Sfânta Muceniță Suzana din Palestina a trăit în secolele III-IV, în vremea împăratului Maximian (286-305) și a primit mucenicia la Elefteropolis (un oraș din Palestina, la cca. 50 de kilometri de Ierusalim).
Sfânta Suzana s-a născut și a trăit în Palestina în secolele III-IV, primind mucenicia în vremea împăratului roman Maximian (286-305). Mama ei era evreică, iar tatăl ei păgân. Crezând în Hristos, a primit botezul din mâinile episcopului Silvan. La moartea părinților ei, și-a eliberat toți robii și roabele și și-a împărțit averea săracilor.
După aceea, și-a tuns părul, s-a îmbrăcat în haine bărbătești și, luându-și numele de Ioan, a intrat într-o Mânăstire de călugări din eparhia de Elefteropolis. S-a nevoit acolo vreme de 20 de ani, cu stăruință. Venind într-o zi la Mânăstire o schimnică, crezând că era bărbat, a îndemnat-o la desfrânare și, pentru că „Ioan” nu a primit, l-a pârât mai-marilor Mânăstirii că ar fi încercat s-o necinstească. Chemată la judecată, Suzana nu s-a împotrivit clevetirii, ci a cerut să i se dea canon de pocăință pentru păcatul de care era învinuită.
Aflând însă episcopul de Elefteropolis despre acest scandal, ducându-se la fața locului, l-a certat pe starețul Mânăstirii pentru cele întâmplate, iar starețul a hotărât atunci să o scoată din călugărie și să o alunge din Mânăstire pe Suzana. Auzind acestea, a cerut să fie chemate 2 fecioare și 2 diaconițe și, fiind lăsată singură cu ele, le-a descoperit acestora că era femeie și nu bărbat. Acestea au dat mărturie episcopului, care, aflând acestea, a hirotesit-o diaconiță și a așezat-o stareță la o Mânăstire de femei.
Când a venit în Elefteropolis un nou guvernator pe nume Alexandru și a hotărât să aducă jerfe idolilor, Sfânta Suzana s-a dus la locul hotărât pentru jertfă și, rugându-se, a dărâmat idolii păgâni. A fost denunțată guvernatorului și, în timpul procesului, a fost supusă la multe chinuri, pe care le-a răbdat cu curaj. În cele din urmă a primit cununa muceniciei fiind arsă de vie.
Tot în această zi, îl pomenim pe Sfântul Mucenic ELEFTERIE Cubiculariu, din Constantinopol, șambelanul împăratului, care s-a săvârșit prin sabie în timpul împăratului Iulian Apostatul († 361).
Acest Sfânt Mucenic, de loc din Constantinopol, strălucea în Dreapta Credinţă. Din copilărie fusese crescut la curtea împărătească şi acolo primise, de la început, cele mai mari cinstiri; întrecea în bogăţii şi slavă pe toţi oamenii acelor vremi. Cuprins de Dumnezeiasca dragoste după cele nestricăcioase şi veşnice, a socotit pe toate cele pământeşti ca nimic şi a ales să fie, mai bine, lepădat în Curţile Domnului, decât să rămână în locaşurile păcătoşilor. Depărtat de lume, era cu ochii minţii aţintiţi spre Dumnezeu; se îndeletnicea în fiecare zi cu cântări Dumnezeieşti şi plinea toată virtutea.
Dar, stricătorul sufletelor noastre, diavolul, n-a suferit să vadă toate acestea; s-a slujit de o slugă a fericitului punându-i în gând să se ducă la împărat şi să pârască pe stăpânul său. S-a dus deci sluga la împărat şi i-a spus că stăpânul său Elefterie s-a botezat şi că a zidit o Biserică. I-a mai spus că se închina Celui Răstignit, că batjocoreşte legiuirile şi rânduielile împărăteşti. A mai adăugat că are sub pământ o casă ascunsă, că aduce Dumnezeului creştinilor slujbe de toată noaptea, că-şi chinuie trupul cu post, cu plânsete şi cu culcări pe pământ. Împăratul s-a aprins de mânie şi l-a chemat pe Sfânt la el. Când a venit, împăratul i-a pus întrebări, la vedere paşnice şi măgulitoare, grăindu-i aşa: „De ce ne-ai părăsit, Elefterie? Cum te-ai depărtat atâta vreme de la noi? Cum ai dispreţuit dorul nostru şi curţile noastre împărăteşti? Cum ai dispreţuit dragostea noastră cea mare şi curată ce-ţi păstrăm?„
„Împărate, i-a răspuns Sfântul Elefterie, trupul mi-i şubrezit de multe şi nenumărate boli; am voit să stau la aer curat ca să-mi recapăt sănătatea„.
„Dar, pentru ce să te desfătezi numai tu singur, i-a spus împăratul, de aerul cel curat? Pentru ce să te bucuri numai tu singur de bunătatea lui? Pentru ce să nu ne bucurăm împreună, mergând şi eu cu tine acolo?„
Sfântul nu i-a dat răspuns la aceste cuvinte. Iar împăratul, îndată ce s-a făcut seară, a trecut râul Sangarin, căci dincolo de acest râu îşi avea Sfântul locuinţa. S-a uitat pe o uşă ascunsă şi a văzut o gaură ca gura unui puţ. S-a coborât pe ea şi a dat de o Biserică frumos împodobită. Cele văzute l-au tulburat. A lăsat mânia la o parte şi a început să spună cuvinte linguşitoare, căutând să slăbească tăria fericitului. Dar, pentru că izbea cu pumnii în aer, căci n-a putut să-l înduplece pe Sfânt cu cuvintele lui, a poruncit să i se taie capul cu sabia, iar cinstitul lui trup să fie aruncat mâncare câinilor şi pasărilor. Fericitul şi-a dat lui Dumnezeu sufletul, iar trupul lui, care zăcea părăsit, a fost luat de un creştin împodobit cu harul preoţiei, evlavios şi iubitor de Dumnezeu, care l-a înmiresmat cu Mir şi l-a îngropat într-un loc de seamă.
Tot în această zi, îl pomenim pe Sfântul Mucenic VAH cel Nou, nevoitor la Mănăstirea Sava din Palestina în vremea împărătesei Irina, care s-a săvârşit prin sabie (secolul al VIII-lea).
Sfântul Mucenic Vah cel Nou era de loc din Palestina şi a trăit pe vremea binecredincioşilor împăraţi Irina şi Constantin. Tatăl lui, creştin din moşi, strămoşi, era căsătorit cu o femeie foarte credincioasă. Ademenit însă de slava deşartă a lumii acesteia şi de înşelăciune, s-a lepădat de Credinţa cea adevărată moştenită din strămoşi şi a trecut la necurata credinţă a agarenilor. A avut 7 copii, pe care i-a crescut în aceeaşi rătăcire. Stricându-şi viaţa în necredinţă, a lăsat, la moartea lui, pe soţia lui cu cei 7 copii. Al treilea dintre ei în şirul naşterii, cu numele Dahac, care tălmăcit în elineşte înseamnă Ghelasie, nu s-a însurat. Chiar înainte de moartea tatălui său voia să se facă creştin, lucru pe care l-a săvârşit după ce tatăl său a murit. I-a spus mamei sale gândul; ea a consimţit şi l-a încurajat. Atunci a plecat de la mama lui şi s-a dus la Ierusalim. De acolo, povăţuit de un monah, s-a dus în lavra Sfântului Sava, unde a fost învrednicit de Sfântul Botez şi i s-a pus numele Vah. Apoi în urma rugăciunilor lui, a fost îmbrăcat cu haina monahală.
Ca monah, a vieţuit bine şi s-a întărit în înfrânare şi în celelalte virtuţi. La porunca stareţului a plecat din Mânăstire, că stareţul se temea să nu afle de el agarenii care stăpâneau Palestina. Din întâmplare, sau mai bine-zis din rânduială Dumnezeiască, s-a dus la Ierusalim şi acolo s-a întâlnit cu mama lui, căreia i-a spus tot ce a făcut; i-a mai spus că-l doare inima că fraţii lui trăiesc în rătăcire. Când fraţii lui au auzit aceasta de la mama lor, au trecut la Credinţa în Hristos, afară de unul care a rămas în rătăcire. Acesta a spus agarenilor toate cele făcute de Sfântul Vah. Agarenii l-au căutat, l-au prins şi l-au dus la Amira, stăpânul cetăţii Ierusalimului. Amira l-a trimis la aşa-numitul de ei general şi la judecători. Înaintea lor a mărturisit pe Hristos, a defăimat ca deşartă credinţa agarenilor şi şi-a bătut joc de ea. Pentru asta i s-a tăiat capul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu