Sfânta Biserica Ortodoxă

joi, 11 februarie 2021

Sfântul Cuvios Ierarh Meletie, arhiepiscopul Antiohiei celei Mari (+381)

 

Viaţa celui între sfinţi, Părintele nostru Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei

(12 februarie)
(După Nichifor Calist, cartea a IX-a, capitolul 48 şi Socrate, cartea a II-a, capitolul 34)

Sfîntul Meletie a fost de loc din Armenia cea mare, născut din părinţi creştini şi de neam, deprins în toate învăţăturile cele din afară şi în sfintele dogme ale credinţei creştineşti. Apoi s-a desăvîrşit în toate faptele cele bune, iar pentru viaţa lui îmbunătăţită, pentru dragostea lui cea înfocată şi curată pe care o avea către Dumnezeu şi către aproapele, precum şi pentru blîndeţea, nerăutatea şi smerenia sa, era iubit de toţi. De aceea a fost silit de cei dreptcredincioşi a primi ca un vrednic, păstoria oilor celor cuvîntătoare.

Mai întîi s-a făcut episcop al cetăţii Sevastia, care este în Armenia, apoi a fost mutat în Veria Siriei. După aceea a fost ales arhiepiscop la scaunul Antiohiei în acest chip: fiind depărtat din scaun Macedonie, rău-credinciosul eretic şi mincinosul păstor al Bisericii Constantinopolului, iar Evdoxie, arhiepiscopul Antiohiei, fiind, asemenea, amăgit cu părerile ariene, a poftit scaunul Constantinopolului pentru bogăţii - deoarece în împărăţia lui Constantie, fiul marelui Consantin, Biserica Constantinopolului avea multe bogăţii, mai multe decît Antiohia şi altele. De aceea, Evdoxie, defăimînd scaunul Antiohiei, a început a-l căuta pe al Constantinopolului. De acest lucru înştiinţîndu-se antiohienii, s-au mîniat foarte pe arhiepiscopul lor Evdoxie, pentru defăimarea Bisericii sale şi l-au izgonit, iar el s-a dus şi a luat scaunul Constantinopolului.

Atunci antiohienii, adunînd sobor, făceau alegere cu judecată de obşte pe cine să pună pe scaun în locul lui Evdoxie. Atunci între dînşii erau mai mulţi arieni, care puteau mult; iar ortodocşii puteau mai puţin şi erau trecuţi cu vederea, fiind numiţi eustatieni, după numele Sfîntului Evstatie care fusese mai înainte episcop al Antiohiei şi care pătimise izgonire pentru buna credinţă. În acel sobor se purta prin gurile tuturor numele Sfîntului Meletie şi toţi voiau să-l aibă arhiepiscop, dar mai ales arienii îl doreau pentru că îl socoteau că este de un cuget cu dînşii şi nădăjduiau că va aduce la aceeaşi părere a lor şi pe eustatieni şi pe toată Antiohia o va învăţa dogmele ariene.

Ei au întărit judecata alegerii de obşte cu iscăliturile lor şi au încredinţat-o Sfîntului Eusebie, episcopul Samosatelor, bărbatul cel dreptcredincios care a fost la soborul acela, şi trimiţînd rugăminte la Sfîntul Meletie, cu împărăteasca voie, l-a adus în Antiohia cu cinste şi întîmpinare de popor. Intrarea în cetate o descrie Teodorit, episcopul, astfel: marele Meletie, fiind chemat de împărat, şi apropiindu-se de Antiohia, i-au ieşit în întîmpinare toţi cîţi erau slujitori bisericeşti, precum şi toată mulţimea cetăţenilor. Erau pînă şi evreu şi păgîni, care doreau să vadă pe slăvitul Meletie. Astfel a fost pus Sfîntul Meletie pe scaunul arhiepiscopiei din Antiohia, ca un bărbat vrednic, înţelept şi sfînt. Pentru care, Sfîntul Epifanie, care a fost pe vremurile acelea, grăieşte, fericindu-l cu laude şi zicînd aşa: "Cu cinste mare a fost adus la noi bărbatul acela (Sfîntul Meletie), despre a cărui slavă străbătuse vestea pretutindeni. Căci viaţa lui era statornică, cinstită iar obiceiurile alese; de aceea era iubit de popor, pentru viaţa sa neprihănită, care era povestită cu laude dumnezeieşti de către toţi".

Atît era de iubit şi atîta evlavie avea poporul pentru dînsul, încît se povesteşte despre el că la început, după ce a intrat în cetate, l-au primit antiohienii cu atîta evlavie şi credinţă, încît fiecare dintre dînşii numea pe copii după numele sfîntului, socotind că prin numirea aceea îl are pe însuşi sfîntul în casa sa. Maicile, lăsînd pe părinţi, pe moşi, pe strămoşi, puneau numele copiilor lor după al fericitului Meletie, căci biruia evlavia. Copiii născuţi, nu numai din dragostea cea firească ci şi din aşezămîntul acela, erau iubiţi de părinţii lor, pentru că chiar numele lui era podoaba rudeniei şi întemeierea păcii, iar cei ce se numeau ca dînsul, aveau mare mîngîiere. Precum cineva ar fi şezut în întuneric şi aprindea acum mai multe făclii în casa sa, tot astfel, cu adevărat, numirea aceea, intrînd ca o lumină în cetate, prin numele fericitului Meletie, dădea strălucire tuturor, mărind evlavia către sfînt. Căci, necontenit pomenindu-se numele lui, aveau şi pe sfînt în suflet, izgonitor a toată patima dobitocească şi a gîndului celui rău. Atît de mult se simţea acest lucru, încît pretutindeni, pe uliţi, în tîrg, prin ţarini şi în alte locuri răsuna numele acesta. Dar nu numai cu numele sfîntului s-a făcut aceasta, ci încă şi cu închipuirea trupului. Căci ceea ce s-a făcut cu numele, tot aşa s-a făcut şi cu icoana lui, pentru că pe peceţile inelelor, scrisorilor, pe pahare, pe pereţii camerelor, pretutindeni, mulţi au închipuit acea icoană a sfîntului ca nu numai să audă sfînta lui numire, dar şi pretutindeni să vadă închipuirea icoanei sale şi să aibă îndoită mîngîierea pentru amintirea lui. Atît era de cinstit numele lui înaintea antiohienilor şi atîta elavie aveau ei către dînsul, pentru fapta bună şi mare, precum şi pentru smerenia şi blîndeţea lui.

Sfîntul Meletie, ocupînd scaunul Antiohiei, mai întîi învăţă pe popor viaţa cea îmbunătăţită şi obiceiurile cele bune, netezind în inimile lor calea cea îndărătnică, spre dreapta credinţă. Căci sfîntul aştepta, ca dacă va îndrepta mai întîi obiceiurile cele rele, smulgînd spinii şi ciulinii din holdele inimilor, să semene în ele mai cu înlesnire seminţele dreptei credinţe. Atunci şi pe marele Vasile, care venise de la Ierusalim în Antiohia, l-a hirotonisit diacon. Sfîntul Ioan Gură de Aur, care pe acea vreme era încă copil, învăţînd carte şi ieşind în întîmpinarea Sfîntului Meletie, împreună cu vîrstnicii săi şi cu tot poporul, a primit Sfîntul Botez de la dînsul, iar mai pe urmă a scris despre el şi cuvînt de laudă.

După luarea scaunului Antiohiei, la 30 de zile, sfîntul a fost izgonit din biserică de către ereticii care vrăşmăşeau asupra adevărului; pentru că tot poporul, dorind să ştie cu încredinţare de care mărturisire se ţine arhiepiscopul lor cel nou şi cu aceasta supărîndu-l mult, Sfîntul Meletie a făcut în biserică propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu către popor, preamărind credinţa cea întărită în Niceea, la întîiul Sinod ecumenic a toată lumea. Apoi a mărturisit că "Fiul este de o fiinţă cu Tatăl" şi făcător a toată făptura. Astfel învăţînd sfîntul pe popor, cu mare glas, iar arhidiaconul Antiohiei fiind amăgit cu eresul lui Arie, apropiindu-se de episcopul său, i-a astupat gura cu mîna, ca să nu mărturisească, nici să înveţe credinţa cea dreaptă. Sfîntul, avînd gura astupată cu palma arhidiaconului, a întins mîna către popor şi prin degetele mîinii a mărturisit Sfînta Treime, mai bine decît cu gura, căci a arătat mai întîi trei degete, închipuind cele trei feţe dumnezeieşti. Apoi, strîngîndu-le, a arătat numai un deget, închipuind o singură dumnezeire.

Arhidiaconul, văzînd aceea, a lăsat gura sfîntului şi i-a apucat mîna, oprind-o de la o închipuire ca aceea a Sfintei Treimi. Iar sfîntul, avînd gura slobodă şi dreapta fiindu-i ţinută, binecuvînta Treimea într-o unime şi unimea în Treime şi sfătuia poporul care asculta ca să se ţină de mărturisirea cea întărită de Sinodul de la Niceea. Şi îi încredinţa că cel ce leapădă dogmele Sinodului din Niceea, acela cu adevărat este rătăcit cu totul. Arhidiaconul, astupînd iarăşi gura arhiepiscopului, nu-l lăsa să închipuie nici prin degete Treimea; iar arhiereul, smucindu-se, învăţa poporul, cînd cu gura, cînd cu degetele.

Atunci, cei dreptcredincioşi, care de eretici se numeau eustatieni, s-au veselit cu bucurie negrăită, văzînd pe un arhiereu ca acela, dreptcredincios, stînd pe scaunul apostolesc şi, de bucurie strigau, ajutînd păstorului lor în dreapta credinţă. Arienii s-au mîniat, s-au mîhnit şi au izgonit din biserică pe arhiereul lui Dumnezeu şi au început a-l huli pretutindeni, numindu-l eretic Savelian. Apoi au îndemnat pe împăratul Constantie să-l izgonească pe Meletie la surghiunie, în patria lui, Armenia. Şi, cînd era să-l izgonească din cetate arienii, - căci cu cuviinţă este şi aceasta a nu o trece cu vederea, pentru folosul ascultătorilor -, şezînd ighemonul în caretă, iar pe sfînt punîndu-l lîngă dînsul, a trecut prin mijlocul cetăţii, ca să-l scoată din cetate şi să-l ducă la surghiun. Creştinii, nesuferind despărţirea de sfînt, azvîrleau asupra ighemonului pietre din toate părţile, voind mai bine să se lipsească de viaţa aceasta, decît să se despartă de sfînt. Dar ce a făcut fericitul Meletie? Văzînd azvîrliturile pietrelor asupre ighemonului, a acoperit cu hainele sale capul voievodului, ruşinînd pe vrăjmaşi, iar pe ucenicii săi îi învăţa să se arate răbdători faţă de rele şi cu nepomenire de rău către cei ce ne fac nedreptate. În locul lui, în Antiohia au ales pe oarecare Evzoie, apărător al dogmelor lui Arie, care era în rînduiala diaconiei.

Sfîntul Evsevie, episcopul Samosatelor, văzînd tulburarea făcută de eretici în Biserica Antiohiei şi nevinovata chinuire a Sfîntului Meletie, noul arhiepiscop, i-a fost jale. Deci, sculîndu-se, a ieşit din Antiohia, nespunînd nimănui şi s-a dus în cetatea sa. Atunci şi-au adus aminte arienii, că alegerea cea de obşte a Sfîntului Meletie a fost întărită de mîinile tuturor şi se temeau, ca nu cumva, prin aceea, să fie mustraţi cîndva la sobor, căci singuri într-un glas alegîndu-l episcop, îndată l-au şi izgonit. De aceea, au rugat pe împăratul ce era atunci în Antiohia să trimită după Evsevie, ca să facă acea judecată ce i se încredinţase lui. Împăratul îndată a trimis în urma Sfîntului Evsevie, cu cai de olac. Ajungînd trimişii pe episcopul Evsevie şi spunîndu-i împărăteasca poruncă, episcopul a răspuns: "Judecata cea de obşte ce mi s-a încredinţat o voi face, numai cînd toţi cei ce mi-au încredinţat-o se vor aduna la un loc".

Întorcîndu-se trimişii la împărat, s-a mîniat împăratul foarte şi a trimis a doua oară, scriind cu asprime şi poruncind de nu va voi să facă aceea judecată, să i se taie mîna dreaptă. Dar aceasta a scris-o, ca să înfricoşeze pe sfîntul episcop, iar trimisului nu i-a poruncit să facă lucrul acesta. Ajungînd iarăşi trimisul împărătesc pe Sfîntul Evsevie, dîndu-i împărăteasca scrisoare cea aspră, el a citit-o îndată şi a întins amîndouă mîinile spre tăiere, zicînd: "Nu numai dreapta, ci şi stînga tăiaţi-o, iar judecata prin care se mustra răutatea şi fărădelegea ariană n-o voi face". Deci s-a întors trimisul iarăşi în deşert. Împăratul, auzind un răspuns ca acesta, s-a mirat foarte de bărbăţia şi de statornicia lui cea tare şi mai pe urmă îl lăuda înaintea tuturor.

După izgonirea Sfîntului Meletie din scaunul său, s-au despărţit cu totul credincioşii de arieni, căci, luînd ei o biserică din afara cetăţii, la locul ce se numea Palea, acolo îşi săvîrşeau slujbele, avînd preot pe unul Paulin. După cîţiva ani a murit Constantie, împăratul, şi după dînsul a venit Iulian Paravatul. Acesta, la începutul împărăţiei sale, făţărnicindu-se că este dreptcredincios, pe toţi episcopii care au fost izgoniţi i-a lăsat liberi, poruncindu-le să se întoarcă în scaunele lor.

Atunci şi Sfîntul Meletie s-a întors din surghiun în Antiohia, dar a găsit Biserica dreptcredincioşilor despărţită în două - pentru că o parte, mai înainte de venirea lui, alegînd la episcopie pe Paulin, preotul cel pomenit mai sus, s-au despărţit de cei ce aşteptau întoarcerea lui Meletie. Aceia se numeau paulieni, iar ceilalţi meletieni, mai ales cei ce se întorseseră de la eresul lui Arie la dreapta credinţă, prin învăţătura Sfîntului Meletie. Pe care paulienii nu-i primeau întru împărtăşirea lor din două pricini: întîi că erau botezaţi de arieni iar al doilea că Sfîntul Meletie era ales de arieni, la arhiepiscopia Antiohiei. Cu toate că amîndouă părţile acelea păstrau credinţa cea adevărată, totuşi, pentru nişte pricini ca acestea se despărţiseră. Venind sfîntul, se îngrijea pentru pacea bisericească, adică cum ar putea iarăşi să unească turma cea despărţită. Însă episcopia lui Paulin nu o lepăda, ci o cinstea, fiind acela blînd şi cu inima smerită şi singur povăţuia turma cea nouă, de la arieni, la dreapta credinţă.

După ce, însă, nelegiuitul Iulian s-a întărit în împărăţie, s-a lepădat pe faţă de Hristos şi s-a închinat idolilor. Atunci sfîntul iarăşi a fost izgonit din Antiohia, pentru că în acea vreme s-a ridicat prigonire asupra creştinilor prin toată lumea şi mai ales în Antiohia. Căci acel nelegiuit împărat, cu puterea sa ostăşească mergînd în Persia, a venit şi în Antiohia. Aici aducea multe jertfe idolului Apolon, care era în locul ce se numea Dafne, înaintea cetăţii Antiohiei, unde erau puse şi moaştele Sfîntului mucenic Vavila, cu cei trei prunci. Deci, întreba împăratul pe necuratul zeu Apolon, care dădea răspunsul la oameni: "Birui-voi pe perşi?" Însă idolul nu-i răspundea nimic. Pentru că, de cînd se adusese în acel loc moaştele Sfîntului Vavila, a fugit diavolul de acolo şi tăcea idolul cel ce grăia multe mai înainte, căci diavolul răspundea printr-însul.

Mîhnindu-se împăratul de tăcerea zeului, s-a înştiinţat de la slujitorii cei de acolo că din cauza moaştelor lui Vavila a amuţit Apolon şi îndată a poruncit împăratul galileenilor - astfel numindu-i pe creştini - ca să ia de acolo moaştele acelea. După luarea lor, a căzut foc din cer peste capiştea lui Apolon şi a ars cu idol cu tot. De acest lucru umilindu-se necuraţii slujitori, de ruşine şi de jale, au adus năpasta asupra creştinilor, zicînd împăratului că galileenii, din ură, au aprins, noaptea, capiştea lui Apolon. Deci împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să le facă rău creştinilor şi a fost izgonit din cetate Sfîntul arhiepiscop Meletie, iar alţii, fugind, se ascundeau. Atunci şi cei doi sfinţi presviteri din Antiohia, Evghenie şi Macarie, au fost chinuiţi, precum şi Sfîntul Artemie.

Dar, pierind cu sunet urîtorul de Dumnezeu, împăratul Iulian şi după el venind la împărăţie dreptcredinciosul şi iubitorul de Hristos Iovian, Antiohia iarăşi a avut păstor pe Sfîntul Meletie, învăţătorul credinţei. Iar împăratul Iovian îl cinstea şi-l iubea foarte mult pe sfînt; de aceea sfîntul era foarte temut de arieni. Atunci, unii din episcopii lor s-au învoit, deşi cu făţărnicie, la dreapta mărturisire, numai şi numai ca să fie plăcuţi împăratului şi lui Meletie, arhiepiscopul Antiohiei. În acea vreme s-a făcut sinodul local în Antiohia de către Sfîntul Meletie şi Evsevie al Samosatelor, la care arienii au mărturisit cuvîntul că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, precum şi credinţa cea întărită la sinodul de-a toată lumea în Niceea, însă tot cu făţărnicie, căci, murind degrab împăratul Iovian, iar după el venind Valens, ereticii iarăşi s-au întors la a lor credinţă, amăgind şi pe împărat, prin soţia sa Domnica.

Atunci iarăşi Biserica celor dreptcredincioşi se persecuta şi păstorii ei se izgoneau. Căci petrecînd acel rău credincios împărat Valens în Antiohia nu puţină vreme şi întărind eresul arian, a izgonit pe preasfinţitul arhiepiscop Meletie, fiind îndemnat de arieni şi a fost sfîntul în izgonire pînă la pieirea lui Valens.

După Valens a venit împărat drept credinciosul Graţian. Atunci ortodocşii arhierei au fost eliberaţi de la surghiunie, prin împărătească poruncă şi fără de opreală şi-au luat scaunele.

Sfîntul Meletie s-a întors iarăşi în Antiohia, la scaunul său, a treia oară, iar între credincioşi se făcea dezbinare, pentru cei doi arhierei, Paulin şi Meletie, unii ţinîndu-se de cel dintîi, iar alţii de celălalt, înstrăinîndu-se unul de altul. Sfîntul însă punea multă sîrguinţă ca desăvîrşit să facă pace între dînşii. În acea vreme, drept credinciosul şi de Hristos iubitorul împărat Graţian a dat împărătească poruncă în toată stăpînirea sa, să se ia biserica de la arieni şi să se întoarcă dreptcredincioşilor. Cu acea împărătească poruncă a venit în Antiohia un boier, anume Sapor.

Atunci, Sfîntul Meletie a grăit episcopului Paulin, fiind de faţă acel boier: "Deoarece şi mie mi-a încredinţat Domnul grija pentru oile acestea şi tu ţi-ai separat o parte dintr-însele, deşi oile nu se deosebesc între ele, avînd dreapta credinţă, deci, să unim turma, o! prietene, şi să depărtăm gîlceava pentru întîietate. De aici încolo vom paşte împreună oile cele cuvîntătoare, purtînd grija de obşte pentru dînsele. Iar dacă scaunul naşte gîlceavă între noi, mă voi sîrgui s-o pierd, pentru că voi pune pe prestol dumnezeiasca Evanghelie şi voi face ca amîndoi să şedem de părţile Evangheliei. De voi sfîrşi eu mai întîi viaţa vremelnică, vei paşte turma tu, singur, prietene. Iar de se va întîmpla sfîrşitul tău mai întîi, eu singur, după puterea mea, voi avea grijă de oi".

Acestea cu dragoste le-a spus înainte Sfîntul Meletie, cel mai blînd dintre toţi. Dar Paulin nu s-a învoit la aceasta. De aceea boierul Sapor a înştiinţat pe împărat şi, prin poruncă de la dînsul, a luat Biserica Ortodoxă precum şi celelalte biserici de la arieni şi le-a dat Prea sfinţitului Meletie. Paulin a rămas păstor numai pe acele oi, pe care de la început le-a deosebit pentru el.

Luînd Sfîntul Meletie scaunul său, la care a fost ales de la început cu bunăvoirea tuturor, a cîrmuit bine păstoria sa, în pace şi în linişte, pînă la fericitul său sfîrşit, neputînd mai mult arienii să se ridice şi să facă rău Bisericii lui Hristos şi păstorilor celor buni ai ei. Mai ales Sfîntului Meletie care, prin dreapta credinţă şi prin sfînta sa viaţă, strălucea ca soarele, luminînd Biserica şi întunericul eresurilor izgonindu-l. Prin a lui povăţuire şi învăţătură şi prin chipul vieţii celei neprihănite, mulţi din Antiohia au sporit în fapte bune şi în credinţă şi s-au făcut desăvîrşiţi luminători ai Bisericii.

Unul ca acesta era Flavian, care, după Meletie, a luat scaunul lui. Apoi Acachie, care a fost mai pe urmă episcop în Varia, Teodor al Tarsului şi Elpidie, economul lui Meletie, dar în urmă episcop în Laodicea. Şi, mai ales, Sfîntul Ioan, care s-a numit apoi Gură de Aur, fiind pus de dînsul în rînduiala diaconiei şi Vasile, prietenul lui, nu cel din Cezareia, ci altul cu acelaşi nume şi mai tînăr de ani, născut în Antiohia, de o vîrstă cu Sfîntul Ioan. Aceştia şi mulţi alţii, povăţuindu-se prin Sfîntul Meletie, împodobeau Biserica lui Hristos şi o luminau, fiecare la locul lui, fiind ca o făclie în sfeşnic.

În zilele acestui sfînt Meletie, în părţile Siriei, în care se află şi Antiohia, a început nevoinţa şi Sfîntul Simeon, care mai pe urmă s-a suit pe stîlp. Dar mai întîi s-a urcat pe un deal înalt şi s-a ferecat cu un lanţ de fier, precum se scrie în viaţa lui. Auzind de dînsul, Sfîntul Meletie s-a dus la el şi, văzîndu-l ferecat, i-a zis: "Poate omul şi fără obezi să se stăpînească pe sine şi nu cu fiare să se lege de un loc, ci cu voia şi înţelegerea". Cuviosul Simeon, auzind acestea, s-a folosit şi, scoţînd obezile, s-a legat cu voia sa liberă, ca de bună voie să fie legat pentru Iisus Hristos.

Nu cu mulţi ani mai înainte de sfîrşitul fericitului Meletie, a împărăţit drept credinciosul Teodosie, care mai înainte era la împăratul Graţian, voievod cinstit şi vestit pentru vitejia sa, biruind de multe ori cu slavă oştile barbare. Acela, mai înainte de luarea împărăţiei, a văzut odată în vedenie pe arhiepiscopul Antiohiei, pe acest sfînt Meletie, pe care nu-l văzuse niciodată la arătare, ci numai auzise de dînsul. Teodosie l-a văzut stînd aproape de el, punînd pe dînsul hlamidă şi coroană împărătească. Deşteptîndu-se, a spus această vedenie unuia dintre casnicii săi şi se mira ce va să fie aceasta. Dar nu după multe zile s-a împlinit acea vedenie, căci, Graţian împăratul, văzînd că îi este cu neputinţă să cîrmuiască Răsăritul şi Apusul, pentru depărtare şi pentru multele năvăliri barbare de pretutindeni, l-a ales părtaş la împărăţie pe voievodul Teodosie, ca pe un bărbat bun, viteaz şi dreptcredincios. Şi, încredinţîndu-i lui tot Răsăritul, pe care mai înainte îl stăpînea Valens, împăratul, el s-a dus la Apus. Teodosie, luînd împărăţia Răsăritului şi biruindu-i pe goţii ce năvăleau asupra Traciei, a venit la Constantinopol şi dorea să vadă pe Sfîntul Meletie, pe care îl văzuse în vedenie încoronîndu-l la împărăţie.

În acea vreme prin conglăsuirea sfinţilor părinţi cei mari şi după învoirea dreptcredincioşilor împăraţi Graţian şi Teodosie, a început a se aduna al doilea sobor a toată lumea, în Constantinopol; şi erau chemţi la sinodul acela episcopii din toată lumea, prin scrisori împărăteşti. Deci a venit şi Preasfinţitul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, şi a poruncit împăratul boierului şi casnicilor săi ca nimeni să nu-i arate pe Sfîntul Meletie, pentru că voia ca singur să-l cunoască, din vedenia în care îi văzuse faţa, şi să ştie mai cu încredinţare cine este Meletie, bunul şi blîndul arhiereu, care în vis l-a încoronat la împărăţie. Intrînd episcopi mulţi în palatul împărătesc, iar împăratul privind către dînşii, îndată a văzut şi a recunoscut pe Sfîntul Meletie, apoi lăsînd pe toţi la o parte, a alergat la dînsul, ca un fiu preaiubit, să-l vadă şi, sărutîndu-i mîinile, pieptul, capul, spunea înaintea tuturor că l-a văzut în vedenie, punînd pe dînsul împărăteasca coroană şi porfiră, apoi făcea sfîntului cinste mare, mai mult decît celorlalţi arhierei.

În acel sinod, Sfîntul Meletie a mulţumit pe toţi prin semne ca acestea: neînţelegînd arienii Sfînta Treime şi dreapta credinţă, răzvrătiseră lumea prin păgîneasca lor învăţătură. Atunci, sculîndu-se Meletie, dumnezeiescul bărbat, le-a arătat oamenilor care cereau învăţătură de la dînsul trei degete, în chipul celor trei feţe ale Sfintei Treimi. Apoi, două degete împreunîndu-le şi pe unul îndoindu-l, a binecuvîntat pe popor şi a ieşit de la dînsul foc ca fulgerul, apoi vrednicul de laudă a strigat: "Că trei ipostasuri înţelegem, însă numai despre o fiinţă vorbim". Astfel, pe toţi minunîndu-i, a ruşinat pe eretici, iar pe cei dreptcredincioşi i-a întărit în credinţa cea dreaptă. Apoi a întărit chiar în sobor pe Sfîntul Grigorie, cuvîn-tătorul de Dumnezeu, în scaunul patriarhiei Constantinopolului.

După puţine zile, neisprăvindu-se încă soborul, Meletie, îmbolnăvindu-se, a adormit întru Domnul, pricinuind multă plîngere împăratului, arhiereilor şi la tot poporul dreptcredincios, care îl îngropară cu cinste. Mai pe urmă l-au dus în Antiohia, aşezîndu-l aproape de Sfinţitul mucenic Vavila, pentru apărarea cetăţii şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh este slăvit în veci. Amin.

Vietile Sfintilor Februarie

miercuri, 10 februarie 2021

Miron Scorobete - „O CARTE EVENIMENT, UN POEM ŞTIINŢIFIC INIŢIATIC”

 

„O CARTE EVENIMENT, UN POEM ŞTIINŢIFIC INIŢIATIC”

Într-o capitală, la Curtea de Argeş, prima capitală a Ţării Româneşti, trăieşte un savant, Academicianul Gheorghe Păun. Matematician de profesie, informatician, dar om cu vederi largi, explorează zone de frontieră care nouă ne par a aparţine de science-fiction, cum e ţinutul în care matematica se întâlneşte cu biologia (dar cu ce ramură a ştiinţei nu se întâlneşte matematica?), expediţii ce deschid perspective de-a dreptul uluitoare. Are descoperiri în informatică recunoscute pe plan mondial care-i poartă numele.

Acad. Gheorghe Păun și-a dat doctoratul în 1977, la București, cu lucrarea „Simularea unor procese economice prin mijloacele teoriei limbajului”, lucrarea sa fiind coordonată de o altă legendă a ştiinţei, acad. Solomon Marcus, cel care când apărea la televizor ne transforma pe toţi în nişte Alice înmărmurite de uimire. Din 1990 a lucrat la Institutul de Matematică al Academiei Române, iar pentru 10 ani a fost profesor la Universitatea din Sevilla.

Revistele de specialitate plasează cercetarea sa în domeniul teoriei limbajelor formale, a lingvisticii computaționale, calculului bazat pe ADN și calcul celular sau membranar. Descoperirea acestui nou domeniu în informatică i se datorează acad. Gheorghe Păun, modelele realizate în calculul celular purtând numele de sisteme P, de la Păun. Academicianul a explicat faptul că descoperirea sa a fost o revelație în dublu sens. „Ce multe lucruri se pot învăța din celulă și apoi ce lucruri frumoase se pot crea cu ajutorul matematicii și informaticii pornind de la celulă”, a spus învăţatul într-un interviu dintr-o revistă a Academiei Române la 20 de ani de la descoperirea acestui nou domeniu.

A publicat peste 500 de articole științifice în reviste internaționale de profil și 90 de cărţi.

Le spun toate acestea nu spre lauda strălucitului om de ştiinţă ci ca o explozie a bucuriei mele. Pentru că în aceste zile, odată cu debutul meu în fascinanta revistă „Curtea de la Argeş”, al cărei coordonator domnul academician Gheorghe Păun este, am primit şi notele de lectură ale Domniei Sale pe marginea cărţii Dacia Edenică. Ceea ce vreau să subliniez e următorul lucru. Despre carte s-a scris mult, de către condeie prestigioase, dar, preţuindu-le, aveam totuşi bănuiala că în acele aprecieri există şi o doză de subiectivism, de influenţă a amiciţiei noastre. Or, de data aceasta, examinarea cărţii e făcută pe de o parte de o personalitate de excepţie, iar pe de alta de un învăţat al ştiinţei cele mai riguroase, mai exacte, mai obiective. Iar când Domnia Sa spune: „Sunt matematician prin educaţie şi profesie, ştiu ce înseamnă un raţionament corect. Şi SIMT ca aveţi dreptate”, pentru mine aceasta înseamnă nota supremă.

Aveţi în continuare Dacia Edenică văzută de acad. Gheorghe Păun.

    DACIA EDENICĂ

    Gheorghe Păun

    O carte-eveniment, care a făcut vâlvă la vremea apariţiei, s-a epuizat imediat, a fost reeditată şi iar s-a epuizat, nici pe internet nu se poate găsi; am făcut rost de curând de o imagine scanată, reiau informaţia de pe pagina de gardă: Miron Scorobete, Dacia Edenică, Cu una sută ilustraţii în text, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. În premieră: Jurnalul   intim   al   Daciei   Edenice.  Tipărită  cu  binecuvântarea  Înalt  Prea  Sfinţitului Părinte   Bartolomeu   Valeriu   Anania,  Arhiepiscopul Vadului,  Feleacului  şi   Clujului, Mitropolitul   Clujului,   Albei,   Oradei   şi   Maramureşului. Editura Renaşterea,   Cluj-Napoca, 2010.  Adaug informaţia „pe surse” că autorul, un senior al culturii româneşti („consacrat” ca atare în revista Curtea de la Argeş din februarie 2021, tipărită, dar şi     disponibilă la www.curteadelaarges.ro), lucrează la o ediţie nouă, pe care sper să o vedem cât mai curând în librării.

    O carte copleşitoare-ameţitoare, prin obiectiv (dovedirea faptului că ţinuturile vechii Dacii,  cu  mult mai cuprinzătoare decât România Mare cu care este adesea suprapusă, este parte a Edenului biblic, ba chiar conţine Grădina Raiului şi ţara Havila, cea în care se găseşte „aur bun”), prin cantitatea imensă de informaţie adusă în sprijinul acestei afirmaţii, prin rigoarea şi acribia cu care   este condusă demonstraţia. Iar demonstraţia este cu adevărat ştiinţifică, autorul insistă de mai multe ori asupra acestui aspect – chiar dacă „axiomele”, datele de plecare, bibliografia ţin mai mult de Biblie, de la Facere la Noul Testament, de mitologie, literatura veche, istoriografia veche, folclor, etnografie în general, aducând, desigur, în discuţie şi elemente de arheologie, geologie,  paleologie, în măsura în care din vremurile cu adevărat vechi, ale genezei, „Vârstei de Aur”, au mai supravieţuit urme materiale propriu-zise. Au supravieţuit însă „referate” în scrieri şi „relatări” în datini, balade, colinde – toate acestea cerând însă, pentru a fi înţelese cum trebuie, descifrate uneori la modul propriu, identificate detectivistic, nu numai cunoştinţe, instruire şi tenacitate, ci, mai  ales,   inspiraţie, iniţiere, revelaţie, îngăduire şi ajutor de la Cel-ce-le-ştie-pe-toate. La final, concluzia este atât de limpede, că, pe de o parte, locuitor al acestor meleaguri fiind, te apucă un frison, pe de altă parte, te întrebi cum de nu-i apucă pe toţi locuitorii acestor meleaguri un frison, situaţie care ar readuce în jur măcar o parte din culorile, şi atmosfera, şi simţămintele Raiului originar. Spune Cartea (Facerea, 2; prescurtez): Dumnezeu a sădit rai în Eden; din Eden ieşea un râu care avea patru braţe, Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat; Fisonul înconjura ţara Havila, unde se găseşte aur bun. Iar scrierile vechi explică: Gihonul este Nilul, Fisonul este Istrul/Dunărea. Iar Miron Scorobete (care semnează şi cu S. Coryll, de la Scorilo) demonstrează că Edenul descris în  Facerea  poate fi continentul dintâi, Pangea, locul unde a apărut omul, ţinând din Egipt şi Mesopotamia până în Carpaţi, cu ţara Havila  centrată pe Apusenii purtători de aur, cu Hiperboreea invocată de greci tot pe aici (pentru eleni, nordul rece şi ceţos fiind peste Dunăre, desigur).  În context, autorul descifrează una dintre tăbliţele de la Tărtăria, identifică urme daco-valahe prin Orientul Apropiat, la Ravenna, la Roma, iar Mioriţa îi evocă epoca Genezei, ea chiar descrie „o gură de rai”, nu începe cu o metaforă, avându-şi probabil originea în conflictul dintre Cain şi Abel (există versiuni ale baladei în care apar doi ciobănei, care sunt fraţi…).     O lectură fascinantă, un „poem ştiinţific iniţiatic” bazat  pe o documentare imensă, rodul unui efort de o viaţă probabil („Eu nu sunt autorul cărţii. Eu sunt fiul ei.”), cu o desfăşurare impecabilă a raţionamentelor, arătând că „Dacia este cu totul, dar cu totul, altceva decât ceea ce îşi închipuie şi cei mai înfocaţi admiratori ai ei”, iar „Grădina Maicii Domnului” nu este numai o vorbă politicoasă a papei…

Miron Scorobete

Avocat Gheorghe Piperea - Se modifică din nou Legea 55/2020


Se modifică din nou Legea 55/2020, ca să se poată extinde restricțiile, să purtăm, de exemplu, măști și în vârf de munte, și pe miriște, iar patronii să poată trimite acasă, în telemuncă sau de tot, angajații, pe motiv de pandemie. 

E clar că ăștia nu mai au de gând să ridice vreodată starea de alertă. Ceva ce trebuia să dureze o lună durează deja de un an. Dacă trece varianta unu de carcalac, inventează alte variante. Și alte motive pentru a băga trilioane în vaxinuri. E prea profitabilă pandemia asta ca să se renunțe atât de repede la ea. Se câștigă prea mult din acest circ în serial ca să nu se lucreze la scenarii pentru sezoanele 2-5. 

Să vedem, însă, cât va mai rezista psihic și economic populația. Unul dintre trei copii este nu numai blazat, este în depresie, din lipsă de tovărășie a altor copii. Nu cred că lumea va mai rezista mult să vadă tristețea din ochii copiilor. 

Și atunci va veni momentul în care pandemia va fi denunțată, inutilele măști abandonate și isteria vaxinării (cu riscurile aferente de segregare pe criterii sanitare) neutralizată. 

De carcalac, omul se poate trata - 99,9% dintre cei infectați s-au vindecat. De infecție cu totalitarism nu ne mai vindecă nimeni. Și nici de sărăcie lucie și foamete. 

Trebuie acționat până nu e prea târziu. Jos cu statuile pandemice și afară cu politicienii care li s-au făcut preș și slugoi. 

Avocat Gheorghe Piperea


Sfânta Cuvioasă Teodora împărăteasa, sprijinitoarea Ortodoxiei, soţia împăratului Teofil, sfărâmătorul de icoane (+867)

 

Pomenirea Sfintei Cuvioase Teodora împărăteasa, sprijinitoarea Ortodoxiei, soţia împăratului Teofil, sfărâmătorul de icoane (+ 867)

Teodora a fost împărăteasă, soţia răului Împărat Teofil, luptătorul împotriva icoanelor. După moartea lui Teofil, Teodora a luat comanda Imperiului, domnind împreună cu fiul ei, Mihail al III-lea. La Sinodul din Constantinopol din anul 842 după Hristos, ea a restabilit cultul cinstirii sfintelor icoane. Cu această ocazie s-a instituit Sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei, care este prima Duminică din Sfântul şi Marele Post. Această sfântă şi merituoasă femeie creştină, cinstitoare a Sfintei Biserici Ortodoxe, şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 11 februarie a anului 867 după Hristos. Acele zile de izbândă a ortodoxiei asupra tuturor ereziilor au fost timpul când, prin minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, Sfinţii Chiril şi Metodie au fost trimişi ca misionari creştini la popoarele slave.

***

Teodora a fost soţia împăratului Teofil, sfărâmătorul de icoane, dar ea nu a fost ca bărbatul ei eretică, ci ortodoxă. Teofil izgonise pe sfântul Metodiu, patriarhul Constantinopolului şi în locul lui pusese pe un oarecare Ioan Lecanomatul, şi arsese sfintele icoane. Dar Teodora cu toate că pe faţă nu cuteza să se închine sfintelor icoane, le avea totuşi ascunse în cămara aşternutului ei, şi în toate nopţile făcea rugăciuni către Dumnezeu ca să facă milă şi să se îndure de ortodocşi. Ea a născut un fiu Mihail, pe care l-a învăţat credinţa ortodoxă. După moartea bărbatului ei, a chemat din exil pe sfântul Metodiu şi a adunat sfântul sinod, care a anatemizat pe sfărâmătorii de icoane, pe Ioan l-a scos din scaun şi a readus în Biserică sfintele icoane. După aceea a răposat lăsând împărăţia fiului ei Mihail.

Constantinopol, sec. IX

Sfânta Teodora s-a născut din părinţi străluciţi şi evlavioşi, care au crescut-o la Constantinopol, cetatea de scaun a împărăţiei. Era foarte isteaţă şi frumoasă. La 4 iunie 830, ea s-a măritat cu Teofil, la un an după cel el ajunsese împăratul Bizanţului. Au avut şapte copii împreună: cinci fete şi doi băieţi.

Dar căsnicia lor a fost umbrită de ura lui Teofil faţă de sfintele icoane ale Bisericii şi de silnica lui prigoană asupra celor ce nu încetau a le duce închinare. Teodora şi-a sfidat soţul în această privinţă, continuând să cinstească sfintele chipuri. Ea a izbutit să-l scape din închisoare pe cel mai strălucit zugrav de icoane din acea vreme, Sfântul Lazăr (17 noiembrie).

Când împaratul Teofil a murit, în 842, Sfânta Teodora a luat în stăpânire tronul pe seama fiului ei Mihail, care era prea mic să domnească singur. Ea a folosit prilejul spre a face să fie ales ca patriarh al Constantinopolului un iconodul, Metodie, şi spre a convoca un sinod al Bisericii în luna martie a anului 843, care a reaşezat în chip solemn închinarea sfintelor icoane.

Totuşi, ea a stăruit ca sinodul să nu osândească pe soţul ei abia răposat, mărturisind că acesta se căise de iconoclasmul său pe patul de moarte.

Spre a prăznui reaşezarea icoanelor, Sfânta Teodora a condus un uriaş alai cu icoane pe străzile Constantinopolului, în duminica de 11 martie 843. Era prima duminică din Postul Mare din acel an. De atunci, Biserica prăznuieşte reaşezarea sfintelor icoane in prima Duminică din Postul Mare, printr-o slujbă cunoscută ca Biruinţa Ortodoxiei.

Cincisprezece ani mai târziu, după ce fiul ei Mihail a luat tronul de unul singur, a surghiunit-o pe ea şi pe cele patru surori ale sale la Mânăstirea Gastrion. Sfânta Teodora a primit cu bunăvoinţă aceasta, lucrând cu şi mai multă râvnă pentru mântuirea sa. A murit cu pace la 11 februarie 867. Mai târziu, moaştele ei au fost aflate neputrezite.

Istoria creştinismului a cunoscut în primul mileniu tulburări, frământări, unele cauzate şi de încercările unor împăraţi bizantini de a înlătura cultul sfintelor icoane. Călugări şi patriarhi, sfinţi şi împărătese au apărat cu preţul vieţii cultul icoanelor. Împărăteasa Teodora alături de împărăteasa Irina sunt cele care au stabilit în urma sinoadelor cinstirea sfintelor icoane. Biserica noastră o pomeneşte pe Sfânta Teodora la 11 februarie.

Teodora, viitoarea împărăteasă a Bizanţului, s-a născut în oraşul Elissa din Paflagonia (o regiune din nordul Asiei Mici), în jurul anilor 810-815, din părinţi străluciţi şi evlavioşi, de origine armeană. Mama Teodorei se numea Teoctista, iar tatăl său Marin şi avea funcţia de amiral în flota imperială. Pe lângă Teodora, aceştia au mai avut doi fii şi trei fiice, toate căsătorite cu înalţi demnitari de la curtea imperială constantinopolitană.

Călăuzită de mică de cuvintele Scripturii

Părinţii au crescut-o pe Teodora la Constantinopol, unde a primit o înaltă educaţie. Fiind înzestrată cu o frumuseţe deosebită, ea a fost remarcată şi aleasă de trimişii noului împărat Teofil (829-842), alături de alte şase fete, pentru a-i fi aduse spre căsătorie. Tuturor fetelor împăratul le-a dat un măr şi le-a invitat în ziua următoare din nou la palat, întrebându-le ce au făcut cu mărul. Şase fete au răspuns că l-au mâncat, a şaptea, însă, sfătuită de un stâlpnic din Nicomidia, i-a dat un uimitor răspuns. Această fată, Teodora, i-a spus, înmânându-i împăratului două mere, că: „mărul cel dintâi, talantul pe care Dumnezeu l-a sădit în mine, ţi-l înapoiez neatins: este fecioria mea. Cel de-al doilea, asemenea dinarilor, este fiul pe care ţi-l voi dărui“. Auzind acest neaşteptat răspuns, împăratul a ales-o pe Teodora ca să-i fie soţie, implicit împărăteasă. Această procedură de alegere a împărătesei era obişnuită în Imperiul Bizantin.

Împărăteasa Bizanţului cinstea în ascuns icoanele

La 4 mai 830, Teodora s-a măritat cu Teofil, la un an după ce el a ajuns împăratul Bizanţului. Au avut şapte copii: cinci fete şi doi băieţi. Dar căsnicia lor a fost umbrită de ura lui Teofil faţă de sfintele icoane şi de prigoana lui asupra celor ce le cinsteau, aducându-le închinare. Teodora şi-a sfidat soţul în această privinţă, continuând să cinstească în taină sfintele icoane împreună cu mama împăratului, Eufrosina, nepoată a Sfintei Irina. Aflând cu indignare că ordinele sale sunt încălcate chiar în palatul imperial, Teofil şi-a mustrat aspru soţia şi a interzis fiicelor sale să-şi mai viziteze bunica, retrasă între timp ca monahie la Mănăstirea Gastria, în afara Constantinopolului.

Edicte iconoclaste şi teribile torturi

Considerându-se instrumentul proniei divine în lupta de stârpire a idolatriei, iconoclastul Teofil a emis două edicte ce prevedeau pedepse aspre împotriva iconofililor (cinstitorii icoanelor), primul în anul 831, al doilea în anul 838, care vizau distrugerea icoanelor. Au fost dezlănţuite persecuţii cumplite, în special contra monahilor. De pildă, pe frunţile fraţilor Teodor şi Teofan Graptul au fost înscrise cu fier încins versuri iconoclaste, iar lui Lazăr zugravul i-au fost arse palmele, spre a nu mai putea picta icoane. L-a numit patriarh de Constantinopol pe Ioan Gramaticul (837-843), dascălul său din copilărie, un iconoclast radical. Poreclit în derâdere de ortodocşi „Iannes magicianul“ sau cu ebraicul Hylilas (Lucifer), Teofil a prezidat un sinod în Biserica din Vlaherne, în care s-a aruncat anatema asupra tuturor celor ce venerează sfintele icoane. Prigoana iconoclastă a luat brusc sfârşit odată cu moartea împăratului.

Împărăteasa care a iubit buna podoabă a Bisericii lui Hristos

Împăratul Teofil a murit la 22 ianuarie 842. Hristos a rânduit ca să domnească peste bizantini o cucernică şi binecinstitoare împărăteasă, până când fiul ei de nici trei ani, Mihail al III-lea, avea să ajungă la vârsta potrivită conducerii imperiului. Împărăteasa era iconofilă, adică iubitoare a icoanelor, astfel că, odată cu moartea soţului, iconoclaştii şi-au pierdut influenţa şi au căzut în dizgraţie. După cum se spune în viaţa ei, atunci când Teofil era pe patul de moarte, Teodora a dat la iveală icoanele ascunse. În clipele de pe urmă ale soţului său, ea l-a înduplecat să mărturisească, să cinstească şi să sărute din tot sufletul icoanele. După ce şi-a ascultat soţia, Sinaxarul cel Mare ne spune că împăratul şi-a dat cea din urmă suflare. Imediat s-a instituit o regenţă în numele moştenitorului tronului, copilul Mihail, formată din împărăteasa văduvă Teodora, fraţii ei Vardas şi Petronas şi Teoctist logothetul. Acum au început demersurile privind restabilirea cultului sfintelor icoane. „Împărăteasa cea împodobită cu cunună, dorind adevărata împărăţie a lui Hristos“, dorea să aşeze din nou în toate bisericile „icoana Lui cea neîntinată şi chipurile sfinţilor“ (Triod, Duminica Ortodoxiei, Canon, Cântarea a 4-a). Ea a lucrat cu mare băgare de seamă. Mărturisitorii ortodocşi au fost rechemaţi din exil şi au avut o întrevedere cu împărăteasa, pentru pregătirea unui sinod. Acesta urma să restabilească cultul icoanelor şi, la dorinţa Teodorei, să se încredinţeze că fostul ei soţ nu va fi anatematizat.Dorind să izbăvească Biserica de „negura eresului“ din trecut, în luna martie 843, Teodora a convocat un sinod în Palatul Kanikleion (sediul cancelariei imperiale) din Constantinopol. Episcopii au întărit din nou hotărârile Sinodului VII Ecumenic (787) cu privire la venerarea icoanelor. Patriarhul Ioan VII Gramaticul a fost depus, iar Teodora a recomandat Sinodului să-l aleagă patriarh pe Metodie. La prima vedere, s-ar părea că Metodie a fost numit prin hotărâre împărătească; de fapt Dumnezeu a fost Cel care l-a ales pe acest om, care a fost surghiunit de către împăratul Teofil. Astfel, prin alegerea Sfântului Metodie, s-a reaşezat pacea în Biserică. Deşi Sinodul a aruncat apoi anatema asupra iconoclaştilor, totuşi el a fost unul al reconcilierii. Drept-credincioasa Teodora, fidelă memoriei soţului ei, a cerut sinodalilor să-l cruţe pe acesta de anatemă şi să facă rugăciuni fierbinţi pentru iertarea lui, pretinzând că pe patul de moarte s-a închinat sfintelor icoane, căindu-se de greşelile sale. După rugăciuni fierbinţi şi privegheri săvârşite de patriarh împreună cu clerul şi poporul, împărăteasa şi patriarhul au primit în vis înştiinţare că Dumnezeu l-a iertat pe Teofil. Mai mult decât aceasta, îndurarea Domnului s-a făcut vădită şi printr-o minune: Patriarhul Teofil a depus pe masa altarului din Catedrala „Sfânta Sofia“ un tomos pecetluit cu numele tuturor împăraţilor iconoclaşti. Înştiinţat de înger de iertarea divină a lui Teofil, patriarhul, deschizând tomosul, nu a mai găsit numele acestuia, fapt care a umplut de bucurie inima Teodorei, ce a mulţumit fierbinte lui Dumnezeu.

Triumful Ortodoxiei şi moartea împărătesei

Noaptea de sâmbătă spre duminică a fost petrecută în priveghere în Biserica Vlaherne, iar în dimineaţa de duminică, 11 martie, patriarhul Metodie dimpreună cu împărăteasa Teodora, cler şi popor au pornit în procesiune spre măreaţa ctitorie a împăratului Justinian – Catedrala „Sfânta Sofia“, unde s-a săvârşit o festivă şi înălţătoare Liturghie.Întrucât sinodul de la Constantinopol s-a ţinut în ajunul primei duminici a Postului Mare, iar restabilirea cultului icoanelor a fost considerată o nouă victorie a Ortodoxiei asupra ereziilor, s-a stabilit ca în fiecare an această duminică, numită Duminica Ortodoxiei, să comemoreze biruinţa Bisericii asupra ereziilor. Patriarhul Metodie al Constantinopolului a alcătuit un document cu denumirea de Synodicon, care cuprindea învăţătura ortodoxă a Bisericii şi condamna toate ereziile şi pe toţi ereticii, începând cu Simon Magul şi sfârşind cu iconoclaştii. Acesta se citea din amvon de către citeţi, în primă fază între „Sfinte Dumnezeule“ şi Apostol, iar mai apoi la sfârşitul Utreniei.La 13 martie 856, Mihail, ajungând la vârsta înţelegerii, a încredinţat guvernarea unchiului său, Vardas, ridicându-l la rangul de Cezar. De-a lungul anilor, Vardas ajunsese principalul chivernisitor al treburilor politice şi până la urmă, prin uneltiri, avea să îşi elimine sora din regenţă. Teodora dezaproba viaţa imorală dusă de acesta, deoarece se bănuia că trăieşte cu nora sa care era văduvă. Astfel, după preluarea puterii, fiicele Teodorei, Tecla şi Anastasia, au fost trimise la Mănăstirea Karinos, iar Teodora cu cealaltă fiică, Pulheria, au fost silite să intre la Mănăstirea Gastrion, mai târziu şi prinţesele de la Mănăstirea Karinos s-au alăturat mamei şi surorii lor. Toate au fost apoi tunse în chipul îngeresc, Sfânta Teodora rămânând în mănăstire până la fericitul ei sfârşit, la 11 februarie 867.Mai apoi Biserica Ortodoxă a canonizat pe cele două împărătese: Irina şi Teodora. Sfânta Irina a convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787, iar Sfânta Teodora a asigurat triumful Ortodoxiei în anul 843.

Sfântul Sfințit Mucenic Vlasie, episcopul Sevastiei în Capadocia, care s-a săvârşit prin sabie în vremea împăratului Liciniu (+316) și sfinții 2 prunci şi 7 femei, care au pătimit împreună cu Sfântul Vlasie şi care s-au săvârşit prin sabie

 

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Vlasie, Episcopul Sevastiei, şi a celor ce au pătimit împreună cu dînsul

(11 februarie)
(După Metafrast)

În vremurile cele mai dinainte în care se cinstea de păgîni slujirea idolească şi mulţi oameni se închinau zidirii şi lucrului mîinilor lor, atunci a odrăslit şi credinţa multor sfinţi, între care şi dreapta credinţă a Sfîntului sfinţitului Mucenic Vlasie. Acest sfînt a petrecut toţi anii vieţii sale cu blîndă şi dreaptă viaţă, cu dumnezeiască plăcere, fără de prihană, depărtîndu-se de tot lucrul rău. Cetăţenii din Sevastia Capadociei, văzînd cinstita lui viaţă, unii din oamenii cei binecredincioşi s-au sîrguit să-l pună episcop şi păştea bine turma lui Hristos, în acele vremuri în care erau dese prigoniri asupra Bisericii lui Hristos şi mulţi, intrînd în nevoinţele pătimirii, se încununau cu cununa mucenicească.

Atunci şi Sfîntul şi marele mucenic Evstratie, cel dintîi între cei cinci tovarăşi ai săi, vieţuind în împărăţia lui Diocleţian, s-a nevoit pînă la sînge pentru cinstirea lui Hristos. Şezînd el în temniţă, l-a cercetat noaptea acest Sfînt Vlasie, dînd aur mult străjerilor temniţei şi a fericit pe mucenicul lui Hristos care pătimea cu bărbăţie. Apoi a luat de la dînsul diata cea încredinţată lui, pe care Sfîntul Evstratie a scris-o mai înainte de sfîrşitul său, rînduind cele pentru trupul său şi pentru averi, aşa cum se scrie în pătimirea lui.

Sfîntul Vlasie se ascundea de mînia tiranilor, precum făceau pe atunci mulţi sfinţi, nelăsîndu-se torturat fără voia lui Dumnezeu. În cetate erau puţini creştini iar cei mai mulţi fugeau în pustie, în munţi şi în peşteri de frica chinurilor, pe care unii, neputînd să le rabde, cîtăva vreme s-au închinat idolilor.

Sfîntul Vlasie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, cît şi a lui Liciniu, pătimind atît, se ascundea şi el de cumplita prigonire într-un munte pustiu ce se numea Argheos, avînd acolo o peşteră pentru nevoinţa sa. Acolo, avînd viaţă liniştită şi pustnicească, înălţa neîncetate rugăciuni către Dumnezeu, iar fiarele cele sălbatice veneau şi se binecuvîntau de la dînsul. Dar, de se întîmpla să vină la sfînt unele fiare în acel ceas în care se îndeletnicea cu rugăciunea către Dumnezeu, ca şi cum ele ar fi fost înţelegătoare, netăindu-i gîndirea cea dumnezeiască, stăteau înaintea peşterii, aşteptînd ieşirea aceluia după sfîrşitul rugăciunilor; şi nu se duceau pînă ce sfîntul nu punea mîinile peste ele, binecuvîntîndu-le. Iar de se îmbolnăvea vreuna din ele, venind la sfînt, erau tămăduită prin punerea mîinilor sale cele sfinte.

În acele zile, ighemonul Agricola a poruncit vînătorilor săi să vîneze o mulţime de fiare mîncătoare de tot felul. Aceasta o făcea spre mai cumplita moarte a ucenicilor lui Hristos, pe care în multe feluri se sîrguia să-i piardă, pe unii ucigîndu-i cu sabia, pe alţii arzîndu-i în foc şi în apă înecîndu-i, iar pe alţii dîndu-i fiarelor.

Ducîndu-se vînătorii la vînat şi înconjurînd munţii şi pustiile, au mers şi la muntele ce se numea Argheos, în care se tăinuia Sfîntul episcop Vlasie. Apropiindu-se de peşteră şi văzînd înaintea ei mulţime de fiare jucîndu-se, au zis între ei: "Să mergem să vedem ce este acolo". Şi mergînd, au găsit pe Sfîntul Vlasie nevoindu-se în peşteră ca într-o cămară şi făcînd rugăciuni către Dumnezeu. Nezicîndu-i nimic, îndată s-au întors şi au spus ighemonului Agricola cele ce au văzut, iar ighemonul a poruncit să meargă cu mulţi ostaşi să prindă pe creştinii care se vor afla ascunşi acolo şi să-i aducă la el.

Mergînd ostaşii trimişi în muntele acela şi ajungînd la peşteră, găsiră pe Sfîntul Vlasie îndeletnicindu-se singur în rugăciune şi în doxologia lui Dumnezeu. Apoi i-au zis: "Ieşi de aici şi mergi cu noi în cetate, că te cheamă ighemonul". Sfîntul, bucurîndu-se, le-a zis: "Bine, fiii mei, să mergem împreună, căci şi-a adus aminte de mine Domnul, fiindcă S-a arătat mie de trei ori în noaptea aceasta, zicîndu-mi: "Scoală-te şi adu-Mi jertfă, după obiceiul preoţiei tale. Deci acum, fiii mei, bine aţi venit, Domnul meu Iisus Hristos să fie cu voi!"

Mergînd ei în cale, elinii se întorceau la Dumnezeu pentru blîndeţile şi învăţătura sfîntului şi pentru facerile sale de minuni. Căci, prin sfintele sale rugăciuni, se dădea de la Domnul tămăduiri bolnavilor, nu numai oamenilor, dar şi dobitoacelor; şi cîţi neputincioşi se aduceau înaintea Sfîntului Vlasie, pe aceia, punîndu-şi mîinile sale şi făcînd rugăciuni, îi tămăduia şi le dădea drumul sănătoşi.

O femeie avea un fiu căruia, mîncînd peşte, i-a rămas un os în gît şi acela nu mai putea să grăiască nicidecum şi acum era aproape de moarte. Luîndu-l maică-sa, l-a dus la picioarele sfîntului şi, plîngînd, striga: "Miluieşte pe fiul meu, robule al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, că îmi este singur născut". Apoi a spus sfîntului ce s-a întîmplat fiului ei. Arhiereul lui Dumnezeu Vlasie, punîndu-şi mîna în gîtul copilaşului s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Cel ce ajuţi tuturor celor ce Te cheamă cu adevărat, o! Mîntuitorule, ascultă rugăciunea mea şi ia osul cel înfipt în gîtul copilului acestuia, cu nevăzută puterea Ta. Şi de acum, chiar între oameni şi dobitoace de s-ar întîmpla ceva de acest fel şi va pomeni cineva numele meu, zicînd: Dumnezeule, pentru rugăciunile robului tău Vlasie, ajută-mi, aceluia, Tu, Doamne, grăbeşte spre ajutor şi dă-i tămăduire întru slava şi cinstea sfîntului Tău nume". Acestea grăindu-le, îndată a făcut sănătos pe copil şi l-a dat maicii sale, care lăuda pe Dumnezeu, şi s-a preamărit numele Sfîntului Vlasie, nu numai în Sevastia ci şi în Nicopole.

Încă fiind el pe drum şi apropiindu-se de Sevastia, s-a întîmplat un lucru ca acesta: o văduvă oarecare, săracă, nu avea mai mult decît un purceluş şi, alergînd un lup, l-a apucat pe el şi plîngea femeia foarte mult. Văzînd pe sfînt mergînd, a alergat la dînsul şi cu lacrimi se jeluia contra lupului. Sfîntul, zîmbind, a zis către dînsa: "Nu te mîhni, o! femeie, nici nu plînge, că ţi se va da ţie purcelul tău viu şi nevătămat". Acestea zicîndu-le, mergea în calea sa şi iată lupul a alergat spre săraca văduvă, ducîndu-i purcelul în gură şi i-a dat drumul viu înaintea sa, întreg şi nevătămat. Apoi lupul a fugit în pustie, iar văduva şi-a luat purcelul bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu.

Intrînd Sfîntul Vlasie în cetatea Sevastiei şi Agricola şi ighemonul înştiinţîndu-se îndată despre el, a poruncit să-l arunce în temniţă. A doua zi, şezînd la judecată, a adus înaintea sa pe arhiereul lui Dumnezeu, pe care, văzîndu-l, a început mai întîi cu cuvinte amăgitoare a grăi către dînsul: "Bucură-te, Vlasie, prieten al zeilor noştri şi al nostru iubit". Sfîntul i-a răspuns: "Bucură-te şi tu, puternice ighemoane, dar să nu numeşti dumnezei pe diavolii care se vor da focului veşnic împreună cu cinstitorii lor". Mîniindu-se ighemonul, a poruncit să fie bătut cu beţe groase multă vreme şi sfîntul a zis ighemonului: "O, nebune şi înşelătorule de suflete omeneşti! Oare socoteşi că mă vei întoarce prin chinurile tale de la dumnezeiasca mărturisire? Nu vei putea, că am pe Iisus Hristos, Cel ce mă întăreşte, de acum fă ce voieşti".

Ighemonul, văzînd credinţa cea neschimbată a sfîntului, a poruncit ca iarăşi să-l ducă în temniţă. Atunci, văduva cea săracă, auzind de viteaza pătimire pentru Hristos a Sfîntului Vlasie şi fiind nemişcată în sfînta credinţă, a înjunghiat purcelul pe care l-a scos întreg din gura lupului, a fiert capul şi picioarele, le-a pus în blid, după aceea, luînd seminţe şi roduri pămînteşti cîte putea să aibă în sărăcia ei şi punîndu-le în coşniţă, apoi aprinzînd lumînare, le-a dus sfîntului în temniţă şi căzînd la picioarele lui, se rugă să primească bucatele acelea şi să mănînce. Sfîntul, lăudînd pe Dumnezeu, a gustat din mîncarea cea adusă şi, binecuvîntînd-o, i-a poruncit, zicînd: "O! femeie în acest chip să săvîrşeşti pomenirea mea, în toţi anii, că nu va lipsi în casa ta nimic din cele trebuitoare. Şi altcineva de se va asemăna ţie şi de va săvîrşi pomenirea mea, acela se va umple de darurile lui Dumnezeu şi binecuvîntat va fi în toate zilele vieţii sale".

Acea fericită văduvă, luînd poruncă de la sfînt, s-a dus la casa ei slăvind pe Dumnezeu, şi s-a împlinit cu dînsa Scriptura care zice: "În toată lumea se va spune ce a făcut ea, întru pomenirea ei". Tiranul, şezînd a doua oară la judecată, a adus pe sfînt şi i-a zis lui: "Vlasie, jertfeşti zeilor ca să fii viu, sau voieşti să pieri rău?" Răspuns-a sfîntul: "Zeii care n-au făcut cerul şi pămîntul să piară, iar moartea cu care tu mă îngrozeşti, aceea îmi mijloceşte mie viaţa veşnică". Ighemonul, văzîndu-l nemişcat în credinţă, a poruncit să fie spînzurat pe un lemn, şi strujit tare cu unelte de fier. Fiind strujit mult, mucenicul a zis către ighemon: "O! păgînule şi necuratule! oare cu bătăile vrei să mă înfricoşezi pe mine, cel ce am în ajutor pe Iisus Hristos? Nu mă tem de chinurile tale cele văzute, căci privesc la bunătăţile ce vor să fie şi care sînt făgăduite celor ce iubesc pe Dumnezeu". După aceasta a poruncit tiranul ca să-l dea jos de pe lemn şi să-l ducă iarăşi în temniţă.

Fiind dus Sfîntul Vlasie la închisoare, îl urmau nişte drept credincioase şi temătoare de Dumnezeu femei, şapte la număr, care, adunînd de pe pămînt sîngele ce pica din trupul lui, se ungeau cu dînsul. Văzînd aceasta, slujitorii ce duceau pe sfînt, le-au prins şi le-au dus la ighemon, zicîndu-i: "Şi acestea sînt creştine".

Ighemonul a zis către dînsele: "Plecaţi-vă şi aduceţi zeilor jertfă, ca să primiţi de la mine mare cinste!" Cinstitele şi sfintele femei i-au zis: "De voieşti, o! ighemoane! ca să ne închinăm cu jertfe zeilor tăi, mai întîi se cade nouă să ne curăţim, deci să mergem la iezerul cel de aproape şi să ne spălăm într-însul, după obicei, feţele noastre şi tot trupul. Apoi să porunceşti să ne aducă pe zeii tăi acolo şi îndată după spălare să ne închinăm lor, pe malul iezerului".

Ighemonul, umplîndu-se de bucurie, a poruncit să aducă pe zeii săi, pe care băgîndu-i în saci, i-au pecetluit cu plumb şi i-au dat sfintelor femei, punînd lîngă dînsele ostaşi, ca să le ducă pe ele la iezer, cu zeii, şi de acolo să le aducă la dînsul cu cinste. Ele, luînd pe spatele lor sacii cu idolii pecetluiţi, i-au dus la iezer şi, sosind la mal, unde ştiau că apa este mai adîncă, au rugat pe ostaşi să se depărteze de dînsele, pentru ruşinea goliciunii trupeşti, şi să aştepte puţin pînă ce se vor spăla. Depărtîndu-se ostaşii, au aruncat fiecare în adîncul apei pe idolul pe care îl ducea şi s-au afundat necuraţii zei ca plumbul.

Văzînd aceasta, ostaşii le-au prins şi, ducîndu-le la ighemon, i-au spus despre înecarea zeilor. Ighemonul şi-a schimbat faţa de mînie şi a răcnit ca un leu la ostaşi, zicînd către dînşii: "O! răi slujitori, pentru ce n-aţi ţinut pe zei, ca să nu-i arunce în adîncul iezerului?" Apoi ostaşii, răspunzînd, au zis: "O! luminate, ţi-au grăit cu înşelăciune femeile acestea şi au înecat pe zeii tăi, iar noi, neştiind înşelăciunea lor, nu i-am ţinut". Deci au zis şi sfintele femei către ighemon: "Dumnezeul cel adevărat nu pătimeşte de înşelăciunea omenească, iar zeii tăi, fiind pietre nesimţitoare şi lemne, aur şi argint, cu înşelăciune luaţi de noi şi înecaţi, nu s-au izbăvit pe ei din mîinile noastre, nici au scăpat de înecare, apoi cum pot pe alţii să izbăvească de primejdii, să-i mîntuiască?".

Mîniindu-se ighemonul, a poruncit să ardă un cuptor, să topească plumb şi să aducă piepteni de fier şi şapte scînduri de aramă, făcute în chip de haine, arse în foc. Toate acestea erau puse de-o parte, iar de alta, au pus de faţă haine noi, luminate şi felurite podoabe femeieşti. Apoi a zis către sfintele femei: "Alegeţi-vă una din două: sau să vă închinaţi zeilor şi să le aduceţi jertfe şi veţi păzi sufletele voastre, umblînd în aceste haine luminoase şi de mult preţ, sau, de nu veţi voi să faceţi aceasta, apoi veţi primi chinurile acestea pregătite asupra voastră".

O sfîntă femeie din acelea, avînd doi copii, a apucat o haină luminoasă şi a aruncat-o în cuptor şi a ars. Iar copiii au zis către maica lor: "Maica noastră, să nu ne laşi pe pămîntul acesta să pierim ci, precum ne-ai hrănit cu dulcele tău lapte, aşa şi cu împărăţia cerească să ne hrăneşti pe noi". După aceasta, ighemonul a poruncit să le spînzure şi să strujească cu piepteni de fier trupurile lor, iar ostaşii au văzut curgînd din rănile lor lapte, în loc de sînge, căci erau şi trupurile lor albe ca zăpada. Îngerii Domnului, pogorîndu-se din cer, le întăreau şi le mîngîiau în chinurile lor, zicîndu-le: "Nu vă temeţi, ci vă nevoiţi ca nişte buni lucrători, care, făcînd secerişul şi isprăvind lucrul, se binecuvîntează de stăpîn. Apoi, luînd plată, se duc bucurîndu-se la casa lor. Tot astfel, nevoiţi-vă şi voi, ca de la Mîntuitorul nostru Iisus Hristos să luaţi viaţa veşnică şi neîncetată".

Ighemonul a poruncit apoi să înceteze torturile şi să le arunce în cuptorul cel înfocat; dar, cînd le-au aruncat, focul s-a stins îndată şi au ieşit nevătămate din cuptor. Atunci a zis către dînsele ighemonul: "Lepădaţi de la voi farmecele voastre, apropiaţi-vă de zei şi jertfiţi-le lor". Sfintele femei i-au răspuns într-un glas: "O! fiule al diavolului, nu vom lăsa pe Domnul nostru Iisus Hristos, nici ne vom închina pietrei şi lemnului, idolilor celor asemenea ţie, surzi şi nesimţitori; de acum fă ceea ce voieşti, că noi sîntem chemate în împărăţia cerurilor".

Atunci ighemonul a poruncit să le taie capetele cu sabia şi, fiind duse sfintele femei la locul sfîrşirii lor, au rugat pe ostaşi, zicînd: "Aşteptaţi puţin pînă ce ne vom ruga lui Dumnezeu". Şi, plecîndu-şi genunchii lor la pămînt, au zis: "Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Cel mare şi proslăvit! Slavă Ţie, Hristoase, Cel ce împărăţeşti în veci, că ne-ai chemat la calea bunătăţii Tale, căci cine este mai mare ca Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai făcut a ne depărta de întuneric şi a veni la adevărata şi dulcea Ta lumină. Ne rugăm Ţie, Doamne, să ne numeri cu sfînta şi întîia muceniţă a Ta, Tecla, primind pentru noi rugăciunea prea sfinţitului părintelui şi păstorului nostru Vlasie, care ne-a povăţuit pe noi la calea cea adevărată".

Astfel rugîndu-se şi de la pămînt sculîndu-se, şi-au ridicat mîinile şi ochii spre cer înălţîndu-şi, cu inimă şi cu suflet curat, au zis către Dumnezeu: "Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit pe noi a sta în locul acesta, ca oile la înjunghiere, pentru numele Tău cel sfînt, căci voim ca îndată să ne jertfim Ţie. Primeşte şi sufletele noastre în jertfelnicul Tău cel ceresc". Iar cei doi copii, apropiindu-se de maica lor, au zis către dînsa: "Maică, cununile voastre sînt gata în cer la Domnul, iar pe noi lasă-ne viteazului şi răbdătorului de chinuri, prea sfinţitul episcop Vlasie". Apoi apropiindu-se speculatorul, a tăiat cinstitele capete ale celor şapte femei şi aşa s-au sfîrşit.

După aceasta, ighemonul a scos pe Sfîntul Vlasie din temniţă şi i-a zis: "Vei aduce acum jertfă zeilor, sau nu?" Răspuns-a sfîntul: "Ticălosule şi orbule, nu vezi adevărata lumină. Căci, care om, cunoscînd pe Dumnezeul cel viu, va aduce jertfe sau se va închina idolilor celor neînsufleţiţi? Iar tu, întunecatule şi necuratule să ştii că ai lăsat pe Dumnezeul cel viu şi te închini pietrei celei nesimţitoare, dar eu nu mă tem de îngrozirile tale. Precum voieşti, chinuieşte-mă; iată pentru Hristos al meu îmi dau ţie trupul meu, iar Dumnezeu are putere peste trupul meu". Zis-a ighemonul către sfînt: "De te voi arunca în iezer, îţi va ajuta ţie Hristos al tău, Căruia I te închini?". Grăit-a sfîntul: "Orbule şi neînţelegătorule, tu pe cele neînţelegătoare cinstindu-le, ţi se pare că eşti mîntuit, dar eu, cinstind pe Hristos, nu voi arăta ţie în apă puterea Sa". Atunci ighemonul a poruncit să-l ducă şi să-l arunce în adîncul iezerului.

Sfîntul, alergînd înainte, a însemnat apa cu semnul Crucii şi a mers pe apă ca pe uscat. Apoi, ducîndu-se în mijlocul iezerului, a şezut pe apă ca pe pămînt, iar către ostaşii şi slujitorii tiranului care stăteau pe mal, a zis: "De aveţi zei, arătaţi puterea lor şi mergeţi şi voi pe apă". Şi îndată 68 de bărbaţi, chemînd pe zeii lor pe nume, s-au aruncat în iezer, vrînd să umble pe apă şi au pierit. Îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer la sfînt, i-a zis: "Arhiereule cel plin de darul lui Dumnezeu, primeşte cununa cea gătită ţie de la Dumnezeu". Deci a venit sfîntul la mal, avînd faţa ca lumina şi, mergînd la ighemon, l-a ocărît. Atunci ighemonul a dat asupra lui judecată de moarte, zicînd: "Vlasie, cel ce nu s-a supus mie, a defăimat pe împărat, iar pe zei a ocărît şi 68 de oameni cu farmecele i-a pierdut în apă, să se taie cu sabia, împreună cu cei doi copii".

Scoţînd pe sfînt din curte cu copiii şi ducîndu-i la locul tăierii, s-a rugat pentru sine şi pentru toată lumea, şi mai ales, pentru aceia care vor veni după dînsul, să săvîrşească pomenirea lui, ca să nu se apropie de ei nici o boală, iar casele lor să se umple de toate bunătăţile, apoi rugăciunile lor să fie auzite pentru toate nevoile. Atunci s-a pogorît de sus, la dînsul, un nor luminos, care l-a umbrit şi glasul lui Hristos se auzea, grăind din cer către dînsul: "Toate cererile tale le voi împlini, iubitul meu nevoitor".

Apoi speculatorul i-a tăiat cinstitul cap şi după dînsul a tăiat şi pe cei doi copii în acelaşi loc, afară de zidurile cetăţii, în Sevastia, în 11 zile ale lunii februarie. O femeie binecuvîntată, anume Elisa, a luat sfintele trupuri muceniceşti şi le-a îngropat în acel loc cu cinste şi se dădeau de la mormînt tămăduiri bolnavilor.

Înştiinţîndu-se văduva aceea de mucenicescul sfîrşit al Sfîntului Vlasie, arhiereul lui Hristos, şi avînd un purceluş, a cinstit pomenirea sfîntului, adunînd la sine pe cunoscuţi, pentru că Dumnezeu a binecuvîntat casa ei cu îndestularea celor de trebuinţă. Urmîndu-i ei şi alţi oameni dreptcredincioşi, au început asemenea a săvîrşi pomenirea Sfîntului Vlasie, în toţi anii, aducînd la biserică lumînări şi tămîie. Apoi făcea ospeţe celor de o credinţă şi, dînd milostenii la săraci şi scăpătaţi, de atunci s-a început acel drept- credincios obicei, care se ţine încă şi acum de unii, adică a săvîrşi pomenirea Sfîntului sfinţit mucenic Vlasie, după chipul acelei văduve. Aceasta se făcea în cinstea mucenicului şi în slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit şi închinat în veci. Amin.

În această zi, mai facem pomenirea Sfintei Teodora împărăteasa, care a adus dreapta credinţă şi a fost soţia împăratului Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane, dar nu urma bărbatului său în eres, pentru că, ţinînd în taină sfintele icoane, se închina lor cu dreaptă credinţă. După moartea bărbatului său, a adunat un sobor de sfinţi preoţi şi a adus sfintele icoane în biserică. Apoi s-a sîrguit ca sufletul bărbatului său cel mort să se izbăvească de chinuri cu rugăciunile multor sfinţi părinţi, precum se scrie despre aceea pe larg în Sinaxar, la întîia Duminică a sfîntului şi marelui post. Sfînta Teodora, făcînd multe lucruri bune şi plăcînd lui Dumnezeu, a lăsat pămînteasca împărăţie fiului său Mihail, iar ea a trecut la cereasca veşnicie.

Vietile Sfintilor Februarie


marți, 9 februarie 2021

Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie, preot din Magnezia în Asia Mică, care s-a săvârșit prin sabie în timpul împăratului Septimiu Sever și Mucenici: Porfiriu şi Vaptos, care au fost mai întâi chinuitorii Sfântului Haralambie și care s-au săvârşit prin sabie (+202) și Dreapta Galinia (III)

Troparul Sfântului Haralambie, glasul al 4-lea
Arătatu-te-ai, înțeleptule Haralambie, ca un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos, și ca un sfeșnic pururea luminos al lumii, stră­lucit-ai în lume prin mucenicie, fericite, și ai ri­sipit întunecimea idolilor. Drept aceea, roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, să ne mântuiască pe noi.

Condacul Sfântului Haralambie, glasul al 4-lea
Ca o comoară de mult preţ a câştigat Biserica al tău cap, Sfinte Sfinţite Mucenice, pătimitorule şi purtătorule de biruinţă, Haralambie. Drept aceea se şi bucură, slăvind pe Ziditorul.

Pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Haralambie, Episcopul cetăţii Magnesiei, şi a celor ce au pătimit cu dînsul

(10 februarie)
(După Sfîntul Simeon Metafrast)

Împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor şi se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgînul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei vieţuia sfîntul episcop Haralambie. El învăţa popoarele cuvîntul lui Dumnezeu, povăţuindu-le la calea mîntuirii şi le zicea: "Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci şi pe apostoli cu puterea Duhului Sfînt, ca toţi oamenii, prin propovăduirea lor cea sfîntă, să se înţelepţească şi să meargă neabătuţi pe calea dreptăţii. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsufleţiţi şi să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci şi prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieţii cereşti, prin care vrăjmaşii se izgonesc, şarpele se calcă, necredinţa se preface în credinţă, iar nălucirea diavolească piere şi cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmaşului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieţii veşnice, decît să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare".

Aceste cuvinte grăind sfîntul episcop, a fost prins de cei necredincioşi şi adus la judecată şi întrebare înaintea ighemonului Luchian şi a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: "Din prisosinţa inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegînd binele de rău, dar să nu socoteşti, o, bunule bătrîn, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, cîştigă-ţi obiceiurile ce se cuvin la nişte bătrîneţi ca ale tale şi să-ţi alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunocut".

Sfîntul Haralambie a răspuns: "Eu care am îmbătrînit şi mi-am sfîrşit vremelnica viaţă, nu voi să trec cu vederea bunătăţile cele nevăzute care sînt aproape". Mîniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri şi ziseră: "Jertfeşte zeilor, o! răule bătrîn". Dar Sfîntul Haralambie răspunse: "Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să ştiţi că diavolii pe care îi cinstiţi se cutremură şi se scutură de semnul Crucii". Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dînsul sfintele veşminte şi dezbrăcînd pe sfîntul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spînzurat şi l-au strujit cu unghiile de fier pînă ce i-au rupt toată pielea de la cap pînă la picioare. Iar sfîntul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: "Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi, mi-aţi înnoit duhul, care doreşte să se îmbrace în viaţa cea nouă şi veşnică". Zicînd sfîntul acestea, a căzut spaimă peste amîndoi slujitorii care îl torturau şi au zis către judecători: "Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuşi Hristos, Care, luînd asemănarea bătrînului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămîne fără vătămare".

Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrîşnit din dinţi şi a zis către dînşii: "O! slujitori răi şi leneşi la împlinirea poruncii, nu faceţi cele ce vi s-au poruncit, ci apăraţi cu cuvinte pe cel osîndit la chinuri".

Slăbind slujitorii, au început a mărturisi şi a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor şi amîndoi au fost tăiaţi pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie şi Vaptos. Asemenea şi trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos şi preamăreau pe sfîntul şi preaputernicul său nume; deci şi pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură şi a început a-l chinui pe Sfîntul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mîinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit şi atîrnau de trupul mucenicului. Luchie, căzînd fără mîini la pămînt, striga: "Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane". Iar ighemonul, alergînd şi văzînd mîinile aceluia agăţate de trupul mucenicului, a scuipat în faţa acestuia şi îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.

Magnezienii, fiind cuprinşi de mare frică, au rugat pe sfînt, zicîndu-i: "Lasă mînia şi întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îţi este poruncit să nu răsplăteşti rău cu rău". Iar Sfîntul Haralambie le-a răspuns: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleşug în limba mea. Să ştiţi că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viaţa veşnică, iar pe cei păgîni îi va pierde".

Atunci toţi strigară către Dumnezeu, zicînd: "Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ţi-am greşit Ţie, Doamne. Iartă-ne pe noi, o! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noştri, ca să ne aduci la lumină şi să ne faci vrednici vieţii veşnice". Atunci a crezut în Hristos o mulţime de lume. Luchie a zis: "Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluieşte-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mîinile mele te îngreuiază, fiind agăţate de trupul tău. Deci rînduieşte-le la locul lor, ca să scapi de greutate, şi eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede şi eu în Dumnezeul tău".

Sfîntul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicînd: "Mulţumim Ţie, Stăpîne, Care ne păzeşti totdeauna şi Care ai venit în trup! Învăţătorul meu, caută spre smerenia celor ferecaţi şi dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceştia şi mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit". Atunci un glas s-a auzit din nori, zicînd: "Bucură-te, Haralambie, luminătorul pămîntului şi strălucitorul cerului, părtaş al îngerilor, împreună vieţuitor al proorocilor, prieten al apostolilor şi împreună vrednic ostaş al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale şi am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvîntul tău să fie vindecare bolnavilor". Şi îndată se tămăduiră Luchie şi Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerînd Sfîntul Botez, pe care l-a şi cîştigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creştinilor, pînă ce va înştiinţa pe împărat.

Într-acea vreme, mulţi, alergînd la sfînt, s-au botezat, mărtu-risindu-şi păcatele şi cei bolnavi de diferite neputinţe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducîndu-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicînd: "S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toţi de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Şi Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos şi toată Magnesia a primit credinţa lui, iar eu, însănătoşindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăţiei tale". Sever, auzind acestea, s-a umplut de mînie şi a strigat: "O! veşnici zei, cei necinstiţi de oamenii necredincioşi, de ce s-a întărit pe pămînt acea grăire a mincinoşilor?" Apoi îndată a trimis trei sute de ostaşi plini de neomenie şi cruzime să prindă pe Sfîntul Haralambie şi, punînd multe răni pe dînsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.

Mergînd ostaşii şi prinzînd pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuţite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfîntul pe cale, ducîndu-l la împărat. Mergînd cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcîndu-se spre ostaşi, a vorbit cu glas ca de om, grăind: "O! de trei ori blestemaţilor, slujitori diavoleşti, nu vedeţi pe Hristos Dumnezeu şi pe Sfîntul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceţi acestea o! împietriţilor cu inima? Dezlegaţi pe cel ce nu puteţi să-l legaţi, ca singuri să vă sloboziţi din legături".

La cuvîntul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostaşii s-au înfricoşat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrîn, a stat înaintea împăratului Sever, zicînd: "Vai mie, o împărate, eu sînt împărat al Sciţilor, iată a venit în stăpînirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine şi poporul s-a lipit de dînsul. Eu, de toţi fiind părăsit, am venit să-ţi spun acestea ca să nu ţi se întîmple şi ţie ceva". Acestea grăindu-le diavolul, Sfîntul Haralambie, tîrît de ostaşi, s-a adus înaintea împăratului.

Văzîndu-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei ţepuşe lungi şi a poruncit ca, aducînd lemne, să aprindă foc şi să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cît mai mult. Dar fiind ars sfîntul, o femeie care stătea acolo, vrînd să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte şi a turnat peste capul sfîntului mucenic, precum şi pe faţa şi pe barba sa, zicînd: "Mori, bătrînule, mori, că mai bine este a muri, decît a ne sminti pe noi cu înşelăciunile tale". Femeia aceea era soţia împăratului şi a zis către dînsa sora ei: "Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, mînii pe Dumnezeu? Nu-ţi va ajuta ţie Sever cînd se va mînia Hristos asupra ta!" Şi, întorcîndu-se către mucenic, a zis: "Omule al lui Dumnezeu, cinstite sînt bătrîneţele tale şi Dumnezeu este cu tine şi eu vreau să cred în El şi să mă izbăvesc de păcatele mele".

După aceasta, stingîndu-se focul şi slujitorii slăbind, iar sfîntul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: "Să se dezlege omul acela de tortură şi să-mi răspundă". Mucenicul, fiind adus mai aproape de dînsul, i-a zis împăratul: "Omule, în această zi de dimineaţă, vorbind cu împăratul sciţilor m-am mîniat pe tine şi te-am necinstit, iar tu, răbdînd chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulţi ani ai?" Sfîntul Haralambie a răspuns: "Mulţi ani am petrecut în viaţa aceasta deşartă, pentru că am trăit 113 ani".

Împărarul Sever a zis: "De ai trăit atîţia ani, cum de n-ai venit pînă acum, în pricepere, ca să poţi cunoaşte pe dumnezeii cei fără de moarte?" Răspuns-a sfîntul: "Mulţi ani vieţuind, o! împărate şi cîştigînd multă înţelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat şi am crezut într-Însul". Zis-a împăratul: "Ai avut femeie sau nu?" Răspuns-a sfîntul: "Pe cereasca fecioară am însoţit-o mie, adică împărăţia Hristosului meu, iar pe pămînt n-am cunoscut femeie". Împăratul a zis: "Ştii să înviezi morţii?". Sfîntul a răspuns: "Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos". Şi a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăţi şi prin munţi, aruncîndu-l în păduri şi bălţi şi în crăpăturile pămîntului ca să-l piardă.

Aducînd aproape pe omul acela, îndată diavolul, simţind buna mireasmă a sfîntului, a strigat: "Rogu-mă ţie, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci porunceşte-mi cu cuvîntul şi voi ieşi! Iar de vei voi, apoi îţi voi spune cum am intrat în omul acesta". Deci a poruncit sfîntul ca să spună diavolul aceasta, şi îndată el a început a spune: "Vrînd omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întîi pe moştenitor, nu voi putea să iau moştenirea lui. Ucigînd pe aproapele, mergea să-i răpească bunătăţile lui, iar eu, aflîndu-l într-un loc ca acesta, am intrat în el şi de 35 de ani locuiesc aici".

Sfîntul Haralambie a zis diavolului: "Ieşi din omul acesta şi să nu-l vatămi nicidecum". Şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: "Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!" După trei zile a murit un tînăr şi poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfîntul Haralambie: "Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort". Sfîntul, rugîndu-se, a înviat pe cel mort şi mulţi din popor crezură în Hristos, văzînd nişte minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.

Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicînd: "Să pierzi pe omul acesta de pe pămînt, că este vrăjitor şi face minuni cu farmecele". Împăratul, crezînd cuvintele lui Crisp şi schimbîndu-se din gîndul cel bun, a zis către mucenic: "Jertfeşte idolilor, Haralambie, ca să scapi de mîinile ucigaşilor". Sfîntul a răspuns: "Mult mă folosesc muncile, căci cu cît trupul meu se zdrobeşte cu bătăile, cu atîta se bucură în mine duhul meu". Apoi, mîniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfînt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: "Supune-te împăratului, ca să nu piei în deşert". Împăratul a zis către slujitori: "Luaţi făclii aprinse, ardeţi-i barba şi pîrliţi-i faţa". Slujitorii, punînd făcliile în barba sfîntului, un foc mare a ieşit din barbă şi, întorcîndu-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgîni.

Umplîndu-se de mînie, Sever a zis: "Bine mi-a spus împăratul sciţilor că eşti vrăjitor, Haralambie, şi voieşti ca şi de la mine să se întoarcă ostaşii". Apoi, către boierii săi a zis: "Nu-mi spuneţi cine este Hristos, în Care crede Haralambie?". Eparhul Crisp a zia: "Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrînare". Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: "Nu bîrfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde ştii cine a fost Maria şi cine Hristos?" Crisp zise cu mînie: "Diavole, mai înţelept eşti tu decît mine?" Răspuns-a Aristarh: "Înţeleg mai bine decît tine". Împăratul Sever a zis către Aristarh: "O! cap rău, grăieşti împotriva mea". Răspuns-a Aristarh: "Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc". Împăratul, arzînd de mînie, a luat un arc şi, încordîndu-l, a azvîrlit săgeata spre înălţime, zicînd: "Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pămînt, jos, să-Ţi pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te şi stai puţin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele şi te voi prinde cu mîinile!"

Nişte hule ca acestea zicînd împăratul, cu îndrăzneală şi fără de ruşine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pămîntul şi frică mare a căzut peste toţi, căci, mîniindu-se Dumnezeu în cer, pămîntul se clătina ca o frunză şi se auzeau de sus din nori glasuri înfricoşate, fulgere şi tunete şi au murit de frică mulţi oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legaţi cu nevăzute legături şi spînzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicînd: "Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvînt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea şi voi scrie numele Dumnezeului tău ca şi pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sînt lovit cu mare furie de Hristos al tău".

Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, şi a zis către tatăl său: "Crede în Dumnezeu şi te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care eşti legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veşnic şi neatins". Apoi, căzînd fericita Galini înaintea mucenicului, a zis: "Mă rog ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu şi dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute". Rugîndu-se sfîntul, a încetat înfricoşata mînie a lui Dumnezeu, iar împăratul şi eparhul, liberîndu-se de pedeapsă, au zis: "Stăpîne al cerului şi Ziditorule al pămîntului, Cel ce locuieşti în cer, miluieşte-ne, caută cu milostivire pe pămînt". Apoi s-a dus împăratul cu eparhul şi cu toţi boierii în palatele sale şi au petrecut trei zile, neieşind de frica cea dumnezeiască şi de groaznica certare ce li se întîmplase.

În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfîntului Haralambie: "Mi se părea că stau lîngă apă şi am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiţi tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă şi în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieşea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoşat şi nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzînd pe tatăl meu şi pe Crisp eparhul, stînd aproape, străjerul a întins spre dînşii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stînd cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămîn acolo". Dar acela mi-a zis: "Vino aici şi eu te voi duce pe umeri cu cinste". Pe cînd eram înăuntru, lîngă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicîndu-mi: "Ţie-ţi este dat locul acesta şi celor ce sînt asemenea ţie". O vedenie ca aceasta văzînd, mă rog ţie să-mi spui tîlcul ei.

Sfîntul Haralambie i-a răspuns: "Tîlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfîntului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuinţa drepţilor, copacii cei mirositori sînt cetele sfinţilor îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viaţa veşnică, care prin Sfînta Cruce se dăruieşte neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsîndu-le, a mers în urma celei rătăcite şi, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău şi eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulţumit Domnului întîi şi pe urmă vor fi nemulţumiţi, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleştile amăgiri".

După acea înfricoşată pedepsire ce s-a făcut, trecînd 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăşi şi, lăsînd pe Dumnezeu, a Cărui mînă tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemînd pe mucenic i-a zis: "Haralambie, ascultă sfatul meu şi te închină zeilor, ca să fii cinstit". Sfîntul a răspuns: "Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sînt nesocotite şi nebune". Mîniindu-se împăratul, i-a zis: "Cap nepriceput! zici că ale mele cuvinte sînt nepricepute şi nebune?". Atunci a poruncit să pună la gura lui undiţa şi să-l poarte de gît prin toată cetatea.

Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: "Ce faci? o! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavoleşti şi, lăsînd cele bune, alegi cele rele? De ce voieşti moartea şi lepezi viaţa? Pentru ce te scoli cu mînie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu şi precum te sîrguieşti la rău, tot aşa sîrguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va secera, iar cel ce seamănă întru buna credinţă, va secera cele bune. Adu-ţi aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine, cînd erai legat şi spînzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit şi, fiind dezlegat din legături, acum Îl laşi? Mulţi puternici, fiind pedepsiţi, cunosc puterea Aceluia, dar scăpînd de pedeapsă, iarăşi Îl uită".

Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat, ci, mai aspru făcîndu-se, i-a spus: "Jertfeşte zeilor, Galino!" Ea, întorcîndu-se către dînsul i-a răspuns: "Voi face ceea ce voieşti, tată". Împăratul, bucurîndu-se, a zis: "Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfeşte zeilor". Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: "Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credinţa ta la a noastră şi voieşte să jertfească zeilor". Deci vino şi tu, Haralambie, cu dînsa, în capiştea zeilor noştri şi fă ceea ce noi dorim". Tăcînd Haralambie, împăratul socotea că se învoieşte. Apoi fiica împăratului a mers în capiştea lui Dia şi a lui Apolon şi a zis slujitorilor: "Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mîniat, crezînd în Hristos". Deci, strigară slujitorii: "Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutaţi spre doamna Galini şi miluiţi-o pentru Sever împăratul".

Fericita Galini, intrînd în capiştea idolească, a chemat pe slujitori şi le-a zis: "Pe care să-l surp mai întîi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?". Zis-au slujitorii: "Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gîndeşti rău nici să batjocoreşti pe mîntuitorii noştri, ca să nu se mînie şi să clatine cerul şi să răstoarne pămîntul". Atunci, fericita Galini, apucînd pe idolul Dia, i-a zis: "Dacă tu eşti zeu, apoi cum n-ai înţeles că am venit să te răstorn?". Şi zicînd aceasta, l-a surpat; iar el, căzînd la pămînt, s-a sfărîmat în trei bucăţi. Asemenea, apucînd şi pe Apolon, i-a zis: "Şi tu, satano, gîrbovitule bătrîn, să cazi la pămînt, făcîndu-te praf". Apoi a sfărîmat pe ceilalţi zei, care erau acolo. Şi-au alergat slujitorii la Sever, zicînd: "Stăpîne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum şi soarele se va stinge şi lumea va pieri, că au murit zeii". Împăratul a zis: "Ce sînt cuvintele acestea?" Răspuns-au slujitorii: "Galinia, fiica ta, a sfărîmat pe zei". Zis-a împăratul: "Mergeţi şi chemaţi în această noapte 50 de meşteri şi înnoind idolii, să-i puneţi în capiştea lor, apoi să ziceţi că au înviat din morţi, precum şi Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morţi".

Slujitorii, cu sîrguinţă făcînd aşa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicîndu-i: "Vino la capişte, stăpînă, să vezi pe zei înviaţi". Apoi a zis fericita Galinia: "Au înviat zeii? voi merge să-i văd". Intrînd în capişte, a văzut pe idoli din nou ciopliţi şi a zis: "Mare minune am văzut". Iar slujitorii ziseră: "Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiţi şi batjocoriţi, acum strălucesc cu mai mare cinste şi slavă". Fericita Galinia a zis: "Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decît pe cei vechi". Deci, a zis către idolul Dia: "Ţie îţi zic Dia, cela ce ai înviat din morţi, să te duci iarăşi la cei morţi". Aceasta zicînd-o, iarăşi a sfărîmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplîndu-se de mînie, au spus iarăşi împăratului despre sfărîmarea idolilor. Împăratul, punînd de faţă pe fiica sa, i-a zis: "De ce ai sfărîmat pe idoli?" Ea a răspuns: "De vreme ce voi sînteţi amăgiţi cu deşartă părere, îi numiţi zei pe cînd ei sînt materie neînsufleţită". Împăratul a zis: "Jertfeşte idolilor, sămînţă necurată, iar nu fiică a mea". Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: "Acum am jertfit, precum am ştiut, iar de voieşti şi celorlalţi zei ai tăi, voi face asemenea". Mîniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa şi, întorcîndu-se către mucenicul Haralambie cu iuţime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.

Intrînd sfîntul în casa văduvei, s-a lipit lîngă un stîlp, ce era lîngă casă şi îndată stîlpul cel uscat a odrăslit şi a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzînd femeia o minune ca aceea, s-a înfricoşat şi a zis: "Ieşi de la mine, omule, că nu sînt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu eşti Hristos sau înger sau prooroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rogu ţie, că nu sînt vrednică să intri sub acoperămîntul meu". Sfîntul i-a zis ei: "Îndrăzneşte fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv şi foarte lăudat".

A doua zi, văzînd vecinii copacul cel înalt şi cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dînşii: "Ce este această minune?". Unii ziceau: "Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stîlpul şi a crescut copac mare". Şi, intrînd, găsiră pe sfînt şezînd şi învăţînd pe văduvă, grăind astfel către dînsa: "Fericită eşti tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită eşti că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc". Deci ziseră lui oamenii care veniseră: "Pentru ce nu ne spui nouă de eşti Tu Hristos cu adevărat?" Răspuns-a Sfîntul Haralambie: "Iertaţi-mă, fiilor, sînt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos şi în numele Lui se fac acestea".

Atunci femeia, luînd îndrăzneală, a strigat cu glas mare: "Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeşnicule cel prealuminos, pentru că mulţi prin învăţătura ta s-au apropiat de Hristos!" Acestea grăindu-le femeia, toţi au căzut la picioarele Sfîntului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezînd Într-însul, au primit mîntuitorul Botez.

În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată şi, alergînd înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stîlpul cel uscat şi s-a făcut copac mare.

Mirîndu-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: "Stăpîne împărate, de nu vei porunci ca degrab să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toţi se vor amăgi de minunile făcute de dînsul şi, lăsînd pe zeii noştri şi pe noi, vor merge în urma lui". Atunci, împăratul a hotărît asupra sfîntului judecată de sabie, despre care auzind Sfîntul Haralambie, a cîntat cu bucurie psalmul lui David: "Milă şi judecată voi cînta Ţie, Doamne; cînta-voi şi voi înţelege în cale fără prihană, cînd vei veni către mine"; apoi a mai zis şi un alt psalm pînă în sfîrşit.

Ajungînd cu veselie la locul în care avea să-şi sfîrşească nevoinţa, a zis: "Mulţumesc, Ţie, Doamne Dumnezeule, că eşti milostiv şi îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmaşi, ai sfărîmat iadul şi durerile morţii le-ai dezlegat. Pomeneşte-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru împărăţia Ta". Astfel rugîndu-se el, s-au deschis cerurile şi S-a pogorît la dînsul Domnul cu mulţimea sfinţilor îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, şi a şezut pe dînsul Domnul, zicînd către mucenic: "Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voieşti şi îţi voi da ţie".

Sfîntul Haralambie a spus: "Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoşata Ta slavă. Doamne, de-Ţi place Ţie, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaştele mele şi se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mîntuire sufletească şi îndestulare de grîu şi vin, cum şi înmulţire de dobitoace, pentru trebuinţa oamenilor. Doamne, Tu ştii că oamenii sînt trup şi sînge, iartă-le lor păcatele şi le dă îmbelşugare din rodurile pămîntului, ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature şi să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăţilor; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău şi îi izbăveşte de boala ciumei".

Astfel rugîndu-se sfîntul, Domnul i-a zis: "Fie după cererea ta, viteazul meu ostaş". Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer şi i-a urmat sufletul Sfîntului Mucenic Haralambie. Atunci ostaşii, ducîndu-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului şi cum i s-a arătat Domnul şi că a murit fără tăiere de sabie şi au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare şi frică, iar fericita Galinia, fiica lui, a cerut de la dînsul trupul mucenicului şi, luîndu-l, l-a învelit în pînze curate şi subţiri şi l-a uns cu aromate şi mir de mare preţ şi l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece şi să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dînsa. Deci a lăsat-o să vieţuiască în dreapta credinţă creştinească, după voia ei.

Acestea toate s-au făcut în acel timp cînd era Sever în Antiohia, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijloceşte pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie şi totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugîndu-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vietile Sfintilor Februarie