 |
| “Cu frica Lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, să vă apropiați!” |
Nu există un raționament pastoral-teologic care să justifice amânarea administrării Sfintei Euharistii credincioșilor, în cadrul Sfintei Liturghii
Pandemia Covid-19 nu este un uragan care vine, distruge și pleacă, ci o molimă cu care va trebui să ne obișnuim de acum încolo, cel puțin sezonier. La fel și restricțiile impuse de autorități. Câte amânări euharistice poate suporta poporul lui Dumnezeu? Răspunsul este: nici una.
Se reîncep Sfintele Liturghii cu participarea mirenilor, dar la momentul împărtășirii credincioșilor, preotul va trebui să spună “stați deoparte”, “nu vă apropiați”. Sau va sări peste chemarea euharistică “cu frica Lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă”? Oare Biserica, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, cu o tradiție teologică, liturgică și canonică de 2000 de ani, nu poate să găsească alte soluții, astfel încât să facă posibilă realizarea deplină a Tainei Bisericii, adică părtășia la același Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos?
Îl putem oare amâna pe Hristos? Avem voie? Dacă a doua venire este la noapte, ce îi vom spune: mai stai oleacă? Am auzit mult vorbindu-se de post euharistic, de zile aliturgice, etc. Acestea nu sunt decât niște tentative de explicație, rupte din context. Aici este vorba despre esența Bisericii! Biserica nu amână, din contră, anticipează. Nu poți săvârși Sfânta Liturghie știind cu premeditare că nu poți/vrei să împărtășești credincioșii. Când ai dat binecuvântarea de începere a Sfintei Liturghii, nu mai faci lucrul omenesc, faci lucrarea Domnului. Nu hotărăști peste El, că nu se poate da, când El de aceea vine în Sfânta Liturghie, pentru a se dărui. Noi suntem slujitori, atât. Nu avem dreptul să îl ținem pe Hristos închis în potir!
Avem mărturii istorico-liturgice şi arheologice clare, care arată că în primele veacuri creştine, linguriţa nu era întrebuinţată în cult, căci împărtăşirea mirenilor se făcea într-un mod asemănător cu al clericilor: preotul dădea Sfântul Trup în mâna fiecărui credincios şi acesta se împărtăşea singur, iar diaconul ţinea Sfântul Potir şi fiecare se apropia şi sorbea din Potir, cum fac şi astăzi clericii. În alte părţi, Sfântul Trup deja îmbibat în Sfântul Sânge se dădea credincioşilor direct în gură, şi mai rar în palmă, încât Potirul nu mai era oferit laicilor, aşa cum se procedează şi astăzi la armeni.
O dovadă clară că în secolul al VII-lea nu era folosită încă linguriţa o reprezintă textul Canonului 101 al Sinodului Trulan (690-691), care spune următoarele: “Dumnezeiescul Apostol cu glas înalt numeşte pe omul cel zidit după chipul lui Dumnezeu trup şi locaş al lui Hristos. Aşadar, cel ce a dobândit vrednicia cerească prin pătimirea mântuitoare, aflându-se pus mai presus decât toată zidirea simţitoare, mâncând şi bând pe Hristos, se împreună pentru totdeauna cu viaţa veşnică, sfinţindu-şi sufletul şi trupul, prin împărtăşirea cu dumnezeiescul har. Drept aceea, dacă ar vrea cineva să se împărtăşească cu Preacuratul Trup în vremea adunării (liturghiei), şi să se facă prin Împărtăşire (participare) una cu Acela, făcându-şi mâinile în forma crucii, aşa să se apropie şi să primească împărtăşirea harului. Căci pe cei ce în loc de mână pregătesc oarecare vase (receptacule) din aur sau din altă materie, pentru primirea dumnezeiescului dar, şi prin aceasta se socotesc vrednici preacuratei pricestanii (de preacurata împărtăşanie), cu nici un gând nu-i întărim (aprobăm) ca pe unii care cinstesc mai mult materia cea neînsufleţită şi supusă (facerii) mâinii omului, decât chipul lui Dumnezeu.”
Părinţii sinodului Trulan recomandă primirea Sfintelor în căuşul mâinilor aşezate în forma crucii pentru a da semnificaţie participării celor două dimensiuni fireşti ale naturii umane, cea trupească şi cea spirituală, dar şi pentru a arăta lucrarea descoperirii voii lui Dumnezeu în cele două testamente ale chemării noastre. Căci mâinile cele care au să primească Sfinte Taine, mâinile aşezate în chipul crucii, închipuiesc două testamente, primul aşezat în susţinerea celui de-al doilea şi traversat cruciş de cel din urmă în sprijinirea mâinii, pentru a arăta că puterile lor nu se resping, ci se completează răspândindu-se spre toate cele patru laturi ale lumii. Surprinderea în scris a acestei modalități de împărtăşirire, arată că Sfinții Părinți nu inovează, şi nici nu caută să valideze practica vreunei slujiri liturgice inexistente până atunci. Tradiţia de şapte veacuri a Bisericii petrecută până la ei, privitoare la împărtăşirea credincioşilor, era tocmai aceasta a primirii Sfintelor cu o inimă a pătimirii şi cu mâinile aşezate căuş, în semnul crucii, aspect pe care îl găsim revelat şi în documente anterioare datei sinodului.
Cu mult mai devreme, în veacul al IV-lea, Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-386) – unul dintre cei mai de seamă propovăduitori ai învăţăturii creştine – în Cateheza mistagogică a V-a adresată în Săptămâna luminată celor proaspăt botezaţi arăta următoarele: “Când te apropii să te împărtăşeşti, nu te apropia cu palmele întinse, nici cu degetele răsfirate; dimpotrivă, fă mâna stângă tron mâinii drepte, ca una ce are să primească pe Împăratul. Fă-ţi căuş palma, şi primeşte Trupul lui Hristos, răspunzând: «Amin!» După ce-ţi vei sfinţi cu multă grijă ochii prin atingerea de Sfântul Trup, Împărtăşeşte-te, având grijă să nu pierzi ceva din el. Căci dacă vei pierde ceva, este ca şi cum ţi-ai pierde unul din propriile tale mădulare. Spune-mi: dacă cineva ţi-ar da ceva bucăţele de aur, nu le-ai ţine cu toată grija, ferindu-te să nu pierzi ceva din ele, şi să te păgubeşti?! Oare nu vei căuta cu mult mai mult şi cu mai multă grijă să nu-ţi cadă vreo fărâmitură din ceea ce este mai de preţ decât aurul şi pietrele preţioase ?!”
Acelaşi lucru îl observăm ceva mai târziu şi la Sfântul Ioan Damaschin (†749), care, de asemenea, vorbeşte despre primirea Sfântului Trup direct în mână, arătând totodată obiceiul uzual în Siria şi în Palestina în secolul al VIII-lea: “Sunt unii care atribuie lingurița la Sfintele Taine Sfântului Ioan Gură de Aur, însă aceștia se vădesc că sunt lipsiți de știința bisericeștii istorii, pentru că obișnuința aceasta de a primi Sfintele Taine în mâini, adică Sf. Trup, s'au ținut mai pe urmă, după Sf. Ioan Gură Aur, cel puțin 400 de ani, precum se arată și de la Soborul VI-lea.” Și Sf. Ioan Damaschin mai spune: “iar pricina pentru care s’a introdus lingurița la Sfintele Taine, precum arată Teodor Valsamon în tâlcuirea canonului 101 al Soborului, nu este nevrednicia mirenilor, ci credinţa cea dreaptă și frica lui Dumnezeu și evlavia cea fără de prepus, căci, precum zice Eustratie Argentie, oarecare sau din cei necredincioși prefăcându-se a fi creștini sau din eretici, sau din cei ce au nărav rău, luând în mâini Sf. Trup sau îl aruncau, sau îl ascundeau, sau la farmece și la alte răutăţi îl uneltea. Iar prin aflarea linguriţei, dându-se Sf. Împărtăşanie în gură, au încetat tot prepusul şi toată defăimarea aceasta a Tainei.” Deci practic, în secolul al VIII-lea, prin zona Antiohiei, s-a considerat de cuviinţă a se introduce linguriţa, pentru a evita o posibilă profanare a Sfintelor Taine, care putea să se întâmple atât din neglijenţa mirenilor, cât şi a slujitorilor.
Reamintim că în vechime, credincioșii erau obligați să se împărtășească. Cei care nu se împărtășeau (catehumenii) trebuiau să iasă afară din biserică, când diaconul zicea: “Cei chemați ieșiți; Câți sunteți chemați, ieșiți” - nu puteau rămâne la Liturghia credincioșilor decât cei ce se împărtășeau conform Canonului 9 Apostolic: “Toți cei credincioşi care intră în biserică şi aud Scripturile, dar nu îngăduie la rugăciune și la Sfânta Împărtășire, ca unii ce fac neorânduiala în biserică, trebuie să se afurisească.”
Însuși părintele Ilie Cleopa mărturisește în articolul “Viața religioasă din unele mănăstiri” din revista Studii Teologice, 5-6, 1953: “Pe acea vreme, Sfintele Taine se dădeau totdeauna în palmele creștinilor, atât bărbaților, cât și femeilor, atât în Biserica Răsăritului, cât şi la Apus, în ce chip se dă acum Sf. Anafură, precum scrie și Sf. Marele Vasilie în trimiterea 93 către Chesaria Patrichia unde zice - «Toți pustnicii cei de prin pustie, unde nu este preot, Sfânta Împărtăşanie să o ție în casă și singuri să se împărtășească». Încă și în Alexandria și în Egipt, din norod fiecare de multe ori Sfânta Împărtășanie la casa sa o ține și când voieşte, singur se împărtășește, precum și Sf. Grigore Bogoslovul povesteşte în cuvântul cel dela îngroparea surorii sale Gorgonia, că fiind ea odată bolnavă și deznădăjduită, a alergat la Sf. Altar şi le uda pe ele cu lacrimi, precum oarecând oarecine picioarele lui Hristos, și împărtășindu-se singură s’a făcut sănătoasă. Iar Fericitul Teodorit, Episcopul Cirului, la bisericeasca istorie (Cuv. V, cap. XVII), arătând cele pentru Sfântul Ambrozie, cele cu împăratul Teodosie, îl întrebă zicând: «Au doară cu aceste mâini vrei să primești pe Hristos?», iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea psalmului 49, în cuv. 26 la Serafim şi în cuv. 21 la Angliandis și Simion Metafrast în viața acestuia, iar Soborul VI Ecumenic, canonul 101.”
Dacă vin vremuri mai grele, vremuri de confruntare cu autorități ostile Bisericii? Nu va fi această decizie de a nu împărtăși poporul acum, un precedent periculos, pentru a ni se spune: “…voi oricum ați putut atunci și fără Împărtășanie…renunțați de tot!”
Astfel, este greu de înteles cum de a ajuns lingurița o dogmă nescrisă a accesului credincioșilor la Trupul și Sângele Domnului. Din fragmentele de mai sus se evidențiază clar că a apărut și a fost preluată treptat în practica liturgică a Bisericii relativ târziu, după secolul VII. Dar acum avem de-a face cu dogmatizarea linguriței, devenind darul mai important decât Altarul care sfințește darul.
Cu alte cuvinte, NU avem niciun temei dogmatic sau canonic pentru a opri Împărtășania în cadrul Sfintei Liturghii. Mai bine nu săvârșim Sfânta Liturghie, decât să facem din ea un drept exclusiv al clerului. La hirotonie, primind Sfântul Trup în mâinile noastre, ca preoți, ni s-a spus: “Primeşte odorul acesta şi-l păzeşte pe el până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El îl va cere de la tine.” Păzirea Euharistiei înseamnă nu a o închide cu lacăt în potir, ci a Îl da pe Hristos oamenilor, a face ca Biserica să fie un trup viu, euharistic.
“Cu frica Lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, să vă apropiați!”
Bibliografie
Revista Studii Teologice, 5-6, 1953, pag. 437-439
Părintele Macarie - Mănăstirea Oituz
Părintele Macarie - Mănăstirea Oituz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu