Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Cuviosul Antonie cel Mare ( 17 ianuarie )

 

Predică la Cuviosul Antonie cel Mare
( 17 ianuarie )

Fericită este viaţa pustnicilor celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor
(Antifon)

Iubiţi credincioşi,

Marele între sfinţi şi cel dintîi dintre pustnici, Cuviosul Antonie cel Mare era de neam egiptean, născut în anul 251, din părinţi creştini. Rămînînd de tînăr orfan, împreună cu o soră a sa, înţeleptul Antonie nu se îndeletnicea cu nimic din cele lumeşti, ci numai cu gîndirea celor înalte. Dar, auzind odată citindu-se la biserică cuvintele: Toate cîte ai vinde-le şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în cer şi vino de-Mi urmează Mie (Luca 18, 22), s-a aprins cu dragostea spre Dumnezeu şi întorcîndu-se acasă şi-a vîndut o parte din moştenirea sa împărţind-o la săraci, o mică parte a dat-o sorei sale pe care apoi a dus-o la o mînăstire de fecioare, iar el, lăsînd cele lumeşti, s-a retras într-o peşteră, nu departe de satul său, unde se nevoia un bătrîn îmbunătăţit. Acolo a deprins cuviosul primele nevoinţe pustniceşti, acolo a gustat dulceaţa liniştii, acolo a simţit mîngîierea rugăciunii, acolo a biruit întîi duhurile răutăţii.

Dornic de mai aspră nevoinţă, s-a retras apoi mai departe şi s-a sălăşluit într-un mormînt idolesc, unde se ostenea şi mai mult cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea. Şi nu puţine ispite a răbdat viteazul bărbat de la diavol, în locul acela. Năluciri înfricoşate, război trupesc, zgomote de tot felul, iar la urmă a fost cumplit bătut de draci şi de durere a căzut ca un mort.

Dar nu s-a lăsat biruit sfîntul, ci mai degrabă Antonie îi biruia pe diavoli cu numele lui Iisus Hristos, de la care a luat apoi putere asupra duhurilor răutăţii. Şi voind să trăiască cu totul străin de oameni, ca să grăiască numai cu Dumnezeu, s-a dus în partea cea mai de sus a Nilului şi, zidindu-se într-o mică chilie din munte, nu a mai ieşit afară 20 de ani, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu şi luptîndu-se ziua şi noaptea cu nevăzuţii diavoli. Acolo a ajuns Cuviosul Antonie la cea mai înaltă măsură a desăvîrşirii, primind harul facerii de minuni, al dumnezeieştii înţelepciuni şi al înaintevederii. Deci, fiind scos afară de ucenicii săi, a fost îndemnat de ei să le zidească o mînăstire la Faiuma, prin jurul anului 305, care în scurtă vreme s-a umplut de mulţime de călugări.

Din vremea aceea, cuviosul nu mai era singurul pustnic, ci s-a făcut dascăl al pustiei şi tată al călugărilor care umpleau toată pustia aceea, căutînd a urma bunului nevoitor. Dar cine va putea spune nevoinţele cele de taină ale marelui Antonie? Postul cel din toată viaţa, rugăciunea cea neîncetată, grăirea numai cu Dumnezeu, privegherile cele lungi, culcarea pe jos, haina cea de sac? Căci mîncarea sa era numai şase uncii de pîine (o uncie - 33 de grame) muiată în apă şi sare, o dată pe zi, după apusul soarelui, iar de multe ori la două şi la patru zile mînca. Uneori primea şi puţine legume, fără untdelemn. Aşternutul său era o rogojină pusă pe jos, pe care îşi odihnea truditul său trup, doar un ceas, două, pînă la miezul nopţii. Apoi se scula şi cădea la rugăciune, cu mîinile întinse către cer, pînă dimineaţa, cînd răsărea soarele.

Uneori zicea acestea către soare: "Ce să fac cu lumina ta? De ce vii ca să mă nelinişteşti? De ce răsari tu ca să-mi răpeşti lumina cea adevărată?" Căci după Cuviosul Casian "rugăciunea unui călugăr nu este desăvîrşită dacă se va vedea pre sine rugîndu-se." Peste zi Cuviosul Antonie împărţea timpul rugăciunii cu lucrul mîinilor, împletind rogojini din foi de palmier, aşa cum îl învăţase îngerul lui Dumnezeu. Peste trup, Cuviosul era îmbrăcat cu un sac aspru, peste care purta un cojoc închis, după asemănarea Sfîntului Ioan Botezătorul.

Vestea isprăvilor şi a vieţii sale îngereşti a cuprins îndată tot Egiptul, a ajuns în părţile Palestinei şi ale Asiei, a străbătut Imperiul pînă la urechile împăratului Constantin. De aceea, chiar din îndepărtata Romă, mulţi doreau să-l vadă, să-i ceară cuvînt de folos, să se învrednicească de rugăciunea lui şi să-i urmeze vieţii sale celei sfinte. Filosofi, bogaţi, ostaşi, pustnici, eretici, păgîni, toţi căutau să-l vadă pe marele Antonie. Ba şi împăratul a voit să-l cheme odată la Constantinopol. Însă el nu s-a dus, la îndemnul ucenicului său care-i zicea: "De vei merge, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge, Ava Antonie." (Patericul egiptean, Alba Iulia, 1993, p. 13).

În puţină vreme, numărul sihaştrilor din jurul Sfîntului Antonie s-a înmulţit, ajungînd la peste 10.000. Ei îşi zideau mînăstiri în toate părţile de sus ale Nilului, unde nu erau locuinţe omeneşti şi se sileau după a lor putere să urmeze vieţii Sfîntului Antonie. Cele mai multe aşezări călugăreşti erau în pustia schetică, sau Schiteia, în părţile localităţilor Memfis, Babilon şi Afrodita. Unii dintre ei trăiau la un loc, formînd comunităţi, alţii trăiau în peşteri izolate, cîte doi-trei, iar alţii se retrăgeau în pustia cea mai aspră, ducînd viaţă ascetică.

Iată cum descrie marele Atanasie petrecerea lor: "Există mînăstiri care sînt, ca şi atîtea alte biserici, pline de oameni care cîntă psalmi, se roagă, citesc, postesc, priveghează, care pun toată nădejdea lor în cele viitoare, uniţi prin legătura dragostei şi care lucrează mai mult pentru întreţinerea săracilor decît a lor. Este o ţară întreagă despărţită de lume şi ai cărei locuitori n-au altă grijă decît să se deprindă în dreptate şi evlavie". (Dicţionar aghiografic, 1898, p.87-88).

Fiecare comunitate avea în mijlocul ei o biserică, unde se adunau în sărbători sau, de obicei, sîmbăta şi duminica, toţi anahoreţii, pustnicii şi sihaştrii, de ascultau Sfînta Liturghie şi primeau Preacuratele Taine. Peste săptămînă, se nevoiau în chiliile lor, în aceeaşi aspră nevoinţă. Existenţa şi-o cîştigau făcînd coşuri de nuiele şi rogojini, pe care apoi le vindeau în cetăţi, şi-şi cumpărau pîine. Puţinele legume le cultivau în jurul chiliilor lor, pe care le mîncau nefierte.

Preoţii bisericilor erau şi superiorii comunităţilor, dar adevă-ratul lor povăţuitor era, desigur, Cuviosul Antonie, care adesea se cobora din munte unde îşi avea chilia şi cerceta pe fraţi, le dădea sfaturi folositoare, apoi iarăşi se ducea la chilia sa.

Iată cîteva din sfaturile pe care Cuviosul le dădea ucenicilor săi: "Precum peştii zăbovind la uscat, mor, aşa şi călugării, zăbovind afară de chilie sau petrecînd cu mirenii..." Şi iarăşi: "De la aproapele este viaţa şi moartea noastră. Că de dobîndeşti pe fratele, pe Dumnezeu dobîndeşti; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim. Nimeni neispitit, nu va putea să intre întru împărăţia cerurilor..." Altădată zicea: "Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pămînt şi suspinînd am zis: oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi am auzit un glas, zicîndu-mi: Smerenia". Mai zice iarăşi: "Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci îl iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica...".

Urînd slava deşartă şi dorind să grăiască mereu numai cu Dumnezeu, Cuviosul Antonie s-a retras în adîncul pustiului, cu doi ucenici ai săi, într-un munte spre Marea Roşie, unde şi-a zidit o mică chilie şi acolo se nevoia, rugîndu-se lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Din vremea aceea, muntele acela se chema "Muntele Cuviosului Antonie". În zadar îl căutau ucenicii săi şi-l rugau să se întoarcă iarăşi la mînăstirile lor, el nu mai voia, ci numai din vreme în vreme trecea pe la toate mînăstirile aşa numite "cele de afară", întărind pe fraţi şi mîngîindu-i. Iar cînd nu putea veni pentru lungimea căii şi arşita soarelui, obişnuia să le trimită epistole pline de multă înţelepciune.

O parte din ucenicii săi, dornici să fie mai aproape de dascălul lor, au întemeiat o altă mînăstire mai sus, pe apa Nilului, unde se nevoiau mulţi călugări, ca la 5000, printre care era şi Cuviosul Macarie. Aici venea mai des marele Antonie şi petrecea cu fraţii. Ba, din rîvna sa cea mare pentru dreapta credinţă, s-a dus Cuviosul şi în Alexandria de două ori, mărturisind credinţa cea adevărată înaintea arienilor, a ereticilor şi-a închinătorilor la idoli. Şi nu puţini, văzînd chipul său cel îngeresc şi minunile ce le făcea cu cei bolnavi, lepădau credinţa cea rea şi se făceau creştini dreptmăritori.

Marele Antonie a văzut cu ochi prooroceşti şi decăderea vieţii monahale din ultimile veacuri. "Va veni timpul - zicea el cu lacrimile în ochi - cînd călugării îşi vor face case măreţe prin oraşe, vor iubi traiul bun şi nu se vor mai deosebi de cei din lume decît prin haine. Cu toate acestea, tot se vor găsi cîţiva care vor păstra duhul stării lor. Cununa lor va fi cu atît mai strălucită, cu cît virtutea lor n-a fost lovită de mulţimea smintelilor".

Simţind că i se apropie sfîrşitul, Cuviosul Antonie a mai cercetat pentru ultima oară mînăstirile întemeiate de el, ucenicilor dîndu-le multe sfaturi cu lacrimi şi sărutarea cea mai de pe urmă. Apoi, suindu-se iar la chilia sa cu cei doi ucenici, Macarie şi Plutin, s-a îmbolnăvit de moarte. După ce a poruncit ucenicilor să-i îngroape trupul în loc de taină, ca să nu-l afle mulţimea ucenicilor, a adăugat şi aceste ultime cuvinte: "Cînd va veni ziua învierii, voi primi acest trup, nestricăcios, din mîna lui Iisus Hristos. Împărţiţi hainele mele, daţi episcopului Atanasie cojocul cu mantaua pe care mă culcam; daţi episcopului Serapion altă piele de oaie şi voi luaţi sacul. Rămîneţi sănătoşi, copiii mei! Antonie se duce, nu mai este cu voi!" Sărutîndu-şi ucenicii, bărbatul doririlor dumnezeieşti şi părintele părinţilor a adormit în Domnul la 17 ianuarie, în anul 356, fiind în vîrstă de 105 ani.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am spus pe scurt viaţa Sfîntului Antonie cel Mare. Acum să vă spun cîteva din cele mai alese fapte şi cuvinte de folos ale acestui minunat părinte al monahismului creştin din toată lumea, spre zidirea noastră duhovnicească.

Odată i-au cerut ucenicii lui cuvînt de învăţătură, iar Cuviosul Antonie le-a spus: "Părinţii cei de demult, cînd mergeau în pustie, întîi se vindecau pe sine şi, făcîndu-se doctori aleşi, vindecau pe alţii. Iar noi, ieşind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi, începem a vindeca pe alţii şi, întorcîndu-se boala asupra noastră, se fac cele din urmă mai mari decît cele dintîi şi auzim pe Domnul, zicînd: Doctore, vindecă-te mai întîi pe tine însuţi. (Luca 4, 23).

Altă dată l-a întrebat un ucenic: "Ce trebuie să împlinesc pentru a plăcea lui Dumnezeu?" Iar Cuviosul i-a răspuns: "Păzeşte cele ce-ţi poruncesc: Oriunde vei merge, să ai înaintea ta neîncetat pe Dumnezeu; orice vei face, să ai mărturie din Sfintele Scripturi şi ori în ce loc vei şedea, să nu te muţi degrabă de acolo. Păzeşte aceste trei porunci şi te vei mîntui".

Către Cuviosul Pimen a zis odată Sfîntul Antonie: "Aceasta este lucrarea cea mare a creştinului, ca greşeala sa să o ia asupra lui în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte ispitele pînă la răsuflarea cea mai de pe urmă". În altă zi a spus: "Nimeni dintre creştini nu va putea să intre în Împărăţia cerurilor fără de ispite". Altui bătrîn din muntele Nitriei i-a dat acest frumos cuvînt de mîntuire: "Să nu te nădăjduieşti în dreptatea ta, nici să te mustre conştiinţa vreodată pentru faptele făcute; apoi stăpîneşte-ţi limba şi pîntecele".

Vedeţi, fraţilor, cît de mare preţ pune Sfîntul Antonie pe smerenie? Adică să ne vedem numai păcatele noastre, să nu osîndim pe nimeni, să nu fugim de ispite şi necazuri în viaţă, că fără ele nu ne putem mîntui. Să cerem sfaturi de la părinţii noştri sufleteşti, să ne înfrînăm limba de clevetiri şi de multă vorbire, precum şi pîntecele de lăcomii şi beţii. Să vă amintim şi alte cuvinte de folos de la Sfîntul Antonie.

Odată l-a întrebat cineva: "Care este cea mai mare faptă bună?" Iar Cuviosul a răspuns: "Dreapta socoteală; căci sînt unii care şi-au topit trupul cu postul şi nevoinţa, dar pentru că n-au avut dreaptă socoteală în viaţă, s-au îndepărtat de Dumnezeu". Aici Sfîntul Antonie ne cere să facem toate cu dreaptă raţiune, cu măsură, după sfatul duhovnicului şi după putere.

Pentru iubirea de aproapele spunea Cuviosul acest mare cuvînt: "De aproapele nostru depinde viaţa sau moartea noastră. Că de vom cîştiga sufleteşte pe fratele nostru, îl dobîndim pe Dumnezeu; iar de vom sminti pe fratele nostru, greşim înaintea lui Hristos".

Vedeţi ce mare putere are iubirea aproapelui? Dacă miluim, ajutăm şi sfătuim pe cei din jurul nostru, indiferent dacă ei ne iubesc sau nu, dobîndim pe Dumnezeu, adică mîntuirea. Iar dacă smintim pe oameni, nu miluim pe săraci, osîndim, pîrîm şi nu-i îndemnăm la rugăciune şi la fapte bune, vom da seamă de sufletele lor şi ne pierdem mîntuirea.

Pe călugări îi îndemna Sfîntul Antonie să nu meargă prin lume afară de mare nevoie, zicînd: "Precum peştii care stau pe uscat mor, aşa şi călugării care zăbovesc afară de chilie sau locuiesc cu mirenii slăbesc în tăria liniştii. Deci, trebuie să ne grăbim la chilie, precum peştele la mare, ca nu cumva rămînînd mult afară să uităm păzirea cea dinlăuntru". Altor ucenici le-a spus: "Cel ce se nevoieşte la pustie în linişte, de trei războaie este scutit: de auzire, de vorbire şi de vedere. În schimb este luptat de desfrînare şi lenevire".

Unui călugăr tînăr şi nevoitor, care nu putea răbda ocara şi necinstea, i-a zis Cuviosul: "Eşti asemenea unui oraş care în faţă este împodobit, iar prin partea opusă este furat de tîlhari!"

Un frate i-a zis Sfîntului Antonie: "Roagă-te pentru mine, părinte". Iar Cuviosul i-a răspuns: "Nu te miluiesc nici eu, nici Dumnezeu, dacă nu te vei sili tu singur pentru mîntuire şi nu te vei ruga lui Dumnezeu!". Adică, nu-i deajuns să dăm slujbe ca să se roage alţii pentru noi, ci trebuie ca şi noi să ne ostenim împreună cu cei ce se roagă pentru noi, adică: să postim, să ne rugăm, să trăim în dragoste şi să mergem la biserică dacă vrem să ne mîntuim.

Spunea Cuviosul Antonie ucenicilor săi că "Dumnezeu nu îngăduie ispite grele peste oamenii de acum, ca peste cei de demult", că ştie slăbiciunea noastră că nu putem răbda. Altădată spunea şi acest cuvînt profetic pentru vremurile cele de pe urmă: "Va veni timpul, ca oamenii să înnebunească şi cînd vor vedea pe cineva că nu este ca ei, se vor ridica asupra lui, zicînd că este fără de minte, pentru că nu este asemenea lor".

Odată s-a rugat lui Dumnezeu un sihastru sfînt ca să vadă ceata cuvioşilor părinţi şi, după multă stăruinţă, i-a văzut, dar lipsea Sfîntul Antonie. Atunci a întrebat sihastrul: "Unde este părintele Antonie?" Iar îngerul Domnului i-a răspuns: "Unde este Dumnezeu, acolo este şi Antonie!"

Ajungînd la măsura desăvîrşirii, spunea Sfîntul Antonie: "Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, că Îl iubesc. Că dragostea scoate afară frica". Acelaşi lucru ne învaţă şi ceilalţi Părinţi care zic: "Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, iar dragostea de Dumnezeu este sfîrşitul înţelepciunii". Fericiţi sînt creştinii care iubesc pe Dumnezeu din toată inima şi împlinesc poruncile Lui!

Spunea marele părinte Antonie că s-a rugat multă vreme lui Dumnezeu ca să-i descopere locul drepţilor şi al păcătoşilor. Într-o noapte, pe cînd se ruga, a auzit un glas de sus, zicîndu-i: "Antonie, scoală şi vino!" "Şi ştiind eu pe cine se cade să ascult, am ieşit şi, uitîndu-mă am văzut pe un oarecare uriaş, lung, negru şi urît şi înfricoşat care ajungea pînă la nori, avînd mîinile întinse în văzduh, sub care era un lac asemenea unei mări. Şi am văzut suflete zburînd ca nişte păsări şi cîte treceau de mîinile acelui uriaş se mîntuiau; iar cîte erau lovite de mîinile lui, se opreau şi cădeau în lacul cel de foc. Pentru cei ce zburau, scrîşnea cu dinţii săi, iar pentru cei ce cădeau jos, se bucura. Şi a fost glas către mine, zicîndu-mi: "Înţelege ceea ce vezi. Aceştia care zboară în sus, sînt sufletele drepţilor care nu s-au supus acestui uriaş şi merg în rai. Iar acest uriaş este vrăjmaşul, care apucînd pe cei vinovaţi, îi opreşte şi nu-i lasă să treacă, surpîndu-i în iad, pentru că au urmat voii lui şi au fost stăpîniţi de răutate" (Aceste învăţături sînt luate din Patericul egiptean, 1993, p. 7-15 şi din Vieţile Sfinţilor, Ed. Episcopiei Romanului, luna ianuarie, ed. 1993, p. 275-323).

Adeseori spunea Cuviosul şi aceste sfaturi ucenicilor săi: "Să nu uitaţi niciodată de veşnicie. Gîndiţi-vă în toate dimineţile că poate nu veţi trăi pînă seara. Cugetaţi în toate serile că poate nu veţi ajunge ziua de mîine. Faptele voastre să fie aşa ca şi cum ar fi cele de pe urmă din viaţă...".

Aşa îşi creştea ucenicii Sfîntul Antonie cel Mare, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu pentru ei, hrănindu-i cu învăţăturile sale şi făcîndu-se în toate exemplu vrednic de urmat. Era în toate foarte smerit, blînd şi plin de dragoste pentru oameni. Iar împotriva ereticilor şi a duhurilor rele era aspru şi de temut.

Iubiţi credincioşi,

Ucenicii Sfîntului Antonie cel Mare s-au răspîndit din Egipt în toate părţile Imperiului Romano-Bizantin de Răsărit şi de Apus, începînd din secolul al IV-lea. O mare parte dintre ei s-au nevoit pe Valea Nilului şi în Muntele Nitriei. Alţii au trecut peste Marea Roşie în Muntele Sinai. Alţii au ajuns în Ţara Sfîntă şi pe Valea Iordanului. Iar alţii s-au răspîndit în Siria, Asia Mică, Peninsula Balcanică, ajungînd pînă în apusul Europei şi Africa de Nord. Din secolul X monahismul şi-a creat o nouă patrie în Muntele Athos, cea mai mare vatră monahală de astăzi din toată lumea. În secolul XI, odată cu creştinarea ţărilor slave, s-a răspîndit monahismul pînă în centrul, estul şi nordul Europei.

În ţara noastră, primele aşezări monahale au apărut în Dobrogea, la începutul secolului IV. Monahismul s-a răspîndit din sud spre gurile Dunării, la Niculiţel şi Chilia. Apoi au ajuns în Munţii Buzăului, în Banat, la Morisena în secolul X. Iar din secolele XI-XIV au apărut mînăstiri noi ca: Hodoş-Bodrog, Rîmeţ, Tismana, Cozia, Neamţ, Probota şi altele.

În secolele XV-XVI, monahismul în Ţările Române era în culmea înfloririi, cu sute de mînăstiri şi schituri, cu mii de călugări şi sute de cuvioşi sihaştri în păduri şi munţi. În secolele XVII-XVIII, monahismul încă era înfloritor în ţara noastră, fiind susţinut de domni, de boieri şi credincioşi. Ţările Române dădeau mari ajutoare şi la celelalte centre monahale ortodoxe din muntele Athos, Balcani, Ierusalim şi Siria. Mînăstirile noastre, precum şi evlavia şi daniile româneşti erau renumite în tot centrul Europei.

În secolul al XIX-lea monahismul nostru, ca peste tot, începe să decadă. În secolul pe care-l trăim, mînăstirile noastre se reînnoiesc, atît prin lucrările de reparaţii, cît şi prin viaţa duhovnicească, dar a slăbit rîvna, ascultarea, rugăciunea, dragostea şi smerenia care împodobeau sufletele înaintaşilor noştri.

Am spus, pe scurt, cum a ajuns monahismul în ţara noastră şi cum a dăinuit pînă astăzi, datorită în primul rînd evlaviei poporului român ortodox şi ajutorului material dat de domni şi de credincioşi. Trebuie să amintim că în mînăstirile noastre am avut şi călugări cu viaţă sfîntă cum au fost cuvioşii: Leontie de la Rădăuţi, Daniil Sihastrul, Iosif şi Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău, Sfinţii Partenie şi Rafail de la Agapia, Vasile de la Moldoviţa, Ioan de la Rîşca, Paisie de la Neamţ, Nicodim de la Tismana, Ioan de la Prislop, Ghelasie de la Rîmeţ, Sfîntul Calinic de la Cernica şi ultimul sfînt român, Ioan Iacob de la Iordan († 1960).

Să dăm slavă lui Dumnezeu că ucenicii lui Hristos, care au îmbrăcat cinul monahal, renunţînd la cele pămînteşti după modelul Sfîntului Antonie cel Mare, au existat în ţara noastră de peste 16 secole şi că se menţin cu aceeaşi rîvnă şi evlavie pînă astăzi. La aceste vetre mînăstireşti străbune s-au nevoit multe generaţii de călugări şi cuvioşi, rugători smeriţi ai neamului. Mînăstirile au apărat credinţa ortodoxă curată în ţara noastră. În ele s-au rugat înaintaşii şi părinţii noştri. În ele ne sînt înmormîntaţi sfinţii, cuvioşii şi marii domni apărători de neam şi de credinţă. În sfintele mînăstiri se săvîrşesc zilnic, de multe veacuri, Sfînta Liturghie şi cele Şapte Laude. În ele se mîngîie bunii noştri creştini şi poposesc numeroşi călători din toate colţurile lumii. În ele se slăveşte Dumnezeu şi se laudă sfinţii Lui, mai mult ca oriunde în lume.

Iată pentru ce cinstim sfintele noastre mînăstiri şi de ce aleargă bunii noştri creştini să se roage în ele.

Să-l rugăm pe Sfîntul Antonie cel Mare şi pe toţi sfinţii care sînt în Împărăţia cerurilor să se roage Bunului Dumnezeu ca să sporim în credinţă, în evlavie, în dragoste şi în sfînta rugăciune, virtuţi prin care toţi cei ce-L iubim pe Hristos ne vom putea mîntui. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a XXIX-a după Rusalii

 

Predică la Duminica a XXIX-a după Rusalii

( Despre nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de Dumnezeu )

Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sînt?
Nu s-a aflat să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decît numai acesta ce este de alt neam?
(Luca 17, 17-18)

Iubiţi credincioşi,

După cum mulţumirea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu îi aduc omului laudă, fericire şi binecuvîntare, tot aşa şi cei nemulţumitori şi nerecunoscători faţă de binefacerile lui Dumnezeu, au primit de la El aspre pedepse vremelnice şi veşnice. Nerecunoştinţa şi nemulţumirea omului faţă de binefacerile lui Dumnezeu se socoteşte ca o nebunie înaintea Lui. Acest lucru îl putem înţelege luminat din cuvintele Sfintei Scripturi care, arătînd nemulţumirea poporului iudeu faţă de atîtea binefaceri primite de la Dumnezeu, îl numeşte nebun cînd zice: Acest popor este nebun şi neînţelept. Şi, mustrînd nemulţumirea poporului, zice: Oare nu Acesta este Părintele tău care te-a zidit pe tine? (Deuteronom 32, 6). Apoi, arătînd nerecunoştinţa şi nemulţumirea poporului iudeu pentru binefacerile pe care le-a primit, zice: Oare acestea răsplătiţi Domnului?

După ce le arată binefacerile cele mari ce le-a făcut Dumnezeu cu ei, atît de nerecunoscători şi nemulţumitori, care au părăsit pe Dumnezeu şi s-au închinat diavolilor prin idolii lor, le zice: Jertfit-au diavolilor şi nu lui Dumnezeu, dumnezeilor pe care nu i-au ştiut. Şi iarăşi le zice: Pe Dumnezeu Cel ce te-a născut L-ai părăsit şi ai uitat pe Dumnezeu Cel ce te hrăneşte (Deuteronom 32, 17-18).

Apoi, arătînd Sfînta Scriptură şi pedeapsa dumnezeiască ce a urmat pentru nerecunoştinţa şi nemulţumirea lor faţă de marile binefaceri ale lui Dumnezeu, zice: Întoarce-voi faţa Mea de la dînşii şi voi arăta lor ce le va fi în zilele cele de apoi, că neam îndărătnic este, fii la care nu este credinţă întru dînşii. Ei M-au mîniat întru cel ce nu este Dumnezeu, mîniatu-M-au întru idolii săi, şi Eu îi voi mînia pe ei întru cel ce nu este neam... Că foc s-a aprins întru mînia Mea, arde-va pînă la iadul cel mai de jos, mînca-va pămîntul şi roadele lui, arde-va temeliile munţilor. Aduce-voi la ei rele şi săgeţile Mele îi vor sfîşia pe dînşii. Topindu-se de foame şi de mîncarea păsărilor şi de gîrbovire nevindecată. Dinţi de fiare voi trimite asupra lor cu mînia celor ce se tîrăsc pe pămînt. Din afară îi va stăpîni pe ei sabia şi din lăuntru frica... că voi ascuţi ca fulgerul sabia Mea, şi va începe mîna Mea a judeca şi voi răsplăti pedeapsă vrăjmaşă şi celor ce Mă urăsc pe Mine voi răsplăti (Deuteronom 32, 20-25; 41).

Prin proorocul Isaia îi zice neamului neînţelegător al lui Israel: Surzilor, auziţi, priviţi şi vedeţi (Isaia 42, 18). Apoi, arătîndu-le şi pedeapsa pentru nerecunoştinţa binefacerilor Lui, zice: El a vărsat asupra lor iuţimea mîniei Lui şi furiile războiului. Văpaia i-a cuprins şi n-au priceput, arşi au fost şi n-au luat seamă (Isaia 42, 25). Încă şi Neemia după ce arată marile faceri de bine ale lui Dumnezeu asupra poporului Israel, arată şi nerecunoştinţa lui faţă de atîtea binefaceri primite de la Dumnezeu, zicînd: Dar părinţii noştri s-au îndărătnicit şi şi-au învîrtoşat cerbicia lor. N-au ascultat poruncile Tale, nici s-au supus şi au uitat minunile Tale pe care le-ai făcut pentru ei; învîrtoşatu-s-au cu cerbicia lor şi în răzvrătirea lor şi-au ales căpetenie ca să se întoarcă în robia lor (Neemia 9, 16-17), şi iar zice: S-au răzvrătit împotriva Ta; au aruncat Legea Ta la spate; pe proorocii Tăi care îi îndemnau să se întoarcă la Tine i-au ucis şi Ţi-au adus hule mari (Neemia 9, 26). Arătînd apoi şi pedeapsa lui Dumnezeu pentru această răzvrătire a lor, zice: Atunci Tu i-ai dat în mîinile vrăjmaşilor lor, care i-au apăsat (Neemia 9, 27).

Ieremia, arătînd pedeapsa asupra nerecunoştinţei şi nemulţumirii poporului ales faţă de binefacerile primite de la Dumnezeu, zice: Cum, adică, să te iert, Ierusalime, pentru aceasta? Fii tăi M-au părăsit şi se jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Eu i-am săturat, iar ei au făcut desfrînare, umblînd în grup pe la casele desfrînatelor. Ei sînt cai îngrăşaţi şi fiecare nechează după femeia aproapelui său, apoi zice: Este cu putinţă să nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, şi Duhul Meu să nu se răzbune asupra unui popor ca acesta? (Ieremia 5, 7-9). Arătînd apoi pedeapsa ce îi aşteaptă pentru această răzvrătire, nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de binefacerile Sale, le zice: Casa lui Israel, iată Eu voi aduce asupra voastră un neam de departe, zice Domnul, un popor puternic, un popor vechi, un popor a cărui limbă tu nu o ştii şi nu vei înţelege ce grăieşte el. Tolba lui este ca un mormînt deschis şi ai lui sînt toţi viteji. Şi aceia vor mînca secerişul tău şi pîinea ta, şi vor mînca pe fii tăi şi pe fiicele tale, vor mînca strugurii tăi şi smochinele tale şi vor trece prin sabie cetăţile tale cele tari în care tu te încrezi (Ieremia 5, 15-17). În alt loc zice: Iată voi face cuvintele Mele foc în gura ta, iar pe poporul acesta îl voi face lemne şi îl va mistui focul acesta (Ieremia 15, 14).

Şi după dumnezeiescul împărat şi prooroc David arătînd nerecunoştinţa şi nemulţumirea poporului lui Israel faţă de binefacerile lui Dumnezeu, zice: Au uitat pe Dumnezeu, Care i-a izbăvit pe ei, Care a făcut lucruri mari în Egipt...(Psalm 105, 21) şi au jertfit lui Baal-Peor şi au mîncat jertfele morţilor. Şi L-au întărîtat pe El cu faptele lor (Psalm 105, 28-29). Şi au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor idolilor, au vărsat sînge nevinovat, sîngele fiilor lor şi al fetelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan şi s-a spurcat pămîntul de sînge (Psalm 105, 37-38). Apoi, arătînd şi pedeapsa pentru această fărădelege şi nerecunoştinţă a lor faţă de Dumnezeu, zice: Atunci S-a aprins de mînie Domnul împotriva poporului Său şi a urît moştenirea Sa şi i-a dat pe ei în mîinile neamurilor şi i-au stăpînit pe ei cei ce-i urau pe ei. Vrăjmaşii lor i-au asuprit pe ei şi au fost nefericiţi sub mîinile lor (Psalm 105, 40-42).

Pînă aici am arătat cu mărturii din Sfînta Scriptură cît de mare este păcatul nerecunoştinţei şi al nemulţumirii faţă de binefacerile lui Dumnezeu precum şi pedeapsa pe care a dat-o Dumnezeu poporului lui Israel pentru aceste păcate. Vedem însă şi în Sfînta Evanghelie pe omul ce era dator cu zece mii de talanţi, cum milostivindu-se spre el stăpînul său i-a iertat toată datoria. Iar el n-a voit să ierte pe omul care îi era dator numai cu o sută de dinari. Pentru această nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de binefacerile ce le-a primit de la stăpînul său, a fost dat pe mîna chinuitorilor pînă ce va plăti toată datoria (Matei 18, 24-34). Vedeţi cît de mare este păcatul nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni?

Iubiţi credincioşi,

După ce am arătat pedeapsa lui Dumnezeu pentru acest păcat, voi prezenta o istorioară adevărată prin care iarăşi se va arăta cum pedepseşte Preabunul Dumnezeu pe omul cel nemulţumit de binefacerile primite de la El.

Un mare făcător de rele, într-o vreme fiind foarte ostenit de cale, s-a dus şi s-a culcat la umbra unui zid vechi. Pe cînd dormea el, i-a grăit cineva, zicîndu-i: "Scoală-te repede de aici şi mergi alături, căci cade zidul şi te omoară. Iar el s-a sculat repede şi fugind îndată a căzut zidul". Iar el, plin fiind de toate păcatele a pus în mintea sa că este un om bun şi îl iubeşte Dumnezeu, căci l-a scăpat de moarte şi nu-l urăşte pentru faptele şi uciderile care le-a făcut în viaţă. Deci, a cumpărat tămîie şi lumînări şi intrînd în biserică a zis: "Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai scăpat de la această mare primejdie şi de moarte". El n-a înţeles că alta voieşte Dumnezeu de la el, adică să-şi îndrepte viaţa şi să nu mai facă rău.

Apoi a început din nou a face tot felul de răutăţi, fără nici o căinţă de păcatele lui. Dar într-o noapte, pe cînd dormea pe patul său, i s-a arătat cineva şi i-a zis: "Eu sînt cel care te-a trezit cînd dormeai sub zid şi tu, în loc să te pocăieşti, mărturisindu-ţi păcatele şi să pui hotărîre în inima ta ca să nu mai faci cele rele înaintea lui Dumnezeu, ai adus tămîie şi lumînări la biserică şi ai socotit că îmi sînt plăcute faptele şi făţărniciile tale. Să ştii că pentru aceasta te-am izbăvit de primejdia aceea, ca să nu mori nepocăit. Iar tu, în loc de pocăinţă iar ai început a face cele rele ale tale. De aceea, pentru nerecunoştinţa şi nemulţumirea ta care ai arătat-o faţă de bunătatea lui Dumnezeu, nu vei muri repede ca să nu te vadă nimeni, cum era să-ţi fie moartea sub acel zid, ci vei tras în ţeapă în mijlocul oraşului ca să te vadă toţi oamenii şi să ia pildă spre îndreptarea lor, văzînd cum moare un tîlhar şi ucigaş nepocăit". La aceste cuvinte el se înfricoşează, dar îndată prinzîndu-l oamenii, l-au dus la judecătorul cetăţii şi el a hotărît să fie tras în ţeapă în mijlocul tîrgului ca să-l vadă toţi şi să nu urmeze acelui tîlhar nemulţumitor şi nerecunoscător faţă de binefacerile lui Dumnezeu. (Mărgăritarele Sf. Ioan Gură de Aur, Bucureşti, 1746, p. 163)

Iubiţi credincioşi,

Toţi oamenii sînt datori a mulţumi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea pentru toate cele bune şi cele rele pe care le primesc de la El. Că cel ce nu mulţumeşte supără pe Dumnezeu şi în loc de bune va primi cele rele, adică boală, pagubă, tulburare şi osîndă veşnică. Aţi auzit de pedeapsa lui Dumnezeu asupra evreilor nemulţumiţi din legea veche. Aţi auzit şi de pedeapsa cumplită asupra tîlharului nepocăit din istorioara de mai sus. Aţi auzit şi de nemulţumirea şi lipsa de recunoştinţă a celor nouă leproşi din Evanghelia de azi. Toţi zece se rugau şi strigau la Fiul lui Dumnezeu să se milostivească şi să-i vindece. Dar după ce s-au vindecat, numai unul s-a întors la Hristos şi căzîndu-I în genunchi, I-a mulţumit cu lacrimi. De aceea şi Domnul a zis: Oare nu zece s-au vindecat? Dar cei nouă unde sînt? Nu s-au gîndit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu, decît numai acesta care este de alt neam? Apoi, i-a zis celui vindecat: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mîntuit! (Luca 17, 17-19).

Vedeţi că cel ce mulţumeşte se şi mîntuieşte, căci are credinţă în Dumnezeu? Iar cel nerecunoscător, este departe de Dumnezeu, pentru că este nepocăit, adică zace în păcate. De aceea de va muri în această stare, unul ca acela se va osîndi în iad.

Acum să ne întrebăm fiecare: Oare noi mulţumim zilnic şi în fiecare ceas lui Dumnezeu pentru binefacerile primite? Sau uităm de această mare poruncă? Căci şi Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Pentru toate mulţumiţi (I Tesaloniceni 5, 18; Efeseni 5, 20). Ştim că mulţi cîrtesc în inimile lor şi zic la necaz: "Pentru ce să mulţumesc lui Dumnezeu, că iată sînt bolnav, nu s-a împlinit cererea, soţul este rău, copilul n-a reuşit?" Dar să te întreb în numele lui Dumnezeu: Oare cînd erau sănătoşi şi tineri şi aveau de toate şi toţi îi cinsteau, atunci mulţumeau lui Dumnezeu? Atunci veneau regulat la biserică, se spovedeau, posteau şi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine? Sau erau tot aşa de nepăsători, şi puţin credincioşi ca acum?

Dacă n-ai reuşit azi, vei reuşi sigur mîine. Numai să nu ceri cele ce nu-ţi sînt de folos. Dacă eşti bolnav azi, de ce cîrteşti? Dar n-ai fost sănătos toată viaţa şi ai uitat să mulţumeşti Ziditorului tău? Dacă ai pierdut ceva sau nu ţi s-a împlinit cererea, de ce te superi şi mînii pe Dumnezeu? Nu cumva ceri lui Dumnezeu numai cele materiale şi trecătoare şi uiţi să ceri cele veşnice şi mîntuitoare? Poate de aceea nu ţi-a împlinit Domnul cererea, căci Dumnezeu pe cele materiale ţi le dă de la sine dacă vei căuta mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Matei 6, 33).

Aici credincioşii noştri fac o mare greşeală, că cer de la Dumnezeu mai întîi lucruri pămînteşti şi abia la urmă cer iertarea păcatelor, care ne asigură fericirea şi mîntuirea sufletului, iar Dumnezeu, dimpotrivă, ne porunceşte să căutăm mai întîi Împărăţia Cerului, adică biserica, rugăciunea, pocăinţa, împăcarea cu toţi, postul, smerenia şi Sfînta Împărtăşanie, şi numai la urmă să cerem şi cele pămînteşti: sănătate, reuşită în viaţă, căsnicie, copii, ajutor în toate, pe care ni le promite să ni le dea gratuit, chiar dacă nu le cerem.

Cum trebuie să mulţumim lui Dumnezeu? În toate zilele şi în fiecare ceas şi clipă să zicem în casă, la biserică, pe cale şi oriunde această scurtă rugăciune: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!" Dacă nu ni se împlineşte cererea, noi să-i mulţumim Mîntuitorului pentru tot ce ne-a dat în viaţă: pentru sănătate, pentru minte, pentru cei doi ochi, pentru pîinea zilnică, pentru servici, pentru copii, pentru preoţii care ne păstoresc, pentru Sfînta Cruce cu care biruim pe diavoli, şi mai ales pentru Evanghelie şi pentru că sîntem fii ai Bisericii Ortodoxe. Oare cîţi, alături de noi, sînt orfani, bolnavi fără leac, flămînzi, amăgiţi de secte şi robiţi de patimi, iar noi avem de toate şi nu mulţumim cît trebuie?

Cea mai înaltă rugăciune de mulţumire pe pămînt este Sfînta Liturghie. De aceea se mai numeşte şi jertfă euharistică, adică jertfă de laudă şi de mulţumire. Sîntem datori ca în fiecare sărbătoare şi mai ales Duminica să ascultăm slujba Sfintei Liturghii şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate cîte ne-a dat în viaţă şi în timpul săptămînii care a trecut! Să trăim mulţumind, iar nu cîrtind. Să ne mulţumim cu tot ce ne dă Dumnezeu şi să zicem că nu sîntem vrednici de cît ne dă. De vom face aşa vom primi mai multe daruri de la El şi sufletul ne va fi în pace, iar dincolo cu îngerii în veci Îl vom slăvi. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Sfinţii Mucenici şi fraţi Pevsip, Elasip, Mesip şi bunica lor, Sfânta Muceniță Neonila (Leonilla), din Capadocia, şi cei împreună cu dînşii care au pătimit în Galia în vremea împăratului Marc Aureliu (+180)

 

Pătimirea Sfinţilor Mucenici şi fraţi Pevsip, Elasip,
Mesip şi moaşa lor, Neonila, şi cei împreună cu dînşii
(16 ianuarie)

(Scrisă de sfîntul mucenic Neon, care a pătimit după sfîrşitul lor)

Viața pe scurt a Sfinţilor Mucenici şi fraţi Pevsip, Elasip, Mesip, a bunicii lor, Leonilla, şi a celor împreună cu dânşii

Aceşti trei fraţi erau tripleţi [născuţi odată] şi au suferit mucenicia în Franţa, în timpul împăratului Marc Aureliu (161 A.D. – 180 A. D.). La început doar Leonilla era creştină, nepoţii ei fiind încă păgîni. După sfaturi îndelungate din partea bunicii lor şi a preotului locului, cei trei fraţi au primit Botezul. Botezaţi fiind, au început să vieţuiască cu zel în rînduiala creştinească, distrugînd toţi idolii din vecinătatea locului în care trăiau. Acuzaţi şi aduşi înaintea scaunului de judecată, ei au recunoscut distrugerea idolilor şi şi-au dat pe faţă credinţa lor în Hristos. Judecătorul a pus să fie aruncaţi în temniţă şi a chemat-o de faţă pe bunica lor Leonilla, trimiţînd-o la temniţă şi sfătuind-o să-şi convingă nepoţii să se lepede de Hristos şi de dreapta credinţă. Fără a spune un cuvînt, Leonilla s-a dus la temniţă nu pentru a-i sfătui pe nepoţii ei să se lepede de Sfînta Credinţă, ci pentru a-i întări să sufere cu curaj pînă la capăt pentru ea şi să moară pentru Hristos. Cînd judecătorul mai apoi i-a chemat şi a văzut că sînt încă şi mai de neclintit în hotărîrea şi credinţa lor, i-a condamnat pe toţi trei la moarte. Ei au fost spînzuraţi de copaci, biciuiţi şi apoi arşi în foc. O anumită femeie din popor, Iovila, care era printre cei ce priveau la chinuirea sfinţilor, a strigat tare „Şi eu sînt creştină!”. Aceasta imediat a fost prinsă şi decapitată împreună cu bunica sfinţilor, Leonilla.

Viața pe lung a Sfinţilor Mucenici şi fraţi Pevsip, Elasip, Mesip, a bunicii lor, Leonilla, şi a celor împreună cu dânşii

Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, ucenicul Sfîntului Apostol şi Evanghelist Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, cel plin de Duhul Sfînt, vrînd să înmulţească turma cea cuvîntătoare a lui Hristos, a trimis pe ucenicii săi în diferite ţări, ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvîntul lui Dumnezeu. Dar auzind cum că în Galia era mai multă prigonire asupra creştinilor - căci împărăteasca poruncă, ce se dăduse spre uciderea credincioşilor, se lăţise pretutindenea -, a trimis acolo doi preoţi ai lui Dumnezeu, pe Antioh, pe Benign şi pe diaconul Tirs, bărbaţi cu adevărat îmbunătăţiţi, de Dumnezeu iubitori, întru nevoinţe sîrguitori şi gata la osteneală pentru dragostea lui Hristos, uitînd primejdiile mării, iubind străinătatea cu osîrdie şi dorind muncile şi moartea.

    Aceştia, luînd poruncă de la episcopul lor, s-au suit în corabie; iar Sfîntul episcop Policarp a vorbit către dînşii astfel: "Mergeţi, bărbaţi puternici întru tăria lui Hristos, tare oştindu-vă, cîştigaţi, prin sfînta mărturisire a preasfîntului nume al lui Hristos, pe mulţi ostaşi, cu care bucurîndu-vă pentru biruinţă, să puteţi cîştiga nume slăvit şi veşnică cinste; apoi, roadele ostenelilor voastre să se înmulţească cu îndestulare şi să dobîndiţi sălăşluirile în raiul drepţilor". Sfîntul Policarp, cu acestea şi cu multe alte binecuvîntări a pregătit de cale pe trimişii săi; iar ei plutind cu bună sporire, prin dumnezeiasca povăţuire au sosit degrab la malurile Marsiliei, şi ieşind la uscat, călătoreau, avînd înainte călător pe îngerul lui Dumnezeu.

    Intrînd în cetatea care se numea Edua, au aflat după rînduiala lui Dumnezeu un bărbat numit Faust, de neam bun, cu cinste, senator luminat, de care au fost primiţi cu frumoasă primire. Acela, înştiinţîndu-se de dînşii că sînt prezbiteri, i-a rugat cu osîrdie să facă creştini pe casnicii, rudeniile şi prietenii lui, luminîndu-i prin Sfîntul Botez, căci el, din pricina prigonirii de atunci, era creştin în taină. Apoi, a adus la dînşii pe fiul său tînăr, Simforian - care prin povăţuirea sfinţilor şi prin alegerea dumnezeiască mai pe urmă avea să fie mucenic al lui Hristos -, pe acela încredinţîndu-l în mîinile preoţilor, se ruga ca Sfîntul Benign să-l boteze, iar Sfîntul Antioh să-i fie naş copilului. Deci, au făcut dumnezeieştii slujitori toate, după dorinţa lui Faust.

    Aducîndu-şi aminte de sora sa şi de nepoţii ei, Faust a zis către sfinţi: "Am o soră de o mamă cu mine, anume Neonila, care locuieşte în cetatea Lingoniei şi are trei nepoţi, născuţi din fiul ei, care au ieşit împreună în lumea aceasta, din pîntecele maici lor; apoi învăţînd bine ştiinţele libere şi înţelepciunea din afară şi urmînd obiceiurilor părinteşti, vieţuiesc în rătăcirea păgînească, slujind idolilor; dar sora mea doreşte să-i facă ostaşi ai lui Hristos şi să-i supună la sfînta Lui slujbă; deci, rogu-vă pe voi, o! preoţi ai lui Dumnezeu, să-i ajutaţi pe ei şi să luminaţi casa cea de neam bun, precum aţi început". Auzind sfinţii acestea, au făcut sfat ca să se împartă la propovăduire; drept aceea Antioh şi cu Tirs s-au dus în satul Augustuduniei, unde pe mulţi aducîndu-i la credinţa lui Hristos, mai pe urmă s-au încoronat cu cunună mucenicească; iar pe Sfîntul Benign l-a trimis Faust în cetatea Lingoniei, la sora sa.

    Neonila, sora lui Faust, a primit pe Sfîntul Benign cu toată cinstea, ca o mană pogorîtă din cer; dar în acea zi nepoţii ei erau duşi într-un sat, ce se chema Pasmasia, aducînd jertfe idolului ce se numea Nemesis şi, din acele jertfe păstrînd rămăşiţele, le-au adus la bătrîna lor; iar ea îngreţoşîndu-se de urîciunile idoleşti, le-a aruncat spre mîncare cîinilor; apoi a început, înaintea Sfîntului prezbiter Benign, a grăi cu dînşii aşa: "Iubiţii mei nepoţi, cunoaşteţi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi viu, Căruia îngerii şi toată făptura Îi slujesc cu vrednică datorie, Care toată lumea a făcut-o cu cuvîntul, Care cu porunca a întins înălţimea cerului, a lărgit lăţimea pămîntului, a adunat adîncurile mării şi cu nisip le-a îngrădit; Care a înfrumuseţat cerul cu stelele şi a pus doi luminători mai aleşi, cărora le-a poruncit ca toate cele zidite de El să le lumineze cu razele lor; Care a dat apele spre viaţa peştilor şi cu feluri de copaci şi iarbă a îmbrăcat pămîntul şi a făcut toată fiinţa după voinţa Sa.

    Apoi a binevoit a zidi pe om după chipul şi asemănarea Sa; şi l-a îmbogăţit cu deosebită înţelepciune, cu darul ştiinţei şi al înţelegerii, ca să caute pe Domnul a toată făptura mai cu dinadinsul, iar nu prin neştiinţă să defaime pe Ziditor; ca să cunoască binele şi să-l deosebească de rău, ca pe idolii cei făcuţi cu mîinile din multe feluri de materii, fiind nesimţitori şi neînsufleţiţi, spre înşelarea oamenilor, închipuiţi prin diavolească scornire, nu numai cu nici un fel de cinste să-i cinstească, dar să-i lepede ca pe cei necuraţi şi să fugă de împărtăşirea lor; pentru că diavolul, prin meşteşugul cel viclean, a închipuit pe idoli în lumea aceasta şi a înşelat în Rai pe Adam, omul cel dintîi.

    Deci, lăsaţi, o! preaiubiţi nepoţi pe idolii cei diavoleşti, iar pe Ziditorul a toate, Domnul nostru Iisus Hristos, să-L mărturisiţi fără nici o îndoială, că iată vedeţi înaintea voastră pe acest bărbat sfînt care a venit din ţări îndepărtate, trimis la voi din bunătatea lui Dumnezeu; deci luaţi aminte la cuvintele gurii lui, căci cele ce ies din gura lui sînt porunci dumnezeieşti; învăţaţi-vă de la dînsul învăţătura cea sfîntă, care va fi mîntuirii voastre mai folositoare decît toate".

    Cu aceste învăţături mîntuitoare fericita Neonila cu Sfîntul Benign, sfătuind pe nepoţii ei, întărea în inimile lor dumnezeiescul dar, care în taină se insuflase într-înşii; iar ei stăteau cu mirare, privind unul spre altul, socotind toate cele grăite de dînşii; apoi întorcîndu-se către bătrîna lor, i-au zis cu un glas: "Pentru ce ai ţinut acoperit prin tăcere pînă acum un lucru atît de mare şi de ales? De ce ai tăinuit calea adevărului şi lumina cea prealuminoasă de atîta vreme?"

    Iar ea, ridicîndu-şi ochii spre cer şi înălţîndu-şi mîinile, mulţumea lui Dumnezeu că nepoţii ei încep a cunoaşte adevărul şi a zis către dînşii cu dragoste: "Fiul meu, adică tatăl vostru, care acum este cufundat în tartar, era atît de împietrit cu inima, întunecat în negura păgînătăţii şi străin de înţelepciune şi înţelegere, încît nu voia nici a crede în Hristos Dumnezeu, nici a pomeni cu gura numele Lui cel sfînt. Deci, ce putea să folosească unuia ca aceluia dumnezeiescul cuvînt, căruia răutatea necredinţei îi cuprinsese cu totul cele dinlăuntru ale inimii şi nu putea să vadă lumina dreptăţii, fiind orbit de rătăcirea idolească?

    Din cauza lui am tăcut pînă acum, negrăindu-vă cele folositoare, că mă temeam ca nu cumva el, prin sfatul cel pierzător, să vă facă să rătăciţi în veci din cărarea cea dreaptă; iar cu învoirea lui Dumnezeu, murind acela, toate împiedicările s-au ridicat şi acum este vreme bine venită. Deschideţi-vă ochii inimii şi ai trupului, privind mai ales spre cer şi, umplîndu-vă de darul Domnului nostru Iisus Hristos, dezrădăcinaţi din sufletele voastre cinstirea de idoli cea vrăjmaşă mîntuirii voastre, ca să puteţi trece spre bucuria veşnică".

    După ce au grăit acestea şi multe altele, fericita Neonila şi sfîntul preot, tinerii şi-au adus aminte de vedeniile lor, pe care le văzuseră în noaptea trecută şi care erau înainte însemnare a încredinţării lor; deci spuneau unul altuia cele ce văzuseră. Cel dintîi, cu numele Pevsip, a zis: "Eu m-am văzut primit la sînul bunicii mele şi sugeam din piept lapte îndestulat, iar ea mă îndemna, zicîndu-mi: Pevsipe, bea mîntuitorul lapte, ca, întărindu-te cu acesta, să poţi sta asupra potrivnicilor şi să cîştigi slăvita biruinţă". Iar Elasip a zis: "Eu am văzut pe cineva şezînd pe un scaun în cer, strălucind cu negrăită slavă, de a Cărui strălucire mi s-au întunecat ochii, apoi spaimă şi frică au căzut asupra mea; însă Cel cu faţa luminoasă, chemîndu-mă îmi zicea: "Nu te teme, căci te vei învrednici a lua cununa biruinţei".

    Al treilea frate, Mesip, spunîndu-şi vedenia sa, a zis: "Am văzut şi eu, nu ştiu pe care împărat mare, ţinînd sceptrul şi care pe noi, aceştia trei împreună, ne rînduia în a sa ostăşire încingîndu-ne cu brîu ostăşesc; apoi cu mare preţ răscumpărîndu-ne din legăturile robiei, ne scria cu litere de aur veşnică libertate şi zicea către mine: "Mesipe, pe voi aceşti trei fraţi am gîndit ca să vă pun în palatul Meu şi cu veşnice răsplătiri de asemenea să vă încununez; căci bunica voastră neîncetat, ziua şi noaptea, se roagă Mie pentru mîntuirea voastră, ca să fiţi povăţuiţi la calea cea dreaptă; şi izbăvindu-vă de întunericul cel diavolesc, să puteţi vedea lumina cea adevărată şi să treceţi din moarte la viaţă".

    O! cît de minunate sînt vedeniile acestor trei fraţi, care însemnau întoarcerea lor către Dumnezeu. Acestea văzîndu-le şi cu îndemnările Neonilei şi ale preotului povăţuindu-se, au zis la sfîrşit către fericita lor bunică: "Spune-ne ce să facem, ca astfel propovăduirea voastră, izgonind toată rătăcirea, să poată ajuta mîntuirii noastre?" Atunci s-a bucurat Sfînta Neonila cu dumnezeiescul preot şi, dînd mulţumire lui Dumnezeu, a zis către dînşii: "Toate poruncile lui Dumnezeu să le păziţi şi pe Hristos, împăratul împăraţilor, cu neîndoire să-l credeţi că este Dumnezeu; să vă depărtaţi de necurăţeniile idolilor şi singuri să vă daţi Ziditorului vostru Dumnezeu".

    Apoi Sfîntul Preot Benign, învăţîndu-i multe despre sfînta credinţă, i-a luminat cu Sfîntul Botez şi i-a întărit desăvîrşit întru mărturisirea lui Hristos, prin povăţuirea sa. Iar după aceea singur s-a dus în cetatea Lingoniei, unde adunînd multe roduri ale ostenelilor, nu după multă vreme, cu cununa muceniciei s-a încununat.

    Iar aceşti trei sfinţi fraţi, împreună născuţi întru credinţa lui Hristos, fiind întăriţi, au trimis slugile lor ca să sfărîme pe idolul de mai sus al zeiţei Nemesis. Apoi au sfărîmat şi alţi doisprezece idoli, care erau în casa lor. Îndată a străbătut vestea prin toate hotarele Lingoniei, că nepoţii Neonilei, tinerii cei de prea bun neam, crezînd întru Hristos, au sfărîmat pe zei.

    Deci, s-a pornit asupra lor poporul, s-au sculat stăpînirile, judecătorii şi slujitorii idoleşti s-au aprins cu mînie fără de măsură; şi adunîndu-se la dumnezeieştii tineri de pretutindeni, începătorii ziceau către dînşii: "Ce fel de nebunie a năvălit asupra voastră? Cine v-a sfătuit pe voi ca să lăsaţi cinstea zeilor noştri şi ai voştri, care din vremile vechi se vede că i-au cinstit? Aşa lepădaţi porunca împărătească? Căci pe Hristos în loc de Dumnezeu îl aveţi, pe Acela pe care iudeii la moarte osîndindu-L, pe cruce L-au pironit".

    Atunci fericiţii tineri, umplîndu-se de Duhul Sfînt, au răspuns către dînşii: "O! orbiţilor cu inima şi afundaţilor întru întunericul cel adînc, cei ce sînteţi acoperiţi cu negura cea veşnică şi cu marea greutate a păcatelor fără sfîrşit! Pentru ce singuri fiind înşelaţi de vrăjmaşul cel de demult şi pe noi ne siliţi ca să ne închinăm la pietre şi la alte materii făcute întru asemănarea omenească, care nici un fel de viaţă nu au, nici simţ şi în totul nu sînt nimic, însă de voi nebunilor se cinstesc? Domnul nostru Iisus Hristos, Acela este Dumnezeu viu şi adevărat, cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, o Dumnezeire în Treime, şi Treimea întru unirea slavei crezîndu-se, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, strălucire din strălucire ieşind, Cela ce totdeauna este, şi mai înainte totdeauna a fost, şi totdeauna fără de sfîrşit va fi, Acela a făcut toate cele ce sînt pe lume".

    Auzind unele ca acestea toţi păgînii, cu slujitorii idolilor şi mai marii lor, s-au amărît foarte mult şi sculîndu-se unul dintre dînşii, anume Cvadrat, plin de mînie, a lovit peste obraz pe Pevsip şi pe Elasip, pentru că numai aceia doi grăiau împotriva lor. Mesip văzînd pe fraţii săi pălmuiţi, a strigat, zicînd: "Pentru ce nu mă baţi şi pe mine ca pe fraţii mei? Pentru ce mă lipseşti de o facere de bine ca aceea? Întru dînşii ai arătat începătura patimilor celor dorite de noi, iar pe mine, ca pe un necredincios, ca şi cum cinstindu-mă cu necredincioşii tăi, m-ai lepădat de la sfînta pătimire. Cu tot sufletul sînt gata pentru mărturisirea lui Hristos şi deopotrivă lepădîndu-ne de păgînătatea voastră, credem întru Hristos şi aşteptăm să cîştigăm răsplătire întocmai". Iar Cvadrat a răspuns: "Acum vă vom pedepsi pe voi pentru necinstirea zeilor noştri, cu felurite chinuri". Iar Elasip a zis: "Cu cît mai multe munci ne veţi găti, cu atît mai mult ne veţi întări în dumnezeiescul dar.

    Altul dintre începătorii păgîneşti, anume Palmat, a zis: "De nu le vom tăia limbile din rădăcină, nu vor înceta a grăi cele necinstite asupra noastră şi a zeilor noştri". Iar Pevsip a răspuns: "Dacă cruzimea voastră ne va tăia limbile cele trupeşti, cu limbile noastre cele dinăuntru vom povesti măririle lui Dumnezeu, şi de la sfînta credinţă, cea întru Hristos, niciodată nu ne va despărţi cruzimea voastră". Palmat şi al treilea cu dînsul, Hermogen, ziseră: "O! ticăloşilor, cu un suflet vă sîrguiţi spre pierzarea voastră". Iar Pevsip a răspuns: "A muri pentru Hristos este plăcut, pentru că numai aşa vom trece spre viaţa veşnică mai degrabă, unde nu este întristare, ci neîncetată bucurie".

    Văzînd Palmat, Cvadrat şi Hermogen, judecătorii Lingoniei, credinţa cea neclintită întru Hristos a sfinţilor tineri, s-au sfătuit între ei cu ce fel de chinuri mai grele să-i chinuiască şi cu ce fel de moarte mai cumplită să-i piardă, ca să aibă frică şi ceilalţi.

    Într-acel sfat îndeletnicindu-se, au chemat la dînşii pe cinstita Neonila, vrînd ca prin ea să-i întoarcă de la Hristos şi la închinarea de idoli iarăşi să-i apropie; deci au zis către dînsa: "Dacă voieşti să scapi de chinuri pe nepoţii tăi şi din pierzarea morţii să-i izbăveşti, mergi şi sfătuieşte-i pe ei, ca pe zeii pe care i-au sfărîmat, iarăşi să-i facă şi să li se închine lor".

    Acestea şi altele grăind judecătorii către Neonila, ea le-a răspuns: "Voi merge cu sîrguinţă şi-i voi sfătui cele cuviincioase izbăvirii lor". Deci, mergînd la sfinţii săi nepoţi, cînd i-a văzut că sînt nemişcaţi în sfînta mărturisire, s-a umplut de multă bucurie, şi pe fiecare din ei cu dulceaţă îl săruta; apoi plîngînd de bucurie şi mulţumind lui Hristos Dumnezeu şi rugîndu-se pentru dînşii mult, a zis către ei:

    "Nici unul întru seminţia voastră nu este mai de bun neam, nici unul mai bogat, nici unul mai bun, nici unul nu s-a aflat mai bine primit lui Dumnezeu; căci tot neamul vostru îl luminaţi prin mărturisirea lui Hristos, şi, deşi sînteţi tineri, pe toţi bătrînii din neamul vostru i-aţi întrecut cu înţelepciunea. Comoara cea nemăsurată şi care nu se poate preţui, voi aţi aflat-o făcîndu-vă ostaşi ai lui Hristos. Drept aceea fiţi statornici şi tari întru sfînta lege a lui Hristos; de îngrozire şi de chinuri să nu vă înfricoşaţi, ci îmbărbătaţi-vă şi fiţi înarmaţi cu credinţa lui Hristos! Împărăţiile cele văzute ale lumii acesteia, cum şi viaţa aceasta de aici nu sînt nimic, pentru că degrabă îşi vor lua sfîrşitul; iar împărăţia lui Dumnezeu cea nevăzută este veşnică, deci a o dori şi a o căuta pe aceea este cea mai desăvîrşită înţelepciune, pe care o veţi cîştiga cu ostenelile cele vremelnice, iar prin chinurile cele degrab trecătoare, la veşnica veselie vă veţi muta". Acestea zicîndu-le şi văzîndu-i plini de darul Domnului, şi tari întru credinţă, i-a încredinţat lui Hristos, şi s-a dus.

    După aceasta, judecătorii au întrebat pe sfinţi dacă voiesc să se închine zeilor. Deci, le porunceau lor cu mare glas să spună aceasta înaintea a tot poporul. Iar ei tuturor au adeverit pe faţă credinţa lor întru Unul şi adevăratul Dumnezeu şi pentru dragostea Lui s-au arătat gata de bătăi şi de moarte; iar de zeii păgîneşti se lepădau ca de nişte mincinoşi şi deşerţi.

    Deci, i-au legat de mîini şi de picioare şi de un lemn i-au spînzurat şi i-au întins tare, ca pe coardele de la vioară, încît oasele şi alcătuirile lor s-au despărţit. Iar ei întărindu-se cu puterea lui Hristos, răbdau bărbăteşte şi îşi băteau joc de tiranii judecători, către care Sfîntul Mesip zicea: "Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost pironit cu piroane pe Cruce, spînzurat pe sfîntul lemn, pentru a noastră răscumpărare, de unde acum avem semnul Crucii, spre apărarea şi îngrădirea noastră. Iar noi trei robi ai Lui, pe acest lemn spînzurîndu-ne, pentru numele Lui, ne numim mucenici slăviţi. Fericit este rodul lemnului aceluia ce poartă pe aceşti trei mucenici, care s-au adus ca jertfă Sfintei Treimi".

    Văzînd judecătorii cum că sfinţii tineri întru nimic nu se tulbură în chinuri, ci mai mult se întăresc, au zis către dînşii: "Nu veţi muri pe acel lemn precum voiţi voi, ci prin moarte de foc veţi pieri". Mesip iarăşi le-a răspuns: "Mai mare fericire se va adăuga nouă, dacă prin foc vom fi lămuriţi înaintea lui Dumnezeu, şi din întuneric vom trece, prin văpaia focului, la lumina cea nestinsă". Atunci judecătorii au poruncit ca să se adune lemne şi vreascuri, cum şi toate cele lesnicioase pentru aprindere; deci, au aprins un foc mare, în care i-au aruncat pe sfinţii trei fraţi, spre ardere.

    Iar sfinţii, cu ajutorul lui Hristos, Mîntuitorul lor, fiind în foc, au rămas nevătămaţi. Apoi s-au dezlegat legăturile lor şi umblau prin mijlocul văpăii, binecuvîntînd pe Dumnezeu, precum odinioară cei trei tineri în Babilon.

    Apoi, păgînii aprindeau foc mare, vrînd ca să prefacă în cenuşă pe robii lui Hristos; dar cu cît mai sus se înălţa văpaia, cu atît mai mare era slava sfinţilor. Şi după arderea cea îndelungată, stingîndu-se focul, sfinţii se vedeau vii, întregi şi neavînd nici o vătămare de puterea focului, şi batjocoreau pe tirani, zicîndu-le: "Nouă ni s-a dat putere, ca îndată să trecem la Hristos, Dumnezeul nostru, de am voi; dar am judecat ca încă întru această viaţă să mai rîdem de nebunia voastră; însă nezăbovind, ne vom sîrgui spre ospăţul cel de sus".

    După aceasta, cei trei sfinţi fraţi, văzînd înaintea lor cetele sfinţilor îngeri, fiind gata a lua şi a conduce sufletele lor la cereasca împărăţie, şi-au plecat genunchii la pămînt şi, rugîndu-se împreună, şi-au dat sfintele lor suflete. Iar cinstitele lor trupuri au fost îngropate ca de două stadii departe de cetate, în satul ce se numea Urvat, unde mai pe urmă s-a zidit şi o biserică în numele lor, întru care multe minuni se săvîrşeau şi se dădeau tămăduiri bolnavilor.

    Sfîrşindu-se sfinţii mucenici, o femeie, anume Iovila, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască şi neîngrijindu-se de bărbatul său şi de pruncul său mic, a strigat în mijlocul necredinciosului popor, zicînd: "Şi eu sînt roaba lui Hristos; deci pe Hristos, Dumnezeul cel viu şi adevărat, fără îndoială îl propovăduiesc, iar pe idolii voştri cei necinstiţi şi deşerţi, îi lepăd cu totul". Acestea cu îndrăzneală strigînd ea în popor, îndată au prins-o şi degrabă au spînzurat-o şi au chinuit-o mult.

    Dar nevrînd să se lepede de Hristos, au dus-o la Urvat, satul ce s-a zis mai înainte, împreună cu Sfînta Neonila bunica sfinţilor, şi acolo pe amîndouă le-au tăiat cu sabia. Iar pe un oarecare Neon, care a privit la nevoinţa sfinţilor şi a scris pătimirea lor, dînd cartea lui Turvon, a mărturisit pe Hristos pe faţă; şi atît de mult l-au bătut, pînă ce şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, şi muce-niceşte s-a sfîrşit. Dar şi Turvon, urmînd sfinţilor răbdători de chinuri, nu după multă vreme, prin cale mucenicească a trecut la veşnica viaţă.

    Deci, s-au întîmplat acestea în vremea împărăţiei lui Marcus Aelius Aurelius Verus (161-180), care se numea şi Antoninus, în 16 zile ale lunii ianuarie. Iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vietile Sfintilor Ianuarie

 

sfinteleicoane.ro

Troparul Sfântului Apostol Petru, glasul al 4-lea

Roma nepărăsind, la noi ai venit prin cinstitele lanţuri ce ai purtat, întâistătătorule pe scaunul Apostolilor. Pe care cu credinţă cinstindu-le, te rugăm: cu ale tale rugăciuni către Dumnezeu, dăruieşte nouă mare milă.

Condacul Sfântului Apostol Petru, glasul al 2-lea

Piatra Hristos pe piatra credinţei, pe întâiul şezător pe scaunul ucenicilor,îl preamăreşte luminat. Căci cheamă pe toţi să prăznuiască, Apostole, minunile cinstitului tău lanţ şi împarte iertare de greşeli.

Alt condac al Sfântului Apostol Petru, glasul al 2-lea

Pe cel întâistătător între Apostoli, pe Dumnezeiescul ucenic al adevărului, pe Marele Petru, să-l lăudăm şi lanţul lui să-l sărutăm cu credinţă, dezlegare de greşeli dobândind.

Închinarea cinstitelor lanţuri
ale Sfîntului Apostol Petru
(16 ianuarie)

Cînd Sfîntul Apostol Petru a fost dus în temniţă de împăratul Irod şi era legat cu două lanţuri de fier, dormind el noaptea între doi ostaşi, a venit îngerul Domnului şi lovindu-l în coastă, l-a deşteptat şi l-a scos afară, căzînd de pe dînsul lanţurile cele de fier; despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Şi s-a auzit acea prea slăvită izbăvire din legături şi din temniţă a lui Petru, prin toată cetatea Ierusalimului. Atunci nişte credincioşi, în taină luînd lanţurile acelea, le-au păstrat la ei, avîndu-le înaintea ochilor, ca pe însuşi Sfîntul Apostol Petru; care nezăbovind după acea ieşire din temniţă, s-a dus în alte ţări, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, şi nu s-a arătat în Ierusalim.

Deci, lanţurile acelea au luat putere tămăduitoare de la trupul apostolului. şi precum erau maramele şi basmalele lui Pavel, aşa şi lanţurile lui Petru, care au ros trupul lui, tămăduiau neputinţele şi goneau duhurile cele viclene. Drept aceea, se cinsteau cu cucernicie de cei credincioşi acele cinstite lanţuri, cărora li se închinau şi cu dinadinsul le păstrau, din neam, ca moştenire; pentru că părinţii le lăsau copiilor lor, iar copiii venind în locul tatălui, le încredinţau moştenitorilor lor. Şi astfel unul după altul primindu-le şi unul altuia spunînd de cine s-au atins lanţurile acelea şi de care trup s-au sfinţit.

Cu o moştenire ca aceasta au ajuns lanţurile în mîinile lui Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (422-458); şi pe cînd dreptcredincioasa împărăteasă Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic (408-450), se afla în Ierusalim, a zidit multe biserici; Sfintele Locuri cu cheltuială împărătească le-a împodobit, şi iarăşi s-a întors la Constantinopol; atunci patriarhul Iuvenalie, văzîndu-i dreapta credinţă şi iubirea ei de Dumnezeu, i-a dăruit multe din duhovniceştile vistierii; iar între alte lucruri sfinte, i-a dat şi aceste cinstite şi de minuni făcătoare lanţuri ale Sfîntului Apostol Petru, pe care, luîndu-le împărăteasa, le-a adus în Constantinopol; deci, un sfînt lanţ l-a dus înăuntrul bisericii celei mari a Sfîntului Apostol Petru, unde săvîrşea soborul lui, iar altul l-a trimis la Roma, fiicei sale Eudoxia, care era măritată după împăratul Romei, Valentinian al treilea (424-455), şi aceea fiind următoare maicii sale în credinţa cea dreaptă, cu dragoste a primit acel nepreţuit dar şi zidind o biserică în numle Sfîntului Apostol Petru, în muntele Escuilinului, a pus într-însa acel lanţ.

S-a aflat în Roma şi un alt lanţ al Sfîntului Petru, cu care l-a legat Nero tiranul, şi acela, împreună cu lanţul cel adus de la Constantinopol, a fost pus în biserică. Şi s-a aşezat praznicul închinării cinstitelor lanţuri în şaisprezece zile ale lunii ianuarie, întru cinstirea şi pomenirea Sfîntului Apostol Petru şi întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru. Amin.

Vietile Sfintilor Ianuarie

Sfântul Cuvios Ioan Colibașul din Constantinopol, care s-a nevoit timp de 17 ani într-o colibă lângă poarta părinților săi, rămânând necunoscut lor până la adormirea sa (+450)

 

sfinteleicoane.ro

Viaţa Cuviosului Ioan Colibaşul
(15 ianuarie)

(După Metafrast)

În vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (457-474), era în Constantinopol - care se numeşte Roma cea nouă -, un om cu dregătoria de stratilat (general), bogat şi cinstit, anume Eutropiu, avînd de soţie pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba împărătească şi cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la învăţătura cărţii şi la toată înţelepciunea cea retoricească şi a filozofilor.

Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteţ la minte, mai mult decît toţi vîrstnicii săi, încît chiar şi dascălii se minunau de isteţimea lui şi de înţelegerea lui cea desăvîrşită, fiind tînăr de vîrstă. Şi nu numai la cea din afară, ci şi la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic.

Căci lucrînd întru dînsul Sfîntul Duh, era blînd, fără răutate şi smerit, iar cînd îi prisosea vreme de la învăţătură, se îndeletnicea, nu cu jucării copilăreşti, precum este obiceiul tinerilor, ci întru citirea cărţilor celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sîrguinţă alerga la rugăciune, pentru că inima lui se înfierbînta cu văpaia dumnezeieştii dragoste, şi în cugetul lui se aprindea foc.

Aşa sîrguindu-se el spre dumnezeiasca slujbă, s-a întîmplat de a intrat un monah în casa în care fericitul Ioan învăţa şi pe care văzîndu-l copilul l-a întrebat, zicînd: "De unde eşti, părinte, şi unde mergi?". Iar monahul i-a răspuns: "Din Mînăstirea Neadormiţilor sînt şi merg la Ierusalim, ca să mă închin Sfintelor Locuri". Mînăstirea aceea a Neadormiţilor, Achimiţilor, era în Bitinia, în partea Răsăritului, care este în Asia Mică, zidită de fericitul Marcel. Şi aprinzîndu-se Ioan cu duhul, a început a-l întreba despre viaţa monahicească, de rugăciune şi de post, de cîntarea cea neadormită, cum şi de alte nevoinţe şi osteneli, care cuvinte îi păreau lui Ioan mai dulci decît mierea.

Monahul văzînd pe copil cinstit şi înţelept, i-a spus cu de-amă-nuntul obiceiurile şi rînduielile mînăstirii sale, iar Ioan ascultînd cu luare-aminte povestirile monahului, i-a zis: "Părinte, te vei întoarce iarăşi în mînăstirea ta sau vei rămîne la Ierusalim?" Monahul i-a răspuns: "Am poruncă de la egumenul meu să mă întorc; deci de va voi Domnul, închinîndu-mă la Sfintele Locuri, mă voi întoarce". Atunci Ioan apucînd de mîna dreaptă pe monah, i-a zis: "Părinte, un cuvînt duhovnicesc am să-ţi spun". Şi ducîndu-l la un loc deosebit, i-a zis:

"Ascultă-mă, părinte, mă rog ţie, ca milostiv să fii mie, căci am mare trebuinţă să scap de lumea asta mult tulburătoare şi să slujesc lui Hristos; dar părinţii mei gîndesc de mine altfel, pentru că mă iubesc mai mult decît pe fraţii cei mai mari; ei se îngrijesc de mine pentru o dregătorie mare şi vor să mă căsătoresc, iar eu ascultînd de multe ori cuvîntul lui Dumnezeu în biserică şi citind singur cărţile, am înţeles că toate cele ale lumii sînt deşarte, afară de una care este de folos, ca adică lepădîndu-mă de lume, să slujesc lui Hristos în chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce voieşte mîntuirea noastră, ca, întorcîndu-te, să mă iei de aici şi să mă duci în mînăstirea ta".

Auzind acestea monahul şi cunoscînd într-însul chemarea dumnezeiască, a făgăduit cu jurămînt, ca, întorcîndu-se, să-l ia; şi aşa s-au despărţit.

După ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan dorind să fie următor vieţii evangheliceşti, a rugat pe părinţii săi a-i scrie o Evanghelie, din care să poată învăţa cuvintele lui Hristos şi a face lucruri plăcute Lui. Părinţii, văzînd asemenea dumnezeiască osîrdie a fiului lor spre Sfînta Scriptură, se bucurau foarte, şi îndată au găsit un bun scriitor, ca să scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur şi au împodobit-o cu pietre scumpe, ca nu numai dulceaţa cuvintelor lui Hristos, scrise înăuntru, să atragă pe fiul lor cu osîrdie la citire, dar şi podoaba cărţii din afară. Şi aşa pregătindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luînd-o, cu dragoste o citea cu luare-aminte şi se îndulcea cu inima de cuvintele lui Hristos şi din zi în zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, aşteptînd cu osîrdie pe monahul acela de la Ierusalim, căruia îi descoperise taina inimii sale.

Trecînd multe zile, a venit monahul cel aşteptat şi văzîndu-l Ioan, s-a bucurat foarte. Şi i-a zis monahul: "Iată, fiule, m-am întors pe la tine, precum am făgăduit, ca să te iau la mînăstire, de vei voi". Fericitul Ioan a răspuns: "Mulţumesc lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos şi m-a învrednicit a te vedea iarăşi pe sfinţia ta; deci, iată eu sînt gata de drum, dar ce să facem dacă nu vor voi părinţii mei să mă lase, pentru că ştiu pe maică-mea jalnică şi cînd va auzi că voiesc să mă duc de la dînşii, va umplea pămîntul cu lacrimi şi mă va opri cu sila şi astfel îmi va curma dorinţa mea.

Deci, mă rog ţie, părinte, să ieşim de aici în taină, ca să nu ştie nimeni din cunoscuţii mei despre plecarea mea şi să nu-mi priceapă drumul". Monahul a zis: "Să facem aşa cum voieşti, fiule, ca să împlinească Dumnezeu dorinţa inimii tale". Şi aşa s-au dus spre malul mării, la limanul corăbiilor şi, găsind o corabie, au rugat pe cîrmacii ei să-i ducă la locaşul Neadormiţilor; iar cîrmaciul cerea de la dînşii aur mult pentru chirie, căci zicea: "Eu aştept pînă ce-mi va umple cineva corabia cu multă marfă, ca de acolo să-mi iau obişnuita chirie". Ioan l-a întrebat: "Cîtă chirie iei pentru corabia ta încărcată?" Cîrmaciul răspunse: "O sută de galbeni iau!" Ioan i-a zis: "Frate, să aştepţi trei zile şi eu voi închiria corabia ta".

Apoi, sfătuindu-se cu dînsul, s-a dus. Iar Ioan a zis către monah deosebit: "Chiria corăbiei este mare, iar mie a mă duce de la părinţi şi a nu fi ştiut de dînşii, îmi este mult mai bine; deci, voi merge la părinţi şi voi ruga să-mi dea aur, ca pentru o trebuinţă oarecare". Monahul i-a răspuns: "Mergi, fiule, şi Domnul să-ţi îndrepteze capul tău cel bun după voia Sa".

Deci, mergînd Ioan în casa sa, a zis către mama sa: "Doamnă, maica mea, un dar voiesc să cer acum de la voi, dar nu îndrăznesc". Maică-sa i-a răspuns: "Cere, fiul meu, tot ce doreşti". Ioan a zis: "Toţi vîrstnicii mei care învaţă cu mine nu odată sau de două ori, ci de multe ori m-au chemat cu dînşii la masă, iar eu niciodată nu i-am chemat la mine şi nu le-am răsplătit cinste pentru cinste; de aceea, mă ruşinez foarte mult şi nu mai pot de acum nici la şcoală să mă duc; deci mă rog vouă să-mi daţi atîţia bani cît să ajungă pentru facerea ospăţului prietenilor mei". Maică-sa i-a răspuns: "Aşteaptă, fiule, pînă dimineaţă şi voi spune tatălui tău ca să-ţi dea cele de trebuinţă".

Deci a spus bărbatului său toate cuvintele lui Ioan, iar el iubind foarte mult pe fiul său, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a făcut cu rînduiala lui Dumnezeu, ca scopul cel bun al sfîntului copil să fie întru săvîrşire. Drept aceea, tatăl dînd aurul fiului, a pus lîngă dînsul o slugă credincioasă, poruncindu-i, ca dinadinsul să ia aminte, ca să nu risipească ca un copil pe lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luînd cei 100 de galbeni şi pe slugă, s-a bucurat şi s-a dus cu dînsul la ţărm, zicînd: "Să căutăm peşte bun să cumpărăm". Şi apropiindu-se de corabie, a trimis pe slugă la şcoală, zicînd : "Du-te să vezi, dacă s-au adunat copiii şi să te întorci iarăşi la mine.

Ducîndu-se sluga, Ioan a intrat în corabie cu monahul şi dînd chiria, a pornit de la ţărm. Ioan a luat cu el şi Evanghelia pe care i-o făcuseră părinţii, şi citind-o, se mîngîia. Întorcîndu-se sluga de la şcoală, căuta pe Ioan la mal şi nu l-a găsit; apoi, socotind că era acasă, s-a dus la părinţii săi, care întrebau de Ioan şi îndată au început a-l căuta pretutindeni multe zile, nu numai în Constantinopol, dar şi în locurile de prin jur, însă nu l-au găsit nicăieri; deci, s-a făcut plîngere şi tînguire mare în casa lui Eutropiu, pentru Ioan, iubitul lor fiu.

Mergînd Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru că a scos vînturi din vistieriile Sale şi le-a poruncit să sufle spre ajutorul corăbiei, apoi degrabă a sosit la sfîntul locaş al Neadormiţilor; în care intrînd, a spus monahul acela egumenului şi fraţilor toate cele despre tînărul Ioan, strălucirea şi bunul neam al părinţilor lui, dragostea lor către dînsul, boieria cea mare şi nunta ce se aştepta, spunînd apoi cu cîtă credinţă şi osîrdie caută să se îmbrace în chipul monahicesc şi să slujească Domnului.

Egumenul văzînd pe băiat foarte tînăr, i-a zis lui: "Fiule, nu vei putea suferi ostenelile şi postirile monahiceşti, căci eşti încă tînăr, şi la noi este obiceiul, ca să nu călugărim îndată pe cel ce vine, ci mai întîi să-l ispitim multă vreme, de cumva nu se află leneş şi răzvrătit; deci, de vei voi ca să fii monah la noi, se cade ţie ca mai întîi fără chipul monahicesc să fii aici destulă vreme, să priveşti la viaţa noastră şi să te ispiteşti pe tine însuţi de vei putea un jug ca acesta să-l porţi sau nu. Iar fericitul Ioan a căzut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicîndu-i: "Rogu-mă ţie părinte, ca astăzi să mă călugăreşti pe mine, să nu cauţi la tinereţele mele, ci la osîrdnica mea dorire; căci cu toată inima doresc să mă îmbrac în chipul cel îngeresc al vostru. Deci, nu trece rugăciunea mea, ci pentru Preasfînta cea de o fiinţă şi de viaţă făcătoarea Treime, primeşte-mă şi mă numără în ceata monahilor". Egumenul văzînd o dorire ca aceasta a lui şi lacrimile, şi înainte văzînd darul Sfîntului Duh ce avea într-însul, îndată l-a primit şi l-a tuns, poruncindu-i a petrece în mînăstireştile ascultări şi a se povăţui de iscusiţi bătrîni.

Cîştigîndu-şi dorirea, toate cele poruncite lui cu sîrguinţă şi cu smerenie le făcea, şi îndreptîndu-se întru nevoinţele monahiceşti din zi în zi şi din putere în putere sporea; apoi, în scurtă vreme atît de mult a sporit în faptele bune, încît a întrecut şi pe ceilalţi monahi, călugăriţi mai dinainte, şi tuturor s-a făcut chip de neîncetată rugăciune către Dumnezeu, de ascultare fără cîrtire, de postirea cu răbdare şi fără măsură; pentru că adeseori se ţinea numai cu împărtăşirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta în multe zile, încît şi egumenul se minuna şi zicea către dînsul: "Fiule, fiind tînăr, pentru ce ţi-ai luat asupră-ţi osteneli ca acestea? Fereşte-te ca nu slăbind cu trupul din postul cel fără de măsură şi vătămîndu-ţi sănătatea ta, nelesnicios să te faci spre nevoinţele viitoare şi spre slujba măririi lui Hristos". Iar el, cu obişnuita smerenie închinîndu-se, răspundea: "Iartă-mă, sfinte părinte, pe mine netrebnicul rob şi te roagă pentru mine leneşul, ca să-mi dea Domnul să încep nevoinţa şi să-mi întărească neputinţa mea".

Astfel nevoindu-se fericitul Ioan şase ani, în locaşul acela, s-a sculat asupra lui vrăjmaşul diavol, urîtorul binelui, vrînd să-l slăbească întru nevoinţe, să întindă curse picioarelor lui, şi să-l împiedice dintr-o alergare bună ca aceea, în calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a făcut dor de părinţii săi, încît de jale i se cuprinse inima, aducîndu-şi aminte de dragostea cea mare a tatălui şi a maicii, pe care o aveau către dînsul, şi-i zicea gîndul: "Ce fac acum părinţii tăi fără tine? Cît de mult necaz, întristare şi plîngere au pentru tine, căci te-ai dus neştiut de ei? Tatăl plînge, maica se tînguieşte, fraţii se întristează, rudeniile şi vecinii doresc de tine şi toată casa tatălui tău este în mîhnire pentru tine".

Încă îi aducea aminte vicleanul de bogăţia şi slava părinţilor, de cinstea fraţilor lui şi de diferite feluri de deşertăciuni lumeşti îi aducea lui aminte; ziua şi noaptea neîncetat îl tulbura cu gînduri ca acestea, încît acum slăbise cu trupul şi abia era viu; pe de o parte, pentru înfrînarea cea mare şi nevoinţele monahiceşti, iar pe de alta, pentru tulburarea gîndurilor, se uscase ca un vas de lut virtutea lui şi trupul lui era ca o trestie de vînt clătinîndu-se.

Egumenul, văzîndu-l slăbind, i-a zis: "Au nu ţi-am spus eu ţie, fiule, că Dumnezeu nu cere de la robii Săi osteneală fără măsură, ci voieşte ca fiecare după puterea sa să-i slujească Lui întru slava numelui Său celui sfînt? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat şi iată acum ai slăbit postind fără măsură şi ridicînd sarcină mai mare decît puterea ta". Răspuns-a Ioan: "Nu postul m-a uscat părinte, nici nevoinţa m-a slăbit pe mine, ci gîndurile cele aduse de la vicleanul, prin care mă tulbură de multă vreme ziua şi noaptea".

Apoi a mărturisit egumenului toate gîndurile sale despre părinţi şi despre casă. Iar egumenul a zis lui: "Au nu ţi-am spus, fiule, de la început, că nevoinţele monahiceşti sînt mari, ostenelile multe şi ispitele vrăjmaşului nespuse?" Acestea zicîndu-le egumenul, a lăcrimat şi a plîns destul pentru Ioan. Iar Dumnezeu Cel ce toate le rînduieşte spre folos prin oarecare tăinuită încredinţare, a pus gînd în inima egumenului ca să nu oprească pe Ioan a merge la părinţi, pentru că avea să facă minunate întru dînsul voile Sale; deci, egumenul a binecuvîntat pe Ioan ca să meargă unde va voi şi l-a învăţat să se ferească cu dinadinsul de cursele vrăjmaşului, ca să fie calea lui fără prihană. Iar Ioan a zis: "Deşi la părinţii mei mă voi duce, însă şi acolo cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile voastre voi sfărîma capul vrăjmaşului meu şi neputincios îl voi arăta pe el".

Deci, a mers în chilia sa, ca să se pregătească de drum; şi nu alta era pregătirea lui fără numai rugăciunile, lacrimile, suspinurile, plecările genunchilor, ca să nu-l dea Domnul spre bucuria vrăjmaşului, ci singur să-i îndrepte calea după voia Sa cea bună şi desăvîrşită, precum ştie şi precum voieşte.

A doua zi, venind la egumen, îl ruga pe el căzîndu-i la picioare, ca să nu se mînie asupră-i pentru ieşirea lui din mînăstire, ci să-i dea împreună cu binecuvîntarea cea părintească şi sfintele sale rugăciuni în călătorie. Atunci egumenul a adunat pe toţi fraţii la sine şi le-a spus că Ioan voieşte să se ducă de la dînşii; deci le-a poruncit să se roage pentru dînsul. Iar Ioan a zis către fraţi: "Ştiu că diavolul voieşte să mă scoată din locul acesta sfînt, pentru vederea părinţilor mei, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu şi spre sfintele voastre rugăciuni, că şi pe părinţi voi vedea şi peste diavolul voi trece cu picioarele mele, iar înşelăciunea lui o voi călca".

Mergînd toţi în biserică, au făcut rugăciune cu lacrimi pentru Ioan. Egumenul binecuvîntîndu-l, a zis: "Mergi, fiule, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos, împreună călătorind şi îndreptîndu-ţi calea după a Sa voie". La fel şi toţi părinţii ridicîndu-şi mîinile lor, l-au binecuvîntat şi pe toţi sărutîndu-i, le-a zis: "Mîntuiţi-vă, părinţilor şi fraţilor, mîntuieşte-te şi tu însoţire binecuvîntată, mîntuiţi-vă bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-aţi primit întru însoţirea voastră, de care acum mă lipsesc, nevrednic fiind să vieţuiesc cu nişte oameni ca aceştia plăcuţi ai lui Dumnezeu". Deci, acestea zicîndu-le, a ieşit din mînăstire şi a mers în calea sa.

Ducîndu-se depărtare de o stadie, s-a uitat înapoi şi văzînd mînăstirea, a plîns cu amar. Apoi, căzînd în genunchi, se ruga lui Dumnezeu, tînguindu-se şi udînd pămîntul cu lacrimile. Şi după rugăciunea cea multă sculîndu-se, iarăşi s-a dus, încredinţîndu-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de grijă şi apărare. Iar în cale i s-a întîmplat a vedea un om sărac, îmbrăcat în zdrenţe, către care Sfîntul Ioan a zis: "Te văd frate, că ai haină veche şi foarte ruptă; deci mă rog ţie ca să mi-o dai mie, iar tu să iei pe a mea, căci este mai bună". Săracul s-a bucurat de aceasta şi îndată dezbrăcîndu-şi haina cea ruptă, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat în locul ei haina sa cea bună.

Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a văzut casa părinţilor săi şi s-a aruncat cu faţa la pămînt, rugîndu-se şi zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine". Atunci era seară şi a aşteptat fericitul Ioan la acel loc, pînă ce s-a făcut noapte. La miezul nopţii, venind înaintea porţii părinţilor săi, iarăşi s-a aruncat la pămînt, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, iată casa părinţilor mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd pentru dînsa din darul Tău, mă rog Ţie, Stăpîne: trimite-mi de sus ajutor şi putere, ca să biruiesc pe diavolul şi să nu mă laşi biruit şi ispitit de el, ci să faci ca în acest loc să-mi sfîrşesc bine viaţa mea". Astfel rugîndu-se, a petrecut pînă la ziuă.

Apoi, făcîndu-se ziuă, s-au deschis porţile şi a ieşit vătaful casei, care era mai mare peste ceilalţi slujitori, şi văzînd pe sărac îmbrăcat în zdrenţe, i-a zis lui: "Cine eşti tu şi de unde vii? Pentru ce ai îndrăznit a veni aici? Să te duci de aici degrabă, că iată stăpînii mei vor să iasă". Fericitul Ioan a zis către dînsul cu smerenie: "Iată, precum mă vezi, sînt om sărac, neavînd unde să-mi plec capul; deci mă rog ţie, stăpînul meu, milostiv să-mi fii şi să nu mă goneşti de aici, ci să mă laşi în gunoiul acesta, pentru că eu nu voi face nici un rău nimănui; iar tu vei cîştiga de la Dumnezeu milă, de mă vei milui şi nu mă vei împiedica să rămîn aici". Atunci, sluga milostivindu-se spre dînsul, l-a lăsat acolo. După puţină vreme, au ieşit părinţii lui din casă, mergînd la palatul împărătesc; văzîndu-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut de lacrimi şi a zis în sine: "Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinţii mei, dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic socotesc săgeţile tale cele înfocate asupra mea".

Apoi, suspinînd, iarăşi a zis către Dumnezeu: "Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pînă în sfîrşit". Şi a petrecut acolo într-un unghi ce era lîngă porţi, zăcînd în gunoi, ca Lazăr şi ca Iov. Iar tatăl său, văzînd pe nevoiaşul sărac zăcînd lîngă porţi, a început a-i trimite din masa sa bucate, zicînd: "Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul şi zăduful, frigul şi ploaia, fără acoperămînt; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăţia cerului. Şi puternic este Dumnezeu ca şi pe noi să ne mîntuiască prin el; deci, pentru aceea l-a trimis la noi, ca, făcîndu-i milă, singuri să ne învrednicim a fi miluiţi de Dumnezeu; şi cine ştie de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul nostru fiu Ioan, despre care nu ştim unde se află? Deci, să facem săracului acestuia aceea ce am voi ca să facă cineva fiului nostru".

Într-una din zile a ieşit maica lui afară din curte şi, văzînd pe Ioan săracul în zdrenţe întinate tăvălindu-se prin gunoi, s-a scîrbit de el foarte mult şi a zis către slugi: "Luaţi pe omul acesta urît, pentru că nu pot umbla, cît îl voi vedea pe aici". Şi îndată, luîndu-l slugile, l-au dus într-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatălui său. Odată, văzînd pe vătaful casei ieşind pe poartă, l-a chemat la sine şi i-a zis: "Rogu-mă ţie, stăpînul meu, precum din început ai făcut milă cu mine, aşa şi acum milostiveşte-te spre mine şi fă-mi o colibă mică, ca să nu mă vadă stăpîna voastră şi apoi să am şi puţin acoperămînt".

Vătaful, ascultîndu-i rugămintea, i-a făcut degrab o colibă, nu mare, întru care petrecea sfîntul, rugîndu-se neîncetat. Şi în toate zilele tatăl lui îi trimitea hrană, pe care el cu mulţumire primind-o, o împărţea la alţi săraci, care veneau la dînsul, iar el în foame şi sete petrecea întotdeauna şi şi-a uscat trupul său de înfrînarea cea mare şi de atîta post, încît era cu putinţă a-i număra alcătuirea oaselor. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut Cuviosul Ioan trei ani, nespunînd părinţilor săi cum că el este fiul lor.

După trei ani, prea bunul şi iubitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, căutînd spre smerenia şi răbdarea robului Său şi vrînd să pună sfîrşit durerilor şi ostenelilor lui, i S-a arătat în vedenie, zicîndu-i: "Bucură-te, Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, că ai lăsat toate şi întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată acum s-a sfîrşit alergarea şi durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine şi întru odihna cuvioşilor te vei sălăşlui". Deşteptîndu-se Ioan din vedenie, a început cu plîngere a se ruga Domnului, zicînd: "Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că pe mine nevrednicul vrei să mă învredniceşti odihnei drepţilor; dar mă rog Ţie Stăpîne, să-ţi aduci aminte şi de părinţii mei şi să-i miluieşti după mare mila Ta, iar păcatele lor să le cureţi, că Tu însuţi eşti bun şi milostiv".

Astfel rugîndu-se, a chemat pe slujitorul cel mai înainte pomenit, pe vătaful casei părinţilor săi şi i-a zis: "Dintru început pînă într-acest ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-mă ţie, stăpînul meu, ca să fii milostiv pînă în sfîrşit, căci un lucru poftesc de la tine, să mergi şi să spui stăpînei voastre astfel: "Săracul acela, pe care ai poruncit să-l gonim de la poartă, se roagă ţie prin mine, zicînd: "Să nu mă defăimezi pe mine, săracul, ci aducîndu-ţi aminte de Stăpînul Hristos, să binevoieşti a veni la mine, căci eu am ceva de trebuinţă să-ţi spun".

Deci, mergînd sluga, a spus stăpînei sale cuvintele săracului. Iar ea a zis: "Au doară şi săracul are să vorbească cu mine? Eu nici a căuta spre dînsul nu pot, iar el voieşte să vorbească cu mine?". Şi a spus bărbatului său despre aceasta, iar bărbatul i-a zis: "Mergi, femeie, să nu te scîrbeşti de săraci, pentru că pe aceştia i-a ales Dumnezeu". Iar ea nu l-a ascultat şi nu voia să meargă. Deci, Cuviosul Ioan iarăşi a trimis, zicînd: "După trei zile eu mor, iar dacă tu nu voieşti să mă vezi şi să vorbeşti cu mine, multă jale vei avea". Ea nici aşa nu voia să-l asculte pe sărac, însă se lupta cu gîndul, zicînd întru sine: "Ce voieşte săracul acela să-mi spună?". După aceasta, abia s-a hotărît a merge la dînsul, auzind că i se apropiase moartea, vrînd să afle ceva nou de la el.

Deci, a ieşit din casă şi a poruncit slugilor să-l aducă înaintea sa, pentru că Cuviosul Ioan nu putea să meargă cu picioarele, căci era foarte bolnav; de aceea a fost adus înaintea maicii sale şi şi-a acoperit faţa ca să nu fie cunoscut de dînsa; apoi a început a grăi către dînsa astfel: "S-a sfîrşit slujirea ce-mi faceţi mie, Doamnă, şi s-a pregătit vouă răsplătire pentru milostenie, precum a zis Domnul în Evanghelie: De vreme ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, Mie aţi făcut. Iar eu ca un sărac, neavînd nimic, voi să-ţi las o binecuvîntare, dar mai întîi te rog să-mi juri că vei face ceea ce îţi voi zice şi aşa vei lua binecuvîntarea". Iar ea cu jurămînt a făgăduit că va face ceea ce va zice.

Atunci Cuviosul Ioan a zis: "Rogu-mă, ţie doamnă, ca după moartea mea să porunceşti să mă îngroape în acel loc unde este coliba mea, şi să nu mă acopere cu alte haine decît cu aceste zdrenţe în care sînt acum, pentru că sînt nevrednic de un loc mai cinstit şi de o îmbrăcăminte mai bună".

Zicînd acestea, a scos din sîn Evanghelia şi i-a dat-o ei, zicînd: "Aceasta să-ţi fie ca mîngîiere în această viaţă, iar în veacul viitor să-ţi fie bună călătorie, cum şi bărbatului tău şi stăpînului meu". Ea, luînd Evanghelia, o întorcea într-o parte şi într-alta, zicînd: "Aceasta este asemenea cu acea Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru". Deci, alergînd, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscînd-o, a zis: "Cu adevărat aceasta este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are şi dacă nu ştie de fiul nostru Ioan".

Ducîndu-se amîndoi la dînsul, îl întrebară, zicînd: "Te jurăm cu Sfînta şi de viaţă făcătoare Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia aceasta şi unde este fiul nostru Ioan?". Iar de trei ori fericitul, cunoscînd că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi şi pentru acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă; şi suspinînd din adîncul inimii sale, a zis, lăcrimînd: "Eu sînt Ioan cel căutat de voi şi aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-aţi dat-o, cînd voiam să mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mîhnirii voastre, însă Evanghelia dată de voi m-a învăţat să iubesc mai mult pe Hristos, decît pe voi, părinţii mei, şi să iau asupră-mi jugul Lui cel bun".

Auzind acestea, părinţii lui au privit cu dinadinsul trăsăturile feţei lui şi cunoscînd după semn, după glas şi după altele asemenea, că el era cu adevărat, au rămas fără de glas mult timp, ca şi cum ar fi fost muţi; după ce şi-au venit în simţiri, nu ştiau ce să facă mai întîi; să se veselească că l-au aflat, ori să se tînguiască de moartea lui.

Deci, cuprinzîndu-l şi îmbrăţişîndu-l, se căinau şi se tînguiau cumplit, zicînd: "O! mult dorite şi mult chinuite fiule! O! durere a inimii noastre! O! rană a născătorilor tăi! O! acule care ai pătruns astăzi în sufletele noastre! O! cît ai rănit inimile noastre, acum cînd te-am aflat, mai mult decît înainte, cînd ai fugit de la noi! Că atunci nădejdea întoarcerii tale ne da oarecare aşteptare, ce îndulcea amărăciunea întristării, iar acum ai luat de la noi şi această mîngîiere a nădejdii şi ai întors întru mîhnire acea puţină mîngîiere a noastră! Mai bine ar fi fost dacă te-ai fi săvîrşit în tăcere şi nu te-ai fi arătat că eşti viu; atunci n-ai fi făcut rana mai mare, nici patima mai usturătoare. O! aflare mai nenorocită decît pierzarea! O! faţă dorită, care ai mîhnit atît pe cei ce te-au dorit! Se cădea să te arăţi cînd ai venit, că aveam vreme să ne bucurăm şi să ne înveselim de întoarcerea ta, sau măcar să te fi săvîrşit aşa pe ascuns, să nu fii cunoscut; acum nu ştim ce să facem: aflarea ta să o prăznuim, ori de moartea ta să ne tînguim. O, nenorociţii de noi, cei mai ticăloşi decît toţi ticăloşii, noi îl aveam în mîinile noastre şi goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea cu atîta sîrguinţă! O! înconjurare a stelelor! O! soare a tot văzătorule! Ce fel de lucru vezi astăzi? Cîte suspinuri, cîte bocete şi izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta nemăsurată; ce piatră, ce fier, care altă fire va fi mai tare a suferi un rău ca acesta neasemuit?"

Acestea şi altele asemenea acestora ziceau părinţii lui Ioan, vreme de patru ceasuri, şi mai ales mamă-sa cea mîhnită şi îndurerată, care îşi aducea aminte de urîciunea şi defăimarea ce i-a făcut-o prin necunoştinţa lui - după cum s-a zis mai sus -, atunci se tînguia cu jale şi cu mîngîiere, smulgîndu-şi părul capului şi bătîndu-şi pieptul şi faţa. Iar cuviosul slăbind cîte puţin, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, fiind pe braţele lor bunul biruitor.

Atunci toată cetatea s-a umplut de mirare şi toţi îl plîngeau şi se înspăimîntau de atîta răbdare neîntrecută şi neurmată a pustnicului. Iar maică-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului şi jurămîntul cu care se jurase lui, şi dezbrăcîndu-l de haina cea ruptă şi veche, l-a îmbrăcat în haine strălucite şi scumpe. Dar, o! minune şi dor fierbinte către Hristos, că chiar şi semnele pătimirilor şi luptelor le poftea sihastrul şi le avea mai iubite decît cele scumpe de la maică-sa; deci, îndată s-au cuprins mădularele ei de slăbănogire şi a rămas cu totul nemişcată. O! vedere străină şi prea înfricoşată. Tatăl cuviosului văzînd-o slăbănogită şi cu totul nemişcată, i-a adus aminte porunca copilului şi cum a luat de pe dînsul hainele cele strălucite şi l-a îmbrăcat iarăşi cu cele rupte, îndată s-a tămăduit maică-sa.

Astfel s-a arătat copilul înţelepţitor al părinţilor săi, arătînd Dumnezeu că nu numai copiii sînt datori a păzi poruncile părinţilor lor, dar şi ei pe ale copiilor lor, cînd cererile lor vor fi după Dumnezeu. Deci, s-a îngropat viteazul nevoitor chiar în coliba lui, după cum a poruncit, cunoscînd ei, că pe cele aşa smerite le primeşte strălucirea corturilor de sus.

Apoi au zidit şi o sfîntă biserică în locul colibei, pe mormîntul cuviosului, şi au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărţit-o săracilor, ca să fie şi pomul asemenea rodului. Vieţuind ei bine şi cu viaţă îmbunătăţită, s-au dus în împărăţia cerului; şi acum se veselesc veşnic cu prea- cuviosul lor fiu şi cu toţi sfinţii. Apoi au fost şi ei îngropaţi în biserica cea zidită de dînşii pe mormîntul fiului lor.

Aşa a fost viaţa Sfîntului şi Cuviosului Ioan Colibaşul; astfel au fost nevoinţele şi răbdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruinţei în cer, în Biserica celor ce prăznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Vietile Sfintilor Ianuarie

UNIREA MINCINOASĂ ȘI ANTIHRIST

UNIREA MINCINOASĂ ȘI ANTIHRIST

,,Iisus Hristos, ca Om și Dumnezeu, este marea problema a conducătorilor luciferici ai acestei lumi. Iisus Hristos este Cel ce va îndura încă o dată o mare pătimire din partea diavolului. De ce diavolul Îl războiește pe Hristos? Deoarece dorește să-I ia locul… de aceea și vine cu acest nume în lume: Anti-Hristos, împotriva lui Hristos. Vrea să câștige locul lui Hristos în inimile noastre. Dar ca să ne câștige inima trebuie să i-o dăm noi. Dacă nu i-o dăm noi, atunci acesta nu poate să intre, orișicât ar striga furios, orișicât s-ar zbate, nu poate intra în inima noastră dacă nu suntem noi de acord. Ca să fim de acord, trebuie să trăim după cum dorește Lucifer și după cum ne dictează Noua Ordine Mondială. Prin această Ordine Mondială, Lucifer dorește să facă un Guvern mondial și o Religie mondială, unind toate religiile într-una. Vrea să facă cea mai rea cu putință formă de religie. Va lua chipul unei biserici care chipurile Îl iubește pe Mesia și, în numele iubirii, va uni toate bisericile, și pe cele păgâne și pe cele pseudo-creştine și pe cei care nu cred în Dumnezeu.

Când veți vedea aceste lucruri să fie spuse din gura unor oameni chipurile duhovnicești, patriarhi, preoți, să știți că venirea lui Lucifer este aproape și mai ales este aproape ultima confruntare dintre diavol și Hristos. Când veți vedea acestea, să știți ca au început a doua oară prigoana, patimile Domnului nostru. Pentru ca să înceapă această prigoană, diavolul a pregatit terenul înrobind conștiințele, națiunile, conducătorii statelor lumii, să înrobească însăși supraviețuirea oamenilor, care va fi în mâinile lui...

În acest moment la conducerea țărilor se află dictatori care direcționează soarta popoarelor lor așa cum le dictează elita luciferică formată din acei 5 oameni (,,Pentarhia întunericului"). Aceștia vor folosi și credința oamenilor ca să facă un joc foarte murdar. Vor infiltra oameni în Biserică (în aparență ai Bisericii), în roluri cheie, pe care mai întâi i-au pregătit ca să îngenuncheze Biserica. Și îi vor obliga mai apoi, chipurile în numele iubirii, să unească toate religiile într-o pan-religie ecumenistă. Vor construi temple pentru aceasta pan-religie, unde vor sluji “dumnezeului universal”, așa cum fiecare îl va înțelege. Nu va fi Dumnezeul cel Atotputernic așa cum Îl știm noi și în Care credem noi, ci va fi “dumnezeul a toate”, al oamenilor murdari, diavolul însuși". 

Părintele Elpidie, fragment Omilie, 2013.