Digitalizarea nu este o prostie, ci o prostire; nu este o tâmpenie, ci o tâmpire (IV)
Confruntați cu provocări sau crize, lăsăm altora posibilitatea de a risca și a avea succes, pentru că nu avem convingerea că am fi tipul de oameni care marchează și câștigă. Acesta este sindromul impostorului, de care suferă mai mult de trei sferturi din populația lumii(1). El va afecta și mai mult omul, pe măsură ce deciziile ne vor fi luate, iar alegerile noastre vor fi făcute de lucrurile „smart” și de aplicațiile care „ne ușurează” viața.
Avansul tehnologic actual a devenit nociv tocmai pentru că aplatizează, aduce omul la cel mai mic numitor comun, diminuează condiția umană, refuzându-i liberul arbitru.
Avansul tehnologic actual a devenit, deja, sursa cea mai gravă a regresului cognitiv al umanității. Pe românește, avansul tehnologic prostește și tâmpește omul. Cu plan, cu ținte de atins, ca la carte.
Temerea cea mai veche a umanității, aceea că mașina va înlocui omul (începând prin a-i răpi locul de muncă) este depășită, în prezent, de realitatea că la capătul celălalt al raportului juridic nu se mai află un om sau o persoană juridică, ci un mecanism automat, un algoritm sau o „aplicație”. Grav nu este doar trendul inexorabil către un ocean de „inutili social” creați prin înlocuirea salariaților cu aplicații. Dezastruos este faptul consumat al înlocuirii unor responsabi umani cu algoritmi. Poate că, în prezent, suntem doar (măcar un pic) contrariați că suntem judecați și pedepsiți pentru „încălcarea standardelor comunității” de algoritmi ascunși sub paravanul fact checkers, dar în curând vom avea aplicații în loc de șefi, judecători, medici, psihologi, profesori, antrenori etc. și nicio persoană fizică sau juridică pe care să o facem responsabilă, juridic sau moral.
Regresul cognitiv va fi și un regres juridic – este suficient să urmărim această involuție de la contractul – rațiune, egalitate de șanse și libertate, la contractul irational, la rebutul contractual (axat pe dezinfomare și capcane intinse co-contractantului) și, în final, la necontract.
Din nefericire, regresul cognitiv este și un regres democratic și cultural. Omul a „învățat” să fie supus(2), să își semnalizeze virtutea de a fi progresist, pro-știință oficială, anti-tradiție și cultură, individualist și hedonist, și a decis să fie om nou-normal, care detestă familia, casa și viitorul – lucruri care, de altfel, țin de condiția umană.
Încrederea în sine nu este un dat al destinului (o ai sau nu), ci o calitate care se dobândește și se învață. Trebuie să vrei să vrei (după expresia lui Jean Paul Sartre) ca să ajungi să ai încredere în tine și să fii liber. Cu încrederea în tine, poți schimba lumea. Cu credința în „virtuțile” supunerii ajungi să îți iubești captivitatea și confortul coliviei.
(1)https://www.medicalnewstoday.com/articles/321730#symptoms; https://www.mediafax.ro/.../asociatia-de-hipnoza-70...
(2)Compliance, inclusiv acel departament din corporație, vine din supunere (submission), cauzată de lipsa de încredere în sine, și nu din înțelegerea rațională a necesității de a te supune. Libertatea nu este necesitatea înțeleasă (Hegel), ci persistența în timp a voinței (Sartre).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu