Sfânta Biserica Ortodoxă

luni, 18 septembrie 2023

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea - Adevărul ca datorie și minciuna ca delict (Partea I)

Adevărul ca datorie și minciuna ca delict

(Partea I)
La sfârșitul sec. al XVIII-lea, unul dintre cei mai mari filosofi germani, Immanuel Kant, a emis și argumentat cele mai severe precepte relative la minciună. Pentru Kant, a spune adevărul era o datorie legală și un principiu moral fundamental. A minți era deopotrivă un delict și un păcat capital.
Poate că o să vi se pară șocant, dar Kant arată că prima crimă relatată în Biblie nu este fratricidul comis de Cain contra lui Abel, ci minciuna spusă de șarpele care a convins-o pe Eva că nu va păți nimic dacă va mânca din mărul cunoașterii. Altă surpriză majoră: în concepția lui Kant, minciuna este ca un vakseen care introduce animalitatea în om (Kant era contra vakseenului) și care îl intoxică exact cum ar face-o o otravă.
Kant se situează în contradicție cu o întreagă serie de filosofi și teologi care fie au justificat „minciuna ca medicament”, necesară pentru a proteja interesul public și binele cel mare, fie au atras atenția că, în viața, este uneori necesar să minți.
Dacă Platon și unii teologi neoplatonicieni din perioada patristică (sec. III – IV A.D.) au considerat că există rațiuni mai mari decât adevărul care îndrituiesc elitele mundane să mintă pentru a „vindeca” un rău public suprem, Aristotel a susținut că minciuna este mereu josnică și blamabilă în sine, în timp ce adevărul este frumos și lăudabil*.
Pe de altă parte, chiar în epoca în care Kant a emis postulatele sale morale relative la adevăr și minciună, un filosof francez, Benjamin Constant, l-a acuzat de radicalism, arătând că, în concret, omul poate fi obligat să mintă. De exemplu, pentru a salva viața cuiva căutat de un ucigaș, vom minți. Pe de altă parte, Benjamin Constant a arătat că adevărul ca datorie presupune un drept la adevăr. Dar nu poate fi admis un drept la adevăr în cazul în care adevărul ar provoca prejudicii majore altora. A spune adevărul este o datorie numai față de cel care are dreptul la adevăr, iar nu și față de cel care ar putea folosi adevărul pentru a provoca suferințe altora**. Kant, în schimb, a susținut că adevărul nu este o proprietate asupra căreia să acordăm drepturi unora și le refuzăm drepturi altora, ci este datorie absolută. Disputa, însă, nu s-a terminat cu victoria lui Kant, ci al lui Constant.
**aceasta pare a fi, explicit sau implicit, justificarea minciunilor – medicament utilizate în plandemie, în războiale „moderne” și în așa-zisa luptă contra schimbărilor climaterice

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu