Anii ’90 ai secolului trecut îmi par oarecum din altă lume, din alt timp. Era pe atunci atât de greu se mă disting din mulțime și, totodată, atât de ușor și de liniștitor să mă pierd în mulțime… Lucruri pe care le făceam atunci fie cu mare interes și pasiune, fie din obișnuință, acum le-am uitat. Nici nu știu dacă le-aș mai putea concepe acum. Ca mai toată lumea de azi, sunt nu doar presat de tensiunea prezentului, ci și „ajutat” de tehnologie, o chestie care ne tocește treptat și sigur, tuturor, atributul de a fi iscoditori, curioși, interesați de auto-depășire și de a manufactura singuri cele trebuincioase… Au fost greutăți imense pe atunci - dar ce insignifiante îmi par acum, când am ajuns la cota de 1400 de zile de luni în care trebuie să fac rapid rost de resurse pentru a mă achita de responsabilități! Și la stadiul de Sisif ...
După 2001, însă, lucrurile s-au schimbat fundamental.
În plan personal, am început să scânteiez și, aproape instantaneu, am devenit responsabil nu numai pentru obligațiile juridice și datoriile morale care îmi revin ca pater familias, profesor și angajator, ci și pentru așteptările celorlalți în ceea ce mă privește. De atunci încoace a trebuit să mă adaptez pentru a nu înșela așteptările apropiaților și ale terților (uneori complet necunoscuți mie), dar am rămas atât de inflexibil încât să nu îmi înșel propriile așteptări, idealuri și principii. Adică, să rămân eu... Un exemplu ar putea fi edificator – sunt 7 cărți pe care le-am scris direct și alte 5 în co-autorat – editorul mă sună cel puțin o data pe lună ca să îmi re-amintescă necesitatea urgentă a unor ediții noi ale cărților …
În postura de stâlp al unui trib, am fost și am rămas un sac mare de bani, idei și proiecte, dar plin numai în proporție de 10% …
Ceea ce e bine, pentru că mă pot ridica mereu din groapa emoțională, fără a fi nevoie de drumuri la „terapeuți” și hapuri anti-depresive ...
Presiunea acestor așteptări a fost in crescendo din 2005 (când am devenit doctor în drept și conferențiar universitar) încoace.
A fost anul 2008, marcat de criza economică declanșată de falimentul Lehman Brothers, an în care s-a întâmplat să public un tratat de … faliment.
Au fost apoi anii 2010-2015, marcați de revolta și procesele colective ale consumatorilor contra băncilor (notă: deși am câștigat în proporție de 100% aceste procese până în 2015, ulterior sistemul judiciar, deloc independent de banksteri, a întors oarecum rezultatele în favoarea băncilorȘ la fel și CJUE, din păcate ...). Asta intră la capitolul: așa sunt zilele mele, una bună, zece rele …
A urmat anul 2016, în care s-a votat și a intrat în vigoare cea mai torpilată lege de protecție a celor mulți contra oligarhilor economici – mă refer la Legea dării în plată. Atunci deveneam pentru prima data inamicul public nr. 1 al banksterilor și principalul candidat la poziția de conspiraționist nr. 1 al țării (cu care m-au cadorist ong-urile securistice în anul 2020). Eram pictat de consumatorii de credite ca Robin Hood, iar de influencerii banksterilor, ca un Cicero nestilizat, din popor și din topor, fix pe ne-placul analiștilor economici cu obraz subțire.
Prin 2017 a început patetica „luptă” contra corupției. Ziceam atunci că renunțarea la prezumția de nevinovăție este un cuțit cu două tăișuri – actorii cei mai vocali de atunci sunt, acum, penali în funcții publice, care aruncă cu rahat în DNA (aka sfânta sfintelor sistemului juridic securistic). În plus, am spus atunci că, la un moment dat, toți vom fi devenit suspecți pentru sistem. Vedeți acum câte zeci de motive sunt create pentru a fi considerați suspecți de orice – infectare cu boli a altora, evaziune fiscală, spălare de bani, rusofilie etc.
Anii 2020-2023 au fost anii plandemiei și ai crizelor energetice, militare și climatice, chestii care au pus lumea în survival mode și ne-au obligat să ne alegem taberele. În mod maniheist – leninist, lumea s-a împărțit în dușmani, salvatori și aliați sau supuși ai salvatorilor. Cei ce nu au fost de acord cu „deficitul” de democrație de dragul binelui colectiv, sovietic, au devenit, desigur, deviaționiști, negaționiști, conspiraționiști, rusofili etc. S-a creat, astfel, „patul germinativ” al totalitarismului în numele salvării de dușmani și de alte gângănii …
Așadar, aș putea zice că, din 2001 încoace, am fost o continuă flacără.
Am fost, în tot acest timp, alternativ sau concomitent, personajul de pe scenă, la care se uită cu mirare persoana din spatele cortinei, adică eu, cel adevărat, țăranul de la țară nu foarte încrezător în forțele sale, cel din anii 1990 – 2000, acea tânără speranță, acel sac de promisiuni.
Poate că tocmai de aceea, la nivel mental și oarecum irațional, am reușit cumva să transform acea perioadă într-un timp al visului, într-o mitologie personală, care mă fac acum să cred că acea frântură de viața pare din altă eră...
De aceea, atunci când aud sau rememorez urarea din Plugușor după care noul an are semne bune, de belșug și că va fi un an mai bun, mă ia cu fior. Mai bun decât anii 2001-2023? Mai bun decât anii 1990-2000?
Ca să nu mai zic că, din foarte multe puncte de vedere, anul 2024 este anul tuturor riscurilor și complicațiilor personale, de vreme ce mi-am asumat riscul de a intra în politică.
În altă ordine de idei, tot în anul 2001 s-a întâmplat ceva grav cu democrația, drepturile și libertățile. Am început să fim spionați permanent și ubicuu, am început să fim restricționați în libertatea de exprimare și conștiință, am început să ne temem și să ne turnăm autorităților, am început să ne semnalizăm peste tot virtutea de a fi corecți politic și aliniați, ca oile, în echipa corespunzătoare ideologic, științifică și conformă cu varianta oficială a adevărului.
În 22 de ani, lumea la care am visat s-a stricat într-o asemenea măsură încât a ajuns să semene cu comunismul sovietic sau cu totalitarismul chinezesc. Trebuie să reparăm lumea noastră, trebuie să o aducem la nivelul visului din anii 1990 – 2000, când America și UE erau nu numai modelul, ci și idealul economic și social suprem. Poate din acest punct de vedere e într-adevăr cu sens să sperăm la un an mai bun, un an crucial în care coarda totalitară, deja întinsă la maxim, să se rupă, pentru a se re-instaura demnitatea umană individuală, dreptatea și libertatea, ca valori supreme ale statului, conforme cu idealurile Revoluției din 1989.
Dar cel mai rău stăm cu memoria și cu viitorul.
Informația, comunicațiile, pozele, filmele, cărțile, sufletul, memoria, planurile, idealurile – mai toate sunt acum stocate digital, în cloud sau pe diverse suporturi informatice nedurabile. Cu un simplu click, toate acestea pot dispărea. O catastrofă divino-umană nici nu trebuie să aibă forma apocalipsei nucleare sau climatice. Poate fi un „simplu” lock down tehnologic global. Dispărem ca civilizație mai repede decât a putut dispărea Atlantida (despre care mai avem unele indicii vagi, căci acea cultură era cumva eternizată în piatră). Este suficient scenariul cinic al soților Obama din filmul Leave the world behind …
Dacă, personal, am uitat multe din perioada de vis 1990-2000 (denumită, jurnalistic, tranziție postrevoluționară), la nivel global putem uita totul, definitiv.
Dacă e ceva ce îmi doresc de la anul 2024, atunci este ca lumea, omul obișnuit, să se trezească din somnambulismul hedonist în care s-a afundat după 2001.
Dar, vorba multă, sărăcia omului. Mai ales celor care au reușit să piardă 7 minute pentru a citi cele de mai sus le urez un an nou cu câte zece zile bune și numai una bunicică, ca să dea gust vieții.
