Patriotismul a fost dezavuat sau chiar batjocorit timp de 34 de ani în România. Familia, națiunea, credința și libertatea au fost obiect de discuții triviale și, mai ales, ținte ale criticilor progresiste. Cine era atașat acestor valori, era stigmatizat drept medieval. Azi, lucrurile stau chiar mai rău. Țara nu e bună, căci nu e „ca afară”. Cu toate acestea, țara te vrea prost, vorba cântecului. Birocrați, politicieni cinici, „intelectuali” abonați la banul public îngemânat cu banii oengeurilor gloabaliste, formatori de opinie rău intenționați și pedagogi contaminați cu mesianism progresist, toți le-au prescris românilor să plece și să-și disprețuiască țara, familia și tradițiile, pentru a se putea „realiza” în străinătate. Iar românii chiar au urmat îndemnul – sunt peste 5 milioane de oameni care au migrat către zone „civilizate” ale Europei și ale lumii, unde și-au găsit, foarte probabil, propășirea materială, dar nu și rădăcini spirituale. Vestea proastă e că totalitarismul poate îmbrăca și forme mai confortabile, mai chinezești, mai sofisticate decât comunismul gregar sau nazimul troglodit. Azi, acest totalitarism de catifea este tușa clar – obscură a „ordinii mondiale liberale bazate pe reguli”.
Organizațiile quasi-non-guvernamentale (quango), în parte private, în parte statale, sunt extensii ale unor guverne străine, cum ar fi SUA, Rusia sau China, și sunt menite a influența și manipula ideologic popoarele din (semi)colonii. Quango au făcut dintotdeauna politica deznaționalizării și a desprinderii individului de rădăcinile tradiției, culturii și istoriei naționale, pentru ca oamenii să poată fi transformați mai ușor în plante în ghiveci pe rotile, transportabile din loc în loc, pe principiul ibi patria, ubi bene. Quango au reușit în mare măsură să desprindă omul de rădăcini și să-l deprindă cu ideea că acolo unde îi este bine, este patria lui. Recent, în 17 ianuarie 2024, Uniunea Europeană, o organizație supra-statală care s-a supus treptat quango, a emis o recomandare și un plan de măsuri menite să determine abandonul treptat al ideii naționale, în favoarea unei „identități europene”, supra-naționale. Acesta este nimic mai puțin decât visul Uniunii Sovietice de a reuni popoarele Rusiei și din jurul Rusiei într-un singur popor, sovietic, proletar, compus din oamenii noi de tip comunist, egali în sărăcie, și din privilegiații intangibili ai nomenklaturii conducătoare.
Pe acest val, timp de peste 30 de ani părinții români și-au educat odraslele în „spiritul” migrației. Plecați, plecați mâncând pământul – le-au zis și le zic ei copiilor lor. Știu, nu sunt prea multe motive să li se spună altceva, căci lumea noastră a fost sub cizma de neam prost a prostocraților din politica românească și cu falca la doi centimetri de pumnul de fier în mănușă de catifea a quango, a birocraților europeni, a experților și a specialiștilor care se cred mâna zeului pseudo-științei pe Pământ. Dar fenomenul socio-cultural al disprețului față de națiune, familie, credință și libertate există, e chiar dominant în societatea noastră.
Iar acum, dintr-o dată, ce ni se întâmplă în mod cu totul paradoxal?
Uniunea Europeană și, în trena aceasteia, establishmentul românesc, ne înspăimântă cu războiul iminent și durabil (sustenabil) și cu trecerea în modul supraviețuire, adică, trecerea la economia de război, unde drepturile și libertățile sunt congelate, precum și cu revenirea la serviciul militar obligatoriu.
Cu cine se va duce acest război, ce armată se va putea asambla pentru un asemenea război, ce resurse are Europa pentru a pregăti și susține economic așa ceva?
Nu de alta, dar europenii s-au obișnuit cu pacea – și e foarte bine să s-au obișnuit astfel. Sunt 80 de ani de la ultimul mare război. Europenii sunt pe chill, vor să reușească în viață, vor să trăiască mult, să fie sănătoși mai mult. Ei nu au treabă cu războiul americanilor și al rușilor. Uniunea Europeană însăși s-a constituit, în 1957, pentru a evita ca europenii să mai ajungă vreodată să se războiască și să se ucidă între ei. A fost o motivație bună, creștinească: dacă oamenii vor coopera, dacă lumea se va concentra pe ceea pe familie, bunăstare, solidaritate, împărtășire și nevoia de ajutor a celui de lângă noi, lumea nu va mai avea motivații pentru război.
Ce s-a schimbat atât de fundamental încât europenii să vrea din nou război? Cum de europenii s-au infantilizat atât de rapid, abandonând maturitatea și responsabilitatea aferentă și uitând ororile celor două războaie mondiale ale secolului XX, ambele pornite în Europa. Mai ales, cum de am uitat deja învățămintele transmise nouă de bunicii și străbunicii noștri, care au trăit acele orori?
Întrebarea mai grea și mai sâcâitoare este : pentru ce ar merge la război bărbații români în vărstă de 18 – 60 de ani? Pentru Ursula von der Leyen, Iohannis, Ciolacu, Ciucă, Lidl, Raiffeissen, Pfizer, Monsanto?
Reamintesc că, în urmă cu 2 ani, când Rusia a atacat Ucraina, cozile la pașapoarte erau interminabile, iar în sondaje doar 20% dintre români erau deciși să meargă la război ...
Mi-e tare teamă că, în acest ritm, cu acest trend, veți ajunge toți să ziceți, ca și mine:
