Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a III-a după Rusalii ( Despre paza minţii şi despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu )

Predică la Duminica a III-a după Rusalii
( Despre paza minţii şi despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu )

De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat (Matei 6, 22)

Iubiţi credincioşi,

Auzim pe Mîntuitorul zicînd: Dacă lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cît mai mult? (Matei 6, 23). Să înţelegem că această lumină este mintea noastră, căci după mulţi Sfinţi Părinţi mintea este ochiul sufletului. Cînd mintea noastră se va întuneca de păcate, atunci toată aşezarea şi simţurile trupului vor fi întunecate. Căci dacă mintea noastră, pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre luminare şi povăţuire la toată fapta bună, va fi întunecată de cele rele, atunci cu cît mai întunecate vor fi poftele trupului nostru, care pururea şi prea lesne se pleacă la păcate.

Cînd cîrmaciul corabiei sau al unui mijloc de călătorie se îmbată şi se întunecă la minte, atunci cei ce sînt în corabie, în avion sau în orice maşină cu care călătorim sînt în primejdie de moarte. Tot aşa cînd mintea noastră este întunecată de păcate şi de pofte, sufletul nostru este pururea în primejdie să moară prin păcat. Dacă ochiul sufletului nostru, adică mintea va fi curată şi fără răutate, atunci şi aşezările şi lucrările trupului şi ale sufletului nostru vor fi luminate şi bine plăcute lui Dumnezeu. De aceea sfinţii au avut mare grijă să fie treji şi veghetori cu mintea în toată vremea, păzind-o curată de păcate şi de răutate.

Dar nu numai ei se sileau să aibă această lucrare, adică paza minţii, ci şi pe noi ne învăţau amănunţit această lucrare. Iată ce zice sfîntul Isihie Sinaitul: "Paza minţii este calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu" (Filocalia IV, 1947, p. 42). Auzim şi pe Cuviosul Pimen Egipteanul, zicînd: "Nu avem nevoie de nimic, numai de minte trează" (Patericul egiptean, 1930, p. 186). Avva Agaton a fost întrebat: "Ce este mai mare, osteneala trupească, sau păzirea cea dinăuntru?", şi a zis bătrînul: "Asemenea este omul ca un pom, osteneala trupească este frunza, iar paza celor dinăuntru este rodul" (Ibidem, p. 27).

Paza minţii este de mai multe feluri. Întîi trebuie să ne păzim mintea de închipuri pătimaşe. Al doilea, să ne păzim mintea de orice gînd păcătos. Al treilea, să chemăm neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos în ajutor. Al patrulea, să ne aducem aminte neîncetat de moarte, spre a nu greşi înaintea lui Dumnezeu (Filocalia IV, op. cit. p. 45). Nimeni nu-şi poate păzi mintea de gînduri rele şi de închipuiri pătimaşe de nu va avea pururea în mintea sa rugăciunea neîncetată. Despre aceasta zice Sfîntul Isihie Sinaitul: "Paza minţii şi rugăciunea se susţin una pe alta. Căci paza minţii vine din rugăciunea neîncetată, iar rugăciunea, din paza minţii şi din atenţia cea mare".

Toţi sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi se sileau pururea la păzirea minţii, căci ştiau că fără această sfîntă lucrare nimic nu poate spori omul pe calea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, iubiţii mei fraţi, se cade nouă a ne păzi mintea de gînduri şi imaginaţii rele, aducîndu-ne aminte de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care zice: Privegheaţi în toată vremea, rugîndu-vă (Luca 21, 36). Şi iarăşi: Privegheaţi, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului (Matei 25, 13). La fel Sfîntul Apostol Petru ne îndeamnă la trezvie şi la paza minţii, zicînd: Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită (I Petru 5, 8).

Să trecem cu cuvîntul şi la altă învăţătură despre care am amintit la începutul predicii noastre, ce se cuprinde în Sfînta Evanghelie de azi. Este vorba de pronia sau, cum îi mai zicem noi, purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Aţi auzit pe Mîntuitorul vorbind în Sfînta Evanghelie de azi: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mînca, nici pentru trupul vostru cu ce veţi îmbrăca (Matei 6, 25). Apoi, ca să ne arate bunătatea Sa negrăită şi purtarea Sa de grijă faţă de noi şi de toate făpturile Sale, ne trimite cu mintea la păsările cerului, zicînd: Căutaţi la păsările cerului, că nu seamănă nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte (Matei, 6, 26).

Ca să vă puteţi da seama cît de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru păsările cerului care sînt atît de neînsemnate faţă de om, voi folosi un exemplu de la Sfîntul Vasile cel mare, despre o pasăre de mare ce se cheamă alcion. Pentru această pasăre Dumnezeu ţine marea în linişte paisprezece zile pentru a nu-i strica cuibul făcut în nisipul mării şi a îneca puişorii acestei păsări minunate.

Iată istorisirea Sfîntului Vasile: "Această pasăre, alcionul, are obiceiul a-şi scoate puii la marginea mării. Ea îşi pune ouăle în nisip lîngă apa mării şi le cloceşte pe la mijlocul iernii, cînd se pornesc pe mare vînturi şi furtuni care cu pornire mare izbesc valurile sale de maluri. Dar toate valurile şi furtunile se potolesc şi se alină, cînd alcionul şade pe ouă în cele şapte zile, după care ies puişorii din găoace. Fiindcă şi de hrană au trebuinţă, Dătătorul Cel Mare, Dumnezeu, a mai dăruit acestei păsări, încă şapte zile pentru creşterea puilor săi. În şapte zile puii acestei păsări pot zbura spre a scăpa de apele mării. Aceste lucruri le ştiu corăbierii de prin aceste locuri şi numesc aceste zile "zilele alcionului".

Corăbierii cu corăbiile încărcate de mărfuri, aşteaptă să vină zilele alcionului, spre a porni în largul mării. Ei ştiu că atunci Dumnezeu ţine marea în loc, să nu se tulbure pentru ouăle şi puişorii alcionului".

Apoi zice marele Vasile: "Aceasta ţi-am pus înainte ca o lege, omule, despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu către cele necuvîntătoare, spre îndemnare, ca să ceri de la Dumnezeu cele spre mîntuirea ta, căci dacă pentru o pasăre este atîta purtare de grijă, apoi ce nu s-ar fi făcut pentru tine, pe care te-a făcut după chipul lui Dumnezeu" (Sfîntul Vasile cel mare, Omilii la Hexaimeron, Bucureşti, 1986. p. 164).

Să vedem şi purtarea de grijă la ariciul de mare. Acesta este o vietate prea mică şi nevrednică de băgat în seamă. De multe ori se face învăţător corăbierilor, arătîndu-le cînd are să se tulbure marea şi cînd au să vină furtuni mari şi primejdioase pentru corăbii. Aricii cunoscînd mai înainte tulburarea mării de furtuni, se vîră sub o lespede mică, de care se prind cu picioruşele lor stînd în vremea furtunilor. Cînd valurile mari îi clatină ei se ţin de greutatea lespedei şi astfel scapă de a fi aruncaţi de valuri. Cînd văd acest semn, corăbierii cunosc din timp pornirea furtunii mari care are să fie. Şi nu pleacă cu corăbiile în largul mării, pentru a nu se primejdui. Nici un astrolog, nici un meteorolog nu ştie aşa de bine despre tulburările pămîntului şi ale văzduhului, schimbarea vremii, ca ariciul de mare, căci pe el nici filozofii, nici astronomii şi nici meteorologii nu l-au învăţat aceasta, ci Domnul mării şi al vînturilor. În această vietate mică, a pus urma înţelepciunii Sale celei mari şi negrăite.

Acestea arătîndu-le dumnezeiescul ierarh Vasile cel Mare, zice; "Nimic nu este lipsit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nimic nu este trecut cu vederea de El. Toate le priveşte cu luare aminte ochiul cel neadormit al Lui. Lîngă toţi este de faţă cu mare îndestulare, dăruind fiecăruia mîntuirea. Dacă n-a lăsat Dumnezeu pe ariciul de mare afară de cercetarea Sa, pe ale tale nu le va cerceta? (Ibidem, p. 164). Încă şi ariciul de uscat este mare filosof şi meteorolog, fiindcă din două răsuflări îşi face vizuina. Cînd suflă crivăţul de miazănoapte el astupă gaura din partea aceea, din care simte că vine crivăţul. Cînd are să se schimbe vremea şi are să vină austrul, vîntul de miazăzi, se mută la răsuflătoarea dinspre miazănoapte. Prin aceasta ne arată nouă oamenilor tăinuit, nu numai că prin toate trece şi străbate purtarea de grijă a Aceluia ce ne-a zidit, ci şi faptul că în cele necuvîntătoare este orecare simţire a lucrului, ce are să se facă mai pe urmă în vremea viitoare. Ştim că cele necuvîntătoare au ştiinţă de mai înainte de la Dumnezeu, referitoare la schimbarea ce are să fie în aer, pricepere care mă covîrşeşte" (Ibidem, p. 173).

Încă vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu numai asupra oamenilor ci şi a altor vieţuitoare de pe pămînt. Căci ursul cînd este greu rănit de alte fiare, are ştiinţă să se vindece singur cu floarea ce se cheamă lumînărică. Iar vulpea cînd este rănită are pricepere şi ştie să se vindece cu lacrima de răşină a molidului. Şi la furnică pronia lui Dumnezeu se vede în chip luminat căci i-a dat ei pricepere Preaînduratul Dumnezeu ca vara să-şi gătească şi să-şi adune hrana peste iarnă, mai înainte de a veni peste ea asprimea iernii. Că fără lenevire îşi cheltuieşte vremea şi cu mare sîrguinţă se întinde la lucru, pînă ce hrana cea îndestulată pentru iarnă ajunge în cămări şi aşezată cu multă sîrguinţă şi pricepere rară acolo, ca multă vreme să nu se strice. Că taie şi spintecă cu ale ei unghii partea cea din mijloc a roadelor ca nu încolţind, netrebnice să-i fie spre hrană. După ce le-a scos partea încolţitoare, le usucă dacă simte că se umezesc şi nu le scoate afară pe acestea în fiecare vreme, ci numai cînd vremea este bună şi secetă, ca să nu le umezească. Într-adevăr, nu vei putea să vezi nor sau ploaie curgînd cînd furnicile scot afară grîul să-l usuce.

Acest cuvînt va ajunge spre a spune minunile Prea Veşnicului Ziditor, care se văd în zidirile Sale şi purtarea Lui de grijă spre toate cele mici şi cele mari din zidirea Sa. Acestea înţelegîndu-le să zicem şi noi cu proorocul: Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne. Toate întru înţelepciune le-ai făcut (Psalm 103, 25) (Ibidem, p. 173-174). Deci să înţelegem că pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui faţă de toate făpturile Sale. Şi precum aerul înveleşte lucrurile din el şi apa acopere lucrurile care sînt în ea, aşa pronia cea prea bună şi sfîntă a Înduratului şi Atotputernicului Dumnezeu pe toate le cuprinde şi le îngrijeşte, ca un adevărat părinte şi purtător de grijă a toate (II Regi 16, 9; Psalm 32, 13-15; 113, 10). De aceea, arătînd dumnezeiasca Scriptură purtarea de grijă cea veşnică a lui Dumnezeu asupra lumii, zice: "În toate zilele pămîntului semănatul şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea, nu vor mai înceta" (Facere 8, 21).

Despre puterea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate lucrurile Sale vedem şi din cele vorbite de El către Iov: Încinge ca un bărbat mijlocul tău şi Eu te voi întreba, iar tu să-Mi răspunzi. Unde ai fost cînd am întemeiat pămîntul? Spune-mi de ai cunoştinţă? Cine a pus măsurile lui de ştii, sau cine este cel ce a pus funie de măsurat peste dînsul? Pe ce s-au întărit stîlpii lui şi cine este acela ce a pus peste dînsul piatra cea din marginea unghiului? Cînd s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei. Am ocolit marea cu îngrădituri cînd se revărsa afară şi cînd ieşea din pîntecele maicii ei şi am pus îmbrăcămintea ei nor şi am înfăşurat-o pe ea cu negură şi am pus ei hotar înconjurînd-o cu încuietori şi porţi şi i-am zis: Pînă aici să vii şi să nu treci mai departe, ci întru tine să se sfărîme trufia valurilor tale. Oare în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineaţă şi luceafărul şi-a văzut rîndul său? Apucatu-te-ai de aripile pămîntului ca să scuturi pe cei necredincioşi de pe dînsul. Oare tu ai luat din pămînt lut şi l-ai făcut vieţuitor şi l-ai pus pe el, ca să poată cuvînta pe pămînt? Oare tu ai luat de la cei necredincioşi lumina şi braţul mîndrilor tu l-ai sfărîmat? Oare venit-ai la izvoarele mărilor şi umbrele adîncului le-ai umblat?

Deschisu-ţi-au ţie de frică porţile morţii şi portarii iadului văzîndu-te pe tine s-au înspăimîntat? Ai aflat şi lăţimea cea de sub cer? Spune-mi dar cum este şi cît este? În ce pămînt locuieşte lumina şi întunericul ce loc are? De mă voi duce la hotarele lor, ştii cărările lor? Ştii cînd aveai să te naşti şi cît de mult este numărul anilor tăi? Ai venit la visteriile zăpezii şi visteriile grindinei le-ai văzut? Oare tu porţi grijă de ceasul vrăjmaşului sau de ziua războiului şi a bătăii? De unde iese bruma şi de unde se risipeşte austrul sub cer şi cine a gătit ploi iuţi, curgeri de ape şi calea fulgerului şi a tunetului, ca să ploaie pe pămînt unde nu este bărbat şi în pustie unde nu este om (Iov 38, 3-26).

Am însemnat aici puţine din cartea dumnezeiescului Iov căruia Preaînduratul şi Atotputernicul Dumnezeu a binevoit a-i arăta multe despre minunile cele preamari şi despre purtarea Sa de grijă faţă de toate zidirile Sale.

Din toate acestea înţelegem că întreaga creaţie, cerul şi pămîntul, îngerii şi oamenii se află în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit şi are milă de toată făptura.

Iubiţi credincioşi,

Concluzia Evangheliei de astăzi este cuprinsă într-o singură frază: Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Zadarnic ne ostenim zi şi noapte pentru cele trecătoare. În zadar alergăm fără rost după lucruri nefolositoare care pier odată cu noi. Ba uneori nici somn nu avem, nici sfintele sărbători nu le mai ţinem, nici la biserică nu găsim timp să mergem, nici acasă nu ne rugăm, nici cărţi sfinte nu citim, nici pe cei bolnavi nu-i cercetăm, nici de moartea cea grabnică şi de judecata lui Dumnezeu nu ne mai aducem aminte. Toţi dorim cît mai multe. Toţi visăm averi, cinste, sănătate şi viaţă fericită. Dar de faptele creştineşti, de rugăciune, de iertare, de pocăinţă şi de Dumnezeu aproape toţi uităm.

De aceea este în lume atîta suferinţă şi sînt atîtea boli şi certuri în familie, pentru că am uitat de Dumnezeu. Am uitat de poruncile Lui, de dragostea Lui, de Biserica Lui, de mîntuitoarele învăţături ale Sfintei Evanghelii, punînd nădejdea numai în mîinile, în mintea şi în mîndria noastră. Poate de aceea mulţi creştini nu au adevărata pace şi mulţumire sufletească.

Să ne întoarcem din nou la Dumnezeu, la rugăciune, la lucrarea faptelor bune. Dumnezeu ne aşteaptă. Să nu ne mai mîndrim cu mintea noastră, să nu ne punem nădejdea în mîinile noastre, nici în viaţa aceasta trecătoare. Ci numai în Dumnezeu să credem, în El să nădăjduim, Lui numai să I ne închinăm, la Biserica lui Hristos să mergem cît mai des şi prin pocăinţă şi viaţă creştinească să lucrăm ogorul mîntuirii noastre.

În toate cele bune să fim întîi. Şi la lucrul mîinilor şi la biserică şi la milostenie şi la post şi la rugăciune. Cu mîinile să lucrăm, dar cu mintea să ne rugăm. Cu picioarele să călătorim pe calea vieţii, dar cu limba să lăudăm pe Dumnezeu şi să dăm sfaturi duhovniceşti. Să creştem copiii în frică de Dumnezeu, să trăim în pace cu iubitorii de pace, iar de cei răi, răzvrătitori, eretici şi robiţi de patimi să ne ferim, ca să nu cădem în cursele lor. Să nu ne biruim nici de mîndria hainelor, nici de laudele sau ocara oamenilor, nici de beţie sau cumplita desfrînare sau de mulţimea grijilor pămînteşti care stăpînesc astăzi toată lumea.

De vom face aşa, vom duce aici viaţă liniştită, vom avea timp mai mult de rugăciune, şi vom fi fericiţi şi pe pămînt şi în cer. Atunci vom putea cînta împreună cu proorocul David: Bogaţii au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Psalm 33, 10). Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Erupția vulcanică Indonezia Muntele/Vulcanul Merapi trimite Cenușă 6 KM înălțime

Jakarta: 

Muntele Indoneziei, Merapi, unul dintre cei mai activi vulcani din lume, a erupt de două ori duminică, trimițând nori de cenușă cenușie cu 6.000 de metri pe cer, a declarat agenția geologică a țării.

Cele două erupții au durat în jur de șapte minute, potrivit agenției, și au determinat autoritățile locale să ordone locuitorilor să rămână în afara unei zone de trei kilometri fără deplasare în jurul craterului zgomotos din apropierea capitalei culturale Yogyakarta din Indonezia.

Presa locală a raportat că oamenii din zonele învecinate, inclusiv Sleman și Klaten, au auzit zgomote puternice în această dimineață.

Ultima erupție majoră a Muntelui Merapi din 2010 a ucis peste 300 de oameni și a forțat evacuarea a aproximativ 280.000 de locuitori din zonele înconjurătoare.

Aceasta a fost cea mai puternică erupție din 1930, care a ucis în jur de 1.300 de oameni, în timp ce o altă explozie în 1994 a luat aproximativ 60 de vieți.

Indonezia are peste 17.000 de insule și insule - și aproape 130 de vulcani activi.

ndtv.com

Infotainment

Tighina, ROMÂNIA (anul 1941). Cimitirul ”Dragalina” al Eroilor Armatei Române după eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică

Daniel Siegfriedsohn - Arhive istorice

Tighina, ROMÂNIA (anul 1941). Cimitirul ”Dragalina” al Eroilor Armatei Române după eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică.

Ostașii români eroi au trecut Prutul în Campania de eliberare a Basarabiei și nordului Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941) răpite de sovietici la 26-28 iunie 1940, pentru reunirea cu Patria lor Mamă România. Armata Română a trecut apoi Nistrul pentru înlăturarea amenințării bolșevice și maloruse de la frontiera de răsărit și de nord a țării, pentru eliberarea românilor transnistrieni victime ale foametei organizate de bolșevici și ale prigoanei ruso-ukrainene la care erau supuși și pentru recuperarea tezaurului României sechestrat de bolșevici la Moscova în anul 1917. În iulie 1924 fusese înființată de Stalin așa zisa ”republică autonomă sovietică socialistă moldovenească” cu centrul la Balta și mai târziu Tiraspol, pentru a atrage și Basarabia românească în această formațiune fantomă. Comitetul executiv central din Ukraina din 12 octombrie 1924 a stabilit ca această formațiune să intre în componența Ukrainei sovietice...

”Și cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?” ne întreba țăranul transnistrean Toma Jalbă în anul 1918…

Moldovenii aceștia care au îndurat jugul sovietic ukrainean (fost pravoslavnic rusesc), și-au păstrat ca prin minune graiul curat și portul românesc! Părinții și bunicii lor au așteptat venirea Armatei Române eliberatoare încă din anul 1918 când Basarabia s-a Unit cu Patria sa Mamă ROMÂNIA! Peste un deceniu, în august 1941 visul lor se va îndeplini!

Azi a dispărut această ramură a poporului român, sub jugul bolșevic sovietic și cel malorus! Sovieticii au răpit României Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța în 26-28 iunie 1940 și apoi prin Convenţia de armistiţiu, semnată în noaptea de 12/13 septembrie 1944... 

După sfârtecarea României în anul 1940 și în anul 1944, sovieticii au organizat un adevărat genocid contra românilor basarabeni și bucovineni, au sfâșiat și Basarabia oferind cadou Ukrainei alături de nordul Bucovinei, nordul și sudul României dintre Prut și Nistru, ceea ce a rămas din decupaj a fost botezat de Stalin r.m

Ofiţerul Mihai Timaru este primul ostaş român care a pus piciorul pe pământul Basarabiei în noaptea de 21-22 iunie 1941

fericiticeiprigoniti.net

Ofiţerul Mihai Timaru este primul ostaş român care a pus piciorul pe pământul Basarabiei în noaptea de 21-22 iunie 1941

A fost luptător în grupul de rezistenţă armată anticomunistă din Munţii Vrancei şi cavaler fără pată în închisorile bolşevice

Motto: “Aceştia suntem noi, românii care ne-am opus fiarei comuniste pentru a-l apăra pe Hristos şi fiinţa Neamului” (Mihai Timaru)

Mărturia eroului Mihai Timaru despre trecerea Prutului: "Suntem în anul 1941. Regimentul meu făcea parte din Divizia 13 Infanterie comandată de gen. Rozin. În luna iunie ne aflam în comuna Sculeni, pe malul Prutului, vis-a-vis de comuna Frăsuleni aflată dincolo, în Basarabia. Cum se ştie, în noaptea de 21-22 iunie, mareşalul Antonescu a ordonat “Treceţi Prutul". Noi am executat imediat ordinul.

Eu făceam parte din observatorul înaintat al regimentului, practic din echipa de sacrificiu. M-am aruncat primul în barca ce trebuia să mă ducă pe malul celălalt, dar pe la jumătatea Prutului barca a lost avariată de tirul sovieticilor, așa că am trecut dincolo mai mult prin apă decât cu barca. Oricum, am fost primul ostaș din regimentul meu care a pus piciorul în noaptea aceea în Basarabia" (revista "Memoria", iunie 1997).

Cine este Mihai Timaru? Fiu al plutaşului pe Mureş Toader şi al Fironicăi Timaru, născut în comuna Gorneşti – Mureş -, la 5 februarie 1918, a fost al 16-lea şi ultimul copil al părinţilor săi. În 1930, după ce a isprăvit (prin jertfa materială a tatălui şi mamei sale, gimnaziul din Târgu Mureş, s-a angajat la fabrica de cherestea “Lomaş”, din Bistra Mureşului, pentru a câştiga banii necesari continuării studiilor liceale. În 1936, se înscrie la Liceul Industrial din Tg. Mureş. Se va înscrie şi la conservatorul local, la secţia de Artă dramatică, ducând şi o activitate intensă în cadrul “Astrei Române”. După 30 august 1940, când prin Dictatul de la Viena am pierdut Ardealul de Nord, se refugie la familia chirurgului Liviu Câmpeanu, la Braşov. În acest oraş se angajă la uzinele Astra, apoi a fost încorporat voluntar, ca elev T. R., la Regimentul 41 Artilerie din Braşov. E repartizat la Divizionul 2, sub comanda Cpt. Toni Grumăzescu. A fost primul ostaş român care a pus piciorul pe pământul Basarabiei, după ce i-a fost avariată barca şi a trecut prin apă a doua jumătate a Prutului. A fost decorat de Mareşalul Antonescu, în prezenţa Majestăţii Sale Regele Mihai I, cu “Virtutea Militară Cl. I-a”. În 1942, a fost admis la şcoala de ofiţeri activi tehnici-auto, din Bucureşti, ale cărei cursuri le absolvi în 1944, cu gradul de sublocotenent activ, când fu repartizat la Batalionul 3 Instrucţie şi Reparaţii Auto din Garnizoana Roman. A fost primul soldat român care a intrat în satul său natal, după cum jurase s-o facă, atunci când îl părăsise. Participă la toată campania din Apus, în calitate de comandant al companiei 73 Ateliere Mobile, încadrat la comandamentul Armatei I-a, comandată de Generalul Macici. La 10 februarie 1946 se căsătoreşte cu Lucica Bandrabur, din Panciu. La 4 noiembrie 1946 e pus în disponibilitate şi trecut în rezervă peste un an, cu gradul de locotenent. Devine ajutorul lui Ion Paragină, în grupul de rezistenţă din Vrancea, cu care i-a făcut legătura socrul său, Costică Brandabur. Restul existenţei sale îl cunoaştem din cele de mai sus.

Redau mai jos un moment edificator de onoare şi demnitate românească din timpul reeducării la care a fost supus bravul ofiţer de către torţionarii conduşi de Ţurcanu.

“M-au legat cu picioarele de cazanul de la WC, m-au spânzurat de picioare, cu capul în jos şi au început să mă bată peste picioare şi fund, m-a bătut atâta Vasile Puşcaşu de mi-a rupt laba piciorului stâng, am început să urlu şi să ţip şi atunci le-am spus să se oprească, am să vorbesc”.

După acordarea unei zile de gândire, a fost mutat singur în încăperea de vizavi, în faţa unui creion şi a unor fâşii de hârtie de sac. Timaru făcu o listă cu nume de activişti de partid din zona Vrancea, pe care i-a incriminat a fi ajutat mişcarea de rezistenţă, în locul listei cu numele ţăranilor cu adevărat alături de ea.

Mesajul său fundamental este concentrat în cuvântul pe care-l adresează fiului său, pe care-l vede prima oară la procesul intentat de comunişti: “Mă, Toadere, te-ai făcut băiat mare; ascultă ce spune tata: să-l iubeşti pe Dumnezeu, s-o iubeşti pe mama, să vă rugaţi pentru tata, şi să fii mândru că te-ai născut român”.

literaturasidetentie.ro

Chișinău, ROMÂNIA (16 iulie 1941) Fostul Palat al Sfatului Ţării în care la 27 Martie 1918 reprezentanții Basarabiei au votat Unirea cu Patria-Mamă ROMÂNIA...

Daniel Siegfriedsohn - Arhive istorice

Chișinău, ROMÂNIA (16 iulie 1941) Fostul Palat al Sfatului Ţării în care la 27 Martie 1918 reprezentanții Basarabiei au votat Unirea cu Patria-Mamă ROMÂNIA... aruncat în aer de hoardele de ocupație ale lui Stalin în retragere din calea Armatei Române eliberatoare a Basarabiei. A fost refăcut de regimul de ocupație sovietic după război, însă total schimbată, pentru a face generațiile viitoare să uite importanța lui istorică pentru români.

Iniţiativa construirii unui pension-azil pentru copiii de nobili basarabeni a fost lansată în anul 1899 la o întrunire a nobilimii din gubernie. Locul pentru viitoarea construcţie a fost repartizat pe strada Livezilor (azi strada A. Mateevici). A fost construit între anii 1902-1905. În jurul clădirii a fost plantat un parc. În anul 1912 la etajul său a fost sfinţită o biserică cu hramul ”Sf. Mucenic Arhidiacon Ştefan”, amenajată şi dotată din banii donaţi de moşierul Şt. Buzu din judeţul Orhei. Pensionul-azil era prevăzut pentru 70 de copii. În perioada anilor 1915-1917 aici a fost instalat un spital militar. Din decembrie 1917 până în decembrie 1918 în clădire se afla sediul Sfatului Ţării, după care ea a fost cedată din nou Liceului de Băieţi nr. 3 Alexandru Donici. După transferarea la Chişinău a Facultăţii de Agronomie aici a fost sediul acestei instituţii de învăţământ.

Din anul 1938 Liceul Alexandru Donici a fuzionat cu Liceul B. P. Haşdeu. Personalităţi remarcabile au activat la acest liceu: Nicolae Popovschi, Leon T. Boga, Vasile Hare ş.a.

După cel de-al doilea război mondial edificiul servea drept bloc central al Institutului Agricol din Chişinău, iar în ultimii ani în această clădire modificată prin bombardamente și arhitectural de către sovietici, se află Academia de Arte

Daniel Siegfriedsohn - Arhive istorice

Adăugați o legendă

Arhimandrit Ilie Cleopa Predică la Naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul ( 24 iunie )

Predică la Naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul
( 24 iunie )

Amin zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei, unul mai mare ca Ioan Botezătorul (Matei 11, 11)

Iubiţi credincioşi,

Apropiindu-se zorile mîntuirii neamului omenesc şi Hristos, Soarele dreptăţii, voind a veni pe pămînt pentru mîntuirea neamului omenesc din robia diavolului, mai înainte de lumină a răsărit luceafărul cel înaintemergător, dumnezeiescul şi marele Prooroc Ioan Botezătorul.

Minunată şi binevestită de Arhanghelul Gavriil i-a fost naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul, după cum şi trăirea lui pe pămînt i-a fost îngerească şi mai presus de om. Dumnezeiasca Scriptură ne arată luminat în ce fel a fost naşterea lui Ioan, zicînd: "Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia, din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Şi erau amîndoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblînd fără de prihană în toate poruncile şi rînduielile Domnului. Dar nu aveau copii, deoarece Elisabeta era stearpă şi amîndoi erau înaintaţi în zilele lor. Şi, pe cînd Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu în rîndul săptămînii sale, după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să tămîieze, intrînd în altarul Domnului, iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămîierii, era afară şi se ruga.

Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stînd de-a dreapta altarului tămîierii. Şi, văzîndu-l Zaharia, s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului; vin şi sicheră nu va bea şi încă din pîntecele maicii sale se va umple de Duhul Sfînt şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre fii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnul un popor desăvîrşit" (Luca 1, 13-17).

Acestea sînt cuvintele Sfintei Scripturi în legătură cu naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul. Sînt încă şi alte cuvinte ce urmează în această privinţă în Sfînta Evanghelie de la Luca, dar noi, oprindu-ne aici, vom pune o întrebare la mărturia Arhanghelului Gavriil, marele binevestitor şi trimis al Preaînaltului Dumnezeu, care zice despre Ioan că va fi mare înaintea Domnului (Luca 1, 15).

Cu adevărat, fraţii mei, mulţi din sfinţii lui Dumnezeu au fost mari şi slăviţi de Domnul. Mare a fost fericitul patriarh Avraam, căci a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit aceasta ca dreptate (Facere 15, 6). El s-a învrednicit a primi pe Sfînta Treime în chip de trei oameni, la stejarul Mamvri (Facere 18, 2). El a adus jertfă lui Dumnezeu pe singurul său fiu, Isaac, şi atît de mult a plăcut lui Dumnezeu, încît a auzit de la El aceste cuvinte: Juratu-M-am pe Mine Însumi, zice Domnul, că de vreme ce ai făcut aceasta şi nu ai cruţat nici pe singurul tău fiu pentru Mine, de aceea te voi binecuvînta cu binecuvîntarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe malul mării, şi va stăpîni neamul tău cetăţile duşmanilor tăi şi se vor binecuvînta prin neamul tău toate popoarele pămîntului pentru că ai ascultat glasul Meu (Facere 22, 16-18).

Mare a fost patriarhul Isaac, căci prin mijlocirea îngerului Domnului şi-a luat femeie din neamul lui Avraam (Facere 24, 4, 7, 40, 51). Mare a fost şi patriarhul Iacob, că a fost binecuvîntat întîi de tatăl său Isaac (Facere 27, 28-30). El a fost tatăl celor doisprezece patriarhi (Matei 1, 2) şi împreună cu Avraam, strămoş după trup al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.

Mare a fost Moise, căci cu el vorbea Dumnezeu gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vedea faţa Domnului (Numerii 12, 8). Acest mare şi slăvit prooroc al lui Dumnezeu era cel mai blînd om de pe faţa pămîntului (Numerii 12, 3). Prin el Dumnezeu a făcut mari, înfricoşate şi preamărite minuni, prin care a bătut Egiptul cu atîtea feluri de pedepse (Ieşire 4, 11) şi a scos din robia egiptenilor pe poporul Său, Israel (Ieşire 12, 30-33). Mare a fost şi Isus al lui Navi, urmaşul lui Moise la conducerea poporului lui Israel (Iosua 1, 1-17), căci prin el a uscat Dumnezeu Iordanul şi a adus în pămîntul făgăduinţei pe poporul ales (Iosua 3, 13-17).

Mare a fost şi Samuil, cel născut prin rugăciune şi post, care a uns la împărăţie pe Saul şi pe David (I Regi 1, 10-13; 10, 1-2). Mare a fost Ilie, cel ce sufla cu foc şi care de trei ori a pogorît foc din cer (III Regi 18, 38; IV Regi 1, 10) şi a încuiat cerul să nu plouă pe pămînt trei ani şi şase luni, apoi, prin rugăciunea lui, iar s-a deschis cerul şi a dat Dumnezeu ploaie pe pămînt (III Regi 18, 44-45). Mare a fost şi sfîntul prooroc şi împărat David, cel după inima lui Dumnezeu (I Regi 16, 7) şi strămoş după trup al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.

Dar ce vom zice de ceilalţi sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu care au fost împodobiţi de Dumnezeu cu felurite daruri şi puteri? Însă pe toţi i-a întrecut în sfinţenie şi cinste Sfîntul şi dumnezeiescul Prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi botezătorul Domnului. Acest adevăr l-a arătat nu numai Arhanghelul Gavriil, cînd a zis către Zaharia, tatăl Sfîntului Ioan, "căci va fi mare înaintea lui Dumnezeu", ci şi Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos cînd a zis: Amin zic vouă, nu s-a ridicat între cei născuţi din femei, unul mai mare ca Ioan Botezătorul (Matei 11, 11).

Acestea le-am spus pentru slava şi cinstea cea mare pe care i-a dat-o Dumnezeu Sfîntului Ioan Botezătorul. Acum se cuvine să arătăm ce s-a întîmplat după bunăvestirea Arhanghelului Gavriil, la naşterea Sfîntului Ioan. Iată ce ne spune Sfînta Evanghelie: Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte acestea? Căci eu sînt bătrîn şi femeia înaintată în zilele ei. Şi îngerul, răspunzînd, i-a zis: Eu sînt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu, şi sînt trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. Şi iată vei fi mut şi nu vei putea vorbi pînă în ziua cînd vor fi acestea, pentru că nu ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor (Luca 1, 18-20).

Iubiţi credincioşi,

Dacă cercetăm Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură, aflăm că, chiar unii dintre cei mai mari sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu au avut cîte o greşală. Dar Preabunul Dumnezeu nu a voit pentru o greşală sau două săi piardă, ci le-a dat oarecare canon pentru greşala lor în lumea aceasta, spre a nu-i pedepsi împreună cu cei răi în osîndă veşnică. Astfel vedem pe patriarhul Avraam, cînd i s-a arătat Dumnezeu şi i-a zis: Eu sînt Domnul care te-a scos din Urul Caldeei, ca să-ţi dau pămîntul acesta de moştenire (Facere 15, 7). Iar Avraam a zis: Stăpîne, Doamne, după ce voi cunoaşte că-l voi moşteni? (Facere 15, 8). Acest cuvînt al lui Avraam este îndoială şi, pentru această îndoială, Dumnezeu îi arătă că neamul lui va fi robit în Egipt patru sute de ani (Facere 15, 13).

La fel au greşit Moise şi Aaron, după cum Însuşi Dumnezeu arată, zicînd: Pentru că aţi greşit înaintea Mea în mijlocul fiilor lui Israel, la apele Meribei, la Cadeş, în pustiul Sim şi pentru că nu aţi arătat sfinţenia Mea întru fiii lui Israel, numai de departe veţi vedea pămîntul pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel, dar de intrat nu veţi intra în pămîntul acela (Deuteronom 32, 51-52).

A greşit şi marele împărat David şi a numărat poporul. Pentru aceasta trei pedepse i s-au vestit de la Dumnezeu prin Proorocul Gad (II Regi 24, 13) şi i s-a poruncit lui să-şi aleagă una din trei.

S-a îndoit Petru apostolul, cînd Mîntuitorul i-a poruncit să vină la El pe apă. Pentru această îndoială a început a se scufunda şi a strigat, zicînd: Doamne, scapă-mă!, iar Mîntuitorul l-a mustrat pentru greşala lui şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 26-31).

La fel s-a îndoit de cuvintele îngerului şi Proorocul Zaharia, tatăl Sfîntului Ioan, cînd a zis către el: După ce voi cunoaşte aceasta, căci eu sînt bătrîn şi femeia mea înaintată în zilele ei? (Luca 1, 18).

După aceste cuvinte de îndoială îndată i s-a dat canon prin îngerul Domnului, care i-a zis: Iată, vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti, pînă în ziua cînd vor fi acestea, pentru că nu ai crezut în cuvintele mele care se vor împlini la timpul lor (Luca 1, 20).

În acele zile, Elisabeta, femeia Sfîntului Zaharia, a rămas însărcinată şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicînd: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice ocara mea dintre oameni (Luca 1, 25). Altă minune preaslăvită în legătură cu naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul s-a arătat cînd el, încă fiind în pîntecele mamei sale, Elisabeta, a săltat de bucurie, cînd Preasfînta Fecioară Maria a venit să salute pe Elisabeta, rudenia ei. (Luca 1, 41).

Cînd s-a împlinit vremea să nască Elisabeta, s-a făcut altă preaslăvită minune. În ziua a opta după naştere se tăia împrejur pruncul după porunca Legii. Cei ce erau de faţă au voit să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său, iar Sfînta Elisabeta, fiind soţie de prooroc şi avînd în ea pe Duhul Sfînt, a zis: Nu! Ci se va chema Ioan! (Luca 1, 60). Iar cei de faţă au zis: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta (Luca 1, 61). Au făcut semn tatălui său, care era mut şi nu putea vorbi tocmai de la vestirea naşterii de către Gavriil. Deci Zaharia, neputînd să vorbească, a făcut semn să-i dea o tăbliţă şi, dîndu-i-se o tăbliţă, a scris pe ea: Ioan este numele lui! (Luca 1, 63). Şi toţi s-au mirat. În clipa aceea încă o minune s-a făcut. S-a dezlegat gura şi limba Proorocului Zaharia, şi vorbea binecuvîntînd pe Dumnezeu şi frică mare a cuprins pe toţi cei ce locuiau împrejurul lor şi în tot ţinutul muntos al Iudeei s-au vestit toate aceste cuvinte şi cei care le auzeau le puneau la inimă, zicînd: Ce va fi oare acest copil? (Luca 1, 66).

Vestea naşterii dumnezeiescului Ioan Botezătorul a ajuns pînă la regele Irod care stăpînea atunci pe iudei şi, auzind, se mira şi zicea: Ce va fi cu pruncul acesta? Iar cînd S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeii şi au venit magii de la răsărit, întrebînd de împăratul cel de curînd născut, atunci Irod, trimiţînd ostaşi în Betleem să ucidă pe toţi pruncii de acolo, şi-a adus aminte şi de Ioan, fiul lui Zaharia, despre care auzise aceste minuni şi a zis către sine: Oare acela va fi împăratul Iudeii?

Deci, gîndind să ucidă pruncul, a trimis ostaşi la Hebron, în casa lui Zaharia, dar trimişii n-au găsit pe Sfîntul Ioan căci, auzind Sfînta Elisabeta de mînia lui Irod, a luat pruncul şi a fugit în munţii Iudeii din apropiere. Iar Sfîntul Zaharia, cum se scrie în viaţa lui, a rămas la Ierusalim, slujind după obicei la templu, în rînduiala săptămînii sale, care se întîmplase tocmai atunci.

Ascunzîndu-se Elisabeta cu fiul ei Ioan în acel munte, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i apere copilul de ucigaşi. Dar, cînd a văzut că ostaşii care căutau mame cu copii ascunşi în munţi s-au apropiat de ea, a strigat către un munte de piatră din faţa ei: "Munte al lui Dumnezeu, primeşte pe maica cu fiul său". Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela cu voia lui Dumnezeu şi, primind-o înlăuntrul lui, a ascuns-o de cei ce o căutau. Aşa a izbăvit Dumnezeu de moarte pe Elisabeta şi pe fiul ei Ioan.

Atunci Irod s-a mîniat şi mai mult şi a trimis ostaşi la Zaharia în biserică, zicînd: "Dă-mi pe fiul tău!" Sfîntul Zaharia i-a răspuns: "Eu acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar despre fiul meu nu ştiu unde este". Irod, mîniindu-se, a trimis la dînsul a doua oară şi a poruncit că dacă nu-i va da copilul, să-l ucidă pe el. Deci s-au dus acolo nişte ucigaşi sălbatici ca nişte fiare şi au zis cu mînie către preotul lui Dumnezeu: "Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă că aşa a poruncit împăratul. Iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!" Sfîntul Zaharia a răspuns: "Voi îmi veţi ucide trupul, dar Domnul îmi va primi sufletul!"

Atunci ucigaşii, la porunca lui Irod, l-au ucis pe Sfîntul Zaharia între biserică şi altar, iar sîngele lui s-a vărsat pe marmură, s-a închegat şi s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod şi spre veşnica lui osîndă. Aşa s-a făcut martir Sfîntul Zaharia, şi n-a dat la moarte pe fiul său. Iar soţia lui, Elisabeta, împreună cu Ioan, erau ascunşi în muntele ce se desfăcuse, prin poruncă dumnezeiască, căci li se făcuse acolo o mică peşteră. Lîngă munte curgea un izvor de apă şi un finic plin de roade crescuse înaintea peşterii. Cînd era vremea mîncării, acel pom se pleca în jos şi îşi dădea roadele sale spre mîncare, apoi iar se ridica în sus.

După patruzeci de zile de la uciderea Sfîntului Zaharia, Elisabeta, mama Înaintemergătorului Ioan, a murit în peştera aceea, iar Sfîntul Ioan, rămînînd singur, a fost hrănit de îngeri şi păzit în pustie pînă în ziua arătării sale către Israel. Astfel acoperea mîna Domnului pe Sfîntul Ioan, ca să meargă înaintea lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, spre a-l găti pentru calea venirii lui Hristos în lume.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi s-a născut pe pămînt cel mai mare om din femeie. Astăzi s-a născut apostolul pocăinţei, cel mai mare sihastru şi postitor din cîţi au fost vreodată. Astăzi prăznuim naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul.

Aţi văzut ce naştere minunată şi ce părinţi sfinţi a avut? Aţi văzut ce viaţă îngerească a dus în munţii Iudeei pînă la vîrsta de 30 de ani, cînd este trimis de Dumnezeu în pustiul Iordanului să propovăduiască botezul pocăinţei şi să arate oamenilor pe Hristos, Mesia cel mult aşteptat, pe Mielul şi Fiul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii?

Naşterea Sfîntului Ioan s-a pus la 24 iunie, după solstiţiul de vară, cînd ziua începe să scadă şi noaptea se măreşte. Naşterea Domnului s-a pus la 25 decembrie, după solstiţiul de iarnă, cînd ziua se măreşte şi noaptea scade. De ce au rînduit aşa Sfinţii Părinţi? Pentru că naşterea Sfîntului Ioan a avut loc la sfîrşitul Legii Vechi, cînd învăţătura ei scade şi în locul ei vine în lume lumina lui Hristos care biruieşte întunericul necredinţei şi aruncă noaptea neştiinţei şi a păcatului şi aduce pe pămînt o lege nouă, Legea Harului. Aceasta o spune chiar Sfîntul Ioan Botezătorul: Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (Ioan 3, 30).

Apoi vedeţi ce naştere aleasă a avut Sfîntul Ioan? El nu s-a născut la vreme, cînd oamenii pot naşte copii; ci s-a născut la bătrîneţe, prin minune şi rînduială dumnezeiască. Cît au plîns, cît s-au rugat şi au postit părinţii lui ca să nască un copil! Sfîntul Ioan este rod al credinţei, al rugăciunii şi al postirii părinţilor săi. Apoi, la zămislirea şi la naşterea sa a luat parte Însuşi Dumnezeu, Care, primind lacrimile părinţilor, le-a vestit naşterea lui prin Arhanghelul Gavriil. Nu un înger oarecare a trimis Dumnezeu, ci pe un arhanghel, care va vesti şi Fecioarei Maria că va naşte pe Hristos.

Cîţi dintre creştinii noştri se mai roagă să le dea Dumnezeu copii? Cîţi dintre ei postesc şi se roagă pentru a le da Domnul fii buni, credincioşi şi sănătoşi? Cîţi copii nu se zămislesc cînd părinţii sînt în stare de beţie şi robiţi de păcate? Tocmai de aceea copii se nasc greu şi unii sînt suferinzi. Însă, dacă facem totul în viaţă cu rugăciune şi cu post, nu se poate să nu ne audă şi să nu ne împlinească Dumnezeu cererea după inimă. Învăţaţi de la părinţii Sfîntului Ioan cum trebuie să vă rugaţi şi cum să naşteţi copii; copiii buni se nasc de obicei din părinţi buni şi credincioşi.

Copii sfinţi se nasc din părinţi cu viaţă sfîntă şi neîntinată. Căci în majoritatea cazurilor, cum sînt părinţii, aşa sînt şi copiii, care sînt copia părinţilor. Zămislirea copiilor nu este un act iraţional, de păcat, de plăcere, spre osîndă. Acest act este rînduit de Dumnezeu pentru înmulţirea neamului omenesc, dar trebuie şi el stăpînit de credinţă şi de voinţă. Zămislirea copiilor trebuie să fie un act creştin, adică făcut cu înfrînare, spre naşterea de fii, iar nu un act animalic, spre ucidere de copii, spre plăcere şi osîndă. Tot ce este făcut în numele lui Dumnezeu, cu rugăciune şi bună rînduială, este bun, binecuvîntat, folositor şi ne aduce pace în conştiinţă. Iar cel ce-şi bate joc de căsnicie, de soţie, de legea morală dată de Dumnezeu şi trăieşte în desfrînare şi în ucideri de copii, acela nu va scăpa de osînda dreptului Judecător.

Să fugim de desfrînare şi de ucidere şi să nu facem trupul nostru casă de ucidere şi de desfrînare. Aici este taina divină a familiei creştine. Să nu vă stăpînească desfrînarea şi uciderea de copii, că aceste două grele păcate macină familia, slăbeşte societatea, degenerează omul, această fiinţă dumnezeiască zidită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Păstraţi cinstea casei, onoarea de creştini şi fii ai lui Dumnezeu. Păziţi-vă trupul curat şi patul neîntinat de fărădelegea desfrînării şi a uciderii. Că dacă Zaharia numai puţin a greşit lui Dumnezeu şi a amuţit nouă luni de zile, ce răspuns vor da creştinii vinovaţi de desfrînare şi de uciderea copiilor? Cum nu vor amuţi veşnic asemenea părinţi şi mame în ceasul întrebărilor şi al dării de răspuns, că pentru toate vom fi judecaţi?!

Luaţi aminte şi la numele pe care le puneţi copiilor. Nu le puneţi nume străine, neortodoxe şi neromâneşti. Puneţi-le nume de sfinţi care au zi de sărbătoare în calendar, ca să aibă în cer cine se ruga pentru dînşii. Să ştiţi că numele copiilor la creştini, ca şi în Legea Veche, se pune de către preoţi la biserică, cu sfătuire, iar nu cum vrea fiecare. Numele Sfîntului Ioan a fost pus de Dumnezeu, prin Arhanghelul Gavriil, şi înseamnă "plin de har".

Dar de părinţii Sfîntului Ioan Botezătorul ce vom putea spune noi? Căci ce tată şi ce mamă duc o viaţă mai curată ca părinţii lui Ioan? Sau ce părinţi creştini de astăzi îşi mai dau viaţa ca nişte martiri, pentru copiii lor, cum au făcut sfinţii Zaharia şi Elisabeta? Fericiţi sînt acei părinţi care nasc copii şi nu-i ucid, nici înainte de naştere, prin avort, nici după naştere, prin sminteală şi lipsă de educaţie creştină! Fericite sînt acele mame care se jertfesc şi-şi riscă sănătatea şi viaţa pentru copii, căci nu li se iartă numai păcatele, dar şi asemenea cu mucenicii se vor număra! Ne bucurăm că mai avem nu puţine asemenea mame martire prin satele noastre, care nu ucid viaţa, nu ucid copiii pe care i-a creat Dumnezeu şi le poartă de grijă Dumnezeu. Aceste mame bune înnoiesc familia, împlinesc Evanghelia şi sînt o cunună de pietre preţioase a Bisericii şi a neamului.

Au fost şi vor fi mulţi Irozi ucigaşi de prunci, fie trupeşte, fie sufleteşte. Dar nu vă temeţi de ei, nici nu sacrificaţi copiii din frică, din nevoie, din lipsă sau din comoditate, pentru a trăi dumneavoastră mai mult şi mai bine. Fugiţi de Irod cel nevăzut şi de slugile lui! Fugiţi de păcat şi iubiţi-vă copiii, singura şi cea mai sigură cale de mîntuire a celor căsătoriţi. Iar cei necăsătoriţi, fugiţi de desfrînare şi iubiţi rugăciunea, postul şi curăţia, cea mai preţioasă cale de mîntuire a creştinilor fără familie.

Nu sacrificaţi copiii pentru mîncare şi bani, pentru nimic pe lume, că ei sînt ca nişte îngeri şi cele mai nevinovate fiinţe omeneşti. Pe aceştia i-a iubit Hristos. Pe aceştia i-a chemat la Sine şi i-a luat în braţe, dînd poruncă tuturor şi pentru toate secolele, zicînd: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor! (Marcu 10, 14). Deci să lăsăm copiii să vină la viaţă, să se bucure de viaţă, să guste şi ei din bucuriile şi necazurile vieţii. Că nu noi, ci Dumnezeu i-a creat, i-a născut şi-i va hrăni. Iar cine nu vrea copii, să nu se căsătorească, ca să nu profaneze Taina căsătoriei şi să-şi agonisească o grea osîndă.

Fraţilor, nu uitaţi că sîntem în postul Sfinţilor Apostoli şi avem datoria toţi să ne spovedim la duhovnici, iar care au dezlegare, să se şi împărtăşească cu Trupul şi Sîngele Domnului. La fel, aduceţi la biserică şi la spovedanie pe toţi membrii familiei, că fără dezlegarea păcatelor şi fără Sfînta Împărtăşanie nu este mîntuire, nu putem avea viaţă în Hristos.

Vă reamintesc că astăzi, 24 iunie, are loc hramul Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava, cînd vin în pelerinaj mii de credincioşi din toate colţurile ţării. Să rugăm pe Sfîntul Ioan Botezătorul, pe Sfinţii Zaharia şi Elisabeta, şi pe toţi sfinţii, să ne fie rugători şi călăuze spre Hristos. Amin!

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a II-a după Rusalii ( Despre chemarea lui Dumnezeu)

Predică la Duminica a II-a după Rusalii
( Despre chemarea lui Dumnezeu )

Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 19)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie vorbeşte de chemarea celor dintîi ucenici ai lui Hristos, am socotit de cuviinţă să vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor.

Să ştiţi că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi cu multe planuri dumnezeieşti. Uneori Dumnezeu cheamă la sine pe toţi cînd zice: Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mîntuiţi, voi cei ce locuiţi cele mai îndepărtate meleaguri ale pămîntului. Eu sînt Dumnezeu tare şi nu este altul (Isaia 45, 22). În alt loc zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Iarăşi vedem că chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoşi, după cuvîntul care zice: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Marcu 2, 17; Luca 5, 32).

Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mîntuire sînt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare şi mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicînd: Neamurile care nu Te ştiau pe Tine Te vor chema şi popoarele care nu Te cunoşteau la Tine vor alerga (Isaia 55, 5). Sau cînd zice: Iar Eu, cînd Mă voi înălţa de pe pămînt, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan 12, 32). Zice şi marele Apostol Pavel: Prin Care am luat har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile, între care sînteţi chemaţi şi voi ai lui Iisus Hristos (Romani 1, 5-6). Chemarea oamenilor la mîntuire se face prin Duhul Sfînt cu multă răbdare, după mărturia care zice: Şi Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulţi şi le-ai deşteptat luarea-aminte prin Duhul Tău şi prin proorocii Tăi, dar ei nu şi-au plecat urechea (Neemia 9, 30).

Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă şi prin prezenţa zidirilor Sale căci zice: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria (Psalm 18, 1).

Mulţi oameni înţelepţiţi de Dumnezeu, văzînd frumuseţea şi armonia minunată a zidirilor, au ajuns la cunoaşterea Ziditorului a toate, căci întreaga creaţie mărturiseşte că este opera mîinilor lui. Aceasta o spune şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvînt de apărare (Romani 1, 20). Iar Solomon zice: Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit (Înţelepciunea lui Solomon 13, 5).

Este încă o chemare a lui Dumnezeu după alegere, cum spune Sfîntul Pavel: Pe care i-a hotărît mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi preaslăvit (Romani 8, 30). Dar să nu înţelegem greşit, că Dumnezeu pe care mai înainte i-a hotărît pe aceştia i-a chemat şi i-a îndreptat. Această chemare după alegere nu o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotştiutor şi cunoscător de inimi, cheamă pe aceia care sînt vrednici de chemare, adică pe acei pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze şi să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mîntuieşte pe om fără de om, fără voinţa lui. Dumnezeu voieşte, ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Harul lui Dumnezeu nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu Harul sau să-l respingă. Cei dintîi se mîntuiesc, ceilalţi nu. Auzi ce zice: Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20). Aşadar, să înţelegem că deşi oamenii nu se pot mîntui singuri, ci prin Har, totuşi mîntuirea lor atîrnă de libertatea lor, ca să lase să pătrundă Harul lui Dumnezeu întru ei sau nu, şi să se mîntuiască sau nu. Deci, să se ştie clar că Dumnezeu mîntuieşte sau osîndeşte pe oameni, după faptele lor (Psalm 61, 11; Înţelepciunea lui Isus Sirah 35, 22; II Regi 3, 39; Iona 4, 11; Pilde 24, 12; Ieremia 32, 19; Iezechiel 33, 20; Romani 2, 6). Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrîureşte libertatea oamenilor.

Am însemnat aceasta aici pentru a şti că chemarea şi alegerea oamenilor spre mîntuire, nu se face de Dumnezeu fără voia lor, după cum afirmă unii. Marele Apostol Pavel ne spune: Rugaţi-vă să fiţi vrednici de chemarea voastră (II Tesaloniceni 1, 11) Cu alte cuvinte ne spune să nu fim nepăsători faţă de chemarea lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui şi să lucrăm cu frică şi cutremur la mîntuirea noastră, precum ne învaţă acelaşi mare Apostol (Filipeni 2, 12; I Corinteni 15, 10; Matei 5, 17).

Dar la ce cheamă Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi. Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32); Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru 1, 15); Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9); Dumnezeu ne cheamă din moarte la viaţă (Ioan 5, 24); Dumnezeu ne cheamă la pace (I Corinteni 7, 15; Coloseni 3, 15); Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9); Dumnezeu ne cheamă la slava cea veşnică a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni 2, 14); Dumnezeu ne cheamă la mîntuirea de veci (Evrei 9, 15) Dumnezeu ne cheamă la Împărăţia şi slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12); Dumnezeu ne cheamă la viaţa cea veşnică (I Timotei 6, 12).

Iată, iubiţi credincioşi, la cîte fericiri şi bunătăţi veşnice ne cheamă pe noi Bunul nostru Dumnezeu. Oare cîtă datorie avem noi păcătoşii, a-L iubi şi a-L asculta pentru a dobîndi atîtea nenumărate bunătăţi şi fericiri, la care El ne cheamă din a lui nemărginită milă şi bunătate fără de asemănare!

În cele ce urmează să vedem ce rele îi aşteaptă pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu. Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se depărtează de harul Lui (Iezechiel 3, 27; 12, 2-5; Matei 10, 14; Luca 9, 5; 10, 10-14). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovnicească (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10). Cei ce nu ascultă şi resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rătăcire (Isaia 66, 4; II Tesaloniceni 2, 10-11). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu se vor pedepsi vremelnic (Isaia 65, 12; Ieremia 6, 16); cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la depărtare de El (Romani 1, 24; 1, 32).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am vorbit despre chemarea, în general, pe care o face Dumnezeu către tot omul, căci nu este om care să nu aibă pe pămînt o chemare dumnezeiască. Însăşi naşterea noastră trupească, adică chemarea din neexistenţă la viaţă este o chemare a lui Dumnezeu, căci nimeni nu se naşte fără voia şi pronia Lui. Apoi fiecare om este chemat sau rînduit de sus să aibă un rol, o menire în viaţa aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este chemat să lucreze cu mîinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să înveţe şi să educe pe oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care trăieşte.

Pe lîngă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mîntuirea sau osînda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credinţă, la pocăinţă, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o adevărată trăire în Hristos, adică la sfinţenie şi desăvîrşire, după cuvîntul Sfîntului Duh care zice: Fiţi sfinţi, precum şi Eu sînt sfînt! Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sînt sfînt (Levitic 19, 2; 11, 44).

Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viaţă sfîntă la împlinirea unei misiuni dumnezeieşti speciale, mult mai înalte pe pămînt. Aşa au fost chemaţi şi aleşi în Vechiul Testament regii şi profeţii, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoţii, mucenicii şi toţi sfinţii.

În Sfînta Evanghelie de astăzi ni se vorbeşte despre chemarea primilor patru apostoli. Pe cînd umbla Iisus pe lîngă Marea Galileei a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsînd mrejele au mers după El. De acolo mergînd mai departe, a văzut alţi doi fraţi pe Iacob al lui Zevedeu, şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregîndu-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 18-22).

Erau multe corăbii cu pescari galileeni pe mare, dar Hristos Mîntuitorul lumii numai pe unii i-a chemat la Sine, pentru această chemare şi misiune dumnezeiască, de a-I fi martori ai Învierii, apostoli şi propovăduitori ai Sfintei Evanghelii pînă la marginile pămîntului.

I-a chemat dintr-o corabie pescărească în altă corabie, duhovnicească. Din corabia grijilor pămînteşti, în corabia Duhului Sfînt, care este Biserica pe care avea s-o întemeieze Hristos. Pînă la această chemare, cei patru ucenici îşi împlineau chemarea cea dintîi, lucrînd cu mîinile lor ca să trăiască. Acum însă au fost chemaţi şi aleşi de Fiul lui Dumnezeu ca să fie pescari ai lumii, "vînători de oameni", vestitori ai Sfintei Evanghelii, întemeitori ai Bisericii lui Hristos pe pămînt. Aceasta este o chemare cu totul dumnezeiască, rînduită la anumite vremi şi adresată numai celor sfinţi şi aleşi, pentru a conlucra prin harul Duhului Sfînt la descoperirea voii lui Dumnezeu şi la mîntuirea oamenilor.

N-a chemat Hristos la apostolat, nici oameni bogaţi, nici învăţaţi, nici cunoscuţi şi cinstiţi. A chemat pescari, oameni săraci şi fără învăţătură, oameni smeriţi şi curaţi la suflet, ca să smerească pe cei mîndri, să mustre pe cei necredincioşi şi să ridice pe cei căzuţi în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu. I-a chemat Hristos la sine goi, cerîndu-le să se lepede de cele pămînteşti, de avere, de rude, de prieteni, de trufia acestei vieţi şi să-I fie ucenici, apostoli, mărturisitori şi împreună lucrători la înnoirea lumii. A chemat Hristos pe cei mai smeriţi şi curaţi la suflet, dezbrăcaţi de toate grijile trecătoare, ca să-i poată fi ucenici credincioşi gata să-şi dea viaţa pentru El.

Vedeţi pe cine cheamă şi alege Hristos? Vedeţi ce fel de chemare le face şi ce le promite? Vă voi face vînători de oameni! Nu le promite averi şi cinste pe pămînt. Ci, dimpotrivă, le spune cu alt prilej că veţi fi urîţi de toţi oamenii pentru numele Meu. Iar cei patru ucenici galileeni nu se tem, nu se împotrivesc Duhului Sfînt, nici nu se duc mai întîi la ai lor să-şi ia rămas bun, ci îndată, lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 22). Vedeţi ascultare fără condiţii? Vedeţi credinţă simplă şi curată la cei de jos? Vedeţi lepădare de sine la apostoli? Părăsesc hotărîţi toate şi intră cu curaj în şcoala lui Hristos, cea mai înaltă şcoală din toată lumea şi din toate timpurile.

Aici aveau să înveţe Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan şi ceilalţi ucenici, episcopi şi preoţi, tainele credinţei în Dumnezeu, puterea rugăciunii, adîncul smereniei, tăria blîndeţii, înţelepciunea Duhului, rîvna apostoliei şi îndrăzneala mărturisirii evangheliei lui Hristos. Aici aveau să înveţe cea mai înaltă teologie a Duhului Sfînt şi meşteşugul vînării sufletelor omeneşti. Căci nimic nu este mai greu decît să cîştigi suflete pentru împărăţia cerurilor. Nimic nu este mai greu pentru slujitorii Bisericii lui Hristos, decît să transforme sufletele oamenilor. Adică să facă din răi, buni; din necredincioşi creştini adevăraţi; din desfrînaţi şi beţivi, oameni pocăiţi; din pescari, ucenici şi din fricoşi, mărturisitori şi mucenici.

Apoi vedeţi că apostolii şi slujitorii Evangheliei nu se cheamă şi nu se aleg singuri. Ci Domnul îi cheamă, îi alege, îi învaţă, îi întăreşte suflă peste ei Duhul Sfînt şi numai după aceea îi trimite să vestească cuvîntul mîntuirii în toată lumea. Fără o asemenea chemare, fără vocaţie pentru preoţie, fără o viaţă sfîntă, curată şi plăcută lui Dumnezeu, nimeni să nu îndrăznească să intre în preoţie şi să slujească cele sfinte în biserică, cu nevrednicie, ca nu cumva şi pe sine să se osîndească şi pe credincioşi să-i smintească şi să-i piardă. Iar chemarea pentru preoţie o poate descoperi numai duhovnicul în scaunul de spovedanie.

Din Evanghelia de astăzi vedem că nici predicatorii sectelor şi a tot felul de grupări religioase nu au chemare şi o alegere specială. Căci nimeni nu i-a chemat, nimeni nu i-a sfinţit suflînd peste ei harul Duhului Sfînt, nimeni nu i-a trimis în lume să predice după mintea lor Evanghelia mîntuirii. De aceea, nu trebuie să ascultăm decît de adevăraţii preoţi şi slujitori ai Bisericii lui Hristos, care sînt urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli, prin hirotonie canonică, adică prin punerea mîinilor episcopilor şi rînduiţi ca preoţi în satele şi bisericile ortodoxe.

Iubiţi credincioşi,

Dacă toţi avem o chemare şi o misiune de la Dumnezeu pe pămînt, să vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi şi dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Cei mai mulţi credincioşi sînteţi căsătoriţi şi aveţi familie şi copii. Vă împliniţi cum se cuvine datoria de creştini ortodocşi şi cea de părinţi? Veniţi regulat în sărbători la biserică? Vă rugaţi acasă cu copiii dumneavoastră? Vă spovediţi regulat în sfintele posturi? Iertaţi pe cei ce v-au supărat? Aveţi smerenie, credinţă tare în Dumnezeu şi răbdare în necazurile vieţii? Vă împliniţi datoria de soţi, născînd copii, aşa cum aţi făgăduit-o la cununie, nu îi ucideţi? Vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu, sau îi lăsaţi de capul lor?

Iată cîte întrebări se pun celor căsătoriţi, de la care Dumnezeu aşteaptă tot atîtea răspunsuri. La fel şi cei necăsătoriţi, văduvele şi bătrînii sînt întrebaţi de Hristos dacă merg regulat la biserică, dacă duc viaţă curată, dacă se roagă şi citesc cărţi sfinte, dacă se spovedesc şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sîngele Domnului.

Astăzi, mai mult ca oricînd, ne cheamă Hristos la pocăinţă, la biserică, la faptele bune care ne aduc bucuria mîntuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o viaţă creştinească mai înaltă, mai curată, cît mai sfîntă. Apoi să ne cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creştineşti, dacă ne-am împlinit menirea pentru care am fost creaţi.

Să rugăm pe Mîntuitorul să ne lumineze şi să ne ajute a ne împlini cu sfinţenie marea noastră chemare de creştini şi fii ai Bisericii lui Hristos. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa