.jpg)
Episodul IV
Meritocrația
În mod idealizat și romanțat, meritocrația este un sistem de conducere a societății prin persoane talentate, cu IQ înalt și cu disponibilitatea la efort și sacrificiu pentru popor. Meritocrația este pusă în opoziție atât cu autocrația, cât și cu democrația. În mod paradoxal, însă, meritocrația nu indică drept răul suprem tirania, ci democrația reprezentativă, pe care o consideră o tiranie a majorității contra minorității deștepte, elitiste, diversificat – curcubeice...
Confucius spunea că nobilimea de sânge poate sau chiar trebuie să fie înlocuită cu nobilimea virtuții. Prin merit și efort susținut, devii nobil.
Friedrich Hayek a indicat meritocrația ca fiind soluția optimă a creșterii economice și a dezvoltării sociale, de unde neo-liberalii și libertarienii au putut extrage concluzia că meritocrația ar fi sistemul de organizare socială cel mai dezirabil. Democrația reprezentativă sau directă, după zeci de ani de eșecuri postbelice ale filosofiei pe care se întemeiază, a căzut în dizgrație pentru toate aceste elite auto-etichetate ca atare.
Problema este că, pe de o parte, nu există metode exacte de clasificare a meritului – un individ cu un IQ mare poate fi un dezastru din punctul de vedere al gestiunii emoționale și logice a relațiilor cu ceilalți. Pe de altă parte, efortul poate fi simulat, iar sacrificiul, teatralizat. În plus, meritocratul este om, iar nu robot. Poate greși, poate fi șantajat, poate fi rău-intenționat.
Mult mai grav este că, în timp, meritocratul devine arogant, auto-suficient și rupt de realitatea socială concretă, de unde nemulțumirea poporului, care nu va ezita să se revolte și să înlocuiască meritocrația prin violență, punând la conducere elitele lei.
Meritocrația poate face ca ascensorul social să nu mai funcționeze. Meritocrații se aglutinează „natural” în caste închise, unde nu mai pătrunde nimeni din afară. Rezultă, pe termen mediu sau lung, o enormă problemă de lipsă de mandat și de legitimitate în luarea deciziilor care privesc poporul concret și umanitatea. De asemenea, clasa meritocraților, care nu mai sunt aleși și nu mai răspund în fața cetățenilor, devine imună la sancțiunile legale sau etice ale societății. Așa sunt regimul iliberal al lui Putin, dictatura chineză și tehnocrația Occidentului Colectiv de azi.
De altfel, meritrocrația determină și apariția și consolidarea legalismului, care este un talibanism juridic (contează litera, iar nu spiritul legii), și a dublului standard în aplicarea legilor și a preceptelor morale – un set de reguli și sancțiuni pentru vulg, și un alt set de reguli (sau nicio regulă) pentru meritocrați.
Acest tip de exercițiu al puterii eșuează facil în darwinism social. Inechitățile sociale sunt justificate prin meritocrație: elitele sunt evoluate, deci merită, poporul este troglodit, medieval, deci nu merită. Nazismul și eugenia bat rapid la ușa meritocrației*.
Peste tot ne lovim de acest clișeu: nu ești expert în domeniul X, deci nu ai voie să interferezi, nu ai voie să „îți dai cu presupusul”. Trebuie să lăsăm specialiștii să se ocupe de specialități de nișă, nu? Dar multe nenorociri se trag din acest mod simplist și prescurtat de a gândi. Este o sursă interminabilă de oligo-rațiuni și biasuri cognitive.
Pe de o parte, lumea nu este nici secționată, nici segregată pe domenii de nișă, strict „sertarizate” (Iohannis dixit) și „îndosariate” (în limbaj birocratic spus). Cele mai multe domenii ale experților ne privesc pe toți. Ne afectează pe toți. Așa sunt dreptul, medicina, educația, clima, economia, cultura, sociologia, psihologia sau antropologia. Democrația, de asemenea, ne privește pe toți. Este inadmisibil ca astfel de chestiuni să fie etichetate și date spre păstrare parohului ori starostelui (jupânului) fiecărei corporații potrivite. Ar fi un bizar regres către epoca medievală, în condițiile în care avem convingerea că trăim în cea mai informată și evoluată dintre lumile posibile.
Pe de altă parte, intuițiile și deducțiile unor non-experți sunt mult mai precise decât pseudo-știința, oficial și ideologic andosată. Explicația este că oamenii normali nu au fost încă părăsiți de bunul simț comun, iar „pilotul automat” al subconștientului (sistemul doi, adică cel rapid, de care vorbește Daniel Kahneman în Thinking: fast and slow) nu li s-a tocit încă. În plus, experții, specialiștii și oamenii de știință nu sunt mereu credibili și meritorii, întrucât sunt în conflicte de interese, sunt coruptibili și șantajabili și sunt captivi ai sistemului academic birocratic și ai rețelelor de sens tehnocratice (care devin frecvent mafiotice). Bunul simț comun este evacuat din comportamentul establishmentului academic, pentru a lăsa loc corectitudinii politice, ideologiei aflate la putere și chiar nebuniei și insanității.
*una dintre cele mai interesante cărți care critică meritocrația din perspectiva acestor riscuri și chiar o ironizează este The Rise of Meritocracy, de Michael Dunlop Young publicată în 1958.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu