Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare ( 1 ianuarie )

 

Iconographer Daniel Neculae

Predică la Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare
( 1 ianuarie )

Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc
înţelepciunea şi stăpînirea de sine (Pilde 1, 7)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, la începutul Anului Nou, prăznuim pe Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, unul dintre cei mai vestiţi păstori ai Bisericii şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos.

Acest mare ierarh este un adevărat stîlp al dreptei credinţe, numit de Sfîntul Grigorie Teologul "împăratul cuvintelor duhovniceşti", "Ochiul Bisericii" şi "Gura de foc a Duhului Sfînt". O adevărată icoană a păstorilor de suflete care a strălucit în lume, atît prin înţelepciunea cuvintelor, cît mai ales prin puterea faptelor, prin numărul minunilor sale şi prin tăria Duhului Sfînt, care ardea în inima lui. Apoi cu trăirea sa cea mai presus de om, s-a făcut ca un fulger al luminii. Toate sinoadele Sfinţilor Părinţi, atît ecumenice cît şi locale, ce s-au ţinut în diferite vremuri, au ţinut cont de autoritatea canoanelor sale. Toţi Sfinţii Părinţi l-au cinstit şi toţi binecredincioşii creştini de pretutindenea sărbătoresc cu mare evlavie pînă în ziua de azi numele lui. El a fost şi este ochiul şi dreptarul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos şi pildă vrednică de urmat pentru toţi ierarhii ei.

Sfîntul Ierarh Vasile s-a născut în Cezareea Capadociei din Asia Mică. Părinţii lui se numeau Vasile şi Emilia şi au avut zece copii, dintre care cinci au devenit sfinţi împreună cu părinţii lor şi cu bunica lor Macrina. Prietenul său iubit, Sfîntul Grigorie Teologul, zice că familia lor a fost binecuvîntată de Dumnezeu cu marele Vasile, cu toate că şi ceilalţi fraţi ai lui nu au rămas cu mult mai prejos decît el. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor duceau viaţă în sfinţenie, evlavie, în dumnezeiască iubire, în rugăciune, milostenie şi bună aşezare a sufletului. Familia Sfîntului Vasile a fost o familie de sfinţi. Cînd s-a născut pe lume, era atît de mic şi de slab, încît era gata să moară. Dar mama sa, Emilia, o femeie bună şi tare în credinţă, s-a aruncat cu faţa la pămînt înaintea icoanei Mîntuitorului şi a zis: "Doamne, dăruieşte-mi copilul acesta şi ţi-L voi da Ţie, spre slujbă", şi îndată copilul a început a se face sănătos şi a creşte în frică de Dumnezeu.

Fraţii Sfîntului Vasile au fost: Sfîntul Grigorie, episcop de Nîssa, cel mai mare dintre ei; după el a urmat Sfîntul Vasile, apoi Sfîntul Navgratie, mare pustnic şi făcător de minuni în pustia Sinaiului şi apoi Sfîntul Petru, episcopul Sevastiei. Deci, trei ierarhi sfinţi şi un pustnic.

Dintre fete, Sfînta Macrina, cea vrednică de laudă, a fost mai mare cu vîrsta decît toţi. Ea a ajutat pe mama lor Emilia la creşterea tuturor copiilor, învăţîndu-i pe toţi dreapta credinţă în Iisus Hristos, din pruncie. Apoi, intrînd în nevoinţa monahală, a fost stareţă la o mînăstire de călugăriţe din Pont, unde s-a săvîrşit. Celelalte patru surori ale ei s-au căsătorit, au avut copii şi au dus viaţă cu totul creştinească şi sfîntă.

Primul dascăl care a contribuit la formarea duhovnicească a Sfîntului Vasile a fost mai întîi fericita sa mamă Emilia. Apoi au fost sora şi bunica lui, care se numeau amîndouă Macrina. Iar în cunoaşterea Sfintei Scripturi cel dintîi povăţuitor i-a fost tatăl său Vasile, care era un dascăl creştin renumit în Pont.

La vîrsta cuvenită feciorul Vasile a fost dat să înveţe carte la Cezareea Capadociei, un oraş de cultură vestit din centrul Asiei Mici. De aici a fost dus la studii mai înalte la Constantinopol, capitala Imperiului Romano-Bizantin, unde a deprins retorica şi filosofia greacă, după obiceiul de atunci. Apoi a fost dus la Atena, capitala înţelepciunii greceşti, pentru a studia filosofia antică. Aici se întîlneşte cu iubitul său prieten şi compatriot, Sfîntul Grigorie Teologul, prietenie care a durat toată viaţa. Amîndoi învăţau, se rugau şi mergeau împreună încît se poate spune că aveau o minte şi un suflet înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ei cunoşteau numai două drumuri în Atena: unul care ducea la şcoală şi altul la biserică. Aici au învăţat mai mulţi ani, avînd un dascăl vestit, anume Eubul, pe care Sfîntul Vasile l-a convertit la credinţa în Hristos. Odată l-a întrebat dascălul său Eubul pe Sfîntul Vasile: "Care este adîncul filosofiei?" Iar el i-a răspuns: "Adîncul filosofiei este cugetarea neîncetată la moarte!" Acest răspuns i-a uimit pe toţi, aflînd că cea mai înaltă înţelepciune sau filosofie este să ne aducem aminte întotdeauna de ceasul morţii şi al judecăţii, că aceasta ne păzeşte de păcat.

Din Atena, Sfîntul Vasile s-a întors în patrie unde a înfiinţat o şcoală de retorică. În anul 357, însă, face o lungă călătorie pe la toate mînăstirile din Egipt, Palestina şi Sinai, se închină la Mormîntul Domnului şi primeşte botezul în rîul Iordan, după obiceiul primelor secole. De la Sfintele Locuri, Sfîntul Vasile se întoarce din nou în Cezareea Capadociei şi este hirotonit preot de arhiepiscopul Ermoghen. Apoi, murind bătrînul păstor, a venit altul în locul lui care îl invidia pe Sfîntul Vasile pentru viaţa şi înţelepciunea lui. El însă, fugind de invidie, împreună cu fericitul Grigorie Teologul, s-au retras la nevoinţă pustnicească în părţile Pontului.

Aici au întemeiat o vestită mînăstire, au adunat în jurul lor sute de monahi şi au dus o fericită viaţă duhovnicească în desăvîrşită dragoste, bucurie şi linişte. În această mînăstire a comentat Sfîntul Vasile cărţile Sfintei Scripturi şi a scris vestita sa carte numită "Hexaimeron", precum şi "Rînduielile vieţii monahale". Nu departe a întemeiat şi o mînăstire de călugăriţe, unde era egumenă Sfînta Macrina, sora sa. Prin aceasta Sfîntul Vasile a dat o nouă regulă de viaţă monahală, în care se pune accentul mai ales pe viaţă de obşte desăvîrşită, pe rugăciune, pe cugetare la cele duhovniceşti şi pe trăire în deplină dragoste şi lepădare de sine.

După cîţiva ani de nevoinţă, cei doi sfinţi şi fraţi în Hristos au fost chemaţi de Duhul Sfînt să apere dreapta credinţă în lume că se înmulţiseră eresurile în Biserică şi mulţi fiind amăgiţi părăseau credinţa ortodoxă şi se făceau arieni. Apoi, nu se putea să stea lumina sub obroc. Nu se cuvenea ca asemenea mari luminători să stea la linişte în pustie, iar lumea să fie trasă la rătăcire şi pierzare. Deci Sfîntul Grigorie s-a dus în Nazianz să ajute pe tatăl său, care era episcop, în apărarea dreptei credinţe, iar Sfîntul Vasile a venit la Cezareea şi amîndoi combăteau învăţăturile ereticilor şi întăreau credinţa ortodoxă în Biserică. Murind episcopul Evsevie, pe scaunul arhiepiscopiei din Cezareea a fost ales Sfîntul Vasile cel Mare, lauda Bisericii lui Hristos.

Iubiţi credincioşi,

Ca păstor de suflete, Sfîntul Vasile îi uimea pe toţi clericii şi credincioşii cu viaţa sa îngerească. Nimeni din eparhia sa nu postea, nici se ruga mai mult ca Sfîntul Vasile. Nimeni nu era mai milostiv şi mai iscusit în cunoaşterea Sfintelor Scripturi ca el. Pentru nevoinţa sa atît de înaltă Sfîntul Vasile s-a învrednicit de la Dumnezeu de multă înţelepciune duhovnicească, de darul frumoasei vorbiri şi de darul facerii de minuni, vindecînd mulţi bolnavi şi izgonind duhurile cele rele din oameni cu rugăciunea sa. El este considerat de Sfinţii Părinţi ca cel mai mare exorcist din Biserica Ortodoxă, adică izgonitor de duhuri rele din oameni. Tot el a compus acele rugăciuni de alungare a diavolilor, cunoscute sub numele de "exorcisme" sau "Molitfele mari ale Sfîntului Vasile".

Cele mai mari fapte de iubire şi milostenie creştină pe care le-a făcut Sfîntul Vasile cel Mare, în Cezareea, au fost azilele de bătrîni, orfelinatele de copii, de săraci şi, mai ales, spitalele pentru bolnavi de tot felul, numite după numele său "Vasiliade". Un cartier întreg al oraşului Cezareea era destinat pentru această mare operă creştină filantropică de ajutorare a celor lipsiţi şi tratare gratuită a celor bolnavi, cu cheltuiala episcopiei care purta grijă de toate.

Pentru îngrijirea bolnavilor, a bătrînilor şi a orfanilor, Sfîntul Vasile a adus în spitalele întemeiate de el călugări şi mai ales călugăriţe, care se numeau "surori de caritate". De la el a rămas pînă astăzi în spitalele din toată lumea tradiţia "surorilor" şi îngrijitoarelor de bolnavi, care pînă în secolul nostru erau călugăriţe de mînăstire. El a întemeiat şi şcoli pentru copii orfani, devenind prin aceasta cel mai mare fondator şi ctitor de spitale întreţinute de Biserică. Nimeni pînă la el nu mai făcuse aşa ceva.

Sfîntul Vasile este, de asemenea, cel dintîi şi cel mai mare organizator al monahismului ortodox cu viaţă de obşte, după Cuviosul Pahomie cel Mare din Egipt. Mînăstirile întemeiate de el în Pont, transformarea călugărilor în preoţi misionari pentru credincioşi, în scriitori şi apărători ai Ortodoxiei, în slujitori şi predicatori devotaţi ai Bisericii lui Hristos, fac din Sfîntul Vasile cel Mare cel mai profund ctitor şi înnoitor al monahismului creştin.

Ca apărător al vieţii monahale în Biserică, Sfîntul Vasile a făcut şi a lăsat Bisericii 91 de canoane care sînt valabile şi astăzi. Canoanele lui întăresc credinţa ortodoxă în trăirea morală după Evanghelie, în familie, în cinul călugăresc, în cler şi în rîndul credincioşilor. Ca nimeni altul el pedepseşte cel mai greu pe cei ce se leapădă de credinţă şi le dă Sfînta Împărtăşanie, dacă se căiesc, numai înainte de moarte. La fel pedepseşte greu păcatul desfrînării. Pe tineri, dacă păcătuiesc, îi opreşte şapte ani de la Sfintele Taine. Pe cei căsătoriţi îi opreşte pînă la cincisprezece ani, iar pe cei care ucid şi avortează cu voia lor douăzeci de ani.

Sfîntul Vasile este considerat cel mai mare şi mai aspru canonist al Bisericii lui Hristos. Şi aceasta pentru că mai întîi era foarte aspru cu sine; mînca o dată pe zi pîine, apă şi puţine legume. Avea pe el numai o haină şi o mantie, iar pe sub ea purta o cămaşă aspră de sac. Dormea cîteva ore pe un pat tare pînă la miezul nopţii, apoi se ruga, citea Sfînta Scriptură, scria şi medita la cele duhovniceşti pînă dimineaţa. Rugăciunea lui cea mai iubită era cîntarea psalmilor cu bucurie şi linişte. Apoi era foarte sărac de cele materiale, că nu avea nimic al său decît hainele de pe el şi cărţile, căutînd întru toate să urmeze lui Hristos şi marilor sfinţi. Pentru viaţa sa aşa de înaltă, unii dintre prietenii săi îl asemănau pe Sfîntul Vasile cu Ilie cel mult postitor şi cu marii cuvioşi ai Egiptului, precum Antonie şi Pahomie. Toate aceste osteneli le făcea ca să-şi poată înfrîna trupul şi mintea de la toate patimile şi cugetele cele rele.

Această aspră nevoinţă a dus-o Sfîntul Vasile atît la mînăstirea sa din Pont, unde s-a nevoit patru ani, cît şi ca arhiepiscop al Cezareei. Că şi aici nimeni nu postea mai mult ca el, nimeni nu priveghea în fiecare noapte şi nu se ruga mai cu putere ca Marele Ierarh Vasile. Pentru toţi era un model viu de bunătate, de răbdare, de smerenie, de rugăciune, de frumoasă vorbire şi de profundă cunoaştere a Sfintei Scripturi. Cînd predica el, toţi îl ascultau cu lacrimi în ochi şi se umpleau de credinţă şi evlavie, că le vorbea de la inimă, ca un adevărat părinte plin de puterea Duhului Sfînt, înaintevăzător şi făcător de minuni. În viaţa lui se spune că predica zilnic, seara şi dimineaţa, chiar şi în zilele de lucru. Şi aceasta, pentru că Biserica era ameninţată de eretici şi era însetată după învăţăturile mîntuitoare ale Sfintei Scripturi.

Avînd darul facerii de minuni şi al înaintevederii, Sfîntul Vasile cel Mare a făcut numeroase vindecări de boli, mai ales izgoniri de demoni din oameni, precum şi alte fapte minunate pe care le amintim mai jos.

Într-o zi, cînd Sfîntul Vasile săvîrşea dumnezeiasca Liturghie, a intrat în biserică un iudeu. Cînd se sfinţeau Sfintele Taine, iudeul a văzut că plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, ţinea în mîinile sale un prunc pe care îl sacrifică şi-l aşează în potir şi din el îi împărtăşea pe toţi cei vrednici. Uimindu-se de această taină dumnezeiască, a zis: "Mare este puterea lui Hristos şi taina credinţei creştine!" Apoi, descoperind Sfîntului Vasile cele văzute, a dorit să se facă creştin şi a fost botezat în numele Preasfintei Treimi.

Odată a venit o foamete mare peste provincia Capadociei, încît mureau oamenii de foame, iar cei bogaţi nu voiau să-şi vîndă grîul pînă nu se ridica preţul. Atunci marele păstor alergă pe la cei avuţi şi cu multe rugăminţi şi scrisori abia i-a convins să împartă grîul la cei săraci. Ba chiar el însuşi ajuta la împărţirea hranei, potolind foametea şi salvînd oamenii de la moarte.

Într-o vară, împăratul Iulian Apostatul (cel lepădat de credinţă) mergea cu oaste împotriva perşilor şi a poposit aproape de Cezareea. Atunci, Sfîntul Vasile împreună cu tot poporul, l-a întîmpinat cu cinstea cuvenită, oferindu-i, după obicei, pîine de orz. Dar împăratul s-a mîniat tare pe el şi i-a spus că după ce se va întoarce de la război va distruge cetatea Cezareea, iar pe Vasile îl va exila. Marele bărbat nu s-a înfricoşat, ci, adunînd credincioşii le-a spus primejdia şi se ruga în fiecare noapte la biserica Sfîntului Mucenic Mercurie. Cum stăteau în genunchi noaptea, deodată Sfîntul Mucenic Mercurie pictat pe icoană cu suliţa în mînă, a ieşit din biserică în văzul tuturor. După puţin timp Mucenicul Mercurie s-a reîntors în biserică avînd suliţa însîngerată. Atunci Sfîntul Vasile, înţelegînd că Dumnezeu l-a trimis pe marele mucenic să-l ucidă pe vrăjmaşul lui Hristos, Iulian Apostatul, cu suliţa, a zis către popor: "Bucuraţi-vă, fraţilor, şi vă veseliţi, că a auzit Domnul rugăciunea noastră, că împăratul cel rău şi necredincios şi-a luat cuvenita pedeapsă fiind ucis de Sfîntul Mercurie". Aşa a scăpat cetatea Cezareea de mînia şi răzbunarea împăratului.

Împăratul Valens, care a luat tronul după Iulian Apostatul, era arian şi nu putea răbda pe Sfîntul Vasile pe scaunul Cezareei pentru că îl ruşina cu viaţa şi învăţătura sa. De aceea căuta în tot felul să-l tragă de partea arienilor, dar nu a reuşit să amăgească pe apărătorul şi diamantul Bisericii lui Hristos. Atunci a trimis la el pe eparhul Modest să-l ameninţe cu închisoarea, cu exil şi cu confiscarea averilor lui. Iar Sfîntul Vasile i-a răspuns: "Averile mele vrei să le iei? Nici pe tine nu te vei îmbogăţi, nici pe mine nu mă vei sărăci. Dar socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuie. De izgonire nu mă tem, pentru că tot pămîntul este al lui Dumnezeu. De munci nu port grijă, că mă voi duce mai degrabă la doritul sfîrşit şi cu aceasta îmi vei face bine că mă vei trimite mai degrabă la Dumnezeul meu!" Atunci a zis eparhul către el: "Nimeni nu mi-a vorbit cu aşa îndrăzneală!" Iar Sfîntul Vasile i-a răspuns: "Pentru că pînă acum n-ai vorbit cu un episcop!"

Auzind de aceasta, împăratul a hotărît să-l scoată din scaun şi să-l exileze. Dar cînd să semneze hotărîrea i s-a stricat condeiul. A luat al doilea şi al treilea condei şi la fel i s-au rupt, iar mîna a început să-i tremure. Atunci a cunoscut că este pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui şi, temîndu-se, a renunţat.

Acelaşi împărat eretic a făcut şi altă nedreptate. Trecînd prin oraşul Niceea, a luat biserica ortodocşilor şi a dat-o în mîinile arienilor. Atunci, mîhnindu-se credincioşii, au cerut ajutorul Sfîntului Vasile, apărătorul dreptei credinţe. Iar el a venit la împăratul Valens şi i-a spus: "Cinstea împăratului iubeşte dreptatea. Pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, de ai luat biserica ortodocşilor şi ai dat-o arienilor eretici?" Iar mai marele bucătarilor auzind cum vorbeşte sfîntul, l-a mustrat. Marele păstor însă i-a răspuns: "Lucrul tău este să te îngrijeşti de mîncări, iar nu să tulburi dogmele Bisericii!" La urmă împăratul l-a trimis pe Sfîntul Vasile la Niceea să facă el dreptate şi i-a dat şi scrisoare de întărire.

Sosind în Niceea, Sfîntul Vasile a adunat pe ortodocşi şi pe arieni, le-a citit scrisoarea împăratului şi au hotărît ca împreună să încuie biserica, să-i sigileze uşile şi să pună străji de ambele părţi. Apoi să se roage arienii lui Dumnezeu trei zile şi trei nopţi şi de li se va deschide biserica singură, în chip minunat, să fie a lor. La urmă să se roage ortodocşii o noapte şi de li se va deschide lor biserica, să fie a ortodocşilor; iar dacă nici lor nu se va deschide biserica, să fie tot a arienilor. Şi au făcut aşa. Dar nu s-a deschis biserica arienilor. Atunci, Sfîntul Vasile a adunat pe toţi ortodocşii la o biserică afară din oraş şi s-au rugat acolo toată noaptea. Dimineaţă, au venit cu toţii la biserica încuiată, în frunte cu Sfîntul Vasile îmbrăcat în veşminte, cîntînd: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!" Cum au ajuns la uşa bisericii s-au rugat cîntînd: "Doamne miluieşte".

Apoi Sfîntul Vasile a însemnat uşa încuiată cu Sfînta Cruce şi a zis: "Binecuvîntat este Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Cînd a strigat tot poporul "Amin", îndată s-a făcut cutremur, s-au zdrobit zăvoarele, s-au rupt peceţile, s-au deschis uşile singure cu ajutorul lui Dumnezeu şi au intrat în biserică ortodocşii cîntînd "Doamne miluieşte". Apoi Sfîntul Vasile a săvîrşit Sfînta Liturghie şi, văzînd minunea, toţi arienii s-au făcut ortodocşi.

Altădată a venit la Marele Vasile o femeie plîngînd şi i-a spus că soţul ei a luat-o în căsnicie cu ajutorul vrăjmaşului diavol, după ce mai întîi s-a lepădat de Hristos şi i-a dat scrisoare aceluia că va face voia lui. Acum soţul ei se căia de ceea ce făcuse şi nu ştia cum să revină la Hristos. Auzind acestea, Sfîntul Vasile l-a chemat la sine pe tînăr, l-a mărturisit şi l-a întrebat: "Voieşti să te întorci din nou la Domnul nostru Iisus Hristos?" Iar el i-a răspuns: "Voiesc, dar nu pot, pentru că m-am dat în mîinile satanei cu scrisoare". "Dar crezi că Domnul te iartă şi te primeşte?", l-a întrebat Sfîntul Vasile. "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele".

Atunci Sfîntul Vasile l-a închis într-o cameră pe tînărul acela şi l-a învăţat să se roage ziua şi noaptea. Dar în primele zile a suferit grele ispite de la diavoli, că strigau către el: "Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine". După multe zile de post şi rugăciuni a venit Sfîntul Vasile la el şi i-a zis: "Cum te afli, fiule?" "Acum sînt bine, sfinte părinte, că te-am văzut în vis cum l-ai biruit pe diavolul". Adunînd pe clerici şi pe credincioşi, Sfîntul Vasile a luat pe acel tînăr şi l-a dus la biserică cîntînd: "Doamne miluieşte".

Dar vrăjmaşul diavol s-a pornit cu mînie asupra tînărului să-l răpească din mîinile sfîntului şi striga: "Mă nedreptăţeşti, Vasile, că nu eu am venit la dînsul, ci el a venit la mine să-mi ceară ajutor. Deci, al meu este, că s-a lepădat de Hristos!" Şi a zis păstorul cel bun: "Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi va lăsa poporul mîinile în jos de la rugăciune, pînă nu vei da, diavole, scrisoarea tînărului înapoi". Şi în timp ce toţi se rugau cu mîinile în sus şi ziceau cu lacrimi "Doamne miluieşte!", îndată hîrtia dată de tînăr vrăjmaşului a căzut din văzduh în biserică. Aşa se jertfea bunul păstor pentru mîntuirea fiilor săi sufleteşti.

Odată, s-a rugat lui Dumnezeu Cuviosul Efrem Sirul să-i arate cum este Sfîntul Vasile. Şi noaptea a văzut un stîlp de foc care ajungea pînă la cer şi i-a zis un glas de sus: "Efreme, Efreme, cum este acest stîlp de foc, aşa este Vasile!" Apoi s-a dus Cuviosul Efrem la Marele Vasile în Cezareea Capadociei, şi, cu toate că nu voia, a fost hirotonit preot de dînsul.

Aşa era viaţa Sfîntului Vasile, ca o făclie aprinsă în mijlocul Bisericii, spre luminarea tuturor, încît şi îngerii se minunau de sfinţenia vieţii lui, iar diavolii şi necredincioşii se cutremurau şi fugeau.

Simţindu-şi aproape ceasul morţii Sfîntul Vasile a chemat la el un doctor evreu, anume Iosif, să-l cerceteze şi i-a spus că pînă seara va muri. Dar el a trăit pînă a doua zi, a săvîrşit Sfînta Liturghie, a botezat pe acel doctor, apoi binecuvîntînd pe toţi şi-a dat duhul în mîinile lui Iisus Hristos la 1 ianuarie anul 379, fiind în vîrstă de 51 de ani. Apoi adunîndu-se mulţi arhierei, călugări şi credincioşi, au plîns mult pentru plecarea dintre ei a unui aşa de mare luminător şi dascăl al Bisericii şi l-au îngropat cu cinste în biserica Sfîntului Mucenic Evpsihie din Cezareea.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, o dată cu Sfîntul Vasile cel Mare, prăznuim şi Tăierea Împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos. Este unul din cele douăsprezece praznice împărăteşti de peste an. Astăzi, la opt zile după naştere, Domnul este dus la templul din Ierusalim, unde primeşte botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, cînd I S-a pus şi numele de Iisus, căci numele copiilor dintotdeauna se pune la botez. Prin aceasta Mîntuitorul se arată împlinitor al Legii Vechi, iar nu călcător al ei. Ba mai mult, prin venirea Sa în lume, Fiul lui Dumnezeu desăvîrşeşte Legea, o înnoieşte, o îndumnezeieşte printr-o nouă Lege, care este Legea harului, adică Sfînta Evanghelie. Pe aceasta toţi credincioşii sîntem datori s-o respectăm pentru a deveni şi noi fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor.

Tot astăzi avem Anul Nou. A mai trecut un an din viaţa noastră, din viaţa lumii şi astăzi am început altul, pe care îl dorim să fie pentru lume, pentru Biserica lui Hristos, pentru fiecare familie şi om, un an de pace, de înţelegere între oameni, un an de întărire, de roade bogate atît pămînteşti cît şi cereşti. Roadele pămîntului sînt: pîinea cea de toate zilele, sănătatea, pacea în lume, copiii, speranţa şi bucuria acestei vieţi. Iar roadele cereşti sînt credinţa în Dumnezeu, iubirea creştină, rugăciunea, milostenia şi celelalte fapte bune. Pe toate aceste virtuţi dorim să le sădească Dumnezeu în inimile noastre, să le adape prin rugăciune şi să le facă să crească, să se desăvîrşească în noi prin harul Duhului Sfînt. Iată ce vă dorim astăzi, la început de an nou. Iată urarea Bisericii şi a păstorilor ei către fiii ei sufleteşti, acum, de Anul Nou. Să sporim în credinţă şi în fapte bune, fraţii mei. Să nu stăm pe loc, ci să creştem ca un copac, ca o floare, urcînd din treaptă în treaptă, din putere în putere, dintr-o faptă bună în alta şi mai bună.

Să nu ne mulţumim cu ce am făcut pînă acum. Să nu ne odihnim, nici să stăm pe loc. Iată anii trec mereu şi se înnoiesc; viaţa noastră trece şi ea şi noi trebuie să mergem la Dumnezeu, unde mai avem de trăit o viaţă. O viaţă veşnică, nouă, fără dureri, fără lacrimi şi moarte, o viaţă care nu are sfîrşit. O viaţă împreună cu Hristos şi cu Maica Domnului, la un loc cu îngerii şi cu toţi sfinţii.

La început de an nou, Biserica Ortodoxă ne pune înainte un model vrednic de urmat, ne pune viaţa şi faptele Sfîntului Vasile cel Mare. El este unul din cei trei dascăli şi ierarhi ai lumii, împreună cu Sfîntul Grigorie Teologul şi cu Sfîntul Ioan Gură de Aur.

Să urmăm şi noi lui Hristos şi sfinţilor Lui. Să urmăm după a noastră slabă putere, credinţei, bărbăţiei, curajului, tăriei, răbdării, smereniei, milosteniei, înfrînării, postului şi rugăciunii Sfîntului Vasile cel Mare. Postul, rugăciunea şi viaţa curată au avut un mare rol în creşterea duhovnicească a marelui ierarh. Să le iubim şi noi după putere. Apoi să adăugăm tăria credinţei, milostenia, ascultarea de păstorii Bisericii, cinstea, omenia şi ajutorarea săracilor. La formarea Sfîntului Vasile a avut mare rol şi cunoaşterea cuvîntului lui Dumnezeu, hrana sufletului spre care cugeta ziua şi noaptea. Să ne hrănim şi noi sufletul cu ascultarea slujbelor Bisericii şi citirea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Cel puţin cîte un capitol, o pagină pe zi să citim din sfintele cărţi. Cel puţin cîţiva psalmi să spunem pe zi, iar "Tatăl nostru" să-l repetăm de mai multe ori sau rugăciunea "Doamne Iisuse..." şi vom primi mare folos şi ajutor de sus.

Apoi să ţinem la Biserică şi la dreapta credinţă ca la însăşi viaţa şi sufletul nostru. Vedeţi cu cît curaj şi tărie apăra Sfîntul Vasile credinţa ortodoxă? Nu se ruşina de împăraţi şi de eretici; nu se lăsa amăgit de laude sau de daruri, nu se temea nici de diavoli, nici de moarte cînd era vorba de credinţă şi de sufletele oamenilor. Cînd era vorba de el era foarte blînd, smerit şi răbdător, chiar dacă cineva îl ocăra. Dar cînd era vorba de stricarea dogmelor credinţei, cînd se hulea Dumnezeu şi se lovea Biserica de către eretici, atunci Sfîntul Vasile era aspru şi curajos ca un sfînt, îndrăzneţ ca un episcop, iubitor de credincioşi ca un adevărat păstor de suflete, gata să-şi dea şi viaţa pentru Evanghelie.

Să ne apărăm sufletul de patimi, trupul să-l păzim curat de necurăţia păcatelor, iar credinţa noastră străbună, ortodoxă, s-o apărăm pînă la jertfă de eresuri, de indiferentism şi necredinţă care bîntuie tot mai mult în prezent.

Să-L rugăm pe Dumnezeu să binecuvinteze cununa Anului Nou cu pace între popoare, cu sănătate şi pîine. Iar pe noi, Biserica Sa, să ne binecuvinteze cu păstori buni, cu credinţă tare, cu fapte bune şi mîntuire. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Tăierea Domnului împrejur ( 1 ianuarie )

 

Predică la Tăierea Domnului împrejur
( 1 ianuarie )

Şi cînd s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele de Iisus,
cum a fost numit de înger.... (Luca 2, 21)

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare prăznuieşte astăzi tăierea după trup a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi pe marele Ierarh Vasile. În cuvîntul ce urmează vom vorbi mai mult despre acest praznic al Tăierii împrejur şi mai puţin despre viaţa şi minunile Sfîntului Vasile cel Mare.

Cu 2406 ani mai înainte de venirea lui Hristos în trup, a trăit în pămîntul Caldeei, cetatea Ur, un patriarh preafericit, ales de Dumnezeu, anume Avraam, din a cărui seminţie, după credinţă, ne tragem toate popoarele pămîntului. Căci zice Sfînta Scriptură: Şi a crezut Avraam pe Domnul şi i-a socotit aceasta ca dreptate (Facere 15, 6).

Deci, toţi cei care cred în Dumnezeu se numesc fiii lui Avraam după credinţă, nu după trup, cum este poporul evreu. El este strămoşul evreilor şi "părinte al multor neamuri". Dumnezeu a dat poruncă acestui patriarh, ca toţi copiii ce se vor naşte de parte bărbătească să fie tăiaţi împrejur, ca semn de legătură veşnică între seminţia lui şi Dumnezeu, Ziditorul său. Marele Apostol Pavel spune că "toate cele mai înainte de lege şi cele din Legea Veche au fost umbre celor viitoare" (Coloseni 2, 17). Avraam trăieşte înainte de Legea Veche cu 430 de ani. Deci toate cîte s-au întîmplat pe vremea patriarhilor, mai înainte de a se da Legea şi în tot cursul Legii Vechi, au fost umbră şi închipuire a celor ce erau să fie la împlinirea vremii, şi toate aveau să se desăvîrşească în Legea Harului, prin venirea în lume a lui Dumnezeu-Cuvîntul.

Aşadar, precum toate cele vechi au închipuit pe cele desăvîrşite din Legea Harului, tot aşa şi tăierea împrejur era un legămînt între Dumnezeu şi Avraam, care închipuia Botezul din Legea Harului sau uşa tainelor creştineşti. De aceea botezul se face după opt zile de la naşterea pruncului, aşa cum în Legea Veche pruncii se tăiau împrejur la opt zile de la naştere, cînd li se dădea şi numele. Însă tăierea împrejur nu era un lucru îndeajuns spre mîntuire, ci doar o închipuire şi o umbră a Evangheliei. Aţi auzit că în apostolul de azi s-a spus că ne-am tăiat împrejur cu tăiere nefăcută de mînă (Coloseni 2, 11), adică cu tăierea poftelor trupului care sînt căile păcatului. Cîţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am îngropat prin Botez şi am primit această tăiere împrejur duhovnicească, ce se lucrează cu Duhul Sfînt fără mînă omenească.

Dar pentru care pricină Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos a primit tăierea împrejur cea trupească a Legii Vechi? Sfinţii Părinţi spun că pentru şase pricini a primit Hristos tăierea împrejur a trupului Său. Aceste şase pricini au fost binecuvîntate pentru a se întări Legea Darului, întrucît Însuşi Dumnezeu, Care nu avea păcate, a binevoit să primească cele ale legii. Iată cele şase pricini:

Cea dintîi a fost ca să arate Hristos la toată lumea că S-a întrupat pe pămînt şi că într-adevăr a avut trup omenesc, nu cum ziceau unii din eretici, că S-a născut cu trup închipuit, iar nu real. Căci dacă avea trup spiritual, atunci cum putea să Se taie împrejur şi să curgă sînge din El? Deci, Hristos S-a tăiat împrejur, ca să ne încredinţeze că a venit cu trup: Şi Cuvîntul trup S-a făcut - cum spune evanghelistul - şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 14).

A doua pricină a fost ca să plinească Legea Veche dată de Dumnezeu lui Avraam, ca să nu creadă cineva că a venit în lume să strice Legea. Mîntuitorul a împlinit Legea, primind pînă şi tăierea împrejur, dar fariseii şi cărturarii zavistnici, invidioşi şi răi, spuneau că a venit să strice Legea. Atunci Hristos le-a spus: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5, 17). N-a venit să strice Legea, ci s-o plinească, adică s-o facă cu totul desăvîrşită, preasfîntă şi preabună.

A treia pricină a fost ca să ne elibereze pe noi de robia Legii şi de tăierea împrejur cea după trup. A venit însuşi Cel fără de păcate şi a primit tăierea împrejur, ca pe noi, fiii Săi după har, să ne elibereze, adică să ne aducă altă tăiere împrejur mult mai sfîntă şi mai curată decît Legea Veche.

A patra pricină a fost ca Hristos să meargă înainte, ca un conducător sau înaintemergător în toată fapta bună şi să înveţe pe fiii Săi după har şi pe tot neamul creştinesc, ca din fragedă copilărie să fie gata de jertfă, să sufere toate şi să plinească toate poruncile Legii, iar nu să le strice. Să plinească cele ale Legii, cum i-a spus lui Ioan la Iordan: Lasă, acum, că aşa se cuvine nouă să plinim toată dreptatea (Matei 3, 15). Care dreptate? Nu cea din Legea Darului, ci cea din legea umbrei, toate ale Legii Vechi.

A cincea pricină a tăierii Domnului împrejur a fost ca să se arate mila, îndurarea şi dragostea Sa cea nemărginită, ca şi bunătatea Sa pentru noi. El fiind un prunc nevinovat, preasfînt şi preacurat, de la cea mai mică vîrstă - că era numai de opt zile -, a început a-Şi vărsa sîngele pentru noi şi pentru mîntuirea noastră. Ce nevoie avea Hristos de tăiere împrejur, dacă era Fiul lui Dumnezeu după fiinţă, nu după har şi nici după cauză, ci după voie şi după putere? Dar a vrut să arate dragostea Sa cea nemărginită pentru oameni. El pare a zice: "Îndată ce M-am îmbrăcat cu trup şi am primit a Mă naşte din Fecioara Maria, vreau să vă arat dragostea Mea cea nemărginită. De aceea nu am pogorît numai cerul, ci M-am pogorît Eu Însumi şi am venit din pîntecele unei fecioare şi voiesc ca şi de aici înainte să vă arat cu cîtă dragoste o să vă mîntuiesc, căci vreau să-Mi vărs sîngele cel preasfînt şi dumnezeiesc, pe care l-am luat din sîngele Fecioarei celei Preacurate, pentru voi şi pentru mîntuirea voastră, ca să vă povăţuiesc şi pe voi prin dragostea Mea. Căci mai înainte de a Mă iubi voi pe Mine, vreau să vă arat cîtă dragoste am Eu faţă de voi, căci încă din pruncie am voit a-Mi vărsa sîngele Meu ca să primesc cele ale Legii pentru voi".

A şasea pricină a fost pecetluirea şi sfîrşitul botezului Legii Vechi a tăierii împrejur. A pecetluit Preabunul nostru Mîntuitor şi a arătat sfîrşitul tăierii împrejur cea după trup a Legii, care a ţinut timp de 2406 ani, de la Avraam pînă la Hristos, şi în locul ei ne-a lăsat Botezul creştin prin apă şi Duh.

Dumnezeu a circumscris botezul sîngeros iudaic acum, prin cuvîntul Său, şi l-a înlocuit cu o altă tăiere împrejur. De acum înainte nu va mai fi tăiere împrejur făcută de mînă, ci altă tăiere împrejur mai înaltă, cum i-a spus lui Ieremia despre sărbătoarea sîmbetei: "Voi face alt popor nou şi alt nume voi da şi altă sărbătoare vor ţine" (Coloseni 2, 16). A pus Hristos Duminica în locul sîmbetei şi a dat alt nume creştinilor, "Noul Israel", în locul celui vechi, căci aşa se numesc creştinii. Iată pentru care pricină s-a oprit a se mai tăia cineva împrejur după Hristos, căci trebuie să se nască o altă tăiere împrejur prin credinţă, cum o numeşte Sfîntul Maxim: "Tăierea împrejur cea în duh a inimii".

De aceea marele Apostol Pavel zice: În Hristos Iisus, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur poate ceva; ci făptura cea nouă. Dar care făptură nouă? Cînd ne-am făcut noi făptură nouă? Prin dumnezeiescul Botez. El este tăierea împrejur cea duhovnicească, nefăcută de mînă de om, prin care ne-am făcut şi făptură nouă prin Iisus Hristos. Deci, Botezul creştin este tăiere împrejur, dar nu trupească, ci duhovnicească, preasfîntă şi mîntuitoare şi plină de toată curăţia şi sfinţenia lui Dumnezeu. Sfîntul Maxim Mărturisitorul, marele filosof duhovnicesc şi coroana teologiei ortodoxe din secolul al VII-lea, ne arată că tăierea împrejur cea duhovnicească este tăierea din rădăcină a simţurilor pătimaşe ale sufletului raţional către toate cele ce se nasc şi pier.

Iubiţi credincioşi,

Toate cîte le vedem în jurul nostru şi se află în timp şi spaţiu, toate cîte sînt supuse morţii şi prefacerii, toate se nasc şi iarăşi pier. Numai Dumnezeu rămîne veşnic şi neschimbat. El este, după cum au zis Sfinţii Părinţi: "Unitate în Treime şi Treime în Unitate". Fiinţă de Sineşi, existînd prin Sineşi, pururea nemişcată, dar care pe toate le mişcă. El este motorul cel duhovnicesc al universului care mişcă toate zidirile Sale şi, prin prefacere, le schimbă şi le înnoieşte. Deci tăierea împrejur cea duhovnicească şi adevărată este tăierea şi lepădarea simţirilor pătimaşe, adică a mişcării sufletului către toate cele ce se nasc şi pier. Şi care sînt acelea? Abuzul de mîncare şi băutură, slava deşartă, mînia, bogăţia şi încă multe altele ca acestea. Toate se nasc şi pier. Sufletul creştinului trebuie să le taie de la el pe toate acestea. Această tăiere duhovnicească împrejur a minţii şi a inimii omului, taie de la el păcatele ori de ce natură ar fi ele, fie din partea raţională, fie din partea poftitoare a sufletului său, fie dinăuntru sau dinafară, de la zidire sau de la trup, pe toate le taie şi nu are nici o aplecare către ele.

Aceasta este adevărata tăiere împrejur a inimii în duh, cum am spus mai sus, adică tăierea din rădăcină a tuturor păcatelor şi simţirilor rele. Dar în Sfînta Scriptură se vorbeşte de o îndoită tăiere împrejur. Cînd s-a întîmplat a doua? Cînd Isus a lui Navi a intrat în pămîntul făgăduinţei, i-a spus Dumnezeu să facă o nouă tăiere împrejur căci, cît au umblat evreii 42 de ani prin pustiul Arabiei, au murit toţi cei ce au cîrtit împotriva lui Moise că i-a scos din Egipt şi toţi cei buni de război. Iar poporul născut pe cale în pustie, după ieşirea din Egipt, nu era încă tăiat împrejur. Aşa arată Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Pentru aceea Isus a lui Navi a primit poruncă de la Dumnezeu, după ce a trecut Iordanul, mai înainte de a lua şi a dărîma Ierihonul: Fă cuţite tăioase de cremene şi taie împrejur pe fiii lui Israel a doua oară (Iosua 5, 2). Şi aceasta s-a chemat "tăierea tăierii împrejur" în pămîntul făgăduinţei.

În Legea harului, însă, alt înţeles are tăierea tăierii împrejur. A doua tăiere împrejur în sens duhovnicesc înseamnă desăvîrşirea creştină, care formează a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Este ceea ce se numeşte de Sfîntul Maxim Mărturisitorul, "seceriş al secerişului sufletului raţional" sau "sîmbăta sîmbetelor", în teologia lui cea despre sîmbătă. (Filocalia II şi III).

Dacă tăierea împrejur cea duhovnicească înseamnă lepădarea simţirilor pătimaşe ale sufletului nostru către cele ce se nasc şi pier, apoi tăierea tăierii împrejur este mult mai înaltă.

Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune că a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc "este desăvîrşita lepădare şi tăiere a voilor trupului şi a pornirilor sufleteşti, chiar şi a celor fireşti, către cele ce se nasc şi pier". În această treaptă creştinul nu se leapădă numai de păcatul cel făcut prin lucrare, ci şi de cel prin gînd. Căci numai de gîndim cele pătimaşe, este păcat la Dumnezeu. Tăierea tăierii împrejur este desăvîrşita lepădare a tuturor poftelor pătimaşe şi a mişcărilor pătimaşe ale sufletului şi ale mişcărilor fireşti ale lui. Sufletul şi trupul au mişcările lor fireşti de a mînca, de a bea, de a se odihni, de a se mîhni şi a se bucura. Prin tăierea tăierii împrejur, care este cea mai înaltă şi duhovnicească treaptă creştină, omul se opreşte, nu numai cu lucrul de la aceste mişcări fireşti ale trupului, ci şi cu gîndul, ca omul să iubească numai şi numai pe Dumnezeu printr-o viaţă exemplară şi prin contemplarea naturală în duh. Aceasta este treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, după toţi dumnezeieştii Părinţi. Iar treapta a treia este "îndumnezeirea" după har şi "teologia mistică", adică cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu, la care ajung numai sfinţii.

Fraţilor, pentru că vorbim de lucruri aşa de mari, să ne ajute Mîntuitorul să tăiem de la noi poftele păcătoase: patimile, înclinarea noastră spre ură, spre iubirea de argint, spre iubirea de plăceri, spre răzbunare, beţie, mînie sau orice răutate. Cînd vom tăia din mintea şi inima noastră toate acestea şi vom lepăda tot păcatul de la noi, încît nici cu gîndul să nu greşim ceva înaintea lui Dumnezeu, atunci sîntem tăiaţi la inimă în duh cu tăierea cea nefăcută de mînă a lui Hristos Dumnezeul nostru. Atunci ne-am făcut o făptură nouă, oameni noi şi creştini cu adevărat, nemaiavînd nevoie de tăierea împrejur a Legii Vechi, care se mărginea doar la atît, cum spune Sfîntul Apostol Pavel: "Să aibă nevoie să se laude de trupul nostru!"

Despre evrei zice Sfîntul Arhidiacon şi Apostol Ştefan, mai înainte de moartea sa: Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfînt; precum părinţii voştri, aşa şi voi... (Fapte 7, 51). Aşa i-a mustrat Sfîntul Apostol Ştefan pe farisei şi cărturari, înainte de a-şi da duhul, că ei sînt netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, adică orbi şi surzi şi împietriţi şi nu văd răutatea şi zavistia care-i mănîncă şi-i ucid, neprimind adevărul de la Iisus Hristos. Dacă hulim, zavistuim şi urîm pe aproapele, dacă iubim răutatea, banii, desfrîul, beţia, lăcomia şi tot păcatul, atunci nu sîntem tăiaţi împrejur nici noi creştinii, adică nu avem tăierea împrejur cea duhovnicească. Deşi ne-am lepădat de satana şi ne-am botezat în numele Preasfintei Treimi, totuşi, prin păcat, sîntem şi noi netăiaţi la inimă, la urechi şi la ochi, căci sîntem orbiţi de satana şi de momelile lui şi nu ne putem mîntui decît prin lacrimi şi pocăinţă.

Iubiţi credincioşi,

Odată cu praznicul Tăierii Domnului împrejur, mai prăznuim astăzi Anul Nou, prima zi a unui nou an din viaţa noastră şi din viaţa lumii. S-a sfîrşit încă un an din viaţa noastră, cu bucuriile şi încercările lui. Astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu, începem un nou an, plin de speranţe şi de promisiuni pentru ziua de mîine.

În calitatea noastră de creştini şi de fii ai Bisericii lui Hristos, sîntem datori să ne rugăm din toată inima lui Dumnezeu ca să ne ierte păcatele cele cu voie şi fără de voie săvîrşite în anul care a trecut. Apoi să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, Care a venit în lume să împace pe oameni cu Dumnezeu, ca să reverse duhul păcii pe pămînt, să împace inimile şi conştiinţele noastre; să împace pe soţi unul cu altul, să împace pe părinţi cu copiii lor, pe creştini cu fraţii şi vecinii lor, pe oameni între ei; să facă pace între toate popoarele pămîntului.

Astăzi a venit Fiul lui Dumnezeu la noi ca prunc să ne mîntuiască şi să ne lase nouă pacea Sa cea dumnezeiască. Familia creştină este lovită de neînţelegeri între soţi, între părinţi şi copii, între rude şi vecini. La fel şi lumea întreagă este greu lovită de secte, de necredinţă şi de tulburare. În toate bisericile din ţară se fac astăzi, în prima zi a Anului Nou, rugăciuni speciale de mulţumire lui Dumnezeu, că am ajuns cu sănătate la începutul acestui an şi rugăciuni de pace şi luminare pentru toate popoarele pămîntului. Dar nu numai la biserică, ci şi acasă sînteţi datori să vă rugaţi, iubiţi credincioşi, pentru ca Dumnezeul păcii să scape lumea de războaie, de foamete, de cutremure, de primejdii, de boli cumplite, de moarte înfricoşată şi de războiul cel dintre noi.

Tot astăzi, la 1 ianuarie, mai prăznuim pe marele Ierarh şi dascăl al Bisericii lui Hristos, pe Sfîntul Vasile cel Mare. El s-a născut în Cezareea Capadociei, în anul 330, dintr-o familie creştină foarte evlavioasă cu zece copii, dintre care cinci au devenit sfinţi prin viaţa lor aleasă şi îi avem în calendar. De asemenea, şi părinţii lui, Vasile şi Emilia, ca şi bunica lui Macrina sînt număraţi în rîndul sfinţilor. Iată, deci, din ce familie binecuvîntată şi aleasă s-a născut Sfîntul Vasile cel Mare.

După ce a învăţat multă carte la Atena, a primit botezul la Iordan, apoi s-a făcut călugăr şi preot în patria sa, Cezareea Capadociei şi s-a dus la o mînăstire în Pont. După cîţiva ani de nevoinţă Sfîntul Vasile cel Mare a ajuns mitropolit al Cezareei, pe care o păstoreşte timp de nouă ani, făcînd multe minuni, apărînd dreapta credinţă ortodoxă împotriva numeroaselor erezii şi scriind mai multe canoane şi cărţi de învăţătură. În anul 379, cînd avea vîrsta de 49 de ani, Sfîntul Vasile cel Mare şi-a dat sufletul cu pace în mîinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos şi se pomeneşte în întreaga Biserică la 1 ianuarie.

Iată, deci, cît de mare şi importantă este sărbătoarea de astăzi. Să ne rugăm lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, ca să ne înnoiască viaţa prin mai multă dragoste şi fapte bune, odată cu începerea unui an nou. Apoi să taie din inimile noastre tot păcatul, să binecuvinteze lumea cu pace prin rugăciunile Sfîntului Vasile cel Mare şi ale tuturor sfinţilor şi să mîntuiască sufletele noastre. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa