Am un text lung, pe care l-am scris, la finalul lunii aprilie, sub un puternic impact emoțional, text pe care l-am redescoperit azi. Vreau să vi-l împărtășesc. Apare și pe pagina mea principală, dar a trecut neobservat. Dacă e prea lung, puteți să îl citiți pe bucăți - de aceea l-am și împărțit în trei. E important. E despre un viitor imediat distopic, sumbru. E despre drepturile și libertățile lui homo sapines, dar mai ales despre ceea ce mai înseamnă azi homo sapiens și despre ceea ce riscă să devină sub impactul planurilor criminale ale demenților mesianici care ne controlează și ne supun. E despre nesupunere.
Să nu mă părăsești
(24 aprilie 2021)
(I)
Mi se întâmplă des să scriu despre impactul emoțional pe care îl resimt și despre concluziile pe care le extrag ori despre frânturile de idei care îmi râmân după ce am lăsat cîteva zile să treacă de la citirea unei cărți. Știu că arta romancierului consistă și în manipularea emoționalității cititorului, în modul în care reușește să trezească simpatii, antipatii sau, mai ales, empatii cu personajele. Dar narațiunea este cel mai bun mod de a relata istoria și adevărul, tocmai pentru că înlănțuie întâmplări, evenimente și personaje într-un fluid, mai mult sau mai puțin sinuos, care are sens și care are tâlc. Narațiunea nu este, în primul rînd, despre informație, ci despre formare, despre emoționalitate și mituri fondatoare. Iar unele narațiuni sunt avertismente profetice care se împlinesc prin simplul fapt că sunt rostite. Distopiile au această aptitudine „magică” – realitatea are tendința ciudată de a li se adapta, de cele mai multe ori incomplet, dar uneori înspăimântător de exact și complet.
Are această aptitudine terifiantă romanul Să nu mă părăsești (Never let me go, în original), publicat de Kazuo Ishiguro, în anul 2006. Ediția în limba română a fost publicată la editura Polirom, București, în 2017. Autorul a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 2017, în același an în care oamenii de „știință” reușiseră să creeze prima moleculă de ADN artificial și prima celulă hibridă de om-șoarece.
Pe scurt, povestea are în centru două ființe create prin dublarea genetică a unor oameni în carne și oase. Într-o sumbră societate britanică, locul geografic unde în anul 1995 a fost realizată prima clonă a unei ființe vii (celebra oaie Dolly), știința a ajuns la „reușita” creării în eprubetă a unor ființe care repetă modelul genetic al unor persoane umane propriu-zise. Deși arată exact ca oamenii, aceste ființe sunt crescute, până la 16 ani, în diverse facilități de tipul școlilor sau internatelor de orfani. După această vârstă, sunt mutate în alte facilități, unde sunt pregătite pentru scopul cu care au fost create – donarea de organe, pentru a fi transplantate oamenilor obișnuiți. Pe perioada în care se întâmplă donațiile (toate organele transplantabile sunt menite „donării”), unele astfel de ființe sunt „îngrijitori”, având sarcina să îi țină în viață și cu organele transplantabile intacte până la ultima donație, care omoară donatorul. Evident, după ce le vine rândul, „îngrijitorii” devin „donatori”, înscriindu-se pe panta inevitabilă a morții ca urmare a recoltării finale a organelor vitale.
Toate aceste ființe sunt „produse” aflate în proprietatea creatorilor sistemului. Sunt recolta, sunt rezerva (stocul) de organe. Nu se pot reproduce, nu pot evada, nu pot evita donarea de organe, care se realizează pe viu, în facilități speciale.
Într-un pasaj scurt al cărții (p.333-334) se arată că oamenii obișnuiți au fost convinși că aceste organe sunt create cumva în laborator și nu recoltate de la ființe vii, care ar putea avea suflet și identitate. Într-un trecut incert al acelei societăți distopice, unii inițiați au încercat să dezvăluie adevărul și să facă în așa fel încăt societatea să le accepte pe clone ca pe niște oameni propriu-ziși, numai că marii sponsori comerciali ai recoltei au impus tăcerea, prin (amenințarea cu) retragerea finanțării, fără de care clonele ar fi fost condamnate la „traiul” în șepteluri, ca vitele sau oile crescute pentru carne. Lumea a fost convinsă că bolile incurabile – cancer, boli neurologice, boli de inimă – nu pot fi neutralizate decât utilizând această recoltă de organe. Din momentul în care omul de rând a fost făcut să creadă că mama, fiica, soțul, iubitul, pot fi salvați utilizând această recoltă, nimeni nu a mai putut pune problema revenirii la vechea condiție umană, smerită, vulnerabilă, perisabilă. Lumea a preferat să treacă sub tăcere această barbarie și a cotinuat să consume organe recoltate de la clone.
[notă intermediară – când lumea a fost convinsă că fără măști, ne ucidem între noi prin simpla prezență fizică, s-a supus, chit că ulterior s-a probat că masca nu numai că nu protejează, dar este chiar nocivă; când lumea s-a convins că libertatea nu va fi recăpătată decât dacă toată lumea se lasă înțepată cu experimentele de manipulare genetică, s-a supus și a cerut „autorităților” introducerea certificatelor/pașapoartelor de libertate, bazate pe înțepare; aproape nimeni nu s-a mai întrebat cum de libertatea, starea normală a omului rational, s-a transformat, într-un singur an, în stare de excepție, care are nevoie de aprobare de la stăpânire … ]
În carte se spune, en passant, că unii s-au întrebat, totuși, dacă nu cumva aceste ființe rezultate din clonare au, totuși, suflet (nu este vorba de răsuflare, de durere, de suferință, prezente la orice ființă simțitoare, ci de reflexia în alte ființe, în alți oameni, de iubire, compasiune și memorie) și, deci, identitate, dacă nu cumva sunt persoane care au aceleași drepturi ca și oamenii normali, „naturali”. De aceea, în școală, i-au învățat cam aceleași lucruri pe care le învățam și noi și, în plus, i-au stimulat să fie artiști, să materializeze trăirile lor umane în opere care să reflecte sufletul.
Cei doi protagoniști ai cărții chiar se încred în această idee și se îndragostesc. Împreună cu ceilalți, își creează mitul că, dacă arta lor este realmente bună, iar dragostea lor este adevărată, ar putea cumva să obțină o „amânare”, adică o perioadă de trei ani în care să fie împreună, la adăpost de finalul ineluctabil, pe masa de operație, unde vor fi goliți de organe și uciși, întru siguranța și sănătatea noastră, a oamenilor de omenie.
Este, însă, o simplă amăgire – cei doi acceptă cu stoicism adevărul. Dar scena cea mai emoționantă și terifiantă este aceea în care fetița de 8 ani care a devenit femeia din cuplul clonelor îndrăgostite dansa cu o pernă în brațe, imaginându-și că este o femeie cu un copil în brațe, un copil pe care nu ar fi trebuit să îl aibă niciodată. Din întâmplare, scena este văzută de Madame (una dintre educatoarele umane ale clonelor), care izbucnește într-un plâns amar. Madame vede, însă, în această scenă altceva – o fetiță, simbolul inocenței, care ține în brațe o lume, lumea veche, lumea blândă, lumea înlocuită deja de știința aspră, dură ca un bisturiu, și care îi cânta ca unui muribund „să nu mă părăsești, să nu mă părăsești”.
(II)
Potrivit unei legende iudaice, golemul este o ființă vie antropomorfă creată în întregime din materie neînsuflețită (de obicei, piatră și lut), un automaton creat de rabinul unei comunități pentru a-i proteja pe membri de persecuții. Golemul este o entitate cu o formă brută, o creatură incompletă, embrionică (potențială), fără individualitate proprie. Deși este antropomorf, golemul este lipsit de atribute și de însușiri care să îl poată califica drept persoană. Golemul este evocat în Biblie prin sintagma “plod fără chip”, ceea ce semnifică precaritatea, incompletitudinea sa ca ființă cu individualitate proprie. În folclorul medieval evreiesc cuvântului „golem” i s-a adăugat și înțelesul de om artificial, creat prin magie.
Există numeroase povești diferite ale modului în care un golem este adus la viață și apoi controlat. Există, de asemenea, un ritual special prin intermediul căruia golemul devenit primejdios poate fi distrus de autor (de vreme ce golemul nu este o ființă umană, distrugerea sa nu este considerată crimă). În linii mari, dacă golemului i se șterge numele sacru înscris pe frunte, este neutralizat.
Cea mai cunoscută poveste despre golem a fost scrisă de Judah Loew ben Bezalel, un rabin din Praga sfârșitului de secol al XVI-lea. Împăratul Rudolf al II-lea al Boemiei, un creștin exaltat și mistic, care practica alchimia și arheologia, ajunsese să îi persecute pe evreii din Praga. Golemul din povestea lui Loew (subiectul romanului Golem, scris în 1914 de scriitorul austriac Gustav Meyrink) este consecința temerilor oamenilor și depozitarul speranțelor lor de salvare, un recipient comun al emoțiilor și stereotipurilor lor, adică o creatură comună, colectivă, fără individualitate și însușiri proprii, menită să îi apere de persecuțiile antisemite, sub controlul rabinului, dar și cu aptitudinea de a-i vătăma, prin dobândirea accidentală a independenței de acțiune. Golemul din Praga a devenit independent pentru că creatorului i-a fost din ce în ce mai dificil să îl „programeze”. Rabinul care l-a creat a fost nevoit să îl distrugă.
În societatea „noastră” modernă, golemii sunt printre noi. Sunt golemi tehnologici sau sanitari pe care oamenii de știință „aproape magicieni” îi creează pentru confortul nostru (slogan consumerist) sau pentru siguranța noastră (slogan nazist) și care pot deveni independenți, fiind cu mult mai riscanți decât golemul din Praga, pentru că își pot crea propria identitate și voință, pot căpăta răutate sau nebunie și își pot trăda creatorii. Cu mult mai grav este că noii golemi informatici pot ajunge pe mâna unor controlori nebuni, care ar putea dispune de prea multă putere asupra noastră, în căutarea amortalității lor.
Ray Kurzweil, gurul scientolog de la Google și, în același timp, unul dintre cei mai cunoscuți transhumaniști, susține că trendurile tehnice și științifice urmează curbe exponențiale de evoluție și că acum am fi la apogeul acestui trend exponențial. Așa că, „filosofia” de bază a celui ce tinde la amortalitate este aceea de a trăi azi și de a rămâne în viață suficient timp, în așa fel încât această dinamică să îl prindă din urmă și să îl depășească – și nu va mai muri. Pe scurt, cam asta este explicația faptului că ultramiliardarii din IT și Pharma susțin cu atâta ardoare „lupta” contra pandemiei, serurile genetice, antinatalismul și infertilitatea indusă prin virus. Acești copii țicniți ai lumii noastre vor, pur și simplu, să își prelungească la nesfârșit patetica și insipida lor viață, utilizând munții de miliarde, acumulați din suferința și supunerea noastră, și jucăriile lor informatice globale, inevitabile.
(III)
Genetica a mers atât de departe încât a ajuns să creeze, la propriu, ADN artificial, pe baza căruia s-au sintetizat celule de șoarece . S-a întâmplat în 2017, la Universitatea din Cambridge (Marea Britanie) și la Institutul J. Craig Venter (Maryland, SUA). În același an s-au realizat celule hibrid om-animal, iar anunțul “minunatei” realizări s-a făcut în uralele comunității științifice .
Calea către clonarea umană este acum larg deschisă – în decurs de 15-20 de ani de la aceste „reușite” a geneticienilor-magicieni vor putea fi depășite atât dilemele etice ale clonării umane (încă interzisă de Convenția de la Oviedo din 1998, la care, culmea, SUA nu este parte), cât și starea actuală de insuficiență a tehnologiei necesare.
Clonele umane vor avea, cel mai probabil, un statut juridic inferior persoanei umane, de vreme ce li se vor putea recolta organe fără consimțământul lor și fără teama de a le răni sau ucide, în interesul “superior” al sănătății publice.
Clonarea umană va putea ridica, în plus, probleme insolubile de identitate a genomului uman și de încadrare în istorie a unor ființe rezultate din clonare, cu totul diferite de homo sapiens. Pur și simplu, CEDO și celelalte instrumente juridice internaționale referitoare la drepturile omului vor trebui modificate, pentru a declara ca fundamental și inviolabil dreptul la identitatea genomului uman.
Genetica finanțată de mogulii IT nu este despre stârpirea bolilor ereditare și nici despre programarea copilului perfect, blond și cu ochi albaștri. Țelul real al geneticii sponsorizate de acești magicieni nebuni este amortalitatea .
Să nu mori înainte de singularitate, înainte de momentul în care tehnologia va permite amortalitatea – acesta este esențialul pentru acești iresponsabili aspiranți la amortalitate.
Promotorii transhumanismului se deosebesc fundamental de alchimiști și de mistici, care căutau nemurirea prin mijloace smerite, ascetice, sufletești.
Adolescenții întârziați care țintesc azi amortalitatea sunt convinși că o vor obține cu bani. Averile mari necesare pentru a cumpăra amortalitatea nu sunt la îndemâna oricui. Dacă acest proiect nebunesc și satanic va reuși, „norocoșii” plini de bogății la momentul singularității vor putea să își ducă sau să își repete viețile la nesfârșit, iar cei lipsiți de șansă vor fi sortiți diverselor experimente sau planuri eugenice, așa cum a fost pandemia anilor 2020 - 2021.
Dar amortalitatea, mai ales cea obținută cu bani, este cel mai greu păcat dintre toate și aduce cu el cea mai grea pedeapsă posibilă, cea mai cumplită damnațiune – singurătatea și ruperea de trecut și de viitor. În serialul distopic de pe Netflix, Carbon modificat, clonele umane sunt create pentru a deveni recipiente ale conștiinței unor persoane, care au și banii necesari, și intenția de a trăi multe sute de ani. Conștiința bogătașilor este stocată virtual, pe recipiente multiple și securizate, astfel că, în cazul în care un astfel de doppelgänger ar fi ucis, un altul ar putea fi utilizat pentru a-l readuce la viață pe „proprietar”, prin reîncărcarea acestei conștiințe în memoria clonei. Industrii întregi sunt dedicate fabricării acestor clone. Bogații își pot schimba corpul ca pe un simplu accesoriu. Oamenii obișnuiți fie mor ca oameni obișnuiți, neavând bani de clone, fie ajung să achiziționeze una sau două clone, mai mult de pe piața neagră. Interesant este că bogătașii ajung la saturație și redundanță tot repetând la nesfârșit acest ciclu al reîncarnărilor. Sunt niște nemuritori singuri, plictisiți, care nu mai găsesc niciun sens al vieții. A trăi mereu, a trăi suplimentar, nu mai reprezintă nicio valoare. Toată bogăția acumulată se întoarce împotriva iresponsabililor care își cumpără amortalitatea.
La final, am un mesaj către lumea veche, lumea așa cum a fost lăsată de Dumnezeu – să nu mă părăsești.
