„O CARTE EVENIMENT, UN POEM ŞTIINŢIFIC INIŢIATIC”
Într-o capitală, la Curtea de Argeş, prima capitală a Ţării Româneşti, trăieşte un savant, Academicianul Gheorghe Păun. Matematician de profesie, informatician, dar om cu vederi largi, explorează zone de frontieră care nouă ne par a aparţine de science-fiction, cum e ţinutul în care matematica se întâlneşte cu biologia (dar cu ce ramură a ştiinţei nu se întâlneşte matematica?), expediţii ce deschid perspective de-a dreptul uluitoare. Are descoperiri în informatică recunoscute pe plan mondial care-i poartă numele.
Acad. Gheorghe Păun și-a dat doctoratul în 1977, la București, cu lucrarea „Simularea unor procese economice prin mijloacele teoriei limbajului”, lucrarea sa fiind coordonată de o altă legendă a ştiinţei, acad. Solomon Marcus, cel care când apărea la televizor ne transforma pe toţi în nişte Alice înmărmurite de uimire. Din 1990 a lucrat la Institutul de Matematică al Academiei Române, iar pentru 10 ani a fost profesor la Universitatea din Sevilla.
Revistele de specialitate plasează cercetarea sa în domeniul teoriei limbajelor formale, a lingvisticii computaționale, calculului bazat pe ADN și calcul celular sau membranar. Descoperirea acestui nou domeniu în informatică i se datorează acad. Gheorghe Păun, modelele realizate în calculul celular purtând numele de sisteme P, de la Păun. Academicianul a explicat faptul că descoperirea sa a fost o revelație în dublu sens. „Ce multe lucruri se pot învăța din celulă și apoi ce lucruri frumoase se pot crea cu ajutorul matematicii și informaticii pornind de la celulă”, a spus învăţatul într-un interviu dintr-o revistă a Academiei Române la 20 de ani de la descoperirea acestui nou domeniu.
A publicat peste 500 de articole științifice în reviste internaționale de profil și 90 de cărţi.
Le spun toate acestea nu spre lauda strălucitului om de ştiinţă ci ca o explozie a bucuriei mele. Pentru că în aceste zile, odată cu debutul meu în fascinanta revistă „Curtea de la Argeş”, al cărei coordonator domnul academician Gheorghe Păun este, am primit şi notele de lectură ale Domniei Sale pe marginea cărţii Dacia Edenică. Ceea ce vreau să subliniez e următorul lucru. Despre carte s-a scris mult, de către condeie prestigioase, dar, preţuindu-le, aveam totuşi bănuiala că în acele aprecieri există şi o doză de subiectivism, de influenţă a amiciţiei noastre. Or, de data aceasta, examinarea cărţii e făcută pe de o parte de o personalitate de excepţie, iar pe de alta de un învăţat al ştiinţei cele mai riguroase, mai exacte, mai obiective. Iar când Domnia Sa spune: „Sunt matematician prin educaţie şi profesie, ştiu ce înseamnă un raţionament corect. Şi SIMT ca aveţi dreptate”, pentru mine aceasta înseamnă nota supremă.
Aveţi în continuare Dacia Edenică văzută de acad. Gheorghe Păun.
DACIA EDENICĂ
Gheorghe Păun
O carte-eveniment, care a făcut vâlvă la vremea apariţiei, s-a epuizat imediat, a fost reeditată şi iar s-a epuizat, nici pe internet nu se poate găsi; am făcut rost de curând de o imagine scanată, reiau informaţia de pe pagina de gardă: Miron Scorobete, Dacia Edenică, Cu una sută ilustraţii în text, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. În premieră: Jurnalul intim al Daciei Edenice. Tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolitul Clujului, Albei, Oradei şi Maramureşului. Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010. Adaug informaţia „pe surse” că autorul, un senior al culturii româneşti („consacrat” ca atare în revista Curtea de la Argeş din februarie 2021, tipărită, dar şi disponibilă la www.curteadelaarges.ro), lucrează la o ediţie nouă, pe care sper să o vedem cât mai curând în librării.
O carte copleşitoare-ameţitoare, prin obiectiv (dovedirea faptului că ţinuturile vechii Dacii, cu mult mai cuprinzătoare decât România Mare cu care este adesea suprapusă, este parte a Edenului biblic, ba chiar conţine Grădina Raiului şi ţara Havila, cea în care se găseşte „aur bun”), prin cantitatea imensă de informaţie adusă în sprijinul acestei afirmaţii, prin rigoarea şi acribia cu care este condusă demonstraţia. Iar demonstraţia este cu adevărat ştiinţifică, autorul insistă de mai multe ori asupra acestui aspect – chiar dacă „axiomele”, datele de plecare, bibliografia ţin mai mult de Biblie, de la Facere la Noul Testament, de mitologie, literatura veche, istoriografia veche, folclor, etnografie în general, aducând, desigur, în discuţie şi elemente de arheologie, geologie, paleologie, în măsura în care din vremurile cu adevărat vechi, ale genezei, „Vârstei de Aur”, au mai supravieţuit urme materiale propriu-zise. Au supravieţuit însă „referate” în scrieri şi „relatări” în datini, balade, colinde – toate acestea cerând însă, pentru a fi înţelese cum trebuie, descifrate uneori la modul propriu, identificate detectivistic, nu numai cunoştinţe, instruire şi tenacitate, ci, mai ales, inspiraţie, iniţiere, revelaţie, îngăduire şi ajutor de la Cel-ce-le-ştie-pe-toate. La final, concluzia este atât de limpede, că, pe de o parte, locuitor al acestor meleaguri fiind, te apucă un frison, pe de altă parte, te întrebi cum de nu-i apucă pe toţi locuitorii acestor meleaguri un frison, situaţie care ar readuce în jur măcar o parte din culorile, şi atmosfera, şi simţămintele Raiului originar. Spune Cartea (Facerea, 2; prescurtez): Dumnezeu a sădit rai în Eden; din Eden ieşea un râu care avea patru braţe, Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat; Fisonul înconjura ţara Havila, unde se găseşte aur bun. Iar scrierile vechi explică: Gihonul este Nilul, Fisonul este Istrul/Dunărea. Iar Miron Scorobete (care semnează şi cu S. Coryll, de la Scorilo) demonstrează că Edenul descris în Facerea poate fi continentul dintâi, Pangea, locul unde a apărut omul, ţinând din Egipt şi Mesopotamia până în Carpaţi, cu ţara Havila centrată pe Apusenii purtători de aur, cu Hiperboreea invocată de greci tot pe aici (pentru eleni, nordul rece şi ceţos fiind peste Dunăre, desigur). În context, autorul descifrează una dintre tăbliţele de la Tărtăria, identifică urme daco-valahe prin Orientul Apropiat, la Ravenna, la Roma, iar Mioriţa îi evocă epoca Genezei, ea chiar descrie „o gură de rai”, nu începe cu o metaforă, avându-şi probabil originea în conflictul dintre Cain şi Abel (există versiuni ale baladei în care apar doi ciobănei, care sunt fraţi…). O lectură fascinantă, un „poem ştiinţific iniţiatic” bazat pe o documentare imensă, rodul unui efort de o viaţă probabil („Eu nu sunt autorul cărţii. Eu sunt fiul ei.”), cu o desfăşurare impecabilă a raţionamentelor, arătând că „Dacia este cu totul, dar cu totul, altceva decât ceea ce îşi închipuie şi cei mai înfocaţi admiratori ai ei”, iar „Grădina Maicii Domnului” nu este numai o vorbă politicoasă a papei…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu