Hugh Campbell Wallace (1864-1931) ambasadorul Statelor Unite în Franța care a semnat pe 4 iunie 1920 la Versailles în Marele Trianon Tratatul de Pace cu Ungaria prin care aceasta ”RENUNȚĂ ÎN FAVOAREA ROMÂNIEI, LA TOATE DREPTURILE ȘI TITLURILE ASUPRA TERITORIILOR FOSTEI MONARHII AUSTRO-UNGARE, SITUATE DINCOLO DE GRANIȚELE UNGARIEI, AȘA CUM AU FOST ELE FIXATE LA ARTICOLUL 27, PARTEA A II-A (FRONTIERELE UNGARIEI) ȘI RECUNOSCUITE DE PREZENTUL TRATAT SAU PRIN TOATE CELELALTE TRATATE ÎNCHEIATE ÎN VEDEREA REGLĂRII SITUAȚIEI ACTUALE, CA FĂCÂND PARTE DIN ROMÂNIA”
Anul 1918 a fost un moment istoric și un timp sacru, de o importanță politică și națională și pentru românii originari din ținuturile care făceau parte din Monarhia Austro-Ungară și care au emigrat în Statele Unite ale Americii.
Printr-o acțiune creștinească și națională de unitate, frații noștri plecați peste ocean pentru un trai mai bun, cu vapoarele care parcurgeau distanța dintre portul Genova din Italia și porturile americane într-o lună de zile, au reușit începând cu luna februarie a anului 1918 să se facă cunoscuți atât poporului american, cât și președintelui SUA și celorlalți senatori și congresmani care aveau un cuvânt de spus în ce privește sfârșitul Primului Război Mondial și structurarea din nou a Europei în plan teritorial și național.
Emigrarea românilor din Transilvania, Banat și Bucovina fusese la începutul secolului al XX-lea. La începutul anilor 1900 nu erau în America mai mult de 5000 de români, după cum arată documentele vremii, însă până în anul 1918 numărul românilor din SUA a ajuns la aproape 200.000.
Mitropolitul Antonie Plămădeală, de veșnică și pioasă pomenire, în lucrarea „Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), după documente, acte și corespondențe rămase de la Elie Miron Cristea” (Sibiu, 1986), relevă și lupta românilor americani însuflețiți de proclamația făcută în 8 ianuarie 1918 de președintele Woodrow Wilson (1856-1924, al 28-lea președinte al SUA, în perioada 1913-1921), proclamația fiind o deviză de luptă a românilor americani, dar și a celor din Transilvania, Banat și Bucovina.
Elie Miron Cristea, cel care va ajunge primul Patriarh al României în 1925, care a luat parte la constituirea Consiliului Național Român, a rostit printre altele: „Lanțurile tiraniei maghiare au căzut de pe trupul românilor, rupte fiind de sângele jertfit de frații noștri din regatul liber, de surorile noastre latine Franța și Italia, de puternica Anglie și de înțeleptul Wilson”.
În nota de subsol, Mitropolitul Antonie, marchează rolul important al președintelui Thomas Woodrow Wilson în finalul războiului mondial, în elaborarea Tratatului de Pace de la Versailles și în consfințirea unirii Transilvaniei, Banatului și Bucovinei cu Regatul Român.
Îl citează pe Miron Cristea astfel: „Războiul de acum și duhul creștinesc cuprins în soliile marelui prezident al Statelor Unite din America, Wilson, a provocat o epocală prefacere și în viața națională a poporului român din Transilvania și Ungaria. Astăzi toata lumea recunoaște fiecărui popor dreptul de a dispune asupra sa. În consecința acestui principiu fundamental, pentru viitoarea dezvoltare și organizare a poporului român, Comitetul Partidului Național Roman, ales de Marea Conferință Națională, este recunoscut din partea tuturor factorilor competenți drept conducătorul și reprezentantul legal al neamului nostru”.
Vasile Goldiș și Comitetul Național Central din Arad au desăvârșit pașii care au dus la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. Elie Miron Cristea a fost acolo. El a rostit acolo, în biserică, rugăciunea în care cerea: „Dă, Doamne, ajutor glorioasei armate române ca să scape pe toți frații noștri de strâmtoare și să întărească noile hotare ale Patriei mărite”.
S-a cântat apoi „Deșteaptă-te, române!” și George Pop de Băsești a deschis afară Adunarea Unirii. Cel dintâi vorbitor a fost Vasile Goldiș. S-a citit Rezoluția de Unire, apoi au mai vorbit Iuliu Maniu, Iosif Jumanca, reprezentantul socialiștilor, și la urmă Elie Miron Cristea, episcopul Caransebeșului.
În cuvântarea lui Elie Miron Cristea din fața zecilor de mii de români adunați la Alba Iulia, viitorul Patriarh al României îl amintea și pe președintele Woodrow Wilson: „După 25 luni de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crunte, a biruit sfânta și mântuitoarea poruncă din solia Puternicului Mesia, Wilson: tot poporul trebuie să aibă libertatea a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta. Ca să ne folosim și noi românii din Ungaria și Transilvania de Dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreața Adunare Națională în străvechea Alba Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crunte chinuri și suferințe, dar și cea mai sfântă nădejde”.
În fapt, în aprilie 1917, în discursul din Congresul SUA prin care a solicitat proclamarea războiului împotriva Germaniei și Aliaților ei, președintele Wilson spunea: „Ne vom lupta pentru lucrurile pe care le-am avut întotdeauna cel mai aproape de inima noastră: pentru demo-crație, pentru dreptul celor supuși autorităților de a avea o voce în propriile lor guverne; pentru drepturile și libertățile națiunilor mici; pentru instaurarea unei domnii universale, a dreptului de către popoarele libere, acționând de comun acord astfel încât să aducă pacea și siguranța tuturor națiunilor și să facă lumea cu totul în sfârșit liberă” (...) În august 1976, căutând cărți și documente despre românii americani, s-a găsit un document de mare valoare, care atunci a fost fotografiat și publicat în Telegraful Român, care ajungea și în diaspora română din SUA. Este vorba despre: „Petiția episcopiei române orthodocse din Statele Unite ale Americei de Nord” și „Hrisovul de închinare și supunere a românilor ortodocși din Statele Unite ale Americei de Nord către Sfânta Metropolie a Ungro-Vlahiei”. De fapt, este un document complex, tipărit în engleză și română, în format A3 și nepaginat, de către United Printing Co..., 239-241, E. Front St. Youngstown, O ( East Street, Ohio, n.n.) (...)
Acțiunile românilor americani s-au dus printr-o strategie bine articulată pe mai multe paliere și în consonanță cu acțiunea Legației Regatului România din Statele Unite, la conducerea căreia era medicul profesor universitar dr. Constantin I. Angelescu din Craiova (1869-1948) și cu Misiunea patriotică română în SUA, formată din preoții Vasile Lucaciu, Ioan Mota și locotenentul Vasile Stoica din Avrig, misiune aparținând Marelui Cartier general al Armatei Romane din Iași, care avea ca scop organizarea unei unități de voluntari români, pentru a lupta pe frontul francez, dar și întărirea unității de luptă a emigrației române din SUA.
În lucrarea lui Mihai Groza și Rodica Groza, „În Statele Unite ale Americii pentru cauza românească. Voluntarii români din America” (Alba Iulia, 2002) și în lucrarea lui Gelu Neamțu, „În America pentru unirea Transilvaniei cu România” (Cluj Napoca, 1997), aflăm toate detaliile acțiunii de organizare a legiunii de voluntari români. Intenția de a se organiza o astfel de unitate armată de voluntari români a apărut în 5 martie 1917, când la Washington se desfășurau festivitățile ce marcau a doua câștigare a președinției americane de către Woodrow Wilson. Au luat parte la festivități și membrii comunității românești.
Protopopul Ioan Podea, care scrisese în 1906 o cărticică intitulată „Românii din America”, avea calitatea de reprezentant al comunității ortodoxe, precum şi cea de membru al Comitetului Național Român de la Paris, despre care am făcut vorbire referitor la Patriarhul Miron Cristea.
În 20 aprilie 1917, însuși președintele Woodrow Wilson făcea apel ca reprezentanții românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor și croaților să se înroleze sub steagul american pentru a merge la război. S-au înrolat peste 6000 de voluntari români, cu vârste cuprinse între 21 și 45 de ani. Printre aceștia a fost și Vasile Bica din Ludișor. Bunicul meu, Nicolae Streza, care, și el, fusese emigrant în America, nu s-a înrolat pentru că tocmai se întorsese în Ardeal, însă, la presiunile cetățenilor americani, care nu doreau ca tinerii lor să moară pentru interese străine în afara patriei, autoritățile americane au adoptat o lege a serviciului militar obligatoriu, care limita vârsta doar între 21 și 31 de ani. Mulți români care plecaseră în America erau mai în vârstă de 31 de ani, așa că majoritatea vor fi respinși. Înscrierea românilor americani în această legiune a făcut suficientă propaganda în rândul americanilor pentru cauza românească.
Propaganda Legației române condusă de ministrul plenipotențiar Constantin Angelescu, s-a făcut în multe centre americane unde locuiau și munceau românii emigrați. Spre exemplu, la adunarea românilor de la Indiana Harbor, ministrul român raspundea într-un interviu dat presei care pusese întrebarea: „Ce a determinat România să intre în Război?”. Răspuns: „Lupta pentru întregirea neamului și pentru cele 4 milioane de români pe cale de a fi deznaționalizați” (Ion Munteanu, „Romanii din America și Marea Unire”, revista Arhivelor, nr. 1 / 1991, pg. 77).
O mare influență propagandistică au avut-o și Vasile Lucaciu, părintele supranumit Leul de la Șișești, care, la 16 august 1917, se adresa adunării de la Michigan: „Noi vă aducem glasul mamei duioase a românilor de pretutindeni, care prin reprezentanții autorizați ai națiunii, prin guvernul României ne-au trimis la voi la frații noștri iubiți. Pentru ce anume? Să înfăptuim idealul național care trebuie să se întrupeze într-o Românie Mare. A sunat ceasul și trebuie să pricepem chemarea vremilor. Până acum am tot suferit și ne-am tot plâns în contra asupritorilor. Nu ne-au ascultat. Acum a sosit vremea ca popoarele, ele însele, să-și facă dreptatea și drepturile naționale” (Ion Iacos, Valeriu Achim, „Dr. Vasile Lucaciu, luptător activ pentru unirea românilor: texte alese”, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1988. pg. 400).
La inițiativa locotenentului Vasile Stoica din Avrig a fost înființată Liga Națională Română, care a coordonat propaganda în favoarea cauzei românești. În acest sens, pe lângă acțiunile din America, Vasile Stoica a acționat pentru ca Liga Națională Română să se integreze în Comitetul Național de la Paris.
În fruntea luptei pentru Marea Unire pe pământ american s-au situat preoții noștri. Numele lor sunt subscrise și semnate pe Hrisovul de închinare către Mitropolia Ungro-Vlahiei, în frunte cu părintele John Podea, Teofil Roșca, Elie Pop, Cornel Frățilă, Octavian Mureșan, Romulus Doctor, Aurel Reu, Simion Mihăl¬țan, Iuliu Holdar, care semnează și documentul de înființare a Episcopiei pe actul de la notariatul de stat din Cleveland, Ohio, precum și Petiția în engleză și română trimisa președintelui Woodrow Wilson. El se intitula administrator protopopesc și membru în Consiliul Național Român din Paris.
„Petiţia episcopiei române orthodocse din Statele Unite ale Americei de Nord” și „Hrisovul de închinare și supunere a românilor ortodocși din Statele Unite ale Americei de Nord către Sfânta Metropolie a Ungro-Vlahiei” au fost proclamate la Congresul Bisericesc din 9-10 martie 1918, la Youngstown, Ohio. Părintele Podea: „Eri ca fii ai bisericii și ca români, am rupt legăturile cu dușmanii noștri şi am jurat credință României care în acest războiu a adus cele mai mari jertfe, - jertfindu-se pe sine chiar de dragul nostru, al transilvănenilor”.
Prima ședință a Congresului Bisericesc s-a ținut în 9 martie, în Biserica „Sfânta Treime” din Youngstown, statul Ohio, SUA. Împuterniciții și trimișii poporului, după un scurt sfat, într-un glas și simțire hotărau ruperea legăturilor politice și bisericești cu Mitropolia și guvernele din Austria și Ungaria; în fața Sfântului Altar depun jurământ de credință României și iscălesc Hrisovul prin care toate Bisericile din America se închină și supun Mitropoliei din București, până când Transilvania mai stă sub stăpânire ungurească.
La ora 5.00 P.M. clopotele tuturor bisericilor ortodoxe române vesteau prin sunetele lor vesele, marele praznic, săvârșirea marelui act de unire cu Romania și pecetluirea lui prin jurământul preoților și mirenilor care reprezintă 150.000 de credincioși ai acestor biserici.
Primul orator american a fost deputatul Cooper, care a accentuat: „După cât știu eu, românii din America în proporție cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulți soldați decât oricare alt popor din America. Mă simt dator a lăuda îndeosebi pe românii din Youngstown, care au întrecut toate celelalte colonii, dând armatei americane 117 voluntari. Jertfa acestor voluntari însă nu e a voastră, ci a neamului românesc în primul rând. Prin victoria Statelor Unite și a Aliaților săi, România se va mântui și întregul neam românesc va fi chemat la o viață nouă, liberă și democrată”.
Al doilea orator în Congres e ministrul României, dr. C. Angelescu, care spune: „Sus e Dumnezeu și știe că am fost datori să prindem arma. Prea mult au fost apăsați transilvănenii și am vrut sa le dăm și lor libertatea. Știu și aliații noștri cum și pentru ce am întrat în razboiu. Știe chiar și America, țara aceasta puternică în care ne aflăm astăzi. Aliații nu vor pune arma jos decât după victorie, iar când vor învinge ei, am învins și noi. Să ne ținem curajul și să facem tot ce putem pentru a cuceri iubirea și simpatia Americii de la care atârnă soartea războiului și soartea noastră. Actul măreț, pe care l-ați săvârșit acum, când 150.000 de români din Ungaria și Transilvania ați jurat credință României, dovedește în mod clasic de ce simțăminte este pătruns neamul românesc de sub stăpânirile străine. Istoria noastră va încresta această frumoasă manifestație între cele mai mari evenimente din viața noastră, iar D-voastra, pururea puteți fi mândri că ați avut tăria să o faceți”.
Maiorul Liviu Teiușanu (eroul fără braț) nu se laudă pe sine, ci laudă armata și soldatul român. Amintește nume de eroi și eroine, descrie lupte și suferințele soldaților, și la urmă întreabă: „Pentru cine toate acestea? Pentru transilvăneni. De aceea și transilvănenii au aceeași datorință față de România ca și fiii ei. Nimănui să nu i se pară ca a dat ori a făcut prea mult. Totul trebuie făcut pentru mântuirea țării și a cinstei poporului românesc. Actul măreț de astăzi încă este o recunoștință a jertfelor mari pe care le-a adus România. Înainte! Numai înainte cu toții și cu arma și cu orice mijloace până când cauza noastră va fi câștigată”.
Căpitanul Vasile Stoica în numele guvernului României răspunde în engleză deputatului John Cooper, îi mulțumește pentru declarațiile ce le-a făcut cu privire la România și pentru promisiunea solemnă că va sprijini și în Parlament cauza dreaptă a neamului românesc.
Se citește Hrisovul iscălit de reprezentanții bisericilor și apoi părintele Podea rostește cuvântul de încheiere: „Eri ca fii ai bisericii și ca români, am rupt legăturile cu dușmanii noștri si am jurat credință României care în acest războiu a adus cele mai mari jertfe, - jertfindu-se pe sine chiar de dragul nostru, al transilvănenilor. Astăzi unii dintre noi ca cetățeni, alții ca locuitori neîncetățăniți, jurăm credință și acestei țări care luptă ca și România, tot pentru libertatea noastră. Cine crede că nu-și ține jurământul, să plece dintre noi. Cei credincioși steagului dreptății, să ne facem datoria. Cei harnici de arma, cu arma; cei harnici cu munca, cu munca; cei buni sfătuitori, cu sfatul, și toți laolaltă să formăm o putere și să o punem la îndemâna guvernului american să se folosească de ea cum și când crede de bine, ca atunci când va sosi ziua cea mare a păcii, să putem zice și noi, am luptat pentru libertate,
În urma Congresului de la Youngstown, s-a trimis Petiția către președintele Woodrow Wilson, iar răspunsul a venit prompt de la Casa Alba în 13 martie.
Conducătorii românilor americani au aflat că președintele Wilson avea o viziune anume despre viitor statelor ce vor ieși cu națiunile lor din Imperiul Austro-Ungar, și anume, voia un stat federal după modelul Statelor Unite ale Americii.
Aceasta o făcuse în discursul său în fața Congresului american, dându-i forma celor 14 puncte. Omul de stat american a avut o opinie mai puțin fermă, propunând doar autonomia internă a națiunilor supuse și menținerea unei uniuni federale aflate sub autoritatea habsburgilor; nu o dezmembrare, ci mai degrabă o democratizare a monarhiei bicefale austro-ungare. Aici se vedea influența pe care o aveau ungurii și austriecii prin emigrația lor foarte puternică din SUA.
Președintele Woodrow Wilson și-a schimbat părerea despre finalul războiului și viitoarea configurație statală a Europei datorită mai multor fapte. Reținem: submarinele germane torpilau vapoarele americane și astfel au cauzat mii de morți în rândul cetățenilor americani, care și-au schimbat și ei modul de a gândi și și-au format o opinie contra Germaniei și aliaților ei și în favoarea națiunilor care doreau libertatea și emanciparea de sub stăpânirea austro-ungară.
Apoi este acțiunea perseverentă în societatea americană și la nivelul Congresului și Senatului, precum și la secretarul de stat, Robert Lansig, precum și la preşedintele Wilson, dusă de românii americani, conduşi de personalităţile despre care am vorbit mai sus. La fel şi acţiunea intelectualilor români stabiliţi în Franța, care au trimis telegrame şi au făcut în presa americană propagandă pentru unirea Transilvaniei cu Regatul României, astfel încât opinia publică americană şi clasa politică conducătoare în Statele Unite ale Americii au aderat la voinţa românilor de a forma un stat unitar prin unirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei cu Regatul României.
Într-o telegramă trimisă de părintele Ioan Podea preşedintelui Wilson, la 15 noiembrie 1918 subtitlul „Dorinţa noastră nemărginită şi dreaptă este unirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei cu România” se stipula: „Preşedintele Statelor Unite şi Puterile Aliate au declarat că lupta pentru principiul naţionalităţilor şi pentru drepturile popoarelor mici şi apăsate. Ţările care au purtat lupta pentru civilizaţie şi creştinism, numai mândre pot fi că au cuprins în programul lor şi cauza naţiunii române, o cerere atât de nevinovată şi justificată prin istorie, prin dreptate şi simţul firesc. Românii din Transilvania şi Austro-Ungaria au pus în joc totul pentru cauza dreptăţii şi libertăţii. Fie răsplata noastră, dreptatea şi libertatea ca uniţi cu fraţii noştri din Regat să formăm o Românie Mare, nu pentru a ne întări spre răzbunare, ci pentru a pune capăt suferinţelor noastre şi a crea în Răsăritul Europei o ţară democrată în care frăţietatea, egalitatea şi libertatea politică, economică şi religioasă să domnească peste toţi cetăţenii ei, fără deosebire de naţionalitate”. (Youngstown, Ohio, la 15 Noemvrie, anul de la Naşterea Domnului 1918. Episcopia Română Ortodocsă din Statele Unite, reprezentată prin Ioan Podea, m.p.; adm. protopopesc şi membru în Congresul Naţional din Paris. Textul este şi în limba engleză, redăm doar semnătura: „The romanian orthodox episcopate of the United States; represented by Rev. John Podea M.P.; Arch-Priest and Member in the Rumanian National Council of Paris”).
Lupta românilor americani alături de jertfele victorioase ale armatei române la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz şi acţiunile convergente în favoarea unirii Transilvaniei cu Regatul României, conduse de Comitetul Naţional Român din Paris şi de Marea Adunare populară naţională care proclama la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918 că „noi vrem să ne unim cu ţara”, au obligat Marile Puteri ca la Conferinţa de Pace de la Paris şi la Tratatul de Pace de la Versailles din 1919-1920, să confirme formarea statului unitar român România.
Aşa cum am arătat, preoţii plecaţi peste ocean au însufleţit pe credincioşii lor şi au condus cu inteligenţă şi diplomaţie spre unitatea comunităţilor americane în lupta pentru a determina o poziţie americană favorabilă unirii tuturor românilor de la cel mai mic la cel mai mare în societatea americană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu