Soborul Arhanghelului Gavriil de la Vriel în Constantinopol

 

Soborul Sfîntului Arhanghel Gavriil

(13 iulie)

Pe binevestitorul mîntuirii noastre, pe marele slujitor al lui Dumnezeu, pe trimisul cel purtător de bucurie la Preacurata Fecioară Maria, pe Arhanghelul Gavriil, se cuvine să-l lăudăm cu cîntări. Această sărbătoare se prăznuieşte de două ori; întîiul sobor al acestuia se prăznuieşte a doua zi după Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, adică la 21 martie, iar acum, cu acelaşi sobor al lui se înnoieşte Sfînta Biserică şi iarăşi se pomenesc arătările lui cele minunate care s-au făcut prin dumnezeiasca poruncă.

Acesta l-a învăţat pe Moise în pustie scrierea cărţilor, spunîndu-i lui începutul facerii lumii, zidirea lui Adam - omul cel dintîi, viaţa aceluia şi a celor ce au fost după dînsul. L-a învăţat a scrie despre neamurile cele de mai înainte, despre potop şi despre despărţirea neamurilor. L-a mai povăţuit pe el să înţeleagă rînduiala corpurilor cereşti, stihiile, aritmetica, geometria şi toată înţelepciunea. Acesta a tălmăcit Proorocului Daniil vedeniile cele minunate, care erau să fie mai pe urmă pentru împăraţi şi împărăţii, şi care se închipuiau prin diferite fiare. I-a mai spus lui despre eliberarea poporului lui Dumnezeu din robia Babilonului şi despre vremea venirii celei dintîi în lume a lui Hristos, prin întruparea cea din Preasfînta Fecioară.

Acesta s-a arătat sfintei şi dreptei Ana, care se tînguia pentru nerodirea sa între pomii cei din grădină şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu, şi a zis către dînsa: "Ano, Ano, rugăciunile şi suspi-nurile tale au străbătut norii şi s-au auzit, iar lacrimile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu. Deci, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea preaslăvită, prin care se vor binecuvînta toate seminţiile pămîntului. Numele ei va fi Maria şi prin ea se va da mîntuirea lumii". Asemenea s-a arătat Sfîntului şi dreptului Ioachim, care postea în pustie. Sfîntul Arhanghel Gavriil, arătîndu-se şi acestuia, i-a spus acelaşi lucru ca şi Sfintei Ana, că vor naşte pe fiica cea mai aleasă din veci, adică pe Maica lui Mesia, Care avea să vină spre mîntuirea neamului omenesc.

Sfîntul Arhanghel Gavriil a fost păzitorul Preasfintei Fecioare Maria cînd se afla în biserică. El o hrănea, aducîndu-i hrana cea de toate zilele. Tot el s-a arătat Sfîntului Zaharia arhiereul, stînd de-a dreapta lui în timpul cădirii altarului, şi i-a binevestit dezlegarea nerodirii Elisabetei, femeia lui cea îmbătrînită de zile multe, şi naşterea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul Domnului, şi a legat cu amuţire limba celuia ce nu credea, pînă la vremea împlinirii cuvintelor sale.

Acest înaintestătător al Domnului, trimiţîndu-se de Dumnezeu în Nazaret, a stat înaintea Preasfintei Fecioare, care era logodită cu bătrînul Iosif, şi i-a binevestit ei zămislirea Fiului lui Dumnezeu, prin umbrirea şi lucrarea Sfîntului Duh. Acesta i s-a arătat şi lui Iosif în vis, încredinţîndu-l despre Fecioara cea neispitită de nuntă, cum că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt.

Cînd S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, Gavriil, acest înger al Domnului, s-a arătat noaptea păstorilor care păzeau turmele împrejurul Betleemului, şi le-a zis: Vă binevestesc o bucurie mare, căci astăzi s-a născut Mîntuitorul lumii! Apoi îndată au cîntat cu mulţimea oştilor cereşti: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace; între oameni, bunăvoire! Despre acest înger se mai povesteşte că s-a arătat Mîntuitorului Hristos, mai înainte de patima Lui cea de bună voie, pe cînd se ruga în grădină. Numele acesta de Gavriil se tîlcuieşte puterea lui Dumnezeu; de aceea şi Gavriil, arătîndu-i-se Domnului nostru Iisus Hristos, Îl întărea, ca cel ce are pe lîngă alte slujiri ale sale şi aceasta: a întări pe cei ce sînt în nevoinţe.

Deci şi Domnul nostru, fiind în nevoinţe şi rugîndu-se mai fierbinte, avea trebuinţă de întărire. Acest înger s-a arătat femeilor mironosiţe şezînd pe piatra mormîntului şi spunîndu-le despre Învierea cea din mormînt a lui Hristos; pentru că cel ce a fost binevestitor al zămislirii şi al Naşterii Domnului, tot acela s-a arătat şi vestitor al Învierii Lui. Acesta, arătîndu-se şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe cînd se ruga în Muntele Eleonului, i-a spus despre apropierea cinstitei ei adormiri şi de mutarea ei de la cele pămînteşti la cele cereşti; şi, ca încredinţare, i-a dat ei o stîlpare purtătoare de lumină.

Aceste multe arătări ale Arhanghelului Gavriil, povestite atît din Legea cea veche cît şi din cea nouă, pomenindu-le Sfînta noastră Biserică şi ştiind mijlocirea cea neîncetată a acestuia către Dumnezeu pentru neamul omenesc, acum îi aduce prăznuire sobornicească. Iar aceasta o face ca poporul lui Dumnezeu să se deştepte spre osîrdie, ca totdeauna să alerge cu căldură spre apărarea şi ajutorul mijlocitorului cel atît de mare şi binefăcătorul neamului omenesc, ca să ia, cu rugăciunile lui, iertare de păcate de la Domnul nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii.

Notă - Despre Sfîntul Arhanghel Gavriil, vezi cuvîntul mai pe larg în 26 ale lunii martie, în care zi se săvîrşeşte întîiul lui sobor. Dar pentru care pricină s-a aşezat acest al doilea sobor? De aceasta nu se ştie, negăsindu-se nimic în scripturile vechi bisericeşti. Se pare însă că atunci cînd în Constantinopol şi în celelalte ţări greceşti s-au zidit biserici prin diferite locuri în numele acestui Sfînt Arhanghel, tot de atunci şi prăznuirea soborului său cel pus la 40 de zile după Buna Vestire, s-a mutat la această zi a lunii, deoarece atunci vremea marelui post opreşte prăznuirea cea cu dezlegare la toate; iar acum se poate să se săvîrşească aceasta mai cu libertate. Precum şi pomenirea Sfîntului Ioan Gură de Aur, care a murit în 14 zile ale lunii septembrie, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci, pentru praznicul şi postul ce se ţine în acea zi, s-a mutat la 13 ale lunii noiembrie.

Viețile Sfinților Iunie

Sfinţii Mucenici: Epictet preotul şi Astion monahul din Pont, care au pătimit la Halmiris în Dobrogea, în vremea împăratului Dioclețian (IV)

icoane-comenzi.blogspot.com 

Sfinţii Mucenici Epictet preotul şi Astion monahul

(8 iulie)

Pe timpul lui Diocleţian, păgînul împărat al Romei, era în părţile Răsăritului un oarecare bărbat îmbunătăţit, cu numele Epictet, care petrecea viaţa monahicească în rînduiala de preot. Din tinereţile sale a început a sluji lui Hristos. El făcea multe minuni, pentru că din pricina curăţiei vieţii sale luase de la Dumnezeu darul de a tămădui toate bolile între oameni şi a da lumină celor orbi; pe cei stricaţi îi curăţea, pe cei slăbănogi îi întărea şi izgonea diavolii din oameni. Spre vrednica încredinţare a sfinţeniei sale, să pomenim cîteva din minunile lui.

Şezînd el în chilia sa, care era într-un loc deosebit, departe de locuinţa omenească, şi îndeletnicindu-se cu obişnuitele lui rugăciuni şi gîndiri către Dumnezeu, un comit oarecare a adus la dînsul spre tămăduire pe o fiică a sa de cincisprezece ani, care era slăbănoagă de toate mădularele. Deci, căzînd la picioarele lui, îl ruga, zicînd: "Miluieşte-mă, omul lui Dumnezeu, şi nu mă izgoni din faţa ta, precum şi milostivul Dumnezeu, Căruia Îi slujeşti tu, nu izgoneşte pe nici unul cînd vine la Dînsul! Iată, am pe această fiică, una născută, care de trei ani zace întru slăbănogire, avînd toate mădularele înţepenite, încît abia stă vie. Deci, cred cu neîndoire că Acela, Care a tămăduit pe femeia ce avea scurgerea sîngelui de doisprezece ani, Acela este puternic, ca şi pe fiica mea să o tămăduiască. Aceasta o va face numai cînd tu te vei ruga, milostivindu-te spre noi, căci şi noi sîntem fii ai Bisericii lui Hristos şi sîntem luminaţi prin Sfîntul Botez".

Atunci Epictet, slujitorul Domnului, rugîndu-se mult lui Dumnezeu, a uns cu untdelemn sfinţit pe fecioara cea slăbănoagă şi îndată s-a sculat sănătoasă. Deci, cu toţii au mulţumit lui Dumnezeu. Apoi cuviosul a zis către comit: "De voieşti, iubitule, să nu fie în casa ta nici un fel de neputinţă, în toate Duminicile să te împărtăşeşti cu inimă curată cu toţi ai casei tale din dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos". Apoi, după ce i-a spus aceasta, l-a trimis întru ale sale cu pace.

Altădată, a fost adus la dînsul un om îndrăcit, pe care l-a ţinut cuviosul la dînsul trei zile, muncind pe diavol cu rugăciunile făcute către Dumnezeu. Iar diavolul striga, zicînd: "Ce nevoie şi ce primejdie rabd eu! Oare nu-mi era mai bine să stau în Frigia, în capiştea idolească şi acolo să fiu cinstit de mulţimea oamenilor în toate zilele cu jertfe şi închinăciuni? Iată acum sînt muncit de acesta, fără de vină". Dar Sfîntul Epictet, în ziua a treia, certînd pe diavol, l-a izgonit din omul acela.

Altădată, a fost adusă la sfînt o femeie bogată şi de neam bun, care era în necurăţia elinească. Ea era oarbă de ochi şi, căutînd tămăduire de la mai mulţi doctori, n-a aflat-o. Deci, a rugat pe omul lui Dumnezeu, ca numai mîna dreaptă să-şi pună pe ochii ei orbiţi, pentru că auzise de la mulţi că multe minuni se fac prin cinstitele lui mîini şi se dă bolnavilor tămăduiri. Sfîntul, văzîndu-i rugăciunea ei că este făcută cu toată credinţa, şi-a pus mîna dreaptă pe ochii ei, chemînd numele lui Iisus Hristos, şi îndată femeia aceea a văzut cu amîndoi ochii. Deci, striga, zicînd: "Slavă, Ţie, Dumnezeul creştinilor!" De atunci, femeia aceea împreună cu toată casa sa, a crezut în Dumnezeul creştinilor. De vreme ce este mult a povesti cu de-amănuntul toate minunile acestui plăcut al lui Dumnezeu, cred că sînt destule aceste puţine ce s-au zis pînă acum, spre arătarea sfinţeniei lui; deci, să ne întoarcem către povestirea de faţă.

Un copil tînăr, cu numele Astion, din cetatea ce era în apropiere, fiul unui om puternic şi bogat, fiind în vîrstă de optsprezece ani şi petrecînd în rătăcirea închinării la idoli, a ieşit cu cei de o seamă cu el la obişnuitele plimbări tinereşti. Trecînd el - după a lui Dumnezeu purtare de grijă - prim preajma locului unde era chilia slujitorului lui Dumnezeu, a voit să ştie cine locuieşte într-însa, acolo, departe de oameni. Deci, intrînd înăuntru, a văzut pe un bărbat cinstit la chip. Acela, primindu-l cu dragoste, a început a-l întreba, zicînd: "De unde eşti, fiule, şi cine sînt părinţii tăi?" Tînărul a răspuns: "Tatăl meu este mai-marele cetăţii, maica mea este fiica senatorului Iulian, iar eu sînt fiul lor, unul născut. Ei se uită la mine ca la un mărgăritar scump".

Atunci sfîntul a zis: "Bine ai zis, fiule, că părinţii tăi se uită la tine ca la un mărgăritar. Ei se uită numai, dar nu te au, pentru că fericitul tău suflet este mai scump decît tot mărgăritarul şi mai iubit lui Hristos, Mîntuitorul nostru, Care, precum văd, l-a ales Lui spre a Sa trebuinţă. De aceea, ascultă-mă pe mine şi leapădă toate deşertăciunile lumii acesteia trecătoare şi vremelnice, ca să cîştigi cu toţi sfinţii, în veacul ce are să fie, veşnicile bunătăţi cele nevăzute. Toate acestea, cîte se văd în lume, sînt trecătoare şi degrab pieritoare, iar acelea ce le-a gătit Dumnezeu, celor ce-L iubesc şi-L slujesc, acelea sînt veşnice, precum şi Dumnezeu singur este veşnic. Aurul şi argintul care se vede nu este adevărat, ci numai o amăgire vremelnică a oamenilor. Deci, eu îţi voi spune în ce chip se cîştigă aurul cel adevărat, din ceea ce se scrie în cărţile noastre creştineşti.

Eu te sfătuiesc să-ţi cumperi de la mine aur lămurit prin foc, ca să te îmbogăţeşti şi să te îmbraci în haină albă, ca să nu se arate ruşinea goliciunii tale. Aurul cel lămurit este Hristos Domnul nostru, Care cu dragoste dumnezeiască învăpăiază inimile omeneşti. Deci tu, fiule, de vei voi să-L ai în inima ta, îndată ţi se vor găti bogăţiile cereşti şi te vei îmbrăca în haine albe care sînt: credinţa, nădejdea şi dragostea. În acestea îmbrăcîndu-te ca şi cu nişte platoşe, nu numai că vei fi mai presus decît lumea cea văzută, dar şi pe diavolul, pe care voi toţi îl cinstiţi ca pe un Dumnezeu, şi pe acela îl vei birui.

Pe lîngă aceasta, să mai ştii, iubitule, că tatăl tău care te-a născut după trup, nu-ţi este tată adevărat, fiindcă te-a născut cu trup stricăcios care moare, ci atotputernicul Dumnezeu este Tatăl tău cel adevărat; deoarece, zidind sufletul tău cel fără de moarte, l-a luat din trupul tău cel zămislit din porunca Lui. Deci, altul este tatăl tău cel văzut şi altul cel nevăzut. Tatăl cel văzut este muritor şi vremelnic, aflîndu-se sub primejdii şi pătimiri, neputînd nimic; iar Tatăl cel nevăzut este fără de moarte, veşnic, nefiind supus sub nici o pătimire, atotputernic şi atotţiitor.

Acela a zis şi te-a zidit în pîntecele maicii tale. Acela a poruncit şi ai ieşit din pîntecele maicii tale. Cu voia Lui ai ajuns într-această vîrstă tînără. Dacă fiii sînt datori să cinstească pe tatăl cel trupesc, cu atît mai vîrtos se cuvine să cinstească pe Acela, Care ne-a zidit pe noi după chipul şi asemănarea Sa, pe Acela care ne-a dat minte şi înţelegere şi ne-a pus să stăpînim peste lucrurile făcute de El; căci noi fiind robii Lui, ne-a împărtăşit cu darul Său ca să fim fii, fraţi şi prieteni. Deci, pe adevăratul Părintele nostru, Care ne-a dat atîtea bunătăţi, sîntem datori a-L cunoaşte, a-L iubi, a-L cinsti şi a ne închina Lui întotdeauna.

Asemenea şi maica noastră cea adevărată, nu este aceea care ne naşte trupeşte în lumea aceasta, ci cea care ne naşte duhovniceşte în viaţa cea veşnică. Aceea care este logodită cu Mîntuitorul nostru, cinstită de îngeri, înfrumuseţată de prooroci, preamărită de Apostoli, înălţată de mucenici şi de mărturisitori şi căreia Domnul nostru Iisus Hristos i-a pregătit cămara cea cerească.

Aceea se numeşte de oameni Sfînta Maică Biserica, al cărei glas este ca glasul turturelei care se îngrijeşte pentru puii săi; din ale cărei buze izvorăşte mirul învăţăturilor apostoleşti; din ai cărei ochi iese credinţa cea adevărată şi nădejdea cea fără de îndoială spre Dumnezeu; din ale cărei mîini pică smirna facerilor de bine şi din al cărei piept ies cele două Legi: cea veche, propovăduită de prooroci, şi cea nouă, propovăduită de Apostoli. Ea, prin Sfîntul Botez, naşte spre nemurire pe fiii săi. Deci, apropie-te o, fiule, să sugi lapte de la pieptul maicii tale cea adevărată. Şi, ascultînd sfatul meu, treci cu vederea bogăţiile cele vremelnice ale părinţilor tăi, ca să te învredniceşti a fi moştenitor al vistieriilor veşnice, care s-au pregătit fiilor lui Dumnezeu.

Ascultă pe Tatăl tău cel adevărat, care grăieşte prin mine către tine acestea: "Ieşi din pămîntul tău, din neamul tău şi din casa părinţilor tăi, şi mergi în pămîntul pe care ţi-l voi arăta, în pămîntul care izvorăşte miere şi lapte; adică învăţăturile proorocilor, ale Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi". Deci, cînd vei împlini toate cele poruncite ţie, atunci se va da ţie moştenirea Raiului. Se vor deschide ţie vistieriile cerului. Se va da ţie slava împărăţiei celei de sus, unde vei vedea rînduielile îngereşti şi cetele tuturor sfinţilor. Acolo te vei sălăşlui cu aceia, ca un adevărat frate şi vei fi părtaş lui Dumnezeu ca un fiu".

Tînărul, pricepînd şi ascultînd toate cuvintele cele insuflate de Duhul Sfînt, ale omului lui Dumnezeu, şi crezînd adevărate cuvintele aceluia, s-a umilit cu inima; însă nu îndrăznea să-i grăiască ceva într-acea zi, temîndu-se de tinerii care erau cu dînsul să nu-l spună la părinţii săi. Deci, închinîndu-se acelui cinstit bărbat, s-a dus.

A doua zi, foarte de dimineaţă, tînărul Astion s-a dus singur la Cuviosul Epictet, întocmai ca o albină înţeleaptă, ca să adune degrabă în acel loc mierea cea dulce. Intrînd în chilie la preotul Domnului, i-a dat o închinăciune ca aceasta: "Bucură-te, apostolul lui Hristos, slujitorul Legii celei noi!" Sfîntul i-a răspuns: "Bucu-ră-te şi tu, tinere, cel preafrumos, pe care te văd că porţi haină mucenicească şi ai pe cap cunună din pietre scumpe". Deci, şezînd, au început a vorbi. Stareţul i-a zis: "Fiule, sămînţa Domnului, pe care cu darul lui Dumnezeu am semănat-o ieri în inima ta, a răsărit oare şi voieşte să aducă rod? Sau petreci încă în întunericul necredinţei?"

Astion a zis: "O, sfinte părinte, ţi-am spus ieri că sînt unul născut la părinţii mei şi foarte iubit lor. Mă tem a le pricinui lor această grea mîhnire, deoarece, cînd voi primi credinţa creştinească la arătare, ei, din întristarea cea fără de măsură, sau se vor arunca în mare, sau îşi vor pierde mintea, sau singuri îşi vor aduce moartea într-un fel. Astfel că, de unde eu mă nădăjduiesc de mîntuire, să nu fiu pricinuitorul morţii părinţilor mei. Deci, de vei voi să primeşti sfatul meu, fă-mă pe mine creştin în taină, şi povăţuieşte-mă cum mă voi pregăti spre Botez. După ce vei săvîrşi asupra mea toate după rînduiala creştinească, atunci te rog să-mi faci mie această dragoste: să mă iei cu tine şi să mergem spre o ţară îndepărtată, unde te va povăţui Dumnezeu, ca să nu vadă ochii mei lacrimile părinţilor. Să nu se vatăme conştiinţa mea, pentru mîhnirea şi dragostea lor şi acestea să nu fie împiedicarea mîntuirii mele".

Sfîntul stareţ, ascultînd cuvintele acestea ale tînărului, s-a bucurat cu duhul şi i-a poruncit ca în toate zilele să postească şi să se ferească de spurcăciunile cele jertfite idolilor. Să se roage adevăratului Dumnezeu, Domnului Hristos, Mîntuitorul lumii. Deci, tînărul Astion făcea acestea cu osîrdie, iar în ascuns de casnicii săi, mergea la stareţ şi învăţa de la dînsul sfînta credinţă. După ce a înţeles bine toate cele despre Hristos şi a crezut în El fără de îndoială, atunci sfîntul stareţ l-a botezat. Deci, nu după multe zile, au ieşit amîndoi noaptea de acolo şi Astion a luat puţin argint, atît cît să le ajungă pe cale. Ducîndu-se ei la malul mării, au găsit o corabie plecînd spre părţile sciţilor şi, intrînd într-însa, au călătorit multe zile. Apoi au ajuns la o cetate ce se numea Almirida, care era la hotarele sciţilor, lîngă fluviul ce se numeşte Dunărea. Nu departe de acea cetate, au găsit un loc deosebit, plăcut spre petrecere şi s-au sălăşluit acolo, zidindu-şi o chilie mică.

După plecarea lui Astion din casa sa, părinţii, nevăzînd pe iubitul lor fiu, au început a-l căuta pretutindeni şi, negăsindu-l, făceau mare plîngere şi tînguire, chemînd în zadar numele fiului lor. Tatăl striga, zicînd: "Astioane, preadulcele meu fiu, unde eşti acum? Astioane, preaiubitul meu fiu, unul născut, ce ţi s-a întîmplat? Oare vreo fiară te-a mîncat sau adîncurile apelor te-au primit? O, toiag al bătrîneţilor mele şi lumina ochilor mei, unde te voi mai căuta de acum, nu ştiu! În ce ţară voi trimite slugile mele pentru tine, nu mă pricep!"

Asemenea şi maica sa, rupîndu-şi hainele de pe sine şi bătîndu-se cu mîinile peste piept, se tînguia, zicînd: "Astioane, cine te-a despărţit de mine, dulcele meu fiu? Socotesc că Dumnezeul creştinilor, trimiţînd pe unul din ai săi, a întors inima ta, înşelîndu-te şi te-a luat de la noi. Vai mie, ticăloasa! Vai mie cea plină de amărăciune şi fără de sfîrşit. Toate durerile şi ostenelile mele, ce le-am suferit cu naşterea şi creşterea ta, mi-au fost în zadar. Rodul pîntecelui meu s-a uscat, pierindu-mi nădejdea şi slava şi şed ca o cetate pustie. Pînă acum am fost mamă, iar de acum nu mai sînt, fiind lipsită de unicul meu fiu iubit!" Astfel se tînguiau părinţii în toate zilele cu nemîngîiere.

Petrecînd lîngă cetatea Almiridei, robii lui Hristos, Epictet şi Astion, duceau viaţă monahicească, luptîndu-se cu nevoinţele pustniceşti. Dar fapta cea bună şi sfinţenia lor nu s-a tăinuit, deoarece prin mîinile sfîntului preot Epictet se făceau multe tămăduiri, încît poporul a început a veni la el. Într-una din zile, o femeie vestită a adus pe fiul său, care era cam la cinsprezece ani, mut, surd şi uscat şi, punîndu-l lîngă picioarele sfîntului stareţ, a început a zice către el: "De unde ai venit aici, nu ştiu; însă cred că, dacă vei voi, poţi să tămăduieşti pe fiul meu. Văd că chipul tău te arată, că eşti ucenicul Domnului Hristos, de Care am auzit multe şi preaslăvite minuni. Deci, dacă eşti ucenic al Aceluia, ajută-ne nouă, învaţă-ne să-L cunoaştem şi să fim şi noi robii Lui".

Sfîntul a zis către ea: "O, femeie, dacă crezi din toată inima că Unul este adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele văzute de noi, îţi va fi ţie ceea ce doreşti". Zicînd acestea, el a poruncit să ridice pe copil de la pămînt, şi scuipînd de trei ori în gura lui cea amuţită, l-a întrebat: "Spune, fiule, în care Dumnezeu se cuvine să credem? În idolii cei făcuţi de oameni, sau în Iisus Hristos, Cel răstignit, care acum te vindecă pe tine?" Iar copilul a strigat cu glas mare: "O, cinstite părinte, se cade să credem în Iisus Hristos, Cel ce întotdeauna arată oamenilor atîtea faceri de bine!" Văzînd oamenii din Almirida o minune ca aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi în ziua aceea, mai mult de o mie de suflete, din amîndouă laturi, au crezut în Hristos Mîntuitorul nostru.

Darul lui Dumnezeu nu numai prin Sfîntul Epictet lucra minuni, ci şi prin Sfîntul Astion. Aşadar, ieşind el la rîul Dunării ca să aducă apă, l-a întîmpinat un om îndrăcit; dar el, făcînd semnul Sfintei Cruci spre acel îndrăcit, îndată a fugit diavolul din el, strigînd: "O, Astioane, credinţa şi curăţia inimii tale a luat mare putere de la Dumnezeu asupra noastră!" Astion, trimiţîndu-se într-o vreme de către stareţ la un loc oarecare, a văzut un om pe drum pe cînd venea, care căzuse de pe o zidire înaltă şi zăcea la pămînt ca un mort, iar părinţii lui se tînguiau pentru el. Fericitul Astion, milostivindu-se spre el, s-a rugat în sine, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, precum ai întors la viaţă de la porţile morţii pe Evtih cel căzut jos de la etaj, prin Apostolul Tău Pavel, asemenea şi pe Enea l-ai ridicat din slăbănogirea cea de opt ani, prin Apostolul Petru, şi tot prin acel sfînt ai făcut să umble omul cel era olog din pîntecele maicii sale, întărindu-i pulpele şi gleznele, aşa şi pe acest om ridică-l şi fă-l viu şi sănătos, prin mine, nevrednicul Tău rob!"

Rugîndu-se astfel, s-a apropiat de cel ce zăcea, zicînd cuvîntul Apostolului Petru: În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Deci, apucîndu-l cu mîna dreaptă, l-a ridicat viu şi sănătos şi, după aceea, el a mers împreună cu părinţii lui în chilia fraţilor, strigînd: "Unul este Dumnezeul lui Epictet şi al lui Astion! Cu adevărat Dumnezeul creştinilor este Unul Dumnezeu şi nu mă voi duce de aici, pînă ce într-această zi nu ne veţi face creştini pe mine şi pe părinţii mei!" Iar Epictet, preotul Domnului, chemîndu-i şi învăţîndu-i, le-a poruncit să postească şi să se pregătească de primirea darului cel sfînt; iar după cîteva zile i-a luminat pe ei cu Sfîntul Botez.

Diavolul, văzîndu-se ruşinat, nu numai de stareţ, dar şi de tînărul Astion, s-a lipsit de dobînda sa din sufletele omeneşti şi se rupea de zavistie. Deci, s-a înarmat asupra lor cu toate meşteşu-girile sale, dar nimic nu sporea. Diavolul a gătit asupra tînărului, o vreme prielnică în chipul acesta. Ieşind într-o zi Astion la rîu ca să ia apă fără binecuvîntarea stareţului şi văzîndu-l vrăjmaşul neîngrădit cu binecuvîntarea stareţului, îndată - prin voinţa lui Dumnezeu - a năvălit asupra lui cu nişte gînduri spurcate şi a tulburat sufletul tînărului. Întorcîndu-se Astion în chilia sa se ruşina să-şi mărturisească părintelui său gîndurile acelea care l-au biruit; luptîndu-se cu ele trei zile, postea şi se ruga cu lacrimi. El îşi obosea trupul cu osteneli, însă nicidecum nu se depărtau de la el gîndurile necurate, prin care, ca nişte săgeţi nevăzute, vrăjmaşul îl rănea pe el.

Văzînd stareţul pe ucenic tulburat şi mîhnit, a zis către el: "Ce este aceasta, fiule, că te văd tulburat? Această mîhnire pe care o văd la tine, nu este mîhnirea sfinţilor care se îngrijesc de mîntuirea lor, ci arată pe faţă duhovniceasca întristare. Eu cred că mîhnirea ta este ruptură de moarte, precum şi mîhnirea care a ucis pe Ahitofel, sfetnicul lui Avesalom, şi care a pierdut pe Iuda, vînzătorul lui Hristos". Atunci Astion a început a mărturisi, zicînd: "Părinte, mai înainte de aceste trei zile, vorbeai cu nişte cinstiţi bărbaţi despre tainele cereşti şi eu aveam nevoie să ies la apă. Deci, m-am ruşinat a cere binecuvîntarea ta înaintea acelor bărbaţi, căci n-am vrut prin aceasta să vă tai vorba voastră. Deci, neştiind tu, am ieşit la apă fără binecuvîntarea ta. Însă în cale a năvălit spre mine un nor întunecat de gînduri spurcate. Iată, acum au trecut trei zile de cînd mă lupt cu ele şi nu pot să le gonesc şi pentru aceasta sînt supărat".

Sfîntul stareţ, căutînd cu groază la dînsul, a zis: "Pentru ce ai ieşit afară din uşa chiliei fără porunca mea? Pentru ce te-ai dus la rîu fără binecuvîntarea preotului lui Hristos? Nu ştii oare că binecuvîntarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloş tare şi armă nebiruită asupra diavolului?" Zicînd acestea, i-a poruncit să se întindă la rugăciune pe pămînt în chipul Sfintei Cruci şi s-a întins şi stareţul. Şi astfel s-au rugat amîndoi împreună lui Dumnezeu. Sculîndu-se ei de la pămînt, după multă rugăciune, fericitul Astion a văzut un copil negru cu o lumînare aprinsă, fugind de la dînsul şi zicîndu-i: "Mărturisirea ta, Astioane, a sfărîmat astăzi puterile mele cele mari; iar rugăciunea voastră m-a lăsat fără arme".

Acei cuvioşi părinţi au vieţuit astfel acolo şi au întors multe suflete omeneşti de la înşelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu. Un om oarecare, slujitor de idoli, s-a dus în cetatea Almiridei, la domnul acelei ţări, care se numea Latronian, şi i-a spus că cei doi sfinţi sînt fermecători şi înşală pe mulţi cu vrăjile lor, întorcîndu-i de la aducerea de jertfe zeilor. Mai-marele cetăţii a poruncit să-i prindă îndată şi să-i arunce în temniţă. Deci sfinţii, fiind legaţi, se rugau neîncetat şi cîntau Psalmii lui David, iar stareţul grăia către ucenic: "Iubitul meu fiu, dacă ne vor scoate la cercetare şi ne vor întreba de nume, de neam şi de patrie, să nu le răspundem nimic altceva decît numai acestea: "Sîntem creştini. Acesta ne este numele, neamul şi patria şi alt nimic nu sîntem, decît numai robi ai adevăratului Dumnezeu"".

A doua zi, mai-marele cetăţii a poruncit să gătească divan în mijlocul cetăţii, iar propovăduitorii să dea de veste poporului, ca să iasă la privelişte. Deci, venind pe la trei ceasuri din zi, a şezut la judecată şi a trimis ca să scoată pe sfinţi din temniţă. Sfinţii venind înaintea lui, el a căutat înspre dînşii şi s-a spăimîntat, pentru că a văzut faţa lor strălucind cu o oarecare lumină minunată a darului lui Dumnezeu. Sfîntul Epictet era de şaizeci de ani, înalt la stat şi cu barbă lungă, împodobită de cărunteţe. Asemenea, Sfîntul Astion era înalt la stat, foarte frumos la faţă, înflorit cu podoaba întregii înţelepciuni şi avînd vîrsta de treizeci şi cinci de ani.

Mai-marele cetăţii, uitîndu-se spre ei, a tăcut ca la un ceas, neputînd să zică ceva; apoi, abia deschizîndu-şi gura, a zis: "Să ne spuneţi cum vă numiţi, de ce neam sînteţi şi din ce ţară aţi venit aici". Sfinţii au răspuns: "Sîntem creştini!" Mai-marele cetăţii a zis: "Ştiu că sînteţi din blestemata credinţă creştinească, dar să ne spuneţi neamul şi ţara voastră". Sfinţii au răspuns: "Sîntem creştini, ştim pe Unul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi Lui Unuia ne închinăm; iar de urîciunile idoleşti ne îngreţoşăm, şi ne înstrăinăm de cei ce se închină lor, grăind cu Psalmistul: Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce se nădăjduiesc spre dînşii!"

Mai-marele cetăţii, auzind aceasta, s-a umplut de mînie şi a poruncit să-i dezlege pe sfinţi şi să-i bată multă vreme fără milă. Ei, fiind bătuţi, grăiau: "Doamne, Iisuse Hristoase, învăţătorul nostru, voia Ta să se săvîrşească în noi!" Mai-marele cetăţii, văzîndu-i nebiruiţi, se aprindea mai mult de mînie şi le zicea: "Unde este Hristosul vostru, pe Care îl chemaţi neîncetat? Să vină acum să vă ajute şi să vă scoată din mîinile mele!" Sfinţii au grăit: "Sîntem creştini! Fie întru noi voia Domnului nostru!"

Atunci el, iuţindu-se şi mai mult, a poruncit să-i spînzure la muncire, să le strujească trupurile cu unghii de fier şi să-i ardă cu făclii aprinse. Ei strigau într-una: "Sîntem creştini! Fie întru noi voia Domnului nostru!" Sfinţii, fiind astfel munciţi, se sfîrşea la al şaptelea ceas din zi. După aceea mai-marele cetăţii a poruncit să-i ia de la muncire şi să-i ducă iar în temniţă. Dar unul din slujitorii care îi muncea, anume Vigilantie, auzind acele cuvinte ale sfinţilor pe care le grăiau neîncetat cînd pătimeau şi socotind că într-însele este oarecare putere vrăjitorească care uşurează trupul de durere cînd este în munci, a început a le avea în mintea sa, cugetînd la ele ziua şi noaptea.

După trei zile a început a striga către popor, zicînd: "Sînt creştin! Fie întru mine voia Domnului nostru". Apoi, alergînd la sfinţi în temniţă, a învăţat de la dînşii sfînta credinţă şi, după puţine zile, s-a învrednicit de Sfîntul Botez cu toată casa sa. Sfinţii, după întîia cercetare şi muncire, au petrecut în temniţă cinci zile; apoi iar au fost scoşi la judecată. Mai-marele cetăţii, neputînd cu nici un fel să-i înduplece la păgînătatea sa, a poruncit a-i munci din nou. Mai întîi le-a frecat rănile lor de mai-nainte cu oţet şi cu sare, după aceea a umplut o căldare mare cu smoală şi fierbînd-o tare, a aruncat pe mucenici într-însa. Dar ei petreceau nevătămaţi în smoala cea fiartă ca într-o scăldătoare şi ziceau adeseori cuvintele lor de mai înainte: "Sîntem creştini! Fie întru noi voia Domnului nostru!"

Mai-marele cetăţii se mira, văzîndu-i vii şi nevătămaţi în căldarea cea fiartă şi zicea: "O, cît de mare este puterea vrăjitoriei creştineşti!" Apoi a poruncit să-i scoată din căldare şi să-i arunce în temniţă, nelăsînd pe nimeni să se ducă la dînşii ca să le dea pîine sau apă, ca astfel să se topească de foame şi de sete. Sfinţii au petrecut treizeci de zile fără hrană şi fără băutură, hrănindu-se numai cu cuvîntul lui Dumnezeu şi întărindu-se cu darul Duhului Sfînt.

Cînd sfinţii mucenici se cercetau şi se judecau la divanul cel din privelişte înaintea a tot poporul, s-a întîmplat de a venit în vremea aceea un bărbat oarecare din părţile Răsăritului, astfel rînduind Dumnezeu. Acel bărbat a cunoscut pe Astion, deoarece ştia bine pe părinţii lui. Acela, întorcîndu-se în ţara sa, s-a dus la părinţii lui Astion şi le-a spus, zicînd: "Am văzut pe fiul vostru în Almirida, cetatea Sciţilor, cu un oarecare stareţ, anume Epictet, suferind pătimiri pentru Hristos".

Părinţii, auzind aceasta, au rugat cu căldură pe acel bărbat să le spună dacă este adevărat, iar acela a întărit cu jurămînt cele spuse. Deci, tatăl lui Astion a zis: "Dacă mă voi învrednici să văd faţa iubitului meu fiu, voi face îndată toate cele ce îmi va porunci şi mă va învăţa". Asemenea grăia şi maica sa: "Dacă îl voi vedea în viaţa mea pe fiul meu cel dulce, toate le voi lăsa şi îl voi urma, chiar de-mi va porunci să fiu creştină, nu mă voi lepăda, şi cu dînsul împreună nu mă voi teme de munci, nici a suferi moarte pentru Hristos". Grăind astfel, şi-au încredinţat casa şi averea lor la nişte prieteni credincioşi ai lor; iar ei au luat multe slugi şi slujnice şi s-au dus cu corabia în Sciţia. Însă mai înainte de a ajunge ei în cetatea Almirida, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion şi-au săvîrşit cu bine nevoinţa pătimirii în acest chip.

După cele treizeci de zile, în care au fost chinuiţi în temniţă cu foamea şi cu setea, mai-marele cetăţii, scoţîndu-i iar la judecată, le-a zis: "V-am întrebat de multe ori de numele vostru, de neam şi de patrie, dar nu mi-aţi spus adevărul. Eu socotesc că nu sînteţi altceva decît nişte diavoli în trup, de vreme ce numai aceia sînt fără nume şi fără neam, de aceea vă numesc cu un nume ca acesta. Deci spuneţi-mi, o, diavoli întrupaţi, veţi aduce jertfe zeilor noştri sau nu? Dacă nu, atunci în această zi voi tăia capetele voastre". Sfinţii au răspuns: "Noi sîntem creştini, nu diavoli. În numele lui Hristos izgonim pe diavoli din trupurile omeneşti. Deci, dacă tu voieşti, poţi să scapi de diavolul care petrece în tine, căci noi l-am putea izgoni pe el cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru".

Atunci, mîniindu-se, mai-marele cetăţii a poruncit să-i bată cu pietre peste gură pe sfinţii mucenici; iar după ce i-au bătut foarte mult cu toiege, i-au osîndit pe dînşii la moarte prin tăiere cu sabia. Deci sfinţii, fiind scoşi afară din cetate la locul de tăiere, au cerut de la ucigaşii lor să le dea voie să-şi facă rugăciune. Deci, stînd cu faţa către răsărit, şi-au înălţat mîinile spre cer şi, înălţindu-şi mintea către Dumnezeu, s-au rugat vreme îndelungată. După aceasta, Sfîntul Epictet s-a rugat ca să taie mai întîi pe Astion; dar acesta a grăit către dînsul: "Părinte, mai întîi ţie ţi se cade să primeşti această cinste, adică să te încununezi cu muceniceasca cunună, pentru că tu eşti preotul Domnului, părintele şi învăţătorul meu, iar eu voi merge după tine!"

Sfîntul Epictet a răspuns: "Fiule, şaptesprezece ani te-am păzit curat şi fără de prihană, cu darul lui Hristos, şi acum să-mi pierd osteneala mea de atîţia ani şi să te las singur? Oare nu ştii că meşteşugirile vrăjmaşului sînt subţiri şi greu de cunoscut? Deci, mă tem, ca nu cumva, fiind tînăr şi văzînd moartea mea, te vei teme şi vei fi vrăjmaşului de batjocură. Nu aşa, fiule, ci eu să fiu ca Avraam, care a adus spre jertfă lui Dumnezeu pe Isaac, iar tu să mergi mai înainte de mine, ca tu să primeşti întîi cununa pătimirii; şi cred că Sfîntul Mihail cu îngerii, Abel cu proorocii, Petru cu apostolii, Daniil cu mărturisitorii, au ieşit întru întîmpinarea ta şi aşteaptă să te primească, ca apoi, cu cîntări dănţuitoare, să te ducă la scaunul lui Hristos, Mîntuitorul nostru".

Sfîntul Astion a răspuns: "Fie voia Domnului şi a ta, sfinte părinte!" Deci, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: "Tu eşti apărătorul meu, Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhul meu!" Apoi, plecîndu-şi capul sub sabie, s-a sfîrşit. Sfîntul Epictet, căzînd peste trupul ucenicului său, ruga pe ucigaşii săi, ca tot aşa să-l ucidă şi pe el. Deci, lovindu-l cu sabia, a fost tăiat pentru Hristos. Apoi toţi cei ce erau acolo, păgîni şi creştini, privind spre cinstitele lor trupuri, le-au văzut strălucind ca nişte raze de soare, şi o bună mireasmă umplea locul acela.

După ce s-a făcut noapte, Vigilantie, cel mai sus pomenit, împreună cu toţi casnicii lui şi cu ceilalţi creştini, s-au dus şi au luat în taină trupurile mucenicilor; şi, învelindu-le în pînze curate, unse cu aromate, le-au îngropat cu cinste la un loc deosebit. Tot în aceeaşi noapte a căzut asupra lui Latronian, mai-marele cetăţii, un diavol cumplit; căci, sculîndu-se dimineaţa şi voind ca de obicei să meargă la divan, a început a vorbi cu necuviinţă ca un nebun. Apoi, apucînd o sabie, s-a repezit la cei care erau cu dînsul şi a început a-i lovi. Dar aceia, văzîndu-l pe el îndrăcit, l-au prins şi smulgîndu-i sabia din mîini l-au bătut. Deci, legîndu-i mîinile şi picioarele, l-au închis într-o casă mică, unde după două zile şi-a lepădat sufletul său cel rău, fiind sugrumat de diavol.

După sfîrşitul sfinţilor mucenici, părinţii lui Astion, mergînd cu corabia pe apă, s-au apropiat de cetatea Almirida, iar Sfîntul Astion s-a arătat lui Vigilantie, zicîndu-i: "Tatăl meu şi maica mea vor veni aici ca să mă caute. Deci fă bine, frate, de ieşi la mal şi-i primeşte pe ei în casa ta. Odihneşte-i şi să-i mîngîi, deoarece pentru mine s-au întristat şi obosit. Să-i înveţi să cunoască mîntuitoarea credinţă şi să le spui măririle lui Dumnezeu". Deci, Vigilantie, mergînd îndată la mal, a văzut o corabie venind, din care ieşind părinţii lui Astion, întrebau pe oamenii care se întîmplau acolo, dacă n-au văzut pe un om tînăr cu numele Astion. Vigilantie, apropiindu-se de dînşii, le-a zis: "L-am văzut şi l-am cunoscut pe el. Deci veniţi mai întîi să vă odihniţi în casa mea, apoi vă voi spune despre dînsul". Atunci ei, bucurîndu-se foarte mult, au mers la dînsul şi s-au odihnit.

După aceasta, rugînd ei pe Vigilantie să le spună despre fiul lor, acela le-a spus acestea: "Nu este mult de cînd Astion a fost în cetatea aceasta; însă, mai înainte cu cîteva zile, s-a dus de aici cu un stareţ cinstit, într-o ţară depărtată, fiind chemat cu cinste de Împăratul cel slăvit ca să împărăţească cu Dînsul în negrăita slavă". Apoi, Vigilantie le-a spus despre cealaltă viaţă veşnică, despre sălăşluirile raiului şi împărăţia cerului, despre Hristos Domnul şi Împăratul cel fără de moarte, despre îngeri şi despre toate cetele sfinţilor, care împreună vieţuiesc cu Hristos şi întru care este numărat şi fiul lor, Astion.

Auzind părinţii lui cuvintele acestea pe care niciodată nu le auziseră, s-au minunat, s-au umilit şi au simţit în inimile lor o oarecare bucurie duhovnicească; dar mai cu dinadinsul întrebau cum s-a dus iubitul lor fiu acolo. Vigilantie, luîndu-i pe dînşii, i-a dus mai întîi în chilia sfinţilor mucenici, unde le-a arătat o Sfîntă Cruce şi o carte a Evangheliei, care rămăsese de la dînşii. Deci, vorbind mult cu dînşii din Evanghelie, i-a făcut să creadă în Hristos. Atunci le-a spus lor despre pătimirea Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion şi cum şi-au dat sufletele lor pentru Hristos. Apoi i-a dus pe ei la locurile unde erau îngropate trupurile sfinţilor. Plîngînd ei acolo din destul, Vigilantie le-a poruncit ca de cu seară să stea la rugăciune şi să se roage cu dinadinsul toată noaptea lui Hristos Dumnezeu.

Trecînd miezul nopţii şi începînd a răsări luceafărul, deodată a strălucit peste ei o lumină ca un fulger şi o mireasmă minunată mirosea. Deci au văzut pe sfinţii mucenici stînd înaintea lor într-o podoabă negrăită. Atunci Sfîntul Astion cuprinzînd pe maica sa cu dragoste şi sărutînd-o pe dînsa i-a zis: "Bine ai venit aici, Marchelino, ucenică a lui Hristos şi maica mea!" Asemenea şi Sfîntul Epictet, cuprinzînd capul tatălui lui Astion, l-a sărutat, zicîndu-i: "Iubite frate Alexandre, bucură-te întru Domnul că te-ai învrednicit a te ridica în numărul credincioşilor şi te-ai arătat vrednic de fericirea cea veşnică". După aceasta amîndoi au zis lui Vigilantie: "Bucură-te şi tu, iubite frate, căci cu tine s-a împlinit Scriptura care zice: "De va întoarce cineva pe cel păcătos din rătăcirea lui, va mîntui suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate". Apoi, au mai vorbit cu dînşii din destul şi alte cuvinte mîngîietoare şi pline de dulceaţă duhovnicească; iar după un ceas s-au făcut nevăzuţi.

Ei, din vedenia aceea şi din vorbirea cea dulce cu sfinţii, de ce fel de bucurie s-au umplut, nu este cu putinţă a spune. Deci, şi-au vărsat inimile lor în rugăciune şi mulţumire înaintea lui Dumnezeu, că s-au învrednicit a vedea în slava cerească pe iubitul lor fiu pe care îl căutau de atîta vreme îndelungată cu durere în inimă.

Într-acea vreme, în ţara sciţilor era un episcop creştin, cu numele Evanghel. Acela, deşi se ascundea în vremea prigonirii, însă înştiinţîndu-se de moartea mai marelui Latronian, a mers fără de frică în cetatea Almiridei, cercetînd şi întărind pe credincioşi. Vigilantie s-a dus la acest arhiereu cu părinţii lui Astion şi i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre dînşii, cum şi despre sfinţii mucenici. Episcopul, fericind pe sfinţii mucenici, a primit cu bucurie pe părinţii lui Astion, care se întorseseră la Hristos şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.

După aceasta, Alexandru şi Marchelina, petrecînd multe zile în postire şi în rugăciuni lîngă mormîntul mucenicilor, s-au întors la ale lor. Deci, vînzînd averile cele multe pe care le aveau, le-au împărţit săracilor, oprind puţin pentru hrană. Astfel au vieţuit cu dumnezeiască plăcere, pînă la sfîrşitul lor.

Sfinţii Cuvioşi Mucenici, Epictet Preotul şi Astion Monahul, cu cununa mucenicească s-au preamărit în ceruri, iar Alexandru cu Marchelina, trecînd de la cele pămînteşti, s-au învrednicit în partea sfinţilor cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților Iulie

Cele 70 tone de cireșe ale unui vasluian refuzate la fabrică!

 

Cele 70 tone de cireșe ale unui vasluian refuzate la fabrică!

Florin Manolache, pomicultor în Zorleni, județul Vaslui, ne spună că: ,,Sunt indignat pentru că am 70 de tone de cireșe pe care nu le pot vinde. Unii politicien au cireșe mai bune în acte! Săptămâna trecută am fost cu mostre la fabrica din Tecuci, unde am primit ok-ul; după două zile am plecat cu 200 kg la fabrică. În schimb, după alte probe luate și mult timp de așteptare la fața locului, cireșele noastre au fost refuzate. Am lăsat lăzile pentru procesare de izbeliște în livadă, pentru că ar avea viermi.''

Producția arată așa....

#sustinemproducatoriilocali #vaslui #lumeasatului

Lumea Satului

Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare din Egipt, făcătorul de minuni (+429)

Troparul Cuviosului Sisoe, glasul 1

Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule Părintele nostru Sisoe, cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea cereştile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Mărire celui ce ţi-a dat ţie putere, mărire celui ce te-a încununat pe tine, mărire celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri. 

Condacul Cuviosului Sisoe, glasul al 4-lea

Sihăstrind, înger pe pământ te-ai arătat, luminând, cuvioase, gândurile credincioşilor cu dumnezeieştile semne totdeauna. Pentru aceasta pe tine, Sisoe, cu credinţă te cinstim. 

Cuviosul Părintele nostru Sisoe cel Mare

(6 iulie)

Cuviosul Sisoe, iubind din tinereţe pe Dumnezeu, a luat asupra sa jugul crucii şi cu osîrdie a urmat lui Hristos. El a petrecut cu pustniceşti nevoinţe în pustiile Egiptului. Prin smerenie şi prin rugăciuni se asemăna în viaţă cu îngerii, biruind taberele vrăjmaşilor celor nevăzuţi. Petrecerea lui era în pustiul muntelui, în care s-a nevoit Cuviosul Antonie cel Mare. Deci, fericitul Sisoe era următorul lui. El a luat atîta dar de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, încît a înviat şi morţi, precum este arătat în Pateric, unde se află scris aceasta:

Un om oarecare, mirean, a mers pentru binecuvîntare la Părintele Sisoe în muntele lui Antonie, avînd cu el un copil mic - fiul lui. Deci, s-a întîmplat că, copilul pe cale, s-a îmbolnăvit şi a murit; dar tatăl nu s-a tulburat de aceasta, ci cu credinţă l-a adus pe mort la stareţ. Intrînd în chilie la cuviosul, s-a aruncat la picioarele lui, împreună cu fiul cel mort, pe care punîndu-l cu faţa în jos, stătea ca şi cum ar fi cerut binecuvîntare şi rugăciune. Făcînd stareţul rugăciune, şi dîndu-i binecuvîntare, a ieşit afară, lăsînd copilul zăcînd mort la picioarele sfîntului. Stareţul n-a ştiut că copilul este mort, ci, socotind că şade pentru rugăciune, i-a zis: "Scoală-te, fiule, şi du-te de aici". Deci, îndată înviind mortul, s-a sculat şi a mers în urma tatălui său. Văzînd omul pe fiul său viu, s-a întors cu el la stareţ şi închinîndu-se i-a dat mulţumire. Cunoscînd stareţul învierea mortului ce se făcuse, s-a mîhnit foarte mult; pentru că niciodată nu voia să fie făcător de minuni. Deci a poruncit acelui om, ca să nu spună nimănui, ceea ce făcuse, pînă la sfîrşitul lui.

Pe acest părinte insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat fraţii: "De va cădea vreun frate într-o greşeală oarecare, îi este destul un an de pocăinţă?" Răspuns-a stareţul: "Aspru este cuvîntul acesta". "Dar şase luni, se cade să se pocăiască cel ce a greşit?" Răspuns-a stareţul: "Este mult". Şi iarăşi au zis fraţii: "Dar patruzeci de zile îi este de ajuns pentru pocăinţă?" Răspuns-a stareţul: "Este mult". După aceasta a zis: "Cred milostivirii Iubitorului de oameni, că de se va pocăi omul cu tot sufletul, trei zile sînt de ajuns pentru a primi Dumnezeu pocăinţa lui".

Alt frate a întrebat pe stareţ, zicînd: "Ce voi face, părinte, căci am căzut în păcat?" Stareţul a răspuns: "Scoală-te, fiule, şi te vei mîntui". Zis-a fratele: "După sculare, iarăşi am căzut". Stareţul a zis: "Scoală-te iarăşi". Fratele i-a zis: "Pînă cînd va fi căderea şi scularea mea?" Stareţul a răspuns: "Pînă ce sfîrşitul te va ajunge şi te va găsi ori în cele bune ori în cele rele. Pînă atunci, totdeauna se cade să petrecem în sculare, ca într-aceea să ne ajungă sfîrşitul".

La acest cuvios părinte, era un ucenic, anume Apolos. Acestuia din meşteşugirile vrăjmaşului, pe lîngă alte ispitiri şi dorinţe, i-a venit şi pofta de rînduiala preoţească. Deci, dracii i se arătau lui în vis în chip de arhierei, hirotonindu-l pe el episcop. Deşteptîndu-se din somn, ruga pe stareţ ca să-i poruncească să meargă în cetate la arhiereu, ca să ia sfinţirea preoţească. Iar stareţul îi poruncea şi-l învăţa, spunîndu-i să nu caute rînduială mai presus de vrednicia lui. Supărîndu-se el de multa învăţătură şi pedepsire a stareţului, a fugit în taină de la dînsul şi s-a dus în Alexandria, la rudeniile sale cele după trup, ca acolo, prin ajutorul acelora, să poată cîştiga rînduiala preoţiei.

Mergînd el pe cale şi diavolul ieşind în întîmpinarea lui, i s-a arătat în chip de om înalt la statură, dar era negru la vedere, murdar la chip, avînd unghii de fier şi arătînd asemănare de fiară. Acela era buzat, avea sînuri femeieşti, arătîndu-se prin aceasta că este şi o parte şi alta a firii; deci, era foarte îngrozitor. El arăta atît de mare neruşinare înaintea ochilor lui, încît nici nu se cuvine a le spune. Acela căzînd pe grumajii lui Apolos, îl cuprindea şi-l săruta adeseori. Dar Apolos se îngrădea cu semnul Sfintei Cruci şi se retrăgea din mîinile lui. Dar el zicea către dînsul: "Pentru ce fugi de mine? Ştiu că eşti al meu şi îmi eşti iubit, fiindcă faci voile mele; pentru aceasta am şi venit ca să călătoresc cu tine, pînă ce voi sfîrşi toate poftele tale".

Apolos, neputînd suferi murdăriile şi neruşinarea lui, şi-a ridicat ochii spre cer şi a strigat foarte tare, zicînd: "Dumnezeule, ajută-mi pentru rugăciunile Părintelui meu, Sisoe, şi izbăveşte-mă din această primejdie!" Îndată diavolul, depărtîndu-se puţin de la dînsul, s-a închipuit în femeie frumoasă şi a zis către dînsul: "Primeşte-mă şi satură-ţi pofta ta, de vreme ce mult m-ai odihnit în inima ta, prin gîndurile tale". Şi iarăşi a zis: "Eu am voit să te fac pe tine preot şi episcop, dar rugăciunile lui Sisoe, stareţul cel lacom, mă gonesc de la tine".

Diavolul zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut. Atunci Apolos, cuprins de mare frică, s-a întors la stareţ şi, căzînd la picioarele lui, i-a spus toate cele ce i se întîmplaseră, cerînd iertăciune. El a spus încă şi fraţilor ce a pătimit din înşelăciunea vrăjmaşului şi cum i-au ajutat rugăciunile Cuviosului Părinte Sisoe. Căci cu adevărat, rugăciunea lui era puternică spre gonirea diavolilor, care şi dintr-un alt ucenic al său, anume Avram, a izgonit pe duhul cel necurat, care muncea trupul lui. Toate duhurile ispititoare fugeau de la dînsul, neîndrăznind a se apropia de viteazul şi nebiruitul ostaş al lui Hristos.

Cuviosul Sisoe, petrecînd şaizeci de ani, s-a apropiat de sfîrşitul său. Deci, cînd era să moară, monahii şezînd lîngă dînsul, s-a luminat faţa lui ca o lumină şi a zis către ei: "Iată, a venit Părintele Antonie". Şi tăcînd puţin iarăşi a zis: "Iată a venit ceata proorocilor". Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: "Iată a venit ceata apostolilor". Faţa lui s-a luminat îndoit, şi vorbea cu feţele cele nevăzute. Fraţii l-au rugat, zicînd: "Spune nouă, părinte, cu cine vorbeşti?" El le-a zis: "Iată, au venit îngerii să mă ia, şi mă rog lor, ca să mă lase puţin să mă pocăiesc". Fraţii i-au zis: "Părinte, nu-ţi este de trebuinţă ţie pocăinţa". Stareţul a răspuns: "Cu adevărat nu mă ştiu pe mine să fi pus început pocăinţei mele". Atunci toţi au cunoscut că este desăvîrşit.

Deci, el s-a luminat şi mai mult, şi faţa lui se făcuse ca soarele, încît toţi s-au temut. Stareţul le-a zis: "Iată, vedeţi toţi că vine Domnul, şi zice: "Aduceţi-Mi vasul alegerii din pustie". Cuviosul zicînd acestea, îndată şi-a dat duhul său Domnului; şi s-au făcut nişte fulgere, încît chilia s-a umplut de bună mireasmă.

Cu astfel de fericit sfîrşit, Cuviosul Sisoe şi-a săvîrşit vremelnica viaţă şi s-a mutat la viaţa cea fără de sfîrşit. Iar cetele sfinţilor care le-a văzut la sfîrşitul său, cu acelea acum sălăşluindu-se, se îndulceşte de vederea lui Hristos.

Fie ca de acele îndulciri să ne învrednicim şi noi cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Sisoe şi cu Darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Viețile Sfinților Iunie

Profesor si Avocat Gheorghe Piperea - Digitalizarea nu este o prostie, ci o prostire; nu este o tâmpenie, ci o tâmpire (IV)

 

Digitalizarea nu este o prostie, ci o prostire; nu este o tâmpenie, ci o tâmpire (IV)

Confruntați cu provocări sau crize, lăsăm altora posibilitatea de a risca și a avea succes, pentru că nu avem convingerea că am fi tipul de oameni care marchează și câștigă. Acesta este sindromul impostorului, de care suferă mai mult de trei sferturi din populația lumii(1). El va afecta și mai mult omul, pe măsură ce deciziile ne vor fi luate, iar alegerile noastre vor fi făcute de lucrurile „smart” și de aplicațiile care „ne ușurează” viața.

Avansul tehnologic actual a devenit nociv tocmai pentru că aplatizează, aduce omul la cel mai mic numitor comun, diminuează condiția umană, refuzându-i liberul arbitru.

Avansul tehnologic actual a devenit, deja, sursa cea mai gravă a regresului cognitiv al umanității. Pe românește, avansul tehnologic prostește și tâmpește omul. Cu plan, cu ținte de atins, ca la carte.

Temerea cea mai veche a umanității, aceea că mașina va înlocui omul (începând prin a-i răpi locul de muncă) este depășită, în prezent, de realitatea că la capătul celălalt al raportului juridic nu se mai află un om sau o persoană juridică, ci un mecanism automat, un algoritm sau o „aplicație”. Grav nu este doar trendul inexorabil către un ocean de „inutili social” creați prin înlocuirea salariaților cu aplicații. Dezastruos este faptul consumat al înlocuirii unor responsabi umani cu algoritmi. Poate că, în prezent, suntem doar (măcar un pic) contrariați că suntem judecați și pedepsiți pentru „încălcarea standardelor comunității” de algoritmi ascunși sub paravanul fact checkers, dar în curând vom avea aplicații în loc de șefi, judecători, medici, psihologi, profesori, antrenori etc. și nicio persoană fizică sau juridică pe care să o facem responsabilă, juridic sau moral.

Regresul cognitiv va fi și un regres juridic – este suficient să urmărim această involuție de la contractul – rațiune, egalitate de șanse și libertate, la contractul irational, la rebutul contractual (axat pe dezinfomare și capcane intinse co-contractantului) și, în final, la necontract.

Din nefericire, regresul cognitiv este și un regres democratic și cultural. Omul a „învățat” să fie supus(2), să își semnalizeze virtutea de a fi progresist, pro-știință oficială, anti-tradiție și cultură, individualist și hedonist, și a decis să fie om nou-normal, care detestă familia, casa și viitorul – lucruri care, de altfel, țin de condiția umană.

Încrederea în sine nu este un dat al destinului (o ai sau nu), ci o calitate care se dobândește și se învață. Trebuie să vrei să vrei (după expresia lui Jean Paul Sartre) ca să ajungi să ai încredere în tine și să fii liber. Cu încrederea în tine, poți schimba lumea. Cu credința în „virtuțile” supunerii ajungi să îți iubești captivitatea și confortul coliviei.

(1)https://www.medicalnewstoday.com/articles/321730#symptoms; https://www.mediafax.ro/.../asociatia-de-hipnoza-70...

(2)Compliance, inclusiv acel departament din corporație, vine din supunere (submission), cauzată de lipsa de încredere în sine, și nu din înțelegerea rațională a necesității de a te supune. Libertatea nu este necesitatea înțeleasă (Hegel), ci persistența în timp a voinței (Sartre).

Avocat Gheorghe Piperea

Sfântul Sfințit Mucenic Eusebie, episcop de Samosata în Tracia (+379)

 

Sfîntul Sfinţitul Mucenic Evsevie, Episcopul Samosatelor

(22 iunie)

Sfîntul Evsevie a fost episcop în cetatea Samosatelor, de sub stăpînirea patriarhiei Antiohiei. El era un bărbat dreptcredincios şi plin de rîvnă către Dumnezeu şi s-a arătat într-acea vreme statornic, viteaz şi neplecat în mărturisirea cea dreptcredincioasă. În acea vreme, eresul lui Arie se întărise şi vătămase pe mulţi, iar Biserica lui Hristos era tulburată de el întocmai ca o corabie în mijlocul mării înfuriate de valuri; pentru că, după moartea Sfîntului şi Marelui Împărat Constantin, împărăţia Răsăritului a luat-o fiul său, Constanţiu, care primise eresul lui Arie. Acela ajuta foarte mult arienilor şi se lupta pentru dînşii, făcînd multă prigonire şi răutate celor dreptcredincioşi. Sfîntul Evsevie din acea pricină a pătimit de la arieni multe supărări. Rîvna lui pentru buna credinţă în Biserica lui Hristos a început a se cunoaşte de aici.

După ce Eudoxie, patriarhul Antiohiei, ereticul cel de un gînd cu arienii, a venit la scaunul patriarhiei Constantinopolului pentru bogăţie, s-a făcut sinod în Antiohia de toţi episcopii Siriei, pentru a alege alt patriarh în locul lui Eudoxie. Puţin însă era atunci numărul episcopilor şi al creştinilor dreptcredincioşi, căci mai mulţi erau eretici arieni, urmînd împăratului lor cel răucredincios. În acel sinod Sfîntul Evsevie era unul dintre cei întîi-şezători. Deci, Sfîntul Evsevie, ştiind bine pe Sfîntul Meletie, episcopul Sevastiei din Armenia, cum că este dreptcredincios şi ţine întru totul la învăţătura stabilită la Sinodul cel dintîi, care s-a ţinut în Niceea, sfătuia pe toţi să aleagă la patriarhie pe Meletie. Dar cei ce aveau socoteala arienilor, neştiind credinţa cea dreaptă a lui Meletie şi socotindu-l că este de un gînd cu dînşii, au ascultat cu înlesnire sfatul lui Evsevie şi, alcătuind asupra lui judecata alegerii de obşte, au întărit-o cu iscăliturile mîinilor lor şi au încredinţat-o Sfîntului Evsevie. După aceea, trimiţînd rugăminte la Sfîntul Meletie, cu împărătească voire l-au adus pe el în Antiohia cu mare cinste, ieşindu-i tot poporul în întîmpinare.

Sfîntul Meletie, luînd scaunul patriarhiei, învăţa pe popor mai întîi viaţa cea îmbunătăţită şi obiceiurile cele bune, curăţind calea cea greşită din inimile lor spre credinţa cea dreaptă. Sfîntul se gîndea că dacă va îndrepta mai întîi obiceiurile lor cele rele, smulgîndu-le ca pe nişte spini şi pălămidă din inimile lor, va putea mai cu înlesnire să semene întru dînşii sămînţa dreptei credinţe. Însă poporul dorea să ştie cu dinadinsul ce fel de credinţă are patriarhul lor cel nou. Cu aceasta însă ei au supărat pe Sfîntul Meletie, care a propovăduit în biserică cuvîntul lui Dumnezeu către popor despre dreapta credinţă ce s-a întărit la întîiul Sinod a toată lumea din Niceea, că Fiul lui Dumnezeu este deofiinţă şi de o fire cu Tatăl, născut din veci iar nu făcut".

Sfîntul, învăţînd poporul astfel, cu mare glas arienii s-au tulburat despre aceasta foarte mult, precum scrie pe larg în viaţa lui Meletie; iar dreptcredincioşii s-au veselit cu bucurie negrăită, văzînd pe un arhiereu dreptcredincios şezînd pe scaunul apostolesc. Arienii, mîniindu-se foarte mult, au izgonit din biserică pe arhiereul lui Dumnezeu, Meletie, după treizeci de zile de la primirea patriarhiei, şi au început a-l huli pretutindeni, numindu-l eretic, îndemnînd şi pe împărat să-l osîndească la surghiunie. Deci, sfîntul a fost scos noaptea din Antiohia şi trimis la surghiunie, iar în locul său au ales pe un oarecare Evzoie, episcop de credinţă arian. Atunci Sfîntul Evsevie, episcopul Samosatelor, văzînd că Biserica Antiohiei este tulburată de eretici şi o răutate fără de vină ca aceea se face Sfîntului Meletie, noul arhiepiscop, i-a fost mare jale de aceasta. Deci, sculîndu-se, a plecat din Antiohia, nespunînd nimănui de aceasta, ducîndu-se astfel în cetatea sa.

Arienii, aducîndu-şi aminte că judecata alegerii la arhieria Sfîntului Meletie este la dînsul spre păstrare şi temîndu-se ca nu cumva să fie vreodată judecaţi de sobor, că ei singuri cu un glas l-au ales ca arhiepiscop şi tot ei l-au izgonit, au rugat pe împărat, care tocmai se afla în Antiohia, să trimită după Evsevie şi să le dea acel act încredinţat lui. Deci, împăratul îndată a trimis un slujitor în urma sfîntului, care, ajungîndu-l, i-a spus porunca împărătească. Iar episcopul i-a răspuns: "Judecata cea de obşte care mi s-a încredinţat mie, nu o voi da, decît numai cînd toţi cei ce mi-au încredinţat-o se vor aduna". Trimisul împăratului întorcîndu-se cu acest răspuns, împăratul s-a supărat foarte tare şi a trimis a doua oară, scriind în cartea sa cu asprime şi poruncind, că de nu va voi să-i dea scrisoarea, să-i taie mîna dreaptă.

Acesta o scria numai ca să înfricoşeze pe sfîntul episcop, iar trimisului nu i-a poruncit să facă un lucru ca acela. Ajungînd trimisul împărătesc la Evsevie şi dîndu-i îngrozitoarea scrisoare împărătească, Sfîntul Evsevie a citit-o şi îndată şi-a întins amîndouă mîinile spre tăiere, zicînd: "Nu numai mîna dreaptă, ci şi pe stînga să o tăiaţi; dar judecata alegerii lui Meletie nu o voi da!" Acest răspuns a arătat răutatea şi fărădelegea arienilor şi trimisul s-a întors iarăşi în deşert. Împăratul, auzind acest răspuns al sfîntului, s-a mirat foarte mult de neînfricoşata lui bărbăţie şi de statornicia lui cea tare, iar mai pe urmă îl lăuda pe el înaintea tuturor.

După cîţiva ani, murind răucredinciosul împărat Constanţiu şi după dînsul venind Iulian Paravatul, acesta a întors de la surghiunie în scaunul Antiohiei pe Sfîntul Meletie, dar pe urmă iarăşi l-a izgonit. Pe vremea împărăţiei aceluia, mare răutate a pătimit Biserica lui Hristos. Căci, pe lîngă eresul arienilor care tulbura toată lumea creştină, s-a adăugat şi o prigonire de la închinătorii de idoli; pentru că împăratul, lepădîndu-se de Hristos, a jertfit idolilor şi a ridicat prigoană asupra creştinilor, şi mai ales contra rînduielii bisericeşti.

Atunci multe biserici ale celor dreptcredincioşi erau fără de slujitori şi scaunele arhiereşti fără de arhierei. Din această pricină, unii erau ucişi de arienii de pe vremea împărăţiei lui Constanţiu, iar alţii erau ucişi de închinătorii de idoli de sub stăpînirea lui Iulian. Deci, de n-ar fi scurtat Domnul viaţa şi împărăţia lui Iulian, nici o biserică cu slujitorii săi nu ar fi rămas întreagă. Într-o vreme cumplită ca aceea, Sfîntul Evsevie, tăinuindu-şi viaţa sa arhierească şi îmbrăcîndu-se cu cea ostăşească, a cutreierat Siria, Fenicia şi Palestina, întărind pe creştini în sfînta credinţă. El, unde afla vreo biserică fără slujitori, punea preoţi şi diaconi şi din ceilalţi clerici; iar pe aiurea punea şi episcopi, dintre aceia pe care-i afla că lepădaseră dogmele lui Arie şi aveau înţelegere ortodoxă. O rîvnă ca aceasta, o osteneală, o sîrguinţă şi o grijă avea pentru Biserica lui Hristos, Evsevie, acest mare arhiereu al lui Hristos.

După ce a pierit cu sunet păgînul Iulian, a venit după dînsul Iovinian, dreptcredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat. Deci Sfîntul Meletie s-a întors la scaunul său, asemenea şi Sfîntul Evsevie; iar ceilalţi arhierei dreptcredincioşi au început fiecare la arătare a-şi lua locul lor.

După îndemnul Sfîntului Evsevie, Sfîntul Meletie a adunat în Antiohia un sinod, la care au luat parte douăzeci şi şapte de episcopi, între care Evsevie era întîi după Meletie. La acel sinod a fost şi Sfîntul Pelaghie, episcopul Laodiceei, despre a cărui curată şi sfîntă viaţă se scrie astfel: El în tinereţile sale a fost silit de părinţii săi spre nuntă. Deci fiind dus în cămară, a sfătuit pe mireasa sa la păzirea cea neîntinată a fecioriei. Astfel el petrecea cu ea în feciorie curată sub chipul însoţirii, ca un frate cu sora sa. El era bogat şi în multe alte fapte bune, pentru care a fost cinstit cu rînduiala arhierească de la Dumnezeu şi de la oameni. Acesta avea mare dragoste atît către Sfîntul Meletie, cît şi către Sfîntul Evsevie şi le era prieten de un gînd, luptînd împreună cu ei, pentru răspîndirea dreptei credinţe. La acel sinod din Antiohia, sfinţii părinţi au poruncit tuturor ca să mărturisească şi să creadă că Fiul este de o fiinţă şi de o fire cu Tatăl, după cum a stabilit Sinodul cel dintîi din Niceea.

La aceasta s-au învoit şi arienii, care au iscălit cu mîinile lor, însă cu făţărnicie, deoarece prin aceasta făceau voia împăratului celui credincios şi dreptcredincioşilor sfinţi arhierei Meletie, Evsevie şi Pelaghie, temîndu-se astfel de îndrăzneala cea mare, pe care o aveau aceştia înaintea împăratului. Împăratul iubea foarte mult pe aceşti stîlpi ai Bisericii, pentru credinţa lor cea dreaptă şi pentru sfinţenia lor şi îi cinstea foarte mult, ascultîndu-i în toate. Pentru aceea, ei erau înfricoşaţi ereticilor şi, de frica lor, ei au trecut la Biserica celor dreptcredincioşi. Însă după moartea dreptcredinciosului împărat Iovinian şi după ce Valent a fost pus împărat în locul lui, ereticii iarăşi s-au întors la credinţa lor de mai înainte, întocmai precum cîinii la vomitările lor, aducînd şi pe împăratul la credinţa ariană, prin soţia lui, Domnica. Astfel, Biserica celor dreptcredincioşi era chinuită şi păstorii ei izgoniţi. Deci Sfîntul Meletie iarăşi a fost surghiunit în Armenia, iar Sfîntul Pelaghie, în Arabia. Asemenea şi Sfîntul Evsevie a fost condamnat la surghiunie în Tracia.

După ce s-a dat nedreapta judecată a împăratului, adică izgonirea lui Evsevie, acea judecată a fost adusă la Samosata spre seară. Sfîntul Evsevie, înştiinţîndu-se despre aceasta, a chemat la sine pe acel om împărătesc care a venit la sine cu hotărîrea împărătească şi i-a zis: "Taci acum şi nu spune nimănui pricina venirii tale, pentru că, de se va înştiinţa poporul, îndată se va umple de rîvnă, se va tulbura şi te va ucide; iar eu mă voi afla pricinuitor al morţii tale". Aceasta zicînd, după săvîrşirea cîntării celei de seară, a spus taina şi gîndul său uneia din credincioasele sale slugi. Deci, sculîndu-se după somnul cel dîntîi, a ieşit din casă cu o slugă, care a luat numai o pernă şi o carte, şi pe acelea le ducea după el.

Mergînd la rîul Eufratului, care curgea pe lîngă zidul cetăţii, s-a urcat într-o luntre ca să plece spre cetatea Zeugma; şi a poruncit vîslaşilor să pornească, ostenindu-se toată noaptea aceea şi, făcîndu-se ziuă, a ajuns la cetatea dorită. Samosatenii, înştiinţîndu-se de plecarea sfîntului lor arhiereu de la ei, s-au umplut de mare plîngere şi tînguire, şi întrebau în ce parte s-a dus. Unul din cei ce văzuseră cum sfîntul a şezut în luntre şi a poruncit să-l ducă la cetatea Zeugma, a spus poporului încotro s-a dus arhiereul. Deci, mulţi urcîndu-se în multe luntre, au alergat degrabă după el şi l-au ajuns la Zeugma; apoi, ridicînd glasurile lor către el, se tînguiau cu mare glas şi se sîrguiau să-l întoarcă în cetatea lor, dar sfîntul n-a voit. Astfel poporul făcea fel de fel de rugăciuni şi cu fel de fel de cuvinte îl ruga, căzînd la picioarele lui şi udîndu-le cu lacrimi, să se întoarcă cu ei la scaunul său. Sfîntul Evsevie le aducea aminte de cuvîntul Apostolului care zice: "Tot sufletul să se supună stăpînirilor celor mai înalte, pentru că nu este stăpînire orînduită decît numai de la Dumnezeu; deci, toate stăpînirile sînt orînduite de Dumnezeu. Drept aceea, cine se împotriveşte stăpînirilor îşi ia pedeapsa sa. Acest cuvînt al apostolului spunîndu-le sfîntul, le zicea: "Nu-mi este cu putinţă să fiu potrivnic poruncii împărăteşti. Asemenea şi vouă nu fără de primejdie vă este a vă împotrivi voii împăratului".

Poporul, văzînd că nu poate să-l întoarcă, îi dădea lui de cale, unul aur, altul argint, altul haine, iar altul îi dădea slugile sale ca unuia ce se duce în laturi depărtate. Dar sfîntul, luînd foarte puţin de la ei şi învăţîndu-i dreapta credinţă pe toţi şi soborniceştile dogme, s-a rugat pentru toţi. Deci, binecuvîntîndu-i pe ei, a pornit pe cale către latura Traciei, unde era osîndit la izgonire. Pe cînd el era în Istru, a venit de veste, că ţara Traciei este foarte bătută şi pustiită de goţi. De aceea nu s-a mai dus departe, în Tracia, ci a rămas în Istru şi a petrecut acolo pînă la moartea lui Valent răucredinciosul împărat.

În cetatea Samosatelor, în locul Sfîntului Evsevie a fost trimis de arieni un episcop cu numele Evnomie care cugeta cele arieneşti. Acela venind în cetate, nimeni nu i-a dat cinstea ce i se dădea unui episcop; pentru că n-a ieşit întru întîmpinarea lui nici un om, nici bogat, nici sărac, nici meşter, nici lucrător de pămînt, nici bărbat, nici femeie, nici bătrîn, nici tînăr, nici măcar un copil, deoarece toţi cetăţenii erau dreptcredincioşi şi nu voiau să cinstească pe episcopul cel răucredincios, nici să se binecuvinteze de el şi nici să-l vadă.

Deci, Evnomie a intrat în episcopie şi a luat biserica sobornicească cu stăpînire împărătească. Oamenii, văzînd aceasta, nu se duceau la biserica aceea, neiubind pe ereticul care era într-însa arhiereu şi nimeni nu mergea la el nici în casă, nici în biserică, nici la locuinţa arhierească. Astfel Evnomie nu şedea în episcopie decît numai cu cei care veniseră cu el. De el se povesteşte că, deşi cu credinţa era rău credincios, însă la obicei era bun, blînd, răbdător, smerit şi iubit de toţi. Despre obiceiul lui cel bun se grăieşte aceasta: Odată a intrat, după obiceiul acelei ţări, în baia cea de obşte ca să se spele. Slugile au închis uşa după el, ca să nu intre alţi oameni acolo, unde se spăla episcopul. El, înţelegînd că mulţi stăteau înaintea uşii, vrînd să se spele, a poruncit slugilor să deschidă uşa şi să dea voie tuturor celor ce voiau să intre în baie să se spele împreună cu el.

Deci au intrat mulţi, dar, văzînd pe episcop şezînd în scăldătoarea cea caldă, stăteau înaintea lui pentru cinste, iar el îndemna pe cine voieşte să intre în aceeaşi scăldătoare, ei însă nu îndrăzneau. Evnomie, cunoscînd că pentru cinstea lui nu îndrăzneau să se spele, pentru aceea s-a mîhnit şi a ieşit degrabă din baie, ca cel ce nu voia să se necinstească. Atunci oamenii care ieşiseră din baie, îndată au vărsat acea apă din scăldătoare ca fiind spurcată prin spălarea ereticului. Ei au spălat bine vasul, de spălarea ereticului şi, încălzind altă apă, şi-au făcut altă scăldătoare. Evnomie, aflînd de aceea şi văzînd că nu poate să tragă la el nicidecum pe oamenii din Samosata, a lăsat episcopia şi a plecat într-ale sale.

După plecarea lui Evnomie, arienii au trimis la Samosata alt episcop anume Luchie, vrăjmaş al oilor lui Hristos. Dar cetăţenii i-au făcut şi aceluia ca celui dintîi, adică nu l-au primit cu cinste. Deci, el petrecea în episcopie numai cu ai săi, neducîndu-se nimeni din oameni la dînsul, pentru că oile lui Hristos, deşi erau fără păstor, însă, aducîndu-şi aminte bine de învăţătura lui, păzeau sfînta credinţă fără de prihană. Ei se îngreţoşau de acel episcop eretic şi aceasta o putem vedea din cele ce urmează. Într-o vreme mulţi copii jucîndu-se pe uliţă după obiceiul lor, aruncau cu mingea unul în altul. Episcopul Luchie, trecînd din întîmplare pe acolo, a căzut mingea între cai şi a trecut pe sub careta episcopului; atunci copiii îndată au început a striga cu glas mare: "Mingea s-a spurcat cu ereticia, mingea s-a spurcat cu ereticia!" Episcopul, auzind aceasta, a lăsat pe unul din slugile sale să vadă ce fac copiii şi pentru ce strigă astfel. El a văzut cum copiii, au aprins un foc şi cum aruncau mingea prin văpaie încoace şi încolo, ca prin ardere să se cureţe de ereticie.

Astfel că, nu numai oamenii cei în vîrstă, dar şi copiii cei mici se îngreţoşau de acel episcop eretic, care ca o urîciune a pustiirii ajunsese în locul cel de cinste. Luchie, aflînd de aceasta, n-a urmat blîndeţilor lui Evnomie, ci, umplîndu-se de mînie, pe mulţi din dregătoria cea sfinţită şi care apărau dogmele cele dreptcredincioase i-a trimis în surghiuniri depărtate. Pe fericitul Antioh, nepotul Sfîntului Evsevie, bărbat ales între preoţi, plăcut lui Dumnezeu, insuflat de Duhul Sfînt şi iscusit în înţelepciunea cărţilor, l-a surghiunit la hotarele Armeniei, iar pe diaconul Evolghie, cel asemenea vestit între slujitorii Domnului, l-a gonit în pustia Oasimului, pentru care faptă n-a fost puţină mîhnire şi scîrbă în cetatea Samosatelor.

După moartea răului împărat Valent, a urmat la împărăţie dreptcredinciosul împărat Graţian. Acela, îndată pe toţi arhiereii şi alte sfinţite feţe, care erau în izgoniri pentru dreapta credinţă, i-a eliberat de la surghiunie şi le-a poruncit să-şi ia scaunele lor. A-tunci s-au întors şi Sfîntul Meletie, în Antiohia, Sfîntul Pelaghie în Laodiceea, iar Sfîntul Evsevie în Samosata. Asemenea şi preotul Antioh în Armenia, diaconul Evolghie în Oasim şi ceilalţi care fuseseră izgoniţi de arianul Luchie au venit într-ale lor; şi a fost bucurie mare dreptcredincioşilor şi ruşinare celor rău credincioşi.

După luarea scaunul său, Sfîntul Evsevie, îngrijindu-se cu ceilalţi arhierei de buna rînduială bisericească şi, văzînd că oarecare scaune bisericeşti erau deşarte după scoaterea arienilor, s-a sîrguit, cu sfatul şi cu învoirea Sfîntului Meletie, să aleagă bărbaţi vrednici şi tari în dreapta credinţă, pe care, sfinţindu-i în dregătoriile arhiereşti, i-a aşezat în scaune. Pe cinstitul Acachie l-a pus episcop în Beria, pe îmbunătăţitul Teodot în Ierapole, pe Evsevie cel de un nume cu el, în Halchida, pe Isidor în Cir şi în Edesa; iar după mutarea Sfîntului Arhiereu Vursa, a ridicat la scaun pe Evloghie Mărturisitorul.

Dar cînd au ales pe cei mai de pe urmă episcopi, adică pe plăcutul lui Dumnezeu Marin, ca episcop în cetatea ce se numea Dolin, care era plină de credinţa lui Arie, s-a dus singur cu Marin în cetatea aceea, voind ca, după ce va curăţa Biserica de eresuri, să aşeze pe scaun, pe arhiereul cel dreptcredincios. Intrînd el în cetatea aceea, o oarecare femeie ariană a aruncat de pe acoperămînt cu o cărămidă asupra lui, l-a lovit în cap şi l-a rănit foarte rău şi, din acea rană îmbolnăvindu-se, Sfîntul Evsevie s-a mutat către Domnul. Cînd el trăgea să moară, a jurat pe toţi cei ce erau cu dînsul să nu facă nici un fel de răzbunare acelei femei pentru că el prin aceasta urma Stăpînului său, Care se ruga pentru cei ce L-au răstignit, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! Asemenea urma şi Sfîntului Ştefan, care se ruga pentru cei ce l-au ucis cu pietre. Astfel s-a sfîrşit muceniceşte Evsevie, marele plăcut al lui Dumnezeu, pătimind din pricina arienilor, pentru Fiul lui Dumnezeu Cel de o fiinţă cu Tatăl. Apoi sfîntul lui trup a fost întors la Samosata, cetatea lui, şi s-a îngropat cu cinste şi cu multă jale şi tînguire din partea poporului creştinesc.

După aceea s-a ales ca episcop în locul lui, Antioh fericitul, cel mai sus pomenit, care era fiul surorii Sfîntul Evsevie. Pe vremea aceluia înflorea Biserica Samosatelor în dreapta credinţă, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie cinste, slavă, mulţumire şi închinăciune acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților Iunie

Avocat Gheorghe Piperea - Demiterea dnei Renate Weber din funcția de Avocat al Poporului

 

Demiterea dnei Renate Weber din funcția de Avocat al Poporului este un act injust și cinic la adresa celor care au găsit, în acțiunile sale din timpul pandemiei prostocratice, un dram de speranță că nu ne va înghiți cu totul valul de iacobinism sanitar și de discriminare pe criterii de suspiciune și că statul de drept nu va dispărea cu totul sub impactul totalitarismului, al cenzurii și al gândirii captive pe care o reprezintă “cu cinste” nou-normalismul.

Chiar dacă nu a atacat decât parțial și țintit pe chestiuni neesențiale legile fascistoide 55 și 136, dna Weber a reușit să desființeze amenzile neconstituționale din perioada stării de urgență, a constatat detenția medicală forțată în vremea în care Arafat interna asimptomaticii și a descoperit că hotărârile CNSU nu au fost publicate în Monitorul

Oficial, ceea ce le face nule/inexistente de drept, așa cum deja a statuat definitiv ÎCCJ.

Desigur, nimeni nu e de neînlocuit, dar viitorul acestei instituții, încă denumită Avocatul Poporului, mă îngrijorează. Dacă va fi numită acolo o persoană de “calitate”, urmează să uităm de această instituție. Nicio oug, nicio hg, niciun ordin de ministru, oricât de ilegale, ilegitime, absurde, nu vor mai fi atacate direct la CCR sau la Curtea de apel, în contencios administrativ. Nu de acea persoabă “de calitate”. Iar noi, oamenii de rând, nu avem un astfel de drept - noi trebuie să declanșam procese pentru a atinge acest scop, care durează suficient de mult timp încât Arafat, Orban și Cîțu să emită astfel de acte normative pe bandă rulantă, oricând vor fi dorind mușchii lor bine antrenați în absurdistanul pandemic.,

Și când te gândești ce “calități” umane au cei care au mazilit-o pe dna Renate Weber...

PS Urmează SIIJ și CCR. Le iese aproape totul acestor impostori destructivi... Bine măcar că s-au trezit unele instanțe (cât de cât).

Avocat Gheorghe Piperea