntului Vasile".

Cele mai mari fapte de iubire şi milostenie creştină pe care le-a făcut Sfîntul Vasile cel Mare, în Cezareea, au fost azilele de bătrîni, orfelinatele de copii, de săraci şi, mai ales, spitalele pentru bolnavi de tot felul, numite după numele său "Vasiliade". Un cartier întreg al oraşului Cezareea era destinat pentru această mare operă creştină filantropică de ajutorare a celor lipsiţi şi tratare gratuită a celor bolnavi, cu cheltuiala episcopiei care purta grijă de toate.

Pentru îngrijirea bolnavilor, a bătrînilor şi a orfanilor, Sfîntul Vasile a adus în spitalele întemeiate de el călugări şi mai ales călugăriţe, care se numeau "surori de caritate". De la el a rămas pînă astăzi în spitalele din toată lumea tradiţia "surorilor" şi îngrijitoarelor de bolnavi, care pînă în secolul nostru erau călugăriţe de mînăstire. El a întemeiat şi şcoli pentru copii orfani, devenind prin aceasta cel mai mare fondator şi ctitor de spitale întreţinute de Biserică. Nimeni pînă la el nu mai făcuse aşa ceva.

Sfîntul Vasile este, de asemenea, cel dintîi şi cel mai mare organizator al monahismului ortodox cu viaţă de obşte, după Cuviosul Pahomie cel Mare din Egipt. Mînăstirile întemeiate de el în Pont, transformarea călugărilor în preoţi misionari pentru credincioşi, în scriitori şi apărători ai Ortodoxiei, în slujitori şi predicatori devotaţi ai Bisericii lui Hristos, fac din Sfîntul Vasile cel Mare cel mai profund ctitor şi înnoitor al monahismului creştin.

Ca apărător al vieţii monahale în Biserică, Sfîntul Vasile a făcut şi a lăsat Bisericii 91 de canoane care sînt valabile şi astăzi. Canoanele lui întăresc credinţa ortodoxă în trăirea morală după Evanghelie, în familie, în cinul călugăresc, în cler şi în rîndul credincioşilor. Ca nimeni altul el pedepseşte cel mai greu pe cei ce se leapădă de credinţă şi le dă Sfînta Împărtăşanie, dacă se căiesc, numai înainte de moarte. La fel pedepseşte greu păcatul desfrînării. Pe tineri, dacă păcătuiesc, îi opreşte şapte ani de la Sfintele Taine. Pe cei căsătoriţi îi opreşte pînă la cincisprezece ani, iar pe cei care ucid şi avortează cu voia lor douăzeci de ani.

Sfîntul Vasile este considerat cel mai mare şi mai aspru canonist al Bisericii lui Hristos. Şi aceasta pentru că mai întîi era foarte aspru cu sine; mînca o dată pe zi pîine, apă şi puţine legume. Avea pe el numai o haină şi o mantie, iar pe sub ea purta o cămaşă aspră de sac. Dormea cîteva ore pe un pat tare pînă la miezul nopţii, apoi se ruga, citea Sfînta Scriptură, scria şi medita la cele duhovniceşti pînă dimineaţa. Rugăciunea lui cea mai iubită era cîntarea psalmilor cu bucurie şi linişte. Apoi era foarte sărac de cele materiale, că nu avea nimic al său decît hainele de pe el şi cărţile, căutînd întru toate să urmeze lui Hristos şi marilor sfinţi. Pentru viaţa sa aşa de înaltă, unii dintre prietenii săi îl asemănau pe Sfîntul Vasile cu Ilie cel mult postitor şi cu marii cuvioşi ai Egiptului, precum Antonie şi Pahomie. Toate aceste osteneli le făcea ca să-şi poată înfrîna trupul şi mintea de la toate patimile şi cugetele cele rele.

Această aspră nevoinţă a dus-o Sfîntul Vasile atît la mînăstirea sa din Pont, unde s-a nevoit patru ani, cît şi ca arhiepiscop al Cezareei. Că şi aici nimeni nu postea mai mult ca el, nimeni nu priveghea în fiecare noapte şi nu se ruga mai cu putere ca Marele Ierarh Vasile. Pentru toţi era un model viu de bunătate, de răbdare, de smerenie, de rugăciune, de frumoasă vorbire şi de profundă cunoaştere a Sfintei Scripturi. Cînd predica el, toţi îl ascultau cu lacrimi în ochi şi se umpleau de credinţă şi evlavie, că le vorbea de la inimă, ca un adevărat părinte plin de puterea Duhului Sfînt, înaintevăzător şi făcător de minuni. În viaţa lui se spune că predica zilnic, seara şi dimineaţa, chiar şi în zilele de lucru. Şi aceasta, pentru că Biserica era ameninţată de eretici şi era însetată după învăţăturile mîntuitoare ale Sfintei Scripturi.

Avînd darul facerii de minuni şi al înaintevederii, Sfîntul Vasile cel Mare a făcut numeroase vindecări de boli, mai ales izgoniri de demoni din oameni, precum şi alte fapte minunate pe care le amintim mai jos.

Într-o zi, cînd Sfîntul Vasile săvîrşea dumnezeiasca Liturghie, a intrat în biserică un iudeu. Cînd se sfinţeau Sfintele Taine, iudeul a văzut că plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, ţinea în mîinile sale un prunc pe care îl sacrifică şi-l aşează în potir şi din el îi împărtăşea pe toţi cei vrednici. Uimindu-se de această taină dumnezeiască, a zis: "Mare este puterea lui Hristos şi taina credinţei creştine!" Apoi, descoperind Sfîntului Vasile cele văzute, a dorit să se facă creştin şi a fost botezat în numele Preasfintei Treimi.

Odată a venit o foamete mare peste provincia Capadociei, încît mureau oamenii de foame, iar cei bogaţi nu voiau să-şi vîndă grîul pînă nu se ridica preţul. Atunci marele păstor alergă pe la cei avuţi şi cu multe rugăminţi şi scrisori abia i-a convins să împartă grîul la cei săraci. Ba chiar el însuşi ajuta la împărţirea hranei, potolind foametea şi salvînd oamenii de la moarte.

Într-o vară, împăratul Iulian Apostatul (cel lepădat de credinţă) mergea cu oaste împotriva perşilor şi a poposit aproape de Cezareea. Atunci, Sfîntul Vasile împreună cu tot poporul, l-a întîmpinat cu cinstea cuvenită, oferindu-i, după obicei, pîine de orz. Dar împăratul s-a mîniat tare pe el şi i-a spus că după ce se va întoarce de la război va distruge cetatea Cezareea, iar pe Vasile îl va exila. Marele bărbat nu s-a înfricoşat, ci, adunînd credincioşii le-a spus primejdia şi se ruga în fiecare noapte la biserica Sfîntului Mucenic Mercurie. Cum stăteau în genunchi noaptea, deodată Sfîntul Mucenic Mercurie pictat pe icoană cu suliţa în mînă, a ieşit din biserică în văzul tuturor. După puţin timp Mucenicul Mercurie s-a reîntors în biserică avînd suliţa însîngerată. Atunci Sfîntul Vasile, înţelegînd că Dumnezeu l-a trimis pe marele mucenic să-l ucidă pe vrăjmaşul lui Hristos, Iulian Apostatul, cu suliţa, a zis către popor: "Bucuraţi-vă, fraţilor, şi vă veseliţi, că a auzit Domnul rugăciunea noastră, că împăratul cel rău şi necredincios şi-a luat cuvenita pedeapsă fiind ucis de Sfîntul Mercurie". Aşa a scăpat cetatea Cezareea de mînia şi răzbunarea împăratului.

Împăratul Valens, care a luat tronul după Iulian Apostatul, era arian şi nu putea răbda pe Sfîntul Vasile pe scaunul Cezareei pentru că îl ruşina cu viaţa şi învăţătura sa. De aceea căuta în tot felul să-l tragă de partea arienilor, dar nu a reuşit să amăgească pe apărătorul şi diamantul Bisericii lui Hristos. Atunci a trimis la el pe eparhul Modest să-l ameninţe cu închisoarea, cu exil şi cu confiscarea averilor lui. Iar Sfîntul Vasile i-a răspuns: "Averile mele vrei să le iei? Nici pe tine nu te vei îmbogăţi, nici pe mine nu mă vei sărăci. Dar socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuie. De izgonire nu mă tem, pentru că tot pămîntul este al lui Dumnezeu. De munci nu port grijă, că mă voi duce mai degrabă la doritul sfîrşit şi cu aceasta îmi vei face bine că mă vei trimite mai degrabă la Dumnezeul meu!" Atunci a zis eparhul către el: "Nimeni nu mi-a vorbit cu aşa îndrăzneală!" Iar Sfîntul Vasile i-a răspuns: "Pentru că pînă acum n-ai vorbit cu un episcop!"

Auzind de aceasta, împăratul a hotărît să-l scoată din scaun şi să-l exileze. Dar cînd să semneze hotărîrea i s-a stricat condeiul. A luat al doilea şi al treilea condei şi la fel i s-au rupt, iar mîna a început să-i tremure. Atunci a cunoscut că este pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui şi, temîndu-se, a renunţat.

Acelaşi împărat eretic a făcut şi altă nedreptate. Trecînd prin oraşul Niceea, a luat biserica ortodocşilor şi a dat-o în mîinile arienilor. Atunci, mîhnindu-se credincioşii, au cerut ajutorul Sfîntului Vasile, apărătorul dreptei credinţe. Iar el a venit la împăratul Valens şi i-a spus: "Cinstea împăratului iubeşte dreptatea. Pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, de ai luat biserica ortodocşilor şi ai dat-o arienilor eretici?" Iar mai marele bucătarilor auzind cum vorbeşte sfîntul, l-a mustrat. Marele păstor însă i-a răspuns: "Lucrul tău este să te îngrijeşti de mîncări, iar nu să tulburi dogmele Bisericii!" La urmă împăratul l-a trimis pe Sfîntul Vasile la Niceea să facă el dreptate şi i-a dat şi scrisoare de întărire.

Sosind în Niceea, Sfîntul Vasile a adunat pe ortodocşi şi pe arieni, le-a citit scrisoarea împăratului şi au hotărît ca împreună să încuie biserica, să-i sigileze uşile şi să pună străji de ambele părţi. Apoi să se roage arienii lui Dumnezeu trei zile şi trei nopţi şi de li se va deschide biserica singură, în chip minunat, să fie a lor. La urmă să se roage ortodocşii o noapte şi de li se va deschide lor biserica, să fie a ortodocşilor; iar dacă nici lor nu se va deschide biserica, să fie tot a arienilor. Şi au făcut aşa. Dar nu s-a deschis biserica arienilor. Atunci, Sfîntul Vasile a adunat pe toţi ortodocşii la o biserică afară din oraş şi s-au rugat acolo toată noaptea. Dimineaţă, au venit cu toţii la biserica încuiată, în frunte cu Sfîntul Vasile îmbrăcat în veşminte, cîntînd: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!" Cum au ajuns la uşa bisericii s-au rugat cîntînd: "Doamne miluieşte".

Apoi Sfîntul Vasile a însemnat uşa încuiată cu Sfînta Cruce şi a zis: "Binecuvîntat este Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Cînd a strigat tot poporul "Amin", îndată s-a făcut cutremur, s-au zdrobit zăvoarele, s-au rupt peceţile, s-au deschis uşile singure cu ajutorul lui Dumnezeu şi au intrat în biserică ortodocşii cîntînd "Doamne miluieşte". Apoi Sfîntul Vasile a săvîrşit Sfînta Liturghie şi, văzînd minunea, toţi arienii s-au făcut ortodocşi.

Altădată a venit la Marele Vasile o femeie plîngînd şi i-a spus că soţul ei a luat-o în căsnicie cu ajutorul vrăjmaşului diavol, după ce mai întîi s-a lepădat de Hristos şi i-a dat scrisoare aceluia că va face voia lui. Acum soţul ei se căia de ceea ce făcuse şi nu ştia cum să revină la Hristos. Auzind acestea, Sfîntul Vasile l-a chemat la sine pe tînăr, l-a mărturisit şi l-a întrebat: "Voieşti să te întorci din nou la Domnul nostru Iisus Hristos?" Iar el i-a răspuns: "Voiesc, dar nu pot, pentru că m-am dat în mîinile satanei cu scrisoare". "Dar crezi că Domnul te iartă şi te primeşte?", l-a întrebat Sfîntul Vasile. "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele".

Atunci Sfîntul Vasile l-a închis într-o cameră pe tînărul acela şi l-a învăţat să se roage ziua şi noaptea. Dar în primele zile a suferit grele ispite de la diavoli, că strigau către el: "Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine". După multe zile de post şi rugăciuni a venit Sfîntul Vasile la el şi i-a zis: "Cum te afli, fiule?" "Acum sînt bine, sfinte părinte, că te-am văzut în vis cum l-ai biruit pe diavolul". Adunînd pe clerici şi pe credincioşi, Sfîntul Vasile a luat pe acel tînăr şi l-a dus la biserică cîntînd: "Doamne miluieşte".

Dar vrăjmaşul diavol s-a pornit cu mînie asupra tînărului să-l răpească din mîinile sfîntului şi striga: "Mă nedreptăţeşti, Vasile, că nu eu am venit la dînsul, ci el a venit la mine să-mi ceară ajutor. Deci, al meu este, că s-a lepădat de Hristos!" Şi a zis păstorul cel bun: "Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi va lăsa poporul mîinile în jos de la rugăciune, pînă nu vei da, diavole, scrisoarea tînărului înapoi". Şi în timp ce toţi se rugau cu mîinile în sus şi ziceau cu lacrimi "Doamne miluieşte!", îndată hîrtia dată de tînăr vrăjmaşului a căzut din văzduh în biserică. Aşa se jertfea bunul păstor pentru mîntuirea fiilor săi sufleteşti.

Odată, s-a rugat lui Dumnezeu Cuviosul Efrem Sirul să-i arate cum este Sfîntul Vasile. Şi noaptea a văzut un stîlp de foc care ajungea pînă la cer şi i-a zis un glas de sus: "Efreme, Efreme, cum este acest stîlp de foc, aşa este Vasile!" Apoi s-a dus Cuviosul Efrem la Marele Vasile în Cezareea Capadociei, şi, cu toate că nu voia, a fost hirotonit preot de dînsul.

Aşa era viaţa Sfîntului Vasile, ca o făclie aprinsă în mijlocul Bisericii, spre luminarea tuturor, încît şi îngerii se minunau de sfinţenia vieţii lui, iar diavolii şi necredincioşii se cutremurau şi fugeau.

Simţindu-şi aproape ceasul morţii Sfîntul Vasile a chemat la el un doctor evreu, anume Iosif, să-l cerceteze şi i-a spus că pînă seara va muri. Dar el a trăit pînă a doua zi, a săvîrşit Sfînta Liturghie, a botezat pe acel doctor, apoi binecuvîntînd pe toţi şi-a dat duhul în mîinile lui Iisus Hristos la 1 ianuarie anul 379, fiind în vîrstă de 51 de ani. Apoi adunîndu-se mulţi arhierei, călugări şi credincioşi, au plîns mult pentru plecarea dintre ei a unui aşa de mare luminător şi dascăl al Bisericii şi l-au îngropat cu cinste în biserica Sfîntului Mucenic Evpsihie din Cezareea.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, o dată cu Sfîntul Vasile cel Mare, prăznuim şi Tăierea Împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos. Este unul din cele douăsprezece praznice împărăteşti de peste an. Astăzi, la opt zile după naştere, Domnul este dus la templul din Ierusalim, unde primeşte botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, cînd I S-a pus şi numele de Iisus, căci numele copiilor dintotdeauna se pune la botez. Prin aceasta Mîntuitorul se arată împlinitor al Legii Vechi, iar nu călcător al ei. Ba mai mult, prin venirea Sa în lume, Fiul lui Dumnezeu desăvîrşeşte Legea, o înnoieşte, o îndumnezeieşte printr-o nouă Lege, care este Legea harului, adică Sfînta Evanghelie. Pe aceasta toţi credincioşii sîntem datori s-o respectăm pentru a deveni şi noi fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor.

Tot astăzi avem Anul Nou. A mai trecut un an din viaţa noastră, din viaţa lumii şi astăzi am început altul, pe care îl dorim să fie pentru lume, pentru Biserica lui Hristos, pentru fiecare familie şi om, un an de pace, de înţelegere între oameni, un an de întărire, de roade bogate atît pămînteşti cît şi cereşti. Roadele pămîntului sînt: pîinea cea de toate zilele, sănătatea, pacea în lume, copiii, speranţa şi bucuria acestei vieţi. Iar roadele cereşti sînt credinţa în Dumnezeu, iubirea creştină, rugăciunea, milostenia şi celelalte fapte bune. Pe toate aceste virtuţi dorim să le sădească Dumnezeu în inimile noastre, să le adape prin rugăciune şi să le facă să crească, să se desăvîrşească în noi prin harul Duhului Sfînt. Iată ce vă dorim astăzi, la început de an nou. Iată urarea Bisericii şi a păstorilor ei către fiii ei sufleteşti, acum, de Anul Nou. Să sporim în credinţă şi în fapte bune, fraţii mei. Să nu stăm pe loc, ci să creştem ca un copac, ca o floare, urcînd din treaptă în treaptă, din putere în putere, dintr-o faptă bună în alta şi mai bună.

Să nu ne mulţumim cu ce am făcut pînă acum. Să nu ne odihnim, nici să stăm pe loc. Iată anii trec mereu şi se înnoiesc; viaţa noastră trece şi ea şi noi trebuie să mergem la Dumnezeu, unde mai avem de trăit o viaţă. O viaţă veşnică, nouă, fără dureri, fără lacrimi şi moarte, o viaţă care nu are sfîrşit. O viaţă împreună cu Hristos şi cu Maica Domnului, la un loc cu îngerii şi cu toţi sfinţii.

La început de an nou, Biserica Ortodoxă ne pune înainte un model vrednic de urmat, ne pune viaţa şi faptele Sfîntului Vasile cel Mare. El este unul din cei trei dascăli şi ierarhi ai lumii, împreună cu Sfîntul Grigorie Teologul şi cu Sfîntul Ioan Gură de Aur.

Să urmăm şi noi lui Hristos şi sfinţilor Lui. Să urmăm după a noastră slabă putere, credinţei, bărbăţiei, curajului, tăriei, răbdării, smereniei, milosteniei, înfrînării, postului şi rugăciunii Sfîntului Vasile cel Mare. Postul, rugăciunea şi viaţa curată au avut un mare rol în creşterea duhovnicească a marelui ierarh. Să le iubim şi noi după putere. Apoi să adăugăm tăria credinţei, milostenia, ascultarea de păstorii Bisericii, cinstea, omenia şi ajutorarea săracilor. La formarea Sfîntului Vasile a avut mare rol şi cunoaşterea cuvîntului lui Dumnezeu, hrana sufletului spre care cugeta ziua şi noaptea. Să ne hrănim şi noi sufletul cu ascultarea slujbelor Bisericii şi citirea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Cel puţin cîte un capitol, o pagină pe zi să citim din sfintele cărţi. Cel puţin cîţiva psalmi să spunem pe zi, iar "Tatăl nostru" să-l repetăm de mai multe ori sau rugăciunea "Doamne Iisuse..." şi vom primi mare folos şi ajutor de sus.

Apoi să ţinem la Biserică şi la dreapta credinţă ca la însăşi viaţa şi sufletul nostru. Vedeţi cu cît curaj şi tărie apăra Sfîntul Vasile credinţa ortodoxă? Nu se ruşina de împăraţi şi de eretici; nu se lăsa amăgit de laude sau de daruri, nu se temea nici de diavoli, nici de moarte cînd era vorba de credinţă şi de sufletele oamenilor. Cînd era vorba de el era foarte blînd, smerit şi răbdător, chiar dacă cineva îl ocăra. Dar cînd era vorba de stricarea dogmelor credinţei, cînd se hulea Dumnezeu şi se lovea Biserica de către eretici, atunci Sfîntul Vasile era aspru şi curajos ca un sfînt, îndrăzneţ ca un episcop, iubitor de credincioşi ca un adevărat păstor de suflete, gata să-şi dea şi viaţa pentru Evanghelie.

Să ne apărăm sufletul de patimi, trupul să-l păzim curat de necurăţia păcatelor, iar credinţa noastră străbună, ortodoxă, s-o apărăm pînă la jertfă de eresuri, de indiferentism şi necredinţă care bîntuie tot mai mult în prezent.

Să-L rugăm pe Dumnezeu să binecuvinteze cununa Anului Nou cu pace între popoare, cu sănătate şi pîine. Iar pe noi, Biserica Sa, să ne binecuvinteze cu păstori buni, cu credinţă tare, cu fapte bune şi mîntuire. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Tăierea Domnului împrejur ( 1 ianuarie )

 

Predică la Tăierea Domnului împrejur
( 1 ianuarie )

Şi cînd s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele de Iisus,
cum a fost numit de înger.... (Luca 2, 21)

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare prăznuieşte astăzi tăierea după trup a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi pe marele Ierarh Vasile. În cuvîntul ce urmează vom vorbi mai mult despre acest praznic al Tăierii împrejur şi mai puţin despre viaţa şi minunile Sfîntului Vasile cel Mare.

Cu 2406 ani mai înainte de venirea lui Hristos în trup, a trăit în pămîntul Caldeei, cetatea Ur, un patriarh preafericit, ales de Dumnezeu, anume Avraam, din a cărui seminţie, după credinţă, ne tragem toate popoarele pămîntului. Căci zice Sfînta Scriptură: Şi a crezut Avraam pe Domnul şi i-a socotit aceasta ca dreptate (Facere 15, 6).

Deci, toţi cei care cred în Dumnezeu se numesc fiii lui Avraam după credinţă, nu după trup, cum este poporul evreu. El este strămoşul evreilor şi "părinte al multor neamuri". Dumnezeu a dat poruncă acestui patriarh, ca toţi copiii ce se vor naşte de parte bărbătească să fie tăiaţi împrejur, ca semn de legătură veşnică între seminţia lui şi Dumnezeu, Ziditorul său. Marele Apostol Pavel spune că "toate cele mai înainte de lege şi cele din Legea Veche au fost umbre celor viitoare" (Coloseni 2, 17). Avraam trăieşte înainte de Legea Veche cu 430 de ani. Deci toate cîte s-au întîmplat pe vremea patriarhilor, mai înainte de a se da Legea şi în tot cursul Legii Vechi, au fost umbră şi închipuire a celor ce erau să fie la împlinirea vremii, şi toate aveau să se desăvîrşească în Legea Harului, prin venirea în lume a lui Dumnezeu-Cuvîntul.

Aşadar, precum toate cele vechi au închipuit pe cele desăvîrşite din Legea Harului, tot aşa şi tăierea împrejur era un legămînt între Dumnezeu şi Avraam, care închipuia Botezul din Legea Harului sau uşa tainelor creştineşti. De aceea botezul se face după opt zile de la naşterea pruncului, aşa cum în Legea Veche pruncii se tăiau împrejur la opt zile de la naştere, cînd li se dădea şi numele. Însă tăierea împrejur nu era un lucru îndeajuns spre mîntuire, ci doar o închipuire şi o umbră a Evangheliei. Aţi auzit că în apostolul de azi s-a spus că ne-am tăiat împrejur cu tăiere nefăcută de mînă (Coloseni 2, 11), adică cu tăierea poftelor trupului care sînt căile păcatului. Cîţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am îngropat prin Botez şi am primit această tăiere împrejur duhovnicească, ce se lucrează cu Duhul Sfînt fără mînă omenească.

Dar pentru care pricină Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos a primit tăierea împrejur cea trupească a Legii Vechi? Sfinţii Părinţi spun că pentru şase pricini a primit Hristos tăierea împrejur a trupului Său. Aceste şase pricini au fost binecuvîntate pentru a se întări Legea Darului, întrucît Însuşi Dumnezeu, Care nu avea păcate, a binevoit să primească cele ale legii. Iată cele şase pricini:

Cea dintîi a fost ca să arate Hristos la toată lumea că S-a întrupat pe pămînt şi că într-adevăr a avut trup omenesc, nu cum ziceau unii din eretici, că S-a născut cu trup închipuit, iar nu real. Căci dacă avea trup spiritual, atunci cum putea să Se taie împrejur şi să curgă sînge din El? Deci, Hristos S-a tăiat împrejur, ca să ne încredinţeze că a venit cu trup: Şi Cuvîntul trup S-a făcut - cum spune evanghelistul - şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 14).

A doua pricină a fost ca să plinească Legea Veche dată de Dumnezeu lui Avraam, ca să nu creadă cineva că a venit în lume să strice Legea. Mîntuitorul a împlinit Legea, primind pînă şi tăierea împrejur, dar fariseii şi cărturarii zavistnici, invidioşi şi răi, spuneau că a venit să strice Legea. Atunci Hristos le-a spus: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5, 17). N-a venit să strice Legea, ci s-o plinească, adică s-o facă cu totul desăvîrşită, preasfîntă şi preabună.

A treia pricină a fost ca să ne elibereze pe noi de robia Legii şi de tăierea împrejur cea după trup. A venit însuşi Cel fără de păcate şi a primit tăierea împrejur, ca pe noi, fiii Săi după har, să ne elibereze, adică să ne aducă altă tăiere împrejur mult mai sfîntă şi mai curată decît Legea Veche.

A patra pricină a fost ca Hristos să meargă înainte, ca un conducător sau înaintemergător în toată fapta bună şi să înveţe pe fiii Săi după har şi pe tot neamul creştinesc, ca din fragedă copilărie să fie gata de jertfă, să sufere toate şi să plinească toate poruncile Legii, iar nu să le strice. Să plinească cele ale Legii, cum i-a spus lui Ioan la Iordan: Lasă, acum, că aşa se cuvine nouă să plinim toată dreptatea (Matei 3, 15). Care dreptate? Nu cea din Legea Darului, ci cea din legea umbrei, toate ale Legii Vechi.

A cincea pricină a tăierii Domnului împrejur a fost ca să se arate mila, îndurarea şi dragostea Sa cea nemărginită, ca şi bunătatea Sa pentru noi. El fiind un prunc nevinovat, preasfînt şi preacurat, de la cea mai mică vîrstă - că era numai de opt zile -, a început a-Şi vărsa sîngele pentru noi şi pentru mîntuirea noastră. Ce nevoie avea Hristos de tăiere împrejur, dacă era Fiul lui Dumnezeu după fiinţă, nu după har şi nici după cauză, ci după voie şi după putere? Dar a vrut să arate dragostea Sa cea nemărginită pentru oameni. El pare a zice: "Îndată ce M-am îmbrăcat cu trup şi am primit a Mă naşte din Fecioara Maria, vreau să vă arat dragostea Mea cea nemărginită. De aceea nu am pogorît numai cerul, ci M-am pogorît Eu Însumi şi am venit din pîntecele unei fecioare şi voiesc ca şi de aici înainte să vă arat cu cîtă dragoste o să vă mîntuiesc, căci vreau să-Mi vărs sîngele cel preasfînt şi dumnezeiesc, pe care l-am luat din sîngele Fecioarei celei Preacurate, pentru voi şi pentru mîntuirea voastră, ca să vă povăţuiesc şi pe voi prin dragostea Mea. Căci mai înainte de a Mă iubi voi pe Mine, vreau să vă arat cîtă dragoste am Eu faţă de voi, căci încă din pruncie am voit a-Mi vărsa sîngele Meu ca să primesc cele ale Legii pentru voi".

A şasea pricină a fost pecetluirea şi sfîrşitul botezului Legii Vechi a tăierii împrejur. A pecetluit Preabunul nostru Mîntuitor şi a arătat sfîrşitul tăierii împrejur cea după trup a Legii, care a ţinut timp de 2406 ani, de la Avraam pînă la Hristos, şi în locul ei ne-a lăsat Botezul creştin prin apă şi Duh.

Dumnezeu a circumscris botezul sîngeros iudaic acum, prin cuvîntul Său, şi l-a înlocuit cu o altă tăiere împrejur. De acum înainte nu va mai fi tăiere împrejur făcută de mînă, ci altă tăiere împrejur mai înaltă, cum i-a spus lui Ieremia despre sărbătoarea sîmbetei: "Voi face alt popor nou şi alt nume voi da şi altă sărbătoare vor ţine" (Coloseni 2, 16). A pus Hristos Duminica în locul sîmbetei şi a dat alt nume creştinilor, "Noul Israel", în locul celui vechi, căci aşa se numesc creştinii. Iată pentru care pricină s-a oprit a se mai tăia cineva împrejur după Hristos, căci trebuie să se nască o altă tăiere împrejur prin credinţă, cum o numeşte Sfîntul Maxim: "Tăierea împrejur cea în duh a inimii".

De aceea marele Apostol Pavel zice: În Hristos Iisus, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur poate ceva; ci făptura cea nouă. Dar care făptură nouă? Cînd ne-am făcut noi făptură nouă? Prin dumnezeiescul Botez. El este tăierea împrejur cea duhovnicească, nefăcută de mînă de om, prin care ne-am făcut şi făptură nouă prin Iisus Hristos. Deci, Botezul creştin este tăiere împrejur, dar nu trupească, ci duhovnicească, preasfîntă şi mîntuitoare şi plină de toată curăţia şi sfinţenia lui Dumnezeu. Sfîntul Maxim Mărturisitorul, marele filosof duhovnicesc şi coroana teologiei ortodoxe din secolul al VII-lea, ne arată că tăierea împrejur cea duhovnicească este tăierea din rădăcină a simţurilor pătimaşe ale sufletului raţional către toate cele ce se nasc şi pier.

Iubiţi credincioşi,

Toate cîte le vedem în jurul nostru şi se află în timp şi spaţiu, toate cîte sînt supuse morţii şi prefacerii, toate se nasc şi iarăşi pier. Numai Dumnezeu rămîne veşnic şi neschimbat. El este, după cum au zis Sfinţii Părinţi: "Unitate în Treime şi Treime în Unitate". Fiinţă de Sineşi, existînd prin Sineşi, pururea nemişcată, dar care pe toate le mişcă. El este motorul cel duhovnicesc al universului care mişcă toate zidirile Sale şi, prin prefacere, le schimbă şi le înnoieşte. Deci tăierea împrejur cea duhovnicească şi adevărată este tăierea şi lepădarea simţirilor pătimaşe, adică a mişcării sufletului către toate cele ce se nasc şi pier. Şi care sînt acelea? Abuzul de mîncare şi băutură, slava deşartă, mînia, bogăţia şi încă multe altele ca acestea. Toate se nasc şi pier. Sufletul creştinului trebuie să le taie de la el pe toate acestea. Această tăiere duhovnicească împrejur a minţii şi a inimii omului, taie de la el păcatele ori de ce natură ar fi ele, fie din partea raţională, fie din partea poftitoare a sufletului său, fie dinăuntru sau dinafară, de la zidire sau de la trup, pe toate le taie şi nu are nici o aplecare către ele.

Aceasta este adevărata tăiere împrejur a inimii în duh, cum am spus mai sus, adică tăierea din rădăcină a tuturor păcatelor şi simţirilor rele. Dar în Sfînta Scriptură se vorbeşte de o îndoită tăiere împrejur. Cînd s-a întîmplat a doua? Cînd Isus a lui Navi a intrat în pămîntul făgăduinţei, i-a spus Dumnezeu să facă o nouă tăiere împrejur căci, cît au umblat evreii 42 de ani prin pustiul Arabiei, au murit toţi cei ce au cîrtit împotriva lui Moise că i-a scos din Egipt şi toţi cei buni de război. Iar poporul născut pe cale în pustie, după ieşirea din Egipt, nu era încă tăiat împrejur. Aşa arată Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Pentru aceea Isus a lui Navi a primit poruncă de la Dumnezeu, după ce a trecut Iordanul, mai înainte de a lua şi a dărîma Ierihonul: Fă cuţite tăioase de cremene şi taie împrejur pe fiii lui Israel a doua oară (Iosua 5, 2). Şi aceasta s-a chemat "tăierea tăierii împrejur" în pămîntul făgăduinţei.

În Legea harului, însă, alt înţeles are tăierea tăierii împrejur. A doua tăiere împrejur în sens duhovnicesc înseamnă desăvîrşirea creştină, care formează a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Este ceea ce se numeşte de Sfîntul Maxim Mărturisitorul, "seceriş al secerişului sufletului raţional" sau "sîmbăta sîmbetelor", în teologia lui cea despre sîmbătă. (Filocalia II şi III).

Dacă tăierea împrejur cea duhovnicească înseamnă lepădarea simţirilor pătimaşe ale sufletului nostru către cele ce se nasc şi pier, apoi tăierea tăierii împrejur este mult mai înaltă.

Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune că a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc "este desăvîrşita lepădare şi tăiere a voilor trupului şi a pornirilor sufleteşti, chiar şi a celor fireşti, către cele ce se nasc şi pier". În această treaptă creştinul nu se leapădă numai de păcatul cel făcut prin lucrare, ci şi de cel prin gînd. Căci numai de gîndim cele pătimaşe, este păcat la Dumnezeu. Tăierea tăierii împrejur este desăvîrşita lepădare a tuturor poftelor pătimaşe şi a mişcărilor pătimaşe ale sufletului şi ale mişcărilor fireşti ale lui. Sufletul şi trupul au mişcările lor fireşti de a mînca, de a bea, de a se odihni, de a se mîhni şi a se bucura. Prin tăierea tăierii împrejur, care este cea mai înaltă şi duhovnicească treaptă creştină, omul se opreşte, nu numai cu lucrul de la aceste mişcări fireşti ale trupului, ci şi cu gîndul, ca omul să iubească numai şi numai pe Dumnezeu printr-o viaţă exemplară şi prin contemplarea naturală în duh. Aceasta este treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, după toţi dumnezeieştii Părinţi. Iar treapta a treia este "îndumnezeirea" după har şi "teologia mistică", adică cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu, la care ajung numai sfinţii.

Fraţilor, pentru că vorbim de lucruri aşa de mari, să ne ajute Mîntuitorul să tăiem de la noi poftele păcătoase: patimile, înclinarea noastră spre ură, spre iubirea de argint, spre iubirea de plăceri, spre răzbunare, beţie, mînie sau orice răutate. Cînd vom tăia din mintea şi inima noastră toate acestea şi vom lepăda tot păcatul de la noi, încît nici cu gîndul să nu greşim ceva înaintea lui Dumnezeu, atunci sîntem tăiaţi la inimă în duh cu tăierea cea nefăcută de mînă a lui Hristos Dumnezeul nostru. Atunci ne-am făcut o făptură nouă, oameni noi şi creştini cu adevărat, nemaiavînd nevoie de tăierea împrejur a Legii Vechi, care se mărginea doar la atît, cum spune Sfîntul Apostol Pavel: "Să aibă nevoie să se laude de trupul nostru!"

Despre evrei zice Sfîntul Arhidiacon şi Apostol Ştefan, mai înainte de moartea sa: Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfînt; precum părinţii voştri, aşa şi voi... (Fapte 7, 51). Aşa i-a mustrat Sfîntul Apostol Ştefan pe farisei şi cărturari, înainte de a-şi da duhul, că ei sînt netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, adică orbi şi surzi şi împietriţi şi nu văd răutatea şi zavistia care-i mănîncă şi-i ucid, neprimind adevărul de la Iisus Hristos. Dacă hulim, zavistuim şi urîm pe aproapele, dacă iubim răutatea, banii, desfrîul, beţia, lăcomia şi tot păcatul, atunci nu sîntem tăiaţi împrejur nici noi creştinii, adică nu avem tăierea împrejur cea duhovnicească. Deşi ne-am lepădat de satana şi ne-am botezat în numele Preasfintei Treimi, totuşi, prin păcat, sîntem şi noi netăiaţi la inimă, la urechi şi la ochi, căci sîntem orbiţi de satana şi de momelile lui şi nu ne putem mîntui decît prin lacrimi şi pocăinţă.

Iubiţi credincioşi,

Odată cu praznicul Tăierii Domnului împrejur, mai prăznuim astăzi Anul Nou, prima zi a unui nou an din viaţa noastră şi din viaţa lumii. S-a sfîrşit încă un an din viaţa noastră, cu bucuriile şi încercările lui. Astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu, începem un nou an, plin de speranţe şi de promisiuni pentru ziua de mîine.

În calitatea noastră de creştini şi de fii ai Bisericii lui Hristos, sîntem datori să ne rugăm din toată inima lui Dumnezeu ca să ne ierte păcatele cele cu voie şi fără de voie săvîrşite în anul care a trecut. Apoi să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, Care a venit în lume să împace pe oameni cu Dumnezeu, ca să reverse duhul păcii pe pămînt, să împace inimile şi conştiinţele noastre; să împace pe soţi unul cu altul, să împace pe părinţi cu copiii lor, pe creştini cu fraţii şi vecinii lor, pe oameni între ei; să facă pace între toate popoarele pămîntului.

Astăzi a venit Fiul lui Dumnezeu la noi ca prunc să ne mîntuiască şi să ne lase nouă pacea Sa cea dumnezeiască. Familia creştină este lovită de neînţelegeri între soţi, între părinţi şi copii, între rude şi vecini. La fel şi lumea întreagă este greu lovită de secte, de necredinţă şi de tulburare. În toate bisericile din ţară se fac astăzi, în prima zi a Anului Nou, rugăciuni speciale de mulţumire lui Dumnezeu, că am ajuns cu sănătate la începutul acestui an şi rugăciuni de pace şi luminare pentru toate popoarele pămîntului. Dar nu numai la biserică, ci şi acasă sînteţi datori să vă rugaţi, iubiţi credincioşi, pentru ca Dumnezeul păcii să scape lumea de războaie, de foamete, de cutremure, de primejdii, de boli cumplite, de moarte înfricoşată şi de războiul cel dintre noi.

Tot astăzi, la 1 ianuarie, mai prăznuim pe marele Ierarh şi dascăl al Bisericii lui Hristos, pe Sfîntul Vasile cel Mare. El s-a născut în Cezareea Capadociei, în anul 330, dintr-o familie creştină foarte evlavioasă cu zece copii, dintre care cinci au devenit sfinţi prin viaţa lor aleasă şi îi avem în calendar. De asemenea, şi părinţii lui, Vasile şi Emilia, ca şi bunica lui Macrina sînt număraţi în rîndul sfinţilor. Iată, deci, din ce familie binecuvîntată şi aleasă s-a născut Sfîntul Vasile cel Mare.

După ce a învăţat multă carte la Atena, a primit botezul la Iordan, apoi s-a făcut călugăr şi preot în patria sa, Cezareea Capadociei şi s-a dus la o mînăstire în Pont. După cîţiva ani de nevoinţă Sfîntul Vasile cel Mare a ajuns mitropolit al Cezareei, pe care o păstoreşte timp de nouă ani, făcînd multe minuni, apărînd dreapta credinţă ortodoxă împotriva numeroaselor erezii şi scriind mai multe canoane şi cărţi de învăţătură. În anul 379, cînd avea vîrsta de 49 de ani, Sfîntul Vasile cel Mare şi-a dat sufletul cu pace în mîinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos şi se pomeneşte în întreaga Biserică la 1 ianuarie.

Iată, deci, cît de mare şi importantă este sărbătoarea de astăzi. Să ne rugăm lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, ca să ne înnoiască viaţa prin mai multă dragoste şi fapte bune, odată cu începerea unui an nou. Apoi să taie din inimile noastre tot păcatul, să binecuvinteze lumea cu pace prin rugăciunile Sfîntului Vasile cel Mare şi ale tuturor sfinţilor şi să mîntuiască sufletele noastre. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Melania Romana (+439) (31 decembrie)

 Tropar Sfintei Cuvioase Melania Romana, glasul al 8-lea:

Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Melania, duhul tău.

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Melania Romana

(31 decembrie)

Viața pe scurt a Sfintei Melania Romana

Aceasta a trait pe vremea imparatiei lui Honoriu (395-423) si Teodosie cel Tanar (408-450). S-a nascut in marea cetate a Romei, din parinti de neam slavit si cu multe averi. Si, iubind mult din tinerete pe Domnul Hristos voia sa-si inchine viata, in feciorie, slujirii lui Dumnezeu. La staruintele parintilor, ea s-a maritat si a fost mama a doi copii. Apoi, murindu-i parintii si copiii, ea si Apelie, barbatul ei, s-au hotarat pentru o viata in slujba Domnului si in curatenie. Si, parasind cetatea, s-au asezat la o locuinta a lor, afara din cetate, unde primeau strainii ce mergeau pe acolo si ingrijeau de cei ce erau in inchisori si in alte urgii. Iar, din multa avere pe care o mostenisera, vindeau cate o parte, iar banii ii imparteau saracilor si pe la biserici. Si s-au invrednicit a face mari milostenii, nu numai in Italia, ci si in alte tari indepartate, ca Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt si Palestina. Si n-au uitat nici pe saracii din jur, fiind tuturor mangaiere.

   Si, dupa oarecar vreme, s-au mutat la alte mosii ale lor din Sicilia si s-au invrednicit a face si acolo nenumarate milostenii celor in suferinta. Au vietuit, apoi, vreme de sapte ani in cetatea Caragina din Africa, viata de multa infranare, de post aspru, mancand la doua zile o data, de neincetate fapte bune, de privegheri si rugaciuni.

   Tot usurandu-se de multa lor avere, de la Cartagina au mers la Alexandria si de acolo la Ierusalim. Si, dupa ce au vazut cu evlavie Sfintele Locuri, au mers cercetand si miluind manastirile si sihastriile din Egipt. Si, intorcandu-se in Ierusalim, a zidit o manastire de maici, si, dupa moartea sotului ei Apelie, o manastire de calugari; iar ea, cu sufletul impacat, s-a facut smerita slujitoare tuturor in manastirea cea cu nouazeci de fecioare, pe care o tinea cu cheltuiala ei, pentru toate cele de trebuinta.

   Si, cand a mers la Constantinopol, a fost primita cu cinste de Teodosie imparatul, ca se facuse vestit numele ei, prin milosteniile ce facea, si pe multi i-a intors la credinta. Deci, slabita de ani si cuprinsa Melania ca sfarsitul e aproape. Si, chemand de mari dureri de piept, a simtit Cuvioasa pe Teofil episcopul, a primit de la dansul dumnezeiasca impartasanie si, sezand surorile, le-a zis lor cuvantul ei cel din urma: "Precum Domnului i s-a parut, asa a si facut" Si indata si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu.

Viața pe lung a Sfintei Melania Romana

Nu se făleşte Roma, cetatea cea mare, cea prea strălucită şi mult vitează, nici se înalţă şi se cinsteşte atîta pentru frumuseţea locului, pentru biruinţele ei, pentru vechimea şi pentru alte covîrşiri, cît se slăveşte după vrednicie şi după cuviinţă se împodobeşte, pentru sfinţii robi ai Stăpînului Hristos, cuvioşii şi mucenicii care, cu fapte bune, au petrecut şi s-au luptat bărbăteşte cu vrăjmaşul şi au defăimat dezmierdările trupeşti şi toată desfrînarea, făcîndu-se celor mai de pe urmă pildă de petrecere îmbunătăţită. Chiar şi femeile, care sînt firi neputincioase, au săvîrşit de-a pururea pomenitele nevoinţe vitejeşti şi strălucite biruinţe. Dintre acestea una este şi Sfînta Melania, care a odrăslit din părinţi creştini drept-credincioşi şi a fost nepoata Sfintei Melania, aceea ce se zicea bătrînă, care a cercetat în muntele Nitriei pe mulţi sfinţi părinţi şi multora a slujit din averea sa.

    În sfînta cetate a Ierusalimului, sîrguindu-se treizeci şi şapte de ani, ca Avraam, cu iubirea de străini, o! cît de mulţi creştini a odihnit, dintre cei care veneau de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi! Bisericilor şi mănăstirilor le-a făcut mult bine, pe monahi şi monahii le-a îndestulat cu toate cele de trebuinţă, închisorile şi temniţele erau pline de facerile ei de bine. În Roma, patria sa, la multe femei şi bărbaţi, a fost pricinuitoare de mîntuire, povăţuindu-i cu sfatul cel folositor, spre calea ce duce la viaţa veşnică. A unei femei ca aceea, plăcută lui Dumnezeu, era nepoată această Cuvioasă Melania, născută în Roma cea veche, din fiul ei, fiind de neam bun şi prealuminat, căci şi moşul şi tatăl ei erau din cei mai de frunte şi bogaţi romani.

    Melania, ajungînd în vîrstă, dorea să-şi păstreze fecioria şi pentru aceasta de multe ori supăra pe părinţii ei cu prea multe rugăciuni. Dar, de vreme ce ei nu mai aveau alt fiu, ci numai pe ea, şi nu aveau pe cine să lase moştenitori ai bogăţiei lor, de aceea, fără voia ei, la paisprezece ani de la naşterea sa, au însoţit-o cu un bărbat, deopotrivă cu slava neamului celui bun, cu numele Apelian, care avea şaptesprezece ani de la naştere.

    Săvîrşindu-se nunta şi vieţuind ei în însoţire cinstită, Melania nu şi-a schimbat gîndul, ca măcar dacă nu poate a-şi păzi fecioria, cel puţin să trăiască în curăţie. De aceea ruga pe bărbatul său în tot chipul, pentru păzirea curăţiei, adeseori sfătuindu-l şi cu lacrimi, zicînd: "O, cît de fericiţi am fi fost, de am fi vieţuit împreună întru curăţie din tinereţele noastre, slujind lui Dumnezeu fără amestecare trupească, de care lucru am dorit totdeauna şi doresc şi am fi fost unul altuia pricinuitori de viaţă mai frumoasă şi mai cu plăcere de Dumnezeu.

    Dacă tinereţele tale cele iubitoare de plăceri te opresc a face aceasta şi nu poţi a răbda, atunci lasă-mă măcar pe mine şi nu-mi fi piedică scopului meu. Iată îţi dau pentru mine răscumpărare toată bogăţia mea, robii şi roabele, visteriile (aurul şi argintul) şi averea cea fără de număr. Toate acestea le ai, numai să fiu liberă de tine". El nici n-o oprea cu totul de la acest gînd al ei şi nici nu voia desăvîrşit să o libereze, ci zicea către dînsa cu dragoste: "Nu este cu putinţă a fi acum aceasta, pînă ce nu vom vedea din noi moştenitori ai averilor pe care le avem. Pentru că nici eu nu mă voi lăsa de scopul tău cel bun - că este cu necuviinţă bărbatului a fi întrecut de femeie, în dorinţa cea dumnezeiască şi în fapta cea bună. Să aşteptăm pînă cînd va da Dumnezeu rod însoţirii noastre şi atunci vom alege viaţa în chipul pe care-l vei voi".

    Melania s-a învoit cu sfatul bărbatului şi le-a dat Dumnezeu rod pîntecelui parte femeiască, pe care, cum a născut-o, a făgăduit-o lui Dumnezeu pentru păzirea fecioriei, plătind datoria cea pentru sine; că ceea ce pentru sine ea n-a putut păzi, fiind dată fără de voie însoţirii, aceea dorea să fie păzită fiica ei. Apoi şi spre altă viaţă mai înaltă pregătindu-se, a început mai mult a se deprinde cu înfrînarea şi postul, lepădîndu-se de toată plăcerea trupului, iar haine frumoase şi podoabe femeieşti de mult preţ nu voia să poarte şi la baie nu se ducea. Dacă cîndva ar fi fost silită de bărbatul său sau de părinţi să se ducă la baie, apoi nedezgolindu-şi trupul îşi spăla numai faţa şi ieşea. Roabelor le poruncea şi le dăruia cîte ceva, ca să nu spună la nimeni despre aceasta, apoi amintea făgăduinţa bărbatului său, zicînd: "Iată, acum avem moştenitor al averilor noastre. Să petrecem de acum singuri, precum mi-ai făgăduit". El însă n-o asculta.

    Melania, văzînd pe soţul ei neînduplecat, a cugetat să fugă pe ascuns într-o latură neştiută, lăsînd tată, lăsînd mamă, bărbat, fiică şi toate bogăţiile. Astfel, era cuprinsă de dorirea dumnezeiască şi de dragostea vieţii curate. Şi ar fi făcut aceasta de nu ar fi fost oprită de sfatul unor oameni cu bună cuviinţă, care îi spuneau aceste cuvinte apostoleşti: Celor ce s-au însurat, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Şi iarăşi: Bine este femeie, de-ţi vei mîntui pe bărbatul tău. Oprindu-se cu nădejdea mîntuirii bărbatului, s-a lăsat de acest gînd.

    Socotind, însă, mare greutate să fie robită cu legea însoţirii, Melania purta în taină, pe trupul său, o cămaşă de păr aspru, afară de vremea cînd ştia că are să fie văzută de bărbatul său, şi în acea vreme o dezbrăca ca să nu se înştiinţeze bărbatul său de o viaţă ca aceea. Odată, văzînd aceasta sora tatălui său, rîdea de acea haină de păr, dosădind-o cu defăimări pentru deprinderea ei. Dar Melania a rugat-o cu multe lacrimi să nu spună nimănui.

    După o vreme, iar a zămislit în pîntece şi se apropia să nască. Sosind pomenirea Sfîntului Mucenic Lavrentie, a petrecut toată noaptea fără somn, în plecarea genunchilor şi în citirea de psalmi, nevoindu-se a covîrşi durerea cea firească dinaintea naşterii. Şi s-a făcut ziuă, dar ea n-a încetat rugăciunea cea cu multă osteneală şi se înmulţeau şi durerile naşterii, iar ea petrecea încă în rugăciuni. Apoi din osteneala rugăciunii de toată noaptea şi din durerea cea firească a slăbit şi cu greu a născut un prunc de parte bărbătească, pe care, botezîndu-l, îndată s-a dus din lumea aceasta către patria cerească.

    După această naştere, fericita Melania a fost cuprinsă de dureri mai grele, încît se primejduia de moarte. Bărbatul ei, stînd înaintea patului, suferea mult pentru dînsa şi, cuprins de jale, alergînd la biserică, a căzut înaintea lui Dumnezeu cu multă tînguire, cerînd ajutor din înălţime, iubitei sale soţii. Melania, avînd vreme cu bun prilej ca să aducă pe bărbat la scopul său, a trimis la dînsul, fiind el încă în biserică, zicînd: "De voieşti să fim vii amîndoi, să dai cuvînt înaintea lui Dumnezeu că de acum înainte nu te vei mai atinge de mine şi vom vieţui în curăţie pînă la sfîrşitul vieţii".

    Bărbatul ei, iubind-o foarte mult şi preţuind sănătatea ei mai mult decît pe a sa, s-a supus voii ei şi a făcut făgăduinţă, în biserică, înaintea lui Dumnezeu, ca după aceea să petreacă împreună cu dînsa în neamestecare trupească. Întorcîndu-se slujitorul şi spunînd acea veste Melaniei, îndată s-a bucurat cu duhul şi a început a-i fi mai uşor, pentru că durerea trupească s-a depărtat prin bucuria duhovnicească şi dreapta Celui Preaînalt, care ducea scopul dorinţei sale la bun sfîrşit.

    Sculîndu-se Melania din patul durerii, nu după multă vreme, i-a murit şi fiica, odrasla cea frumoasă a fecioriei, ceea ce fusese făgăduită lui Dumnezeu. Moartea aceleia mai mult a deşteptat pe Apelian către păzirea curăţiei, iar mai vîrtos cînd îi grăia Melania aceasta: "Vezi că Însuşi Dumnezeu ne cheamă spre viaţă curată, pentru că de ar fi privit bine unirea noastră trupească, apoi nu ar fi luat pe fiii noştri". Astfel Apelian şi Melania, după însoţirea cea trupească a firii, au zămislit viaţa cea duhovnicească, mai presus de fire, petrecînd în post şi în rugăciune, întru osteneli, întru omorîrea trupului, unul pe altul îndemnîndu-se spre fapta bună. Apoi s-au sfătuit ca toate averile să le dăruiască lui Hristos, prin mîinile săracilor, iar ei cu totul să se lepede de lume şi să se facă monahi.

    Auzind părinţii Melaniei hotărîrea lor, îi opreau. De acest lucru Melania şi Apelian, mîhnindu-se foarte mult, într-o noapte se sfătuiau între dînşii, cum ar putea să se izbăvească de cursele lumii cea cu multe împletituri. Deodată, i-a cercetat de sus un dar dumnezeiesc, căci au simţit mare şi bună mireasmă venind din cer, pe care nu era cu putinţă nici cu mintea a o ajunge, nici cu limba a o spune şi s-au umplut de acea mîngîiere duhovnicească, încît au uitat toată mîhnirea lor. Apoi au fost cuprinşi de mai mare dorinţă de bunătăţile cele cereşti, iar lumea şi cu toate cele ale ei, li s-au făcut urîte. Atunci au vrut să lase toate şi să fugă undeva pe ascuns, ca să se facă monahi. Dar rînduiala lui Dumnezeu, altfel de cale le-a rînduit pentru lucrul cel dorit, căci, peste puţină vreme, a murit tatăl Melaniei şi aşa s-au liberat Apelian şi Melania, pentru a-şi arăta sîrguinţele lor.

    Dar, de vreme ce aveau mulţime de averi pe care le făgăduise a le dărui lui Hristos prin mîna săracilor, nu îndată s-au despărţit de lume şi de patrie. Deci şi-au ales petrecere lîngă cetatea Romei, într-un sat oarecare, pînă ce vor împărţi toate săracilor, vieţuind precum începuseră, păzind curăţenia cu osîrdie.

    Cînd această fericită doime şi-a ales această viaţă străină şi plăcută lui Dumnezeu, Apelian avea vîrsta de douăzeci şi patru ani, iar Melania împlinea douăzeci. Cu adevărat mare minune era, că aflîndu-se într-acea vîrstă, în care tinereţile ard ca în cuptorul Babilonului, cu focul patimilor trupeşti, această sfîntă doime, avîndu-şi viaţa împreună mai presus de fire, petreceau ca tinerii nearşi în cuptor, şi aceasta se săvîrşea prin voinţa fericitei Melania. Căci aceasta ca o înţeleaptă roabă a lui Dumnezeu şi pe sine se păzea cu dinadinsul şi pe bărbat îl ţinea în deşteptare încît ea se făcuse bărbatului ei învăţătoare, povăţuitoare şi pe calea Domnului înainte conducătoare.

    Ducînd o viaţă ca aceasta minunată, îşi vindeau averile şi le împărţeau fără cruţare celor ce le trebuiau. Iar diavolul urîtor de fapte plăcute lui Hristos s-a pornit asupra lor cu răutate şi a îndemnat pe un frate al lui Apelian, cu numele Sevir, care întru nimic socotindu-i le răpea averile, apoi văzînd că nu i se împotrivesc lui şi nu ţin seamă de averile cele luate, a început şi mai mult a se întinde, făcîndu-se stăpîn pe toate. Ei întru nerăutate răbdau, încredinţîndu-se lui Dumnezeu şi numai de aceasta le era mîhnire, că cele dăruite lui Hristos intră în mîinile omului zavistnic şi apoi mai puţin se dă la săraci, fiind jefuită partea lor.

    Domnul, Cel ce apără pe robii Săi şi-i scoate de la cei ce îi asupresc, a luminat pe binecredincioasa împărăteasă Verina. Aceasta auzind despre viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu, avea mare dorinţă să-i vadă şi de aceea, de multe ori, a trimis către Melania rugăciune să vină la palat să se întîlnească cu dînsa. Ca să nu se arate măreaţă că nu primeşte să se întîlnească cu împărăteasa, Melania a luat şi pe Apelian şi s-au dus amîndoi. Era atunci legea pusă ca să nu îndrăznească nici o femeie a intra în casele împărăteşti cu capul acoperit. Însă ea, defăimînd legea cea politicească, iar porunca fericitului Apostol Pavel, fără nici o schimbare păzind-o, nici capul nu şi-a descoperit, nici rasa cea săracă cu care era îmbrăcată nu şi-a schimbat; ci aşa fiind îmbrăcată a mers la casele împărăteşti, neţinînd seama de lucrurile cele de mult preţ care erau acolo.

    Mergînd amîndoi acolo, unde şedea împărăteasa, s-au închinat ei, după cum se cădea. Împărăteasa, văzînd atîta smerenie, s-a sculat din scaunul său pentru evlavie şi i-a chemat lîngă ea. Apoi i-a cinstit foarte mult şi se mira de îmbrăcămintea lor cea simplă şi de atîta smerenie. Îmbrăţişînd-o pe Melania, i-a zis: "Fericită eşti tu că ţi-ai ales o viaţă ca aceasta" şi i-a făgăduit că se va răzbuna pe Sevir îndată. Iar ei au rugat-o ca să nu facă izbîndă, ci numai să-l sfătuiască a nu mai fi vrăjmaş, căci ziceau: "mai bine este să fim asupriţi, decît să asuprim pe cineva; pentru că celui lovit peste obraz i se porunceşte în dumnezeiasca scriptură să întoarcă şi cealaltă parte a obrazului. Deci mulţumim ţie, o! stăpînă, pentru apărarea cea cu milostivire, iar izbîndă asupra lui Sevir nu vrem, ci mai bine vrem ca să nu pătimească ceva pentru noi, căci destul este nouă de va înceta de acum a mai face rău şi a mai lua cele ce sînt, nu ale noastre, ci ale lui Hristos, ale săracilor, ale văduvelor şi ale scăpătaţilor. Apoi au rugat pe împărăteasă ca să-i lase liberi şi fără împiedicare a-şi vinde averile cele mai mari, adică cetăţi, sate, nu numai în Italia şi în ţinutul Romei, ci şi în Sicilia, în Spania, în Galia şi în Britania.

    Atîta bogăţie a moştenit de la părinţi Melania, încît după împărat nu mai era nimeni ca dînşii. Şi s-a dat lui Apelian şi Melaniei această voie, ca fără piedici să-şi vîndă averile lor, care erau pretutindeni, precum vor voi. Atunci a vrut Melania să dea sorei împăratului unele daruri de mult preţ, dar aceea n-a voit să primească nimic, socotind prin aceasta, că se face fur de cele sfinte, adică a primi ceva din lucrurile lui Hristos. După aceea i-a liberat din palatul împărătesc, întru a lor petrecere, cu multă cinstire.

    De aici se vede că bogăţia lor era foarte mare, căci casele pe care le aveau în Roma, nimeni nu putea să le cumpere cu adevăratul preţ. Mai pe urmă, arzîndu-se de barbari, s-au vîndut cu mai mic preţ, iar banii s-au dat la săraci. Cu neîndoire este a zice că această cinstită doime, mai mare bunăvoire au arătat către Dumnezeu, decît Iov, pentru că acela fără voie pierzîndu-şi bogăţia sa, mulţumea lui Dumnezeu, iar aceştia de bunăvoie s-au lipsit de bogăţii şi au ajutat săracilor. La început viaţa aceasta se părea îngreuiată şi nu atît de lesnicioasă, dar mai pe urmă s-a arătat uşoară şi plină de mireasmă duhovnicească, pentru că jugul lui Hristos este bun şi sarcina uşoară. Diavolul, urîtorul binelui şi al desăvîrşirii, ispitind, se lupta a-i împiedica pe dînşii de la lepădarea de averi, prin iubirea de aur, căci, aducîndu-se în casa lor mulţime de aur de la satele ce se vînduseră, prinseseră oarecare dragoste de aur. Dar Melania, simţind pe vicleanul, îndată a zdrobit capul lui, socotind aurul ca tina şi împărţindu-l la săraci.

    Odată spunea fericita despre dînsa aceasta: "Aveam un sat şi într-însul un palat foarte frumos şi la loc înalt care covîrşea toate satele noastre. De o parte era marea, pe care de sus se vedea plutirea corăbiilor şi vînarea peştilor, iar de cealaltă parte, copaci înalţi, cîmpii verzi, pometuri şi grădini minunate. Acolo era baie foarte frumos făcută, cîntări de felurite păsări, fiare de tot neamul, închise în cuştile lor, precum şi vînaturi multe. Şi-mi punea vrăjmaşul în gînd ca să poftesc satul acela şi să nu-l vînd pentru atîta frumuseţe a lui, ci să-l opresc pentru petrecerea mea. Dar cu darul lui Dumnezeu, cunoscînd iarăşi vicleşugul diavolului şi întorcîndu-mi mintea spre sălaşurile Raiului, îndată am vîndut satul acela şi preţul l-am dat împrumt Hristosului meu".

    Din averile ce aveau în Italia, ca nişte rîuri mari curgeau îndurările lor prin toată lumea, pînă la marginile pămîntului. Pentru că trimeteau multă milostivire prin toată lumea, în Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt, Palestina, tuturor bisericilor şi mănăstirilor de bărbaţi şi de femei, în casele cele primitoare de străini, la bolniţe, săraci, văduve şi la cei ce erau prin închisori, prin temniţe şi pentru răscumpărarea celor ce erau în robie. Astfel, se umpleau din mîinile lor, cele cu îndurare, Apusul şi Răsăritul. Apoi se grăieşte despre dînşii că au cumpărat oarecare ostroave întregi la locuri paşnice şi zidind mănăstiri în acele locuri, le dăruiau spre hrana rînduielii celei duhovniceşti. Iar sfintele biserici de pretutindeni le împodobeau cu aur şi argint, cu veşminte preoţeşti, cusute cu fir şi cu toate felurile de bogăţii.

    Apoi, lăsînd în Italia foarte puţine averi nevîndute au luat cu ei şi pe mama Melaniei, fiind încă în viaţă şi s-au suit în corabie, plecînd în Sicilia; pe de o parte ca să-şi vîndă averile ce le aveau acolo, iar pe de alta ca să cerceteze pe fericitul episcop Pavlan, părintele lor cel duhovnicesc. Iar după plecarea lor din Roma, peste puţin timp năvălind barbarii, toate cele ce erau împrejurul cetăţii şi în tot pămîntul Italiei le-au pustiit cu foc de sabie; deci bine au făcut sfinţii că au vîndut averile mai înainte de acea vreme, Dumnezeu rînduind aşa. Căci ceea ce era să se piardă în zadar fără nici o răsplătire de la Dumnezeu, aceea s-a făcut lor spre plată însutită, întru viaţa cea veşnică. Şi încă şi-au păzit întreagă vremelnica lor sănătate, ieşind din Italia, ca Lot din Sodoma, mai înainte de acea cumplită năvălire şi prădare de barbari.

    Deci mergînd în Sicilia şi mîngîindu-se de vederea Sfîntului Pavlin, apoi bine rînduind averea ce aveau acolo au plecat în Libia şi Cartagina; şi mergînd ei pe mare s-a ridicat un vifor cumplit şi învăluire mare, care ţinu multe zile, încît şi apa de băut se sfîrşise în corabie, iar corăbierii şi o mulţime de slugi răbdau de sete. Deci cunoscînd Melania că scopul călătoriei lor în Libia nu este după voia lui Dumnezeu a poruncit ca să întoarcă velele după vînt, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, ca unde va voi El acolo să se îndrepteze corabia.

    Fiind duşi cu vînt grabnic, au sosit pe un ostrov, pe care cu puţin mai înainte de venirea lor, năvălind barbarii fără de veste îl robiseră, ducînd cu dînşii o mulţime de bărbaţi, femei şi copii; şi au trimis răspuns la locuitorii acelui ostrov dacă vor să-şi răscumpere robii, iar de nu, pe toţi îi vor tăia cu sabia; şi s-a pricinuit poporului plîngere îndoită, pe de o parte că atîtea suflete ale rudeniilor lor erau duse în robie, iar pe de alta că au să moară de sabie şi n-au nici o nădejde de izbăvire; pentru că puţini aveau cu ce să-i răscumpere pe ai lor, fiind săraci. Deci auzind episcopul ostrovului aceluia despre venirea la dînşii a corăbiei de la Roma, a venit ca să ceară milostenie pentru răscumpărarea robilor şi a dobîndit mai mult decît nădăjduia. Pentru că Melania cu bărbatul său, milostivindu-se spre dînşii, le-au dat atîta aur, cît le era de ajuns spre răscumpărarea tuturor robilor.

    Plecînd de la ostrovul acela, cu vînt lin care le sufla într-ajutor, degrabă au ajuns în Cartagina. Acolo, ieşind din corabie, săvîrşeau lucrul cel obişnuit, adică lucrul milosteniei, bine făcînd bisericilor, mănăstirilor şi săracilor şi bucurînd pe cei bolnavi; iar cetatea în care au petrecut vreme îndelungată se numea Tagasta. În acea cetate era un preot oarecare, cu numele Alipie, bărbat bun şi dascăl îndemînatic spre a învăţa pe cei ce-l ascultau. Pe acesta, iubindu-l ei foarte mult, i-au împodobit biserica cu multe podoabe şi multe sate au cumpărat pentru acea biserică. Încă şi două mănăstiri au zidit acolo, una bărbătească - şi una femeiască. Cea bărbătească pentru optzeci de monahi, iar cealaltă femeiască pentru o sută treizeci de monahii şi cu tot felul de lucruri de trebuinţă şi de averi; apoi se îndeletnicea Sfînta Melania la mai mari postiri şi înfrînare, căci la început mînca odată în zi, la apusul soarelui, hrană puţină, vîrtoasă şi uscată, după aceea a doua zi gustînd numai, apoi într-a treia zi, cum şi toată săptămîna o petrecea fără hrană, afară de sîmbăta şi Duminica.

    Lucrul mîinilor ei era de a scrie, căci scria foarte frumos şi iute, încît nu scria altcineva mai bine decît dînsa, iar cărţile pe care le scria, fiind foarte bune, poruncea ca să se vîndă şi preţul lor le da săracilor, căci era din agoniseala mîinilor ei.

    La citirea dumnezeieştilor scripturi foarte mult se nevoia, căci, atunci cînd ostenea lucrul mîinilor ei sau cu scrisul, se îndeletnicea cu citirea; apoi dacă slăbeau ochii din citire multă, auzul ei îi ajuta să asculte ceea ce se citea de alţii, iar dînsa asculta. Obiceiul ei era ca de trei ori într-un an să citească Testamentul cel Vechi şi cel Nou; iar cuvintele ce se află într-însele mai minunate, pe acelea întărindu-le cu ţinere de minte, de-a pururea le avea pe buzele sale. Somnul ei era abia două ceasuri pe noapte, şi acela nu pe pat, ci pe pămînt, pe un sac din păr. Şi zicea că totdeauna se cuvine a fi treaz, pentru că nu ştia în ce ceas va veni tîlharul, şi într-acest fel de trezire a vieţii deprindea şi pe fecioarele sale care-i slujeau; apoi pe mulţi tineri i-a înduplecat pentru păzirea fecioriei şi a curăţeniei şi multe suflete din cei necredincioşi a dobîndit şi le-a adus către Dumnezeu.

    Vieţuind în Cartagina şapte ani, a voit să vadă sfintele locuri de la Ierusalim. Deci, suindu-se într-o corabie cu maica sa şi cu Apelian, care-i era mai înainte bărbat după trup, iar acum frate duhovnic şi împreună postnic, fiind duşi de un vînt bun, au sosit în Alexandria şi au sărutat pe Sfîntul Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, cum şi pe un alt bărbat mai înainte-văzător, cu numele de Teodor. Şi mult folosindu-se din cuvintele lor, iarăşi au plecat în călătorie pe mare şi au ajuns la sfînta cetate a Ierusalimului, unde cu multă umilinţă şi cu nespusă bucurie a inimii înconjurau sfintele locuri, pe care Domnul nostru şi Preacurata Maica lui Dumnezeu le-au sfinţit cu preasfintele lor picioare. Iar la Mormîntul Domnului, fericita Melania de cu seară se închidea în toate nopţile la rugăciune. Acolo, cît de fierbinţi rugăciuni înălţa ea către Dumnezeu, plîngînd şi căzînd la Mormîntul Domnului şi sărutîndu-l. Zăbovind ei în Ierusalim, rămăşiţa averii lor din Italia s-a vîndut de un prieten credincios al lor şi preţul li s-a trimis acolo la Ierusalim.

    Au voit a merge şi la Egipt ca să cerceteze şi să vadă acolo pe părinţii pustiei, şi să le slujească cu averile lor. Deci pe maica sa, care era foarte bătrînă şi ostenită, au lăsat-o în sfînta cetate ca să zidească o casă de locuinţă, lîngă muntele Eleonului; iar ei singuri au pornit în cale. Ajungînd în Egipt umblau cercetînd pe părinţii cei din pustie şi mult folos îşi adunau sufletelor lor din vorbirea lor cea insuflată de Dumnezeu; multe îndurări încă au arătat şi acolo celor ce le trebuiau. În Egipt au aflat pe mulţi din părinţi care n-au vrut să primească milostenia ce li se da lor, fugind de aur ca de muşcătura de şarpe. Dintre ei era unul cu numele Ifestion, către care venind ei şi mult rugîndu-l să primească şi de la dînşii cîţiva galbeni, n-a vrut să-i primească.

    Fericita Melania înconjurînd chilia lui şi luînd seama averii lui celei pustniceşti, nimic n-a aflat decît numai o rogojină, un vas cu apă, puţină pîine uscată şi o coşnicioară, în care era sare; deci a pus în taină galbenii în coşniţa aceea, în care era sare. Ducîndu-se ei de la dînsul, nu s-a tăinuit lucrul acesta bătrînului; pentru că îndată, aflînd aurul ascuns în coşniţa cu sare, a alergat în urma lor, cu glas mare zicînd ca să stea puţin şi să aştepte; iar ei stînd, bătrînul a arătat aurul, ţinîndu-l în mîini şi zicea: "Nu-mi este de trebuinţă acest aur, pentru că nu ştiu ce să fac cu el şi pe ce să-l cheltuiesc, luaţi al vostru iarăşi". Iar ei ziceau: "Dacă nu-ţi trebuie ţie, apoi îl vei da altora". Iar bătrînul a răspuns: "Ce trebuie acesta aici şi la ce bun? Căci locul este pustiu, precum vedeţi". Iar ei nevrînd să ia de la bătrîn aurul înapoi, bătrînul l-a aruncat în rîu şi s-a întors la chilia sa.

    De acolo iarăşi au venit în Alexandria, apoi în Nitria, pretutindeni înconjurînd locaşurile cele pustniceşti, ca nişte albine zburînd pe diferite flori, adunînd dulceaţa mierii. Apoi s-au întors la Ierusalim, plini de bunătăţi duhovniceşti, adunate din vorbirea cu sfinţii părinţi pustnici; şi au aflat precum au voit casa cea făcută de maica lor lîngă Eleon şi s-au sălăşluit acolo. Melania s-a închis într-o căscioară strîmtă, punîndu-şi hotar ca nici ea să nu vadă pe cineva şi nici altcineva pe ea; numai odată pe săptămînă era cercetată de maică-sa şi de Apelian, fratele său cel duhovnicesc; şi a petrecut într-acea închisoare paisprezece ani. Apoi maica ei fiind plină de fapte bune şi de nădejde s-a mutat către Domnul.

    Deci Melania făcînd slujba cea datorită moartei, iarăşi s-a închis într-o căscioară şi mai strîmtă şi mai întunecată şi a petrecut un an. După aceasta, străbătînd vestea pretutindeni despre dînsa şi mulţi venind la dînsa pentru folos, a ieşit din acea închisoare, spre mîntuirea altora; apoi a făcut o mănăstire şi a adunat nouăzeci şi mai bine de fecioare; încît multe şi din cele păcătoase au alergat la dînsa şi povăţuindu-se în calea pocăinţei printr-însa vieţuiau cu plăcere de Dumnezeu. Apoi a aşezat în mănăstirea aceea egumenie, iar ea slujea tuturor ca o roabă şi ca o maică se îngrijea pentru toate; ea învăţa pe surori tot felul de fapte bune, mai întîi curăţia, apoi dragostea, fără de care nici o faptă bună nu se poate săvîrşi; după acestea smerenia şi ascultarea, răbdarea şi nerăutatea. Apoi le spunea lor şi această poveste:

    A venit odată un tînăr la un stareţ mare vrînd ca să se facă ucenic, iar stareţul, arătîndu-i la început în ce chip se cuvine a fi ucenic, i-a poruncit să ia un toiag şi să bată un butuc care era dinaintea uşii, cu lovituri mari, călcîndu-l cu picioarele. Iar ucenicul ascultînd pe stareţul, a bătut lemnul cel neînsufleţit cît a putut şi apoi stareţul l-a întrebat: "Împotrivitu-s-a ţie butucul, ori s-a supărat? A fugit din locul său, sau a venit asupra ta?". Ucenicul a răspuns: "Ba nu". Stareţul i-a zis: "Deci bate-l mai tare şi adaugă şi cuvinte mai aspre, dosădeşte-l, ocărăşte-l, necinsteşte-l, defaimă-l şi cu totul grăieşte-l de rău".

    Făcînd aceasta tînărul, l-a întrebat bătrînul: "S-a mîniat asupra ta butucul cel ocărît? A grăit ceva împotrivă? Sau a cîrtit sau a ocărît împotrivă". Răspuns-a tînărul: "Ba nu, părinte, căci cum putea să răspundă ceva sau să se mînie, lemnul cel neînsufleţit?" Iar stareţul a zis: "Dacă poţi să fii ca acel butuc, nemîniindu-te asupra celor ce te-ar fi bătut, nefugind de răni, negrăind împotriva celor ce ţi s-au poruncit, nici, fiind ocărît, să ocărăşti împotrivă; ci totdeauna să petreci ca lemnul, neclintit de nici un fel de supărare, atunci vino şi te fă ucenic; iar de nu, apoi nu te apropia nici de uşile noastre". Cu acest fel de povestiri, fericita, învăţînd pe surori răbdarea şi bunătatea, le era foarte mult de folos. Încă şi biserică foarte frumoasă a făcut în acea mănăstire şi s-a sîrguit a fi sfinţită cu sfintele moaşte ale Sfîntului prooroc Zaharia, ale Sfîntului întîiului mucenic Ştefan şi ale celor patruzeci de mucenici.

    După aceea fratele ei cel duhovnicesc, care mai întîi i-a fost soţ după trup, fericitul Apelian, bineplăcînd Domnului în viaţa cea monahicească s-a dus către Dumnezeu. Iar Melania făcîndu-i cele ce se cuveneau cinstitei lui îngropări se pregătea către ieşirea din viaţă, aşteptînd să moară degrabă; dar rînduiala Celui Prea Înalt a îndelungat viaţa ei spre mîntuirea altora. A mai zidit după moartea celui ce-i fusese bărbat şi altă mănăstire pentru bărbaţi şi a cheltuit toată averea sa pînă la sfîrşit, dîndu-le toate spre slava lui Dumnezeu, încît a rămas săracă cu trupul, ceea ce cu duhul de mult avea sărăcia. În acea vreme i s-a adus o scrisoare de la Constantinopol, de la un unchi al ei, cu numele Volusian Romanul. Acest Volusian era în acea vreme antipat al cetăţii Roma şi a venit din Roma fiind trimis în Vizantia la împărat, dorind foarte mult să vadă pe nepoata sa, cuvioasa Melania. Pentru aceea a trimis la Ierusalim, rugînd-o să vină în Vizantia, să se vadă. Dar Melania n-a vrut mai întîi să se ducă la dînsul, căci se temea ca nu cumva să fie neplăcută lui Dumnezeu călătoria ei - căci acela era încă în păgînătatea elinească; dar apoi, după sfatul părinţilor duhovniceşti, s-a dus, fiind îndemnată de nădejdea întoarcerii lui către Dumnezeu.

    Ducîndu-se ea pe uscat, oriunde i se întîmpla să intre în cetate, i se dădea de către toţi mare cinste, pentru că Dumnezeu proslăvea pe aceea care-L slăvea. Şi o întîmpinau arhierei, preoţi şi cei mai mari ai cetăţii, popoarele şi egumenii mănăstirilor, primind-o cu mare dragoste, ca pe aceea care ar fi venit din ceruri; pentru că în toată lumea strălucea lumina faptelor ei bune şi a vieţii ei sfinte. Deci cetele celor sfinţiţi şi ale celor simpli, întîmpinînd-o şi petrecînd-o departe, îi făceau mare cinste. Apoi ajungînd în Constantinopol, aşijderea a fost cinstită de împăratul Teodosie cel Tînăr şi de împărăteasa Evdochia, cum şi de Sfîntul patriarh Proclu, dar a găsit bolnav pe unchiul său Volusian, care văzînd-o s-a minunat foarte mult de îmbrăcămintea ei monahicească şi de chinuirea trupului, căci faţa ei se uscase de multă postire şi osteneală, iar frumuseţea ei de mult se veştejise; apoi a strigat: "O, Melanio, iubita mea nepoată, cum te ştiam şi cum te-ai făcut fără chip, tu care mai înainte erai prea frumoasă".

    Dar ce trebuinţă este de multă povestire? Căci Cuvioasa Melania pe de o parte prin sine, iar pe de alta prin sfinţitul Proclu şi mai vîrtos prin vorba cea de Dumnezeu insuflată şi cu sfaturi folositoare a făcut aceasta, că unchiul său degrabă s-a lepădat de păgînătatea elinească şi s-a botezat, învrednicindu-se dumnezeieştilor Taine; apoi peste puţine zile şi-a dat sufletul său în mîinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat cu mîinile ei. Şi petrecînd acolo vreme îndelungată, a mai întors la dreapta credinţă pe mulţi din eresul lui Nestorie, care pe atunci tulbura biserica; iar pe cei dreptcredincioşi i-a sfătuit să nu se lase înşelaţi. Deci prin darul lui Dumnezeu avea atîta înţelepciune, încît nimic nu puteau spori împotriva ei vorbele cele întunecate ale sofiştilor şi cele cu multe împletituri ale nestorienilor; căci de dimineaţa pînă seara întebînd-o de dreapta credinţă, preaînţeleapta dădea astfel de răspunsuri încît tot Constantinopolul se minuna de înţelepciunea ei; fiindcă cuvioasa era foarte învăţată în scriptură, căci toată vremea vieţii sale o întrebuinţase în citirea dumnezeieştilor scripturi şi se umpluse de darul Duhului Sfînt.

    După aceasta fericita s-a întors iarăşi la Ierusalim şi, apropiindu-se de sfîrşitul său, se pregătea către ieşirea din viaţa aceasta. Primise şi darul tămăduirilor de boli, dintre care să spunem puţine, pentru adeverirea darului lui Dumnezeu, care locuia într-însa: Împărăteasa Evdochia, numind pe cuvioasa maică duhovnicească, a venit la Ierusalim, pe de o parte ca să se închine sfintelor locuri, iar pe de alta ca să cerceteze pe Cuvioasa Melania. Această împărăteasă din întîmplare şi-a scrîntit un picior de la încheietură şi o durea foarte rău, încît nici a păşi nu era cu putinţă; dar numai că s-a atins de el maica Melania şi îndată s-a făcut sănătoasă. O femeie oarecare tînără era muncită de diavol şi-i închisese gura încît nu putea să o deschidă cît de puţin măcar, nici să răspundă vreun cuvînt şi nici hrană să guste, iar din lipsă îndelungată de mîncare, mai mult decît din muncire diavolească, era să moară; pe acea femeie a tămăduit-o Cuvioasa Melania cu rugăciunea şi cu ungerea de untdelemn sfinţit, căci a ieşit dintr-însa diavolul şi s-a deschis gura, spre mulţumirea şi slava lui Dumnezeu; apoi mîncînd bucate s-a făcut sănătoasă.

    Altă femeie, avînd prunc în pîntece, se apropiase timpul să nască şi nu putea pentru că murise pruncul în pîntecele ei şi ea era cuprinsă de mari dureri, încît se apropiase de moarte. Deci acestei femei i-au ajutat rugăciunile Sfintei Melania şi numai cît a pus brîul cuvioasei pe pîntecele bolnavei, îndată a scăpat de sarcină, căci a ieşit dintr-însa pruncul cel mort şi s-a făcut sănătoasă şi a început a grăi.

    Cuvioasa văzînd mai înainte ducerea ei către Dumnezeu a înconjurat toate sfintele locuri din Ierusalim şi cele dimprejur, din Betleem şi Galilea. Apoi, sosind praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, a fost la privegherea de toată noaptea, în peşteră unde s-a născut Domnul; şi acolo i-a spus unei surori care îi era rudenie şi petrecea lîngă dînsa, fiind nedespărţite, că acum săvîrşeşte praznicul cel mai de pe urmă al Naşterii Domnului; şi a plîns rudenia ei foarte mult. Apoi în ziua Sfîntului mucenic Ştefan a fost în biserica lui la cîntarea de toată noaptea. În acea zi, citind surorilor pătimirea sfîntului mucenic, a adus şi către dînsele acestea, zicînd că acum le-a făcut citirea cea din urmă; deci s-a făcut plîngere mare între surori pentru dînsa, căci au priceput că acum are să se ducă dintre ele. Iar ea cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, precum îi era obiceiul, le mîngîia mult, învăţîndu-le din belşug spre fapta bună.

    Apoi a intrat în biserică şi s-a rugat, zicînd: "Doamne Dumnezeule, eu te-am ales şi te-am iubit de la început, eu te-am cinstit mai mult decît nunta şi decît toate bogăţiile, slava şi dulceţile şi de la naşterea mea mi-am încredinţat Ţie sufletul şi trupul, şi de frica Ta s-a lipit osul meu de carnea mea. Tu, cela ce m-ai ţinut de mîna dreaptă şi cu sfatul Tău m-ai povăţuit, auzi şi acum glasul meu şi lacrimile acestea să pornească rîurile milostivirii Tale, deci curăţeşte toate păcatele mele cele de voie şi cele fără de voie; dăruieşte-mi cele către Tine, fără tulburare şi împiedicare, ca să nu mă oprească duhurile cele rele din văzduh, că ştii firea noastră cea muritoare o! Nemuritorule. Ştii, o! iubitorule de oameni, că nu este om fără de prihană, nu este om la care nu s-ar fi putut afla oarecare pricini potrivnice, măcar de ar fi fost viaţa cuiva numai o zi; ci Tu, Stăpîne, trecînd cu vederea toate ale mele, pune-mă curată la judecata Ta".

    Astfel, rugîndu-se şi nesfîrşind rugăciunea, a început a boli cu trupul. Dar deşi era foarte slabă din pricina durerilor, însă nu înceta a merge la cîntarea cea obişnuită a bisericii şi multe învăţături dînd surorilor de dimineaţă pînă seara. Apoi s-a împărtăşit cu preacuratele şi de viaţă făcătoare Taine, din mîinile episcopului Elevteropoliei, care venise cu clerul lui spre cercetarea ei. Apoi pe rudenia sa, care amar se tînguia după dînsa, şi pe celelalte surori mîngîindu-le cu cuvinte şi dînd tuturor sărutarea cea mai de pe urmă a zis cuvîntul acesta: "Precum a voit Domnul aşa s-a făcut".

    Cu acest cuvînt şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu, culcîndu-se pe pat şi mîinile precum se cădea, singură punîndu-le pe piept în semnul Crucii şi ochii bine închizîndu-i, în ziua de treizeci şi unu a lunii decembrie. Apoi s-au adunat la îngroparea ei toţi monahii, toate monahiile din toate mănăstirile care erau împrejurul sfintei cetăţi şi făcînd toată noaptea cîntări de psalmi, au îngropat-o cu cinste. Iar sfîntul ei suflet s-a sălăşuit în curţile Domnului său, pe Care L-a iubit şi Căruia i-a slujit cu osîrdie în toate zilele vieţii sale, de a Cărui răsplată fiind vrednică, împreună cu toţi sfinţii roagă acolo pentru noi păcătoşii pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Vietile Sfintilor Decembrie

DESPRE ANUL NOU SI DESPRE CALENDAR (31 decembrie 1970)

 

DESPRE ANUL NOU SI DESPRE CALENDAR

(31 decembrie 1970)

Părintilor si fratilor si iubiti credinciosi,

Fiindcă slujesc cu nevrednicie mâine Sfânta Liturghie, m-am gândit că-i bine ca privegherea din seara aceasta s-o mai împodobim si cu cântări si cu cuvinte sau cu predici, ca să nu pară prea lungă.

Mâine Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare de Răsărit prăznuieste trei sărbători: Anul Nou, Tă-ierea împrejur cea după trup a lui Hristos Mântui-torul si Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadochiei. Si pentru că mâine nu se poate cuprinde într-o predică tot ce ar trebui spus despre aceste trei praznice, m-am gândit ca în seara aceasta să mă ocup în cuvântul meu de însemnătatea Anului Nou.

Cum s-a ajuns la noi crestinii ortodocsi să se prăznuiască Anul Nou la 1 ianuarie? Iată prin ce împrejurări s-a ajuns la aceasta si ce însemnătate are Anul Nou.

Să stiti, fratilor si părintilor, că Dumnezeu a făcut lumea aceasta primăvara si a terminat-o, cum ati auzit, în sase zile. Nu se stia pe atunci ce-i acela calendar, că nici nu era zidit omul. Sau după ce l-a zidit, omul era deocamdată în rai.

După mărturia unor teologi, Adam si Eva au stat în rai numai 7 zile, altii zic că 7 ani, altii 70, iar altii 700 de ani. Toti sunt pentru cifra 7, dar nu se stie exact cât au stat ei în rai.

Lui Dumnezeu, când a făcut lumea cu cuvântul, nu I-au trebuit ciocane si hârlete si sapă si mistrie ca să o facă. El a zis si s-au făcut. El a poruncit si s-au zidit (Psalm 148, 5). Dar a pus lumii acesteia niste legi vesnice; toate se rotesc în ceasul universului cu o precizie înspăimântătoare si pentru îngeri, nu numai pentru oameni. Pentru ce? Pentru că este lucrul lui Dumnezeu Atottiitorul!

Si când a făcut Dumnezeu lumea, soarele era la zenit, adică în mijlocul cerului. Dar stihiile lumii făcute de El - pământul, planetele si stelele - nu stau nemiscate nici o clipă, ci mereu se miscă. Toate se miscă în cerc. Ele vesnic se întorc de unde au plecat!

Asa se miscă stelele, asa soarele si luna si toate planetele si tot ce a făcut Dumnezeu. Tuturor le-a pus lege să se miste, si nu la întâmplare, ci cu mare rânduială, încât s-au uimit si cei mai învătati oameni ai lumii din antichitate si au cunoscut pe Dumnezeu din zidiri, fără să-L cunoască din Scripturi, si au strigat: "Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale!"

Asa a fost cazul si mai târziu cu Isaac Newton, si mai apoi cu Kepler si cu ceilalti mari astronomi, care, din miscarea universului, au înteles că este o mână, este un centru de îndrumare care le poartă pe toate acestea cu atâta precizie.

Miscarea regulată în cerc a stelelor ne dă calendarul. Dar prin ce l-a întemeiat Dumnezeu în chip deosebit? L-a întemeiat prin cei doi ochi ai lumii: soarele si luna. După ei a făcut să se orienteze toată suflarea, până la sfârsitul lumii. Si ati auzit că se vorbeste în Pascalie, de crugul soarelui si de crugul lunii.

Si de ce am luat istoria asa de departe? Ca să vedeti cum a ajuns Anul Nou la noi. Când s-au făcut primele calendare din epoca străveche, pe timpul lui Nimrod, împăratul ninivitenilor, ei nu se orientau ca noi după calendare cu 12 luni, că nu stiau. Ei asteptau miscarea astrelor ceresti, a crugului soarelui sau al lunii, si stiau că a trecut un an din crugul soarelui.

Mai târziu s-a mai desteptat lumea. Asa, vechii haldei, popor mai vechi decât evreii, au fost mari astronomi. Ei au împrumutat mult civilizatiei egipte-nilor, apoi acestia elinilor si asa mai departe, până a ajuns în părtile noastre ale Europei. Aceia au observat si alte miscări pe cer, nu numai miscarea soarelui si a lunii, si treptat au început să alcătuiască un fel de calendar pe pământ, după calendarul cerului sau după calendarul soarelui sau al lunii.

Calendarul ceresc, fiind opera lui Dumnezeu, nu rămâne nici o iotă în urmă si nu poate să se clintească, pentru că zice: ...poruncă a pus si nu va trece (Psalm 148, 6). El nu poate să rămână în urmă. Iar calendarele făcute de oameni până acum au fost mii si zeci de mii; în fiecare epocă, după mintea oamenilor de atunci. Au fost calendare de umbră, calendare de soare, calendare de nisip, calendarele faraonilor Egiptului si altele.

Au fost o multime de calendare la egipteni si la popoare mai vechi ca egiptenii, cum au fost de pildă asirienii. Erau calendare fructifere. Când se coceau portocalii, si asta se întâmpla de două ori pe an, socoteau că s-a împlinit un an. A fost calendarul Nilului, care s-a practicat sute de ani, căci Nilul se revărsa periodic, de două ori într-un an. Dar Nilul, din cauza ploilor de la Ecuator, se revărsa uneori mai înainte de două luni, altă dată mai târziu, si asa mai departe. Ei stiau că atunci când s-a făcut orezul sau s-a revărsat Nilul de două ori, este anul nou.

Dar stiinta n-a fost multumită cu calendare din acestea. Si nici nu trebuia să fie sau să se ia după lucruri de acestea care n-au mers regulat. De aceea oamenii au vrut să facă alte calendare, mai bune, ca să se apropie mai mult de calendarul cerului, de calendarul pe care L-a făcut Atottiitorul Dumnezeu.

Primii care au început să facă aceste calendare au fost egiptenii. Ei au făcut prima dată calendarul de 12 luni, măcar că luna avea câte 28-30 de zile, anul având numai 354 de zile. Poporul iudeu, care a fost în robia egiptenilor 430 de ani, când a iesit din robia lor, a împrumutat calendarul egiptean, căci altul mai bun nu se găsea în acea vreme, si l-au folosit pe el 1500 de ani, până la împăratul Iulius Cezar, cu circa 44 de ani înainte de venirea Mântuitorului. Dar până la acea dată calendarul folosit rămăsese foarte mult în urmă. De aceea romanii, vrând să-si facă un calendar mai bun, au trimis - pe vremea lui Iulius Cezar - pe învătatul Sosigene în toate părtile lumii să vadă care calendar este mai aproape de calendarul ceresc, care se potri-veste mai mult cu calendarul dumnezeiesc.

Si acela, fiind însărcinat de împăratul Iulius Cezar, a cercetat toate calendarele de pe Valea Nilu-lui, din Palestina, de prin Africa si l-a găsit tot pe al evreilor mai aproape, fiindcă era luat de la egipteni. Dar lipseau 11 zile si 6 ceasuri fată de miscările astrelor de pe cer. Deci i-a mai adăugat încă 11 zile si 6 ceasuri.

La început toate popoarele, respectând traditia după care începutul lumii a fost în martie, începeau anul de atunci, indiferent ce calendar ar fi avut ele. Asa au socotit si egiptenii si evreii si romanii. Mai apoi romanii au adăugat lunile ianuarie si februarie si au stabilit începutul anului la 1 ianuarie.

Ei aveau obiceiul ca în ziua de 1 ianuarie să ia impozite de la popor, schimbau pe dregători, plăteau salariile la muncitori, la militari, îi avansau pe unii din acestia la grade mai mari. Tot la 1 ianuarie aveau si cele mai mari festivităti si cu acest prilej făceau mare zarvă de cântece si jocuri, cum le vedeti până acum.

Că de la romani si de la păgâni vin obiceiurile acestea de a umbla din poartă în poartă si a fluiera si a cânta si a face câte si mai câte, cum le vedeti până astăzi. Si asa se fac în această zi petreceri în loc de sfinte slujbe de multumire lui Dumnezeu si de cerere a ajutorului Lui. Că nu de la Biserica lui Hristos vin acestea, ci de la popoarele păgâne, căci romanii le-au împrumutat de la egipteni si egiptenii de la asirieni si asa mai departe. Obiceiurile acestea nu sunt cresti-nesti, ci păgânesti, fiindcă si noi ne tragem din popoare păgâne, căci si romanii si dacii au fost păgâni.

Din anul de 354 de zile s-a făcut calendarul de 365 de zile. Si la patru ani înmultind cele 6 ceasuri care treceau în plus în fiecare din acesti ani, mai erau 24 de ceasuri, deci mai puneau o zi. Asa s-a născut anul bisect, adică trei ani de câte 365 de zile, iar al patrulea (bisect), de 366.

Dar lumina credintei lui Iisus Hristos a strălucit la Roma si în Imperiul Roman, la sud de Dunăre, iar de acolo a trecut si la daci, dincoace de Dunăre, mai ales după ce Dacia a fost cucerită de Traian si multime de colonisti din Peninsula Balcanică au inundat tara strămosilor nostri. Si asa a ajuns crestinismul cu lumina credintei dincoace de Dunăre si a început să înflorească aici Biserica lui Hristos.

Dar prin acesti colonisti au venit la noi si obiceiurile acestea de la 1 ianuarie. Aceste obiceiuri au trecut de la ei la noi, precum si calendarul de 12 luni. Astfel am ajuns si noi românii să prăznuim ziua de 1 ianuarie, ziua anului nou civil.

Vi le-am spus acestea pe scurt, pentru că nu vi le pot arăta acum mai pe larg. Oamenii s-au obisnuit de la început să pună semne câti ani au trecut de la zidirea lumii. Biblia nu spune aceasta, căci ea nu se ocupă de cronologie. Ea este o carte de morală, de sfintenie, plină de Duhul Sfânt. Prin ea se arată că există Dumnezeu, că El este Creatorul lumii, se arată legile date de El întregului univers, se arată că El pedepseste păcatul si răsplăteste virtutea, că cei ai Lui sunt drepti, sfinti, iar ceilalti sunt păcătosi si vor lua plată după faptele lor si osândă dincolo. De acestea se ocupă Biblia.

Si au făcut oamenii însemnări de la zidirea lumii, socotind că atâtia ani sunt de la Adam, si toti ceilalti au auzit de la unul. Dar nimeni nu stie precis câti ani sunt de la Adam. Unii zic că Hristos a venit în lume la 5508 ani de la facerea lumii, altii au spus alti ani. Cronologii nu se învoiesc la ce an a venit Hristos în lume, pentru că nimeni nu stie exact când a făcut Dumnezeu lumea si câti ani sunt de la zidirea lumii.

Nimeni nu stie când a zidit Dumnezeu lumea, decât Cel ce a zidit-o! Asa spunea Marele Vasile. Dar oamenii au stabilit un fel de epoci, de ere. Unele le-au pus în legătură cu diferite evenimente: era alexandrină, de când Alexandru cel Mare a avut război cu persii; era romană, de la fondarea Romei, apoi era martirilor, de la începutul crestinismului până pe vremea lui Diocletian. Dar de abia din vremea împăratului Justinian, de la anul 527, au început să se numească anii de la Hristos.

Asa am ajuns si noi să prăznuim Anul Nou, să se înceapă anul de la 1 ianuarie după traditia rămasă nouă de la Roma. Si sunt calendare diferite si astăzi.

Sunt popoare care au calendarul cu doi ani, cu trei ani înainte, sau cu sase. Dar calendarul cel mai aproape de calendarul luni-solar este calendarul pe care-l avem noi ortodocsii. El este îndreptat de conferinta interortodoxă din Constantinopol din anul 1923, la 15 noiembrie, din timpul Patriarhului Meletie al V-lea si este cel mai aproape de calen-darul ceresc. Abia în 42.000 de ani el rămâne cu o zi în urmă. Noi după calendarul acesta ne călăuzim si el este aprobat de toată Biserica.

Iar calendarul Gregorian pe care l-a îndreptat Papa Grigore al IX-lea în anul 1583, prin marele filosof si astronom Lilio, rămâne la 3600 de ani cu o zi si o noapte în urmă; deci el rămâne mai mult în urmă ca al nostru din punct de vedere stiintific.

*

Dar vreau să vă spun că, începând de la Anul Nou, grija noastră cea mai mare trebuie să fie alta. Cel mai mare lucru este să ne înnoim viata, să luăm aminte, cu fiecare an nou să lăsăm câte un păcat care ne stăpâneste cine stie de când si să punem în locul lui o virtute. Să iertăm greselile celor ce ne-au supărat, să-i iertăm pe toti, să începem Anul Nou cu inima curată si cu credintă în Dumnezeu. Să nu începem la crâsmă cu betie, cu fluiere, cu câte si mai câte petreceri. Că dacă începi bine din ziua întâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineată, asa o să-ti meargă tot timpul!

Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta. Este iadul pe fata pământului! Iată cum stiu oamenii să multumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viată. Dar vine moartea la om si-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici preotului ce a făcut, că i-a legat limba! Cât ar mai vrea el atunci să-i mai dea Dumnezeu un ceas. Dar nu-i mai dă! Este rânduit: când ti-o veni ceasul, te ia si te duce. Ai vrea să te rogi: "Doamne, mai dă-mi un minut!" Dar nu-ti mai dă! Ai avut destule! Dumnezeu este prea drept! Ti-a dat vreme, dar n-ai vrut să te îndrepti, să te pocăiesti, să plângi, să te rogi! Ti-a dat atâtia ani de viată si n-ai avut nici o grijă. Si atunci vei vedea că nu mai este pocăintă în timpul mortii.

Deci, să ne gândim că, trecând un an de zile, foarte mult trebuie să plângem lui Dumnezeu, că n-am făcut nimic bun si să-I multumim că ne-a ajutat cu mila si cu îndurarea Lui să trecem iarăsi 365 de zile si să ajungem până azi.

Toti trebuie să multumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viata si fiintele si toate vremurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să multumim lui Dumnezeu, ca să nu vină urgia Domnului peste noi!

Asteptăm mila lui Dumnezeu, dar odată n-ar să mai fie timp, căci vine moartea pentru fiecare! Vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa nimeni! Nu pot scăpa nici împăratii. Unde sunt împărătiile? Unde sunt faraonii Egiptului? Unde sunt sultanii turcilor? Unde sunt craii Germaniei? Unde sunt împăratii de care se cutremura lumea? Unde sunt cetătile? Unde sunt orasele? Unde-i orasul Pompei si unde este Cartagina si orasele vechi care s-au dărâmat de cutremur?

Unde sunt cetătile lumii? Unde sunt puternicii? Unde sunt cei învătati? Unde sunt filosofii? Unde sunt cei care au purtat sceptru si ale căror capete străluceau ca soarele? Unde sunt? Praf, pământ si pulbere s-au făcut. Asa-i dreptatea lui Dumnezeu si vai de noi si de noi dacă cheltuim vremea în zadar. Marele Apostol Pavel spune: Răscumpărati vremea, că zilele rele sunt (Efeseni 5, 16).

Vom cere să mai trăim un minut si n-ar să ne mai dea Dumnezeu! Pentru că trecem fără griji viata aceasta si ne încurcăm cu grijile veacului, de parcă am fi nemuritori. Fum suntem! În toată ziua Biserica ne spune: Omul ca iarba; zilele lui ca floarea câmpului, asa va înflori (Psalm 102, 15). I-a spus Dumnezeu lui Isaia, pentru toti: Tot trupul este iarbă si slava omului ca floarea ierbii; uscatu-s-a iarba si floarea ei a căzut. Si iarăsi zice Duhul Sfânt în psalmi: Zilele lui ca umbra trec; că s-au stins ca fumul zilele mele. Si iarăsi: Anii lor ca pânza unui păianjen s-au socotit; si iarăsi: Zilele mele ca umbra s-au plecat si eu ca iarba m-am uscat.

Pentru cine vorbeste aici Duhul Sfânt? Pentru noi! Să avem urechi, să nu fim surzi. Să nu ne astupăm urechile, că visuri suntem sub soare. Oricine ar fi, praf si pulbere este! Nimic nu rămâne vesnic pe pământ. Unde sunt puternicii de care se cutremura lumea până ieri? Du-te si vezi-i în gheenă, cum îi muncesc dracii. Du-te si întreabă-i acolo: "Cu ce v-ati ales din viata aceasta?" Unde a rămas stăpânirea, unde stiinta, unde puterea popoarelor? I-a luat moartea, după dreptate, si-i tine în legături până în ziua Judecătii de Apoi.

Împăratul Alexandru Macedon era mare filo-sof; învătase filosofia despre suflet si moarte de la acel mare filosof din antichitate, Aristotel, opt ani de zile. Si tot îl cinsteau ai lui, dar el avea cuvântul acela: "Dacă-i moarte, nu-i nimic!"

Dar odată, tot îl lăudau:

- Măria ta, cât stăpânesti! Cât de mare esti!...

- Măi, dacă credeti că am stăpânire, veniti cu mine la malul mării (si marea era tulbure în ziua aceea. Vărsa valuri si se agita). Uite, ca să vedeti ce putere am: Mare, îti poruncesc să stai pe loc!

Dar marea zvârlea valuri peste el.

- Ati văzut? Ati zis că am putere! Ati spus că eu împărătesc. Un val de apă, tot acum mă îneacă. Nu a ascultat deloc de mine. Cum ziceti că am putere, dacă un val de apă nu ascultă de mine?

El era om care cunostea că omul nu poate nimic fără Dumnezeu!

Când era să moară, l-au întrebat generalii lui:

- Măria ta, din ce să-ti facem mormântul? Din marmură? Din aur? Din pietre scumpe de iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de rubin? Toate pietrele scumpe i le-au spus. Iar el le-a răspuns:

- Dacă-i moarte, nu-i nimic! Să nu-mi faceti mormântul meu din aur si din alte pietre scumpe, ci să-mi faceti mormântul si sicriul de granit. Să nu cumva să mă îmbrăcati în haine aurite, ci simplu, ca un simplu om. Si să lăsati la sicriu două găuri: una în stânga si alta în dreapta.

- Dar de ce asta?

- Pe acolo să-mi scoateti mâinile goale, ca să vadă toti că nimic n-am luat cu mine după moarte.

Să veghem cum petrecem timpul înaintea Dom-nului. Căci negresit vom muri si ne va cere socoteală ce-am vorbit în fiecare clipă si ce-am gândit si ce-am lucrat.

Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Să multu-mim Preasfintei Treimi si Preacuratei Maicii Dom-nului, care mijloceste pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem început bun si să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, crestineste. Să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea. Amin!

NE VORBEȘTE PĂRINTELE CLEOPA VOL 9