wikipedia
Două cazuri judiciare grave, despre același comerciant, același vaccin, aceleași efecte adverse grave, soluționate favorabil consumatorului și defavorabil comerciantului, de două înalte instanțe europene, la distană de 3 ani: mai întâi, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (2017), după care Curtea Europeană a Drepturilor Omului (2020).
Este vorba de producătorul de medicamente și vaccinuri Sanofi Pasteur și de efectele adverse grave, chiar fatale, ale vaccinului contra hepatitei B care, în Franța, în majoritatea cazurilor de angajați la stat sau la marile corporații, este obligatoriu. Două cazuri ținute intenționat sub tăcere de presa main stream și de fact checkers…
Speța C-62/15, N. W. și alții contra Sanofi Pasteur MSD
N.W., om de 29 de ani, fără antecente medicale, a fost obligat să se vaccineze în anul 1999. Imediat după vaccinare, apar scleroza multiplă, paralizia și orbirea. În timpul procesului contra Sanofi Pasteur (care a durat mai mult de 13 ani în Franța și doi ani în fața CJUE), reclamantul N. W. moare.
Instanțele interne franceze au respins acțiunea în daune, pe motiv că nu s-a probat clar legătura de cauzalitate dintre vaccin și boală.
Curtea franceză de casație a sesizat CJUE pentru a răspunde dacă nu cumva dreptul UE trebuie interpretat altfel.
CJUE a statuat că: producătorul de vaccinuri poate răspunde de daunele provocate de vaccin „chiar dacă cercetarea medicală nu stabilește și nici nu infirmă existența unei legături între administrarea vaccinului și apariția bolii de care este afectată persoana prejudiciat”, cu condiția ca „anumite elemente de fapt invocate de reclamant să constituie indicii grave, precise și concordante care permit să se concluzioneze că există un defect al vaccinului și o legătură de cauzalitate între defect și boala respectivă”.
Din această perspectivă, mai ales având în vedere dispozițiile art. 148 alin.2 din Constituție, legea internă (Codul civil, Legea nr.240/2004) care impune reclamantului proba acestei legături de cauzalitate trebuie înlăturată de la aplicare, instanțele de judecată fiind obligate să dea prioritate Dreptului Uniunii Europene.
De asemenea, jurisprudențele românești ghidate de un adânc spirit de dreptate și de conștiința înaltă a unor judecători foarte inimoși și inteligenți, jurisprudențe care statuează că producătorul de vaccinuri nu răspunde, dat fiind că vaccinul a fost autorizat pentru punerea pe piață și, deci, riscurilor lor au fost deja analizate de autorități și considerate acceptabile, trebuie urgent amendate… Asta pentru a nu ajunge și noi cu asemenea spețe în fața CtEDO și a ne trezi că plătim noi daunele, în locul Pfizer, Moderna sau AstraZeneca…
Speța Sanofi Pasteur contra Franței (aplicația nr. 25137/16)
Cu toate că, în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului, Curtea de la Strasbourg este o instanță la care persoanele fizice, naturale, pot apela pentru cazurile în care autoritățile interne, inclusiv cele judiciare, au comis abuzuri la adresa drepturilor omului, se întâmplă tot mai frecvent în ultima vreme ca și corporațiile să apeleze la CtEDO pentru a pretinde reparații pentru încălcările drepturilor omului, chit că o corporație nu e ceva natural, organic, palpabil, cu vocația de a suferi, ci o ficțiune juridică, o tehnică juridică de limitare a răspunderii membrilor, asociaților sau acționarilor corporației.
Mai mult chiar, deși Directiva (UE) 2024/1670 pune corporațiile mari pe picior de „egalitate” cu statele din perspectiva abuzurilor și violurilor la adresa drepturilor omului, CtEDO consideră admisibile petițiile corporațiilor, așa cum s-a întâmplat în speța mai sus indicată.
Remarc aici că, în cazul reclamanților din România, admisibilitatea petițiilor s-a redus cu mult sub 1% în ultimii 10 ani, iar acele cauze puține care sunt și soluționate pe fond vin la distanțe de 7-8 ani. Nu și în cazul corporațiilor.
Pe scurt, faptele din speța 25137/16 s-au derulat aproape identic cu cele din speța de la CJUE – reclamanta, o asistentă medicală debutantă, este obligatoriu vaccinată contra hepatitei B, cu produsul Sanofi Pasteur, în anul 1993, face scleroză multiplă și paralizează, devenind deplasabilă doar în scaun cu rotile și cu însoțitor.
Instanțele interne i-au dat, însă, câștig de cauză reclamantei, dispunând despăgubiri de peste 650 de mii de euro și o pensie lunară de 11 miu de euro, plus salariul unui însoțitor.
Despăgubirile sunt achitate de statul francez – conform Codului francez al sănătății, aceste despăgubiri sunt achitate rapid de stat, dar statul are posibilitatea de a le cere înapoi de la producător. Așadar, nu e un cadou făcut producătorului vaccinului, ci o facilitate acordată victimei.
În timp, boala reclamantei s-a agravat progresiv, motiv pentru care s-au cerut despăgubiri suplimentare, de data aceasta, direct de la producătorul vaccinului. Și aceste despăgubiri au fost acordate de instanțeie franceze.
Numai că Sanofi Pasteur a considerat că ar fi trebuit să se aplice prescripția și să i se șteargă datoria, pe motiv că a trecut prea mult timp de la incidentul din 1993, iar „stabilitatea circuitului civil” s-ar opune ca răspunderea onorabilului producător de vaccinuri să se intindă la nesfârșit.
Speța de la CtEDO ridică o problemă mai degrabă de drept civil (prescripția răspunderii civile delictuale) decât una de drepturile omului, dar ea interferează și cu dreptul reclamantei de liber acces la justiție.
De vreme ce boala a fost evolutivă, iar momentul în care ar fi trebuit să înceapă să curgă termenul de prescripție era incert, nu se poate susține că este afectată siguranța circuitului civil printr-o nouă cerere de despăburi, suplimentare față de cele inițiale, ci că s-ar încălca dreptul reclamantei de liber acces la justiție dacă i s-ar considera prescrisă acțiunea.
Aceasta este soluția CtEDO, favorabilă reclamantei, deși soluția a fost defavorabilă Franței, care a și fost amendată pentru că nu a permis Sanofi Pasteur să invoce cu succes problematica prescripției.
Concluzie pentru România: având în vedere art. 20 din Constituție, din care rezultă că deciziile CtEDO, care fac parte din categoria dreptului internațional al drepturilor omului, sunt obligatorii în dreptul intern, nu se poate considera că este prescrisă o acțiune contra producătorilor vaccinurilor din plandemie pe motiv că au trecut 3-4 ani de la injectare, cu excepția cazului în care daunele sunt vizibile și constatate de mai mult de 3 ani.
