80 DE ANI DE LA DIKTATUL DE LA VIENA

 

80 DE ANI DE LA DIKTATUL DE LA VIENA

30 august 1940 – 30 august 2020 zile de doliu în istoria poporului rumîn. 

Au fost cedate teritorii rumînești Ungariei horthyste. 

Rumînii din aceste teritorii au fost lăsați pradă atrocităților ocupanților horthyști.

Mărturiile despre perioada ocupației hortyste sunt cutremurătoare. 

Încă mai sunt  împărtășite prin viu grai de cei care au trăit acele vremuri. 

Teroarea nu poate fi uitată. 

Mai există și azi persoane care desconsideră suferințele poporului rumîn și care fac apologia regimurilor totalitare.

Din culisele acestui odios arbitraj impus de ''prietenii'' Germania și Italia:

Cu cît știm mai multe, cu atît avem mai multe șanse să nu repetăm ceea ce am greșit atunci. 

În acest sens, trebuie să precizăm că vara anului 1940, cu cedările teritoriale către URSS și Germania, a fost punctul culminant al unei politici falimentare, ce nu a ținut cont de schimbările politice de pe continent de la momentul psihologic al Primului Război Mondial.

Revenind la momentul 30 august 1940, colonelul (r) Alesandru Duțu, unul dintre cei mai redutabili istorici militari ai țării, a publicat cîteva dintre culisele acelor evenimente nefaste pentru noi.

Astfel, printre detalii, iese în evidență termenul de ''gîndire”, pe care Germania nazistă l'a oferit României pentru ''acceptarea arbitrajului'':

 ''5 minute!''

De asemenea, reiese importanța pe care Hitler și Germania o puneau pe petrolul Rumîniei, de unde și dorința extraordinară a acestora ca țara noastră să nu riposteze militar la un atac al Ungariei. 

De altfel, cancelarul Germaniei chiar preciza că Ungaria nu are șanse într'o confruntare militară cu Rumînia, iar un conflict dintre cele două ar fi degenerat într'o conflagrație mai mare, care nu ar fi fost în interesul nemților. 

Mai mult Hitler considera imperioasă existența continuării existenței statului rumîn, în timp ce la ''negocieri”, colaboratorii Fuher-ului anunțau partea rumînă că dacă nu acceptă condițiile, Germania va lăsa Rumînia în mîinile Rusiei pentru a fi distrusă.

Aceste mărturii demontează teoria oficială, servită în școli și în public,  a ''imposibilității” rezistenței rumînești în fața agresiunii maghiare și care se dovedește a fi doar un pretext pentru a ascunde atitudinea Regelui Carol al II-lea și a camarilei sale.

Iată textul colonelui (r) Duțu, marcând evenimentele în ordine cronologică (sublinierile ne aparțin):

26 – 27 august 1940. Cine, unde și cum a stabilit traseul viitoarei linii de demarcație rumîno-ungară impusă prin dictatul de la Viena.

Adolf Hitler: 

''Trebuie să impresionăm deci Rumînia și Ungaria cu urmările grave pe care le'ar avea pentru ele persistența într'o atitudine intransigentă.''

La 26 august 1940, preocupat de ''cursul pe care'l lua controversa dintre Ungaria și România” și dorind să ,„evite cu orice preț o criză în Balcani'', Joachim von Ribbentrop a telefonat lui Galeazzo Ciano propunîndu'i să convoace la Viena pe miniștrii Afacerilor Străine rumîn și ungar și ''să li se dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluții”. 

Oferta trebuia însoțită și de un ''avertisment'': 

''cel care nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecințelor viitoare”. 

Avînd acceptul lui Benito Mussolini, ministru italian de Externe s'a declarat de acord.

A doua zi, convocat de urgență în Germania, la castelul lui Joachim von Ribbentrop, Wilhelm Fabricius a indicat o linie de demarcație prin care România pierdea unele regiuni de graniță. 

Considerând că teritoriul oferit Ungariei era prea mic, Joachim von Ribbentrop a adăugat și orașul Cluj. Carl Clodius a plusat însă pentru Budapesta reușind să convingă pe von Ribbentrop că și ''regiunea secuiască trebuie să aparțină neapărat Ungariei”. 

Seara, spre Germania s'a îndreptat și Galeazzo Ciano având ''deplină libertate de acțiune” din partea Ducelui.

La Obersalzburg, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano prezintă lui Adolf Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Conform stenogramei întocmită de Paul Otto Schmidt, neștiind dacă amenințările Ungariei la adresa României erau serioase, Führer-ul a apreciat că în evaluarea situației generale trebuiau luați în considerare mai mulți factori: 

''Un factor pur material, care are însă o importanță extraordinară pentru continuarea războiului: aprovizionarea cu petrol, care este extrem de importantă, atît pentru Germania cît și pentru Italia. 

Este limpede că la primul foc de armă vor înceta toate expedițiile de petrol din România către Germania și Italia. 

Natural că o Rumînie în război cu Ungaria nu'și va mai putea exporta produsele prin Iugoslavia sau pe Dunăre. 

Un al doilea element este problema extinderii războiului… 

Aceasta va duce la înrăutățirea considerabilă a situației Germaniei și Italiei în viitor. 

Dacă se va ajunge la un conflict armat, Ungaria se va lupta fie singură, fie cu ajutor străin. 

Dacă Ungaria va rămîne singură, atunci, avînd în vedere gradul ei de pregătire militară și situația ei în alte privințe, victoria nu este deloc sigură… 

Rezultă limpede că un conflict în Balcani nu poate fi decât defavorabil Germaniei și Italiei și de aceea ambele țări au tot interesul să facă totul pentru a evita un astfel de conflict. 

Aceasta este și părerea generalilor germani, deoarece nici ei nu consideră posibilă victoria ungară, cum o socotesc cei de la Budapesta.

În final s'a considerat că pentru protejarea intereselor germane se impunea șantajul.

''Trebuie să impresionăm deci Rumînia și Ungaria – a continuat Hitler – cu urmările grave pe care le'ar avea pentru ele persistența într'o atitudine intransigentă. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusiv fascismului și național-șovinismului. Rumîniei trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național care, la urma urmelor este încă destul de mare… De altfel, Italia și Germania trebuie să se gîndească dacă nu ar fi indicat să dea o asigurare în legătură cu existența statului rumîn în continuare, deoarece, după reglementarea conflictului, integritatea teritorială a acestui stat este efectiv în interesul Italiei și Germaniei.''

În final, Führer-ul a decis ca noua linie de demarcație rumîno-ungară să corespundă intereselor și planurilor viitoare de acțiune germane: stăpînirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaților Orientali, pătrunderea până în apropiere de Brașov, pentru a ''proteja” zona petroliferă, dezbinarea Ungariei și Rumîniei în așa fel încât ele să fie ținute ca ''două bucăți de fier incandescente și de a le modela în interesul Germaniei'', așa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop.

Cu același prilej s'a hotărât să nu se ducă convorbiri cu nici una dintre cele două delegații, ci ''la un moment dat, să se supună părților rumînă și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”.

Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au împachetat harta și au plecat la Viena.

Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Adolf Hitler a ordonat și măsuri militare corespunzătoare.

29 august 1940: Dictatul de la Viena

După primirea invitației guvernului german ca ministrul rumîn al Afacerilor Străine să participe, la Viena, la ''o convorbire asupra relațiilor rumîno-ungare”, regele Carol al II-lea a cerut să se insiste pentru aplicarea principiului etnic și a schimbului de populație (s'au luat în calcul și limitele eventualei cedări de teritoriu: între 10 000 și 18 000 kmp).

Pe o poziție asemănătoare s'a situat și Ion Gigurtu (în scrisoarea personală trimisă lui Joachim von Ribbentrop, prin Mihail Manoilescu): 

''Noi stăm pe punctul de vedere al schimbului de populație. Drept cea mai largă concesiune am consimțit ca îndată după acceptarea acestui principiu să avem o propunere pentru o eventuală frontieră astfel concepută să fie socotită ca un compromis și drept urmare să fie mutată încoace și încolo judecînd'o prin prisma punctului de vedere teritorial.''

La 29 august 1940, în Capitala Austriei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au discutat mai întîi cu delegația ungară condusă de Csáky István căruia i'a propus ca diferendul să fie soluționat prin ''arbitraj”. 

Cerînd ''un timp de gîndire”, ministrul de Externe ungar și'a întrebat guvernul dacă ''este de acord să primească ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță”, dînd asigurări că ''arbitrii” au lăsat să se înțeleagă că ''cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să le ia în considerare atunci cînd își vor forma decizia juridică”. 

Întrunit în ședință extraordinară, guvernul ungar a decis ''să se supună fără condiții” deciziei luate de ''tribunalul” german și italian.

''Arbitrajul” a fost propus de Joachim von Ribentrop și lui Mihail Manoilescu, asentimentul guvernului rumîn fiind cerut pînă la ''ora 8 seara” (cu precizarea că nu trebuia cifrat deoarece ''ar cere prea multă vreme”).

După ce ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul rumîn ar fi cerut vreodată arbitrajul, Joachim von Ribbentrop a vorbit ''în termeni impresionant de apăsați” de ''atacul concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un lucru ce ar fi înțeles între aceștia” și a atras atenția că dacă ''Majestatea Sa regele ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfîrșitul Rumîniei”. 

După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nici o presiune asupra ungurilor, care ''ar intra a doua zi în război”, a cerut ca Rumînia să nu considere acest lucru ''ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”.

La rându-i, Galeazzo Ciano a arătat că era autorizat de Benitto Musssolinni să declare că în situația în care Rumînia nu ar accepta arbitrajul s'ar crea ''dificultăți Axei și ei vor socoti atunci Rumînia printre dușmanii lor”.

În același sens, Wilhelm Fabricius a precizat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor. 

Neacceptând explicațiile lui Mihail Manoliescu, Joachim von Ribbentro a scăpat ''o vorbă” despre suprafața care ar fi trebuit cedată de Rumînia și a declarat că viitoarea graniță nu putea fi ''pur etnică” deoarece schimbul de populație era dificil de realizat. 

A conchis că soluția trebuia să consta într'o ''sinteză între principiul teritorial și principiul etnic” și a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de România se situa între 68 000 kmp, cît a cerut Ungaria, și 25 000 kmp, cît a oferit România. 

La protestul lui Mihail Manoilescu că ''noi n'am vorbit niciodată de așa ceva”, ministrul german de Externe a atenționat că în caz contrar ''veți face război și veți pierde toată Transilvania”.

Eroarea lui Joachim von Ribbentrop avea să fie recunoscută de Wilhelm Fabricius, în cursul nopții, cînd a precizat că cifra de 25 000 kmp nu a fost propusă niciodată de Rumînia.

În final, ministrului român al Afacerilor Străine i s'a pus următoarea alternativă: ''Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai tîrziu în cursul nopții, așa ca mîine să se poată da hotărîrea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea Rumîniei împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mîine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul Rumîniei”. 

Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori.

Consternat și deprimat după discuția cu miniștrii de Externe german și italian, Mihail Manoilescu a revenit printre colaboratori și le'a declarat: 

''Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să'l acceptăm pînă astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu'l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi'au spus'o clar.''

Apoi a transmis la București: 

''Situația este mult mai rea… Toate încercările mele de a schimba sau atenua hotărârea au fost zadarnice.''

În timpul celei de'a doua întrevederi cu Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au făcut cunoscut că ''Arbitrajul urmează să fie acceptat fără nici o rezervă și condiție, sau respins”. 

Cei doi au mai comunicat că în caz de neacceptare a „arbitrajului” Axa ''se va dezinteresa de soarta sud-estului Europei și consecințele pot fi pentru Rumînia o totală distrugere a ființei sale de stat”. 

În cazul acceptării, Germania și Italia ofereau ''garantarea frontierelor României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate”. 

Au comunicat că ultimul termen era la ora 24.

Noaptea târziu, după ce Mihail Manoilescu i'a declarat lui Wilhelm Fabricius că nici ''rușii nu ne'au tratat în felul acesta, fiindcă, la urma urmei, ne'au dat un ultimatum de trei zile pe cînd ei ajung să ne socotească răgazul cu orele și minutele”, acesta i'a atras atenția că Joachim von Ribbentrop ''nu se culcase încă așteptînd comunicarea noastră”.

Peste ani, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: 

''Niciodată n'am simțit mai dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu'și poate croi singură destinul, și să atîrni de țările mari care hotărăsc soarta lumii.''

Puțin după miezul nopții (29 spre 30 august 1940), la București, Consiliul de Coroană a început să dezbată ''comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele german și italian”.

Față de această inspirată formulare, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: 

''Nu știu cine a avut inspirația să înscrie aceste cuvinte laconice, care definesc atît de exact situația și denunțau în fața lumii întregi siluirea și brutalitatea la care fuseserăm supuși. Dar știu că autorul acestei formule a binemeritat de la viitorime, fiindcă a creat chiar din acea clipă baza unei revizuiri și a unei anihilări morale și politice a monstruosului act de la Viena. Acest comunicat a iritat însă pînă la exasperare pe Ribbentrop și Ciano.''

În timpul dezbaterilor, Ernest Urdăreanu a intrat în sală și a citit o telegramă în care se făcea cunoscut că, la Viena, Wilhelm Fabricius a atras atenția că Germania ''nu'și ia nici o răspundere dacă în termen de cinci minute nu dăm răspunsul”.

În final, pentru primirea ''arbitrajului” au votat 21 de participanți, 10 au fost împotrivă, iar unul s'a abținut.

Hotărîrea a fost comunicată la Viena la orele 3.50, fiind înmînată lui Wilhelm Fabricius, care aștepta cu nerăbdare.

La orele 12.00, Pellegrino Ghigi și Wilhelm Fabricius au prezentat proiectul definitiv al scrisorilor de garanție: 

''În numele și din ordinul guvernului german (italian) am onoare a comunica Excelenței Voastre că Germania și Italia asumă cu începere din ziua de azi garanția de inviolabilitate și integritate a statului rumîn.'' 

Cu același prilej, ministrul rumîn al Afacerilor Străine a fost obligat să semneze două scrisori referitoare la situația germanilor din Rumînia, respectiv renunțarea la Cadrilater în favoarea Bulgariei.

Apoi, la orele 13.30, delegația rumînă a fost condusă de Wilhelm Fabricius spre hotelul Belvedere, unde fusese convocată și delegația ungară.

În timp ce Paul Otto Schmidt se pregătea să citească textul ''arbitrajului”, Mihail Manoilescu a cerut cuvîntul pentru a prezenta o declarație de protest, dar Joachim von Ribbentrop i'a răspuns ''scurt și brutal” că va vorbi la sfîrșit.

După citirea textului ''arbitrajului”, în limbile germană și italiană, delegației rumîne i'a fost prezentată o hartă rumînească pe care era trasată viitoarea linie de demarcație rumîno-ungară.

''Ochii mei – rememora Mihail Manoilescu – căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi'am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecînd sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul… Am început să nu mai văd. Cînd mi'am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gînd: Brașovul! 

O mică ușurare: Brașovul rămîne la noi. 

Cînd am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile, care îmi erau mult slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s'a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, negru… În clipa aceea mi'am pierdut cunoștința.'' 

Și'a revenit după ce i s'a adus un pahar cu apă.

Cînd i s'a prezentat actul pentru semnare a scos stiloul cu cerneală verde și a iscălit fără să citească. Profitînd de de starea în care se afla, Joachim von Ribbentrop nu i'a mai dat cuvîntul.

Cu greutate, ministrul român al Afacerilor Străine s'a ridicat din fotoliu (susținut de Valer Pop), fiind condus într'o cameră unde doctorul Eisen Schiemeleisen i'a luat pulsul și tensiunea, ultima fiind între 6 și 8.

După ce Joachim von Ribbentrop a încercat să'l consoleze, Mihail Manoilescu a replicat: 

''Ceea ce mă îngrozește nu este judecata istoriei, ci soarta ce se deschide acum atîtor rumîni care trec sub stăpînirea maghiarilor.''

''În felul acesta, mișelește, prin fraudă și surprindere, ca de tîlhari în miez de codru – avea să consemneze Raoul Bossy – a fost vremelnic ucisă Rumînia Mare, mai întîi de Stalin, apoi de Hitler și Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop și Ciano.''

Sursa

SINAXAR 31 August - Tot în această zi, pomenirea înnoirii Bisericii Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei, de la Neoria

 

Tot în această zi, pomenirea înnoirii Bisericii Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei, de la Neoria

Stih : Casa ta Curată, care la Neoria se gătește,

Alt Siloam este căci vindecări dăruieşte.

   Pe vremea împărăţiei lui Mihail şi Teodorei binecredincioşilor împăraţi, oarecarele patriciu cu numele Antonie, având în Constantinopol o casă cinstită în curtea căreia era şi o Biserică mărită a Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei, a cărei Biserici era luată podoaba de împăraţii cei mai dinainte luptători de Icoane şi scoţându-se Sfintele Icoane şi însemnându-se numai cruci în locul lor. Deci patriciul acesta iarăşi făcând Icoanele Bisericii acesteia cum s-a căzut, făcut-a şi o baie foarte mică dedesubt-ul Bisericii pentru trupeasca sa odihnă, iar deasupra acelei băi se făcea pururea slavoslovie lui Dumnezeu. Pentru aceasta umbri întru dânsa Darul Preasfântului Duh, prin Preacurata Maica Domnului nostru Iisus Hristos, şi începură a se face multe tămăduiri de multe feluri de boli. Încă oarecari iubitori de Dumnezeu se strânseră şi ceru de la patriciul, să facă câte o scăldătoare în baie într-o săptămână odată pentru fraţii cei în Hristos şi mai ales bolnavi, şi luând voie o făcea cu credință şi se vindeca. După aceia apropiindu-se să moară patriciul, lăsă baia aceea şi Biserica pe seama celor ce s-au aflat atunci oameni iubitori de Dumnezeu, pentru a lui sufletească mântuire, care fiind săraci şi neavând nici apă de ajuns, nici alt venit, pe încet, pe încet, se părăsea grija lucrului şi petrecându-se acelea şi neavând altul cineva dreptate să o dea la altă faţă, a rămas neîngrijită. Şi baia adică jefuindu-o unii şi alţii de uneltele şi podoabele ce avea într-însa, a rămas la stingere desăvârşit. Iar Sfânta Biserică căci era înaltă şi vindecătoare celor bolnavi, o au lăsat, făcând slujbă într-însa, un preot, care din dumnezeiescul Dar ce era într-însa, avea din-destul cele ce erau spre trebuinţa hranei. Deci fericitul împărat Roman făcându-şi palaturi împărăteşti şi trebuindu-i mult material la lucrul palaturilor, şi înştiinţându-se de această casă a Născătoarei de Dumnezeu cum că are mult material, avea gând ca să o strice. Iar Născătoarea de Dumnezeu ceea ce locuia într-însa, n-a îngăduit cele ce gândea împăratul; căci în noaptea aceea s-a arătat rectorului care era ispravnic peste lucru şi altuia oarecăruia tânăr ce era rudă cu rectorul şi le-a zis cu groază, să nu cuteze nicidecum a-i strica casa cea de la Neorie şi dacă se făcu ziuă, spunând tânărul visul către maica rectorului, înţelese şi împăratul, care îndată cum auzi zise cuvântul acesta : Nu voi să am judecată cu Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, ci încă să înnoiesc casa aceia întru cele ce-i vor trebui. Pentru aceasta, în loc să strice oamenii cei ce au fost trimişi, ei curăţiră baia cu toată nevoinţa şi o înnoiră. După aceea gătindu-se foaie şi făcându-se baie mai mare, de avea şi scăldătoare şi înfierbântându-o, se scăldară împăraţii : Roman, Constantin şi Hristofor, şi bucurându-se întăriră baia şi cu hrisov de milă să aibă a lua pe fiecare an şi a dăruit-o la mânăstirea cea numită a rectorului pentru ca să poarte grijă de baie şi de Biserica Născătoarei de Dumnezeu, monahii mânăstirii aceleia; şi câte minuni adică s-a făcut mai-nainte în mai sus zisa Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, le vom lăsa, iar aicea vom povesti una numai ce s-a făcut în vremea noastră. O femeie oarecare vestită căzu în boală grea şi se umflă, şi chinuindu-se cu nesuferite dureri, îşi cheltui toată averea sa la doctori şi nimic nu se folosi de la dânşii; şi auzind de minunile ce se făcea la Biserica de la Neorie a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, s-a dus şi ea acolo; şi rămânând acolo câteva zile şi nimic folosindu-se, ci bântuindu-se foarte rău de boală, a ieşit şi s-a dus la Biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din Vlaherne şi căzând la pământ se rugă zicând : Miluieşte-mă Maica lui Dumnezeu, că fiind lipsită de tot ajutorul omenesc, am năzuit la tine. Deci rămânând acolo nouă zile, i se arătă în ziua cea de pe urmă o femeie de cinste zicându-i : O femeie, ce strigi către mine de mă superi neîncetat ? Iar ea a zis către dânsa : O Stăpână, ştiu că pentru păcatele mele mă bântuiesc, dar ştiind că pentru noi păcătoşii Fiul tău şi Dumnezeul nostru S-a pogorât din ceruri, şi născându-Se din pântecele tău se făcu om, drept aceea am năzuit la tine, ca să aflu milă eu ticăloasa; iar Născătoarea de Dumnezeu zise iarăşi către dânsa : Du-te la lăcaşul meu cel mic de la Neorie şi acolo îţi vei afla vindecarea. Deci dacă se deşteptă femeia a mulţumit lui Dumnezeu, şi s-a dus cu degrab la Neorie şi căzând cu rugăciune la Maica lui Dumnezeu, zicea : Miluieşte-mă Stăpână, şi plineşte milosârdia ta întru mine. Şi după ce zise acestea adormi; şi văzu iarăşi pe Născătoarea de Dumnezeu ce i se arătase împreună cu un bărbat frumos, care a zis către acela : Iată femeia cea bolnavă, spintecă-i buricul, şi acela îndată lovindu-o peste pântece cu varga ce ținea în mână, se făcu nevăzut, împreună cu Născătoarea de Dumnezeu ce se arătase cu dânsul. Deci deşteptându-se femeia se află unde ieşea dintr-însa miros greu şi nesuferit, şi îndată dezbrăcându-se de îmbrăcămințile ce purta, intră în baie, şi spălându-se a ieşit cu femeile ce erau cu dânsa, sănătoasă şi vindecată. Şi închinându-se acelui sfânt loc, tămâia cu mirodenii, mulțumind Preasfintei Stăpânei de Dumnezeu Născătoarei, întru slava Celui ce S-a născut dintr-însa Hristos Dumnezeul nostru.

Aşezarea în raclă a brîului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (31 august)

 

Aşezarea în raclă a brîului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

(31 august)

Cinstitul Brîu al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, cel adus în Constantinopol într-un sicriaş de aur cu pecetluire împărătească, a fost pus în biserica pe care dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tînăr o zidise în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la locul ce se numea Halcopratie, adică "tîrgul de aramă". După mulţi ani, pe vremea împărăţiei lui Leon, femeia lui, Zoe, era supărată de duhul cel necurat. Pentru aceea, împăratul şi rudele lui aveau mîhnire; deci se făceau multe rugăciuni către Dumnezeu pentru împărăteasa care pătimea.

Odată i s-a arătat o vedenie dumnezeiască, spunîndu-i că de se va pune pe dînsa Brîul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, va lua tămăduire. Împărăteasa a spus această vedenie bărbatului ei, împăratul Leon, şi îndată împăratul a rugat pe patriarh şi a dezlegat pecetea, apoi s-a deschis sicriul şi s-a aflat întreg cinstitul Brîu al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, nici cîtuşi de puţin vătămat de vechimea vremii, şi l-a sărutat pe el cu cucernicie. Cînd patriarhul l-a întins pe el deasupra împărătesei, îndată s-a scăpat de chinuirea diavolească şi a cîştigat desăvîrşit tămăduirea bolii sale.

Atunci toţi cu bucurie au preamărit pe Hristos Dumnezeu şi pe Preacurata Maica Lui cîntînd cîntări de mulţumire; iar cinstitul Brîu punîndu-l într-aceeaşi raclă de aur, l-a pecetluit cu pecetea împărătească, şi a aşezat prăznuire întru cinstea Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, întru aducerea aminte de minunea ce s-a făcut cu sfîntul ei Brîu, prin singurul darul acela, şi prin milostivirea şi iubirea de oameni a Aceluia ce S-a născut dintr-însa, adică lui Hristos Dumnezeul nostru.

Viețile Sfinților pe luna August

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a XII-a după Rusalii ( Despre desăvîrşirea creştină )

 

Icoane

Predică la Duminica a XII-a după Rusalii

( Despre desăvîrşirea creştină )

De voieşti să fii desăvîrşit, mergi, vinde-ţi averile tale tale şi le dă săracilor şi

vei avea comoară în cer. După aceea vino şi urmează-Mi (Matei 19, 21)

Iubiţi credincioşi,

Idealul fiecărui creştin pe pămînt este mîntuirea sufletului, adică dobîndirea vieţii veşnice. Pînă la întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mîntui, căci raiul era închis şi nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfînt. De aceea toţi drepţii Vechiului Testament aşteaptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.

Mîntuirea, după învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Bisericii Ortodoxe, se dobîndeşte prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atît în decalogul Legii Vechi, cît şi în Noul Testament, numit şi legea Harului. Orice creştin care doreşte să se mîntuiască trebuie să săvîrşească aceste trei condiţii: să aibă credinţă dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfînt, care se dă tuturor prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfînta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia, Maslul şi să împlinească poruncile cuprinse în Sfînta Evanghelie. Fără aceste trei condiţii obligatorii, nu este mîntuire. Una din ele dacă lipseşte, omul nu se poate mîntui şi îşi pierde sufletul său, "care este mai scump decît toată lumea".

Aceasta este mîntuirea pe calea poruncilor, comună şi obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu şi doresc să moştenească viaţa veşnică. Dar mai este şi o altă cale de mîntuire, mult mai grea, anume calea desăvîrşirii creştine, pe care au mers toţi sfinţii, apostolii, mucenicii, ierarhii şi cuvioşii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfînta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaştrii, văduvele, creştinii care au o chemare specială de la Dumnezeu şi o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrînare, metanii, lacrimi şi sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfinţeniei, a îndumnezeirii şi a unirii mistice cu Hristos.

Pentru a înţelege mai bine cele două căi de mîntuire, să vă reamintim pe scurt textul Evangheliei de astăzi.

Un tînăr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos şi L-a întrebat: Învăţătorule bun, ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar Domnul i-a răspuns: Dacă voieşti să intri în viaţă, păzeşte poruncile! Şi îi aminteşte cîteva din Decalog: Să nu ucizi, să nu fii desfrînat, să nu furi, să nu mărturiseşti strîmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Însă tînărul era un om credincios şi corect. De aceea a răspuns lui Hristos: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea (Matei 19, 16-20).

Acestea sînt cîteva din poruncile principale care asigură mîntuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Şi tînărul din Evanghelie le păzea cu sfinţenie. Oare cîţi tineri de astăzi mai împlinesc cu atîta credinţă poruncile lui Dumnezeu? Cîţi dintre fiii şi fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara şi dimineaţa, se păzesc de beţie şi desfrîu?

Dar tînărul din Evanghelie nu era mulţumit sufleteşte. El simţea că sufletul său dorea ceva mai mult, adică o viaţă mai înaltă, unită deplin cu Hristos. De aceea întreabă: "Ce îmi mai lipseşte?" Pînă aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desăvîrşirii, a urcuşului duhovnicesc spre Hristos, care nu este uşor de străbătut.

Şi iată ce i-a răspuns Mîntuitorul Hristos: Dacă voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie (Matei 19, 20-21). Două lucruri îi cerea Hristos tînărului care dorea desăvîrşirea: să se lepede de cele materiale, prin împărţirea averii la săraci şi să urmeze lui Hristos, părăsind casa, rudele şi toate grijile pămînteşti. Cine nu urcă ambele trepte ale desăvîrşirii: lepădarea de cele trecătoare, adică sărăcia de bună voie şi urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desăvîrşirii. Dacă numai una o facem şi a doua nu, nu putem urma lui Hristos.

Fără o naştere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi şi de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieţi noi în Hristos. Cîţi oameni nu sînt săraci în lume, şi chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gîndul mîndriei, al slavei deşarte, al desfrînării, al iubirii de bani, al lenevirii şi mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapădă de voia proprie şi de patimile ascunse din minte şi inimă, nu poate face voia lui Hristos şi nu-L va putea purta în inima sa plină de idolii patimilor. Unii ca aceştia nu pot urca pe scara desăvîrşirii creştine. Printre aceştia se numără şi tînărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-şi dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.

Iubiţi credincioşi,

Păzirea poruncilor Legii, unită cu credinţa dreaptă în Hristos, aduc mîntuirea omului, dar nu-l fac desăvîrşit. Acest lucru îl arată marele Apostol Pavel cînd zice: "Nimic nu a desăvîrşit Legea" (Evrei 9, 9; 10, 1). Auzind pe Mîntuitorul, zicînd: Eu am venit ca viaţă să aibă, şi din belşug să aibă (Ioan 10, 10). De aici trebuie să înţelegem că alta este treapta celor ce intră în viaţă, adică se mîntuiesc, şi alta este treapta celor ce voiesc să aibă şi mai multă viaţă, adică a celor desăvîrşiţi. "Cei ce se mîntuiesc, moştenesc viaţa cea veşnică, iar cei ce sînt desăvîrşiţi, nu numai că se mîntuiesc, dar moştenesc vistieriile slavei celei dumnezeieşti din ceruri" (Kiriacodromionul, pag, 388, Bucureşti, 1875).

Prin călcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa şi răscumpărarea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a moştenit cerul. De aceea, în Sfînta Evanghelie, Mîntuitorul nu a zis: "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia raiului", ci "Împărăţia Cerurilor", sau "Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia raiului", ci "Împărăţia Cerurilor". Aşa a binevoit Preabunul nostru Mîntuitor şi Dumnezeu, Care a venit în lume ca prin jertfa şi răscumpărarea Sa, să dea mai mult decît am pierdut la început prin zavistia diavolului. Cu adevărat aici s-a împlinit cuvîntul care zice: Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit darul (Romani 5, 20).

Despre faptul că sînt diferite trepte ale slavei în cer pentru cei ce se mîntuiesc, ne arată şi Sfîntul Apostol Pavel care zice: Alta este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii, şi alta strălucirea stelelor, şi stea de stea se deosebeşte în strălucire (I Corinteni 15, 41). Însuşi Mîntuitorul a arătat zicînd: În casa Tatălui Meu multe locaşuri sînt (Ioan 14, 2).

Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, arătînd deosebirea acestor locaşuri ale sfinţilor din cer, zice: "Multe locaşuri ale Tatălui, arată Mîntuitorul măsura minţii celor ce se sălăşluiesc în cer, adică despărţirile şi deosebirile întru care cu mintea se vor desfăta drepţii şi sfinţii în veacul viitor. Că nu cu despărţirea locurilor, ci cu rînduiala darurilor sînt multe locaşuri... Căci în veacul ce va să fie, toţi drepţii se vor sălăşlui într-o bucurie, cu nedespărţirea, şi fiecare după măsura sa, dintr-un soare gîndit se străluceşte, şi după a sa vrednicie trage bucurie şi veselie, ca dintr-un aer, loc, scaun, privire şi formă. Şi nu vede cineva măsurile celui ce îl întrec pe el, nici a celui mai jos decît dînsul ca nu cumva, văzînd darul covîrşitor al prietenului său, sau lipsa, să-i fie aceasta pricină de întristare sau suspin...".

Să ne întoarcem acum la cuvîntul nostru, despre desăvîrşirea omului. Auzim pe Mîntuitorul nostru în Sfînta Evanghelie, zicînd: Fiţi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit (Matei 5, 48). În ce constă desăvîrşirea omului pe acest pămînt? La această întrebare ne răspunde Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Dragostea este legătura desăvîrşirii (Coloseni 3, 14). Adică cel ce are desăvîrşită dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele său, unul ca acesta a ajuns la fapta cea mare a desăvîrşirii în viaţa sa. Acest adevăr ni-l arată şi Sfîntul Maxim Mărturisitorul, zicînd: "Cel desăvîrşit în iubire a ajuns la culmea nepătimirii şi nu mai cunoaşte deosebirea între al său şi al altuia, sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, între rob şi slobod, sau peste tot între bărbat şi femeie. Cel ridicat mai presus de tirania patimilor, căutînd la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste. Căci nu mai este în el deosebire, nici bărbat au femeie, nici rob, nici slobod, ci toate şi întru toţi Hristos" (Galateni 3, 28).

Sfîntul Ioan Scărarul spunea că "desăvîrşirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului".

Sfîntul Nichita Stihatul spune că desăvîrşirea este "readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, aşa cum l-a creat Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, şi bun foarte, cum era el în rai înainte de cădere".

Iar Sfîntul Isaac, fiind întrebat de unde cunoaşte cineva că a ajuns la măsura desăvîrşirii, zice: "Cînd se va mişca pomenirea lui Dumnezeu în mintea omului, îndată inima lui se porneşte, spre dragostea lui, şi ochii lui pogoară lacrimi cu îndestulare, că dragostea din pomenirea celor iubiţi aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodată nu este lipsit de lacrimi, fiindcă de-a pururea îşi aduce aminte de Dumnezeu, încît şi în somn vorbeşte de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucrează unele ca acestea care este semn al desăvîrşirii oamenilor în viaţa lor" (Filocalia X, Bucureşti, 1981).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am vorbit despre desăvîrşirea sau îndumnezeirea omului în Biserica Ortodoxă, după Sfînta Evanghelie şi Sfinţii Părinţi. Acum să vedem cum înţelegem noi desăvîrşirea şi cum o putem realiza astăzi.

Cel mai sigur se realizează desăvîrşirea recomandată de Hristos în Sfînta Evanghelie de astăzi, în cadrul vieţii monahale. Întrucît această Evanghelie este singura care stă la baza întemeierii monahismului creştin, idealul de desăvîrşire în credinţă, în rugăciune şi dragoste se realizează mai ales în cinul monahal. Oare călugării nu renunţă de bună voie la avere, la cinste, la familie, la toată libertatea vieţii pămînteşti şi, prin cele trei voturi monahale ascultare, sărăcie de bună voie şi curăţie nu îşi închină trupul şi sufletul slujirii lui Hristos pînă la moarte? Călugării au făcut dintotdeauna cele mai mari eforturi şi jertfe pentru desăvîrşire.

Aceasta o dovedeşte la noi numărul mare de mănăstiri şi schituri peste o mie începînd din secolul IV pînă astăzi, numărul mare de sihaştri şi chilii pustniceşti, ca şi marea vocaţie ce o au românii dintotdeauna pentru monahism. Monahii sînt consideraţi nişte eroi ai Duhului. Prin jertfa lor ei s-au rugat pentru lume şi pentru ţară, s-au jertfit în adînc de smerenie pentru lauda lui Dumnezeu şi mîntuirea fiilor acestui neam. Ei s-au luptat cel mai mult pentru desăvîrşirea prin smerenie, prin rugăciuni, prin post şi jertfire de sine. Ei au apărat cel mai mult Ortodoxia şi viaţa morală în rîndul credincioşilor noştri. Ba, unii dintre ei, au devenit harismatici, duhovnici iscusiţi cu mulţi fii sufleteşti, ierarhi cuvioşi, luminători şi slujitori aleşi ai Bisericii şi ai neamului. Este destul să amintim de sfinţii: Daniil Sihastru, Nicodim de la Tismana, Leontie de la Rădăuţi, Chiriac de la Bisericani, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfîntul Calinic de la Cernica şi, recent, Cuviosul Ioan Iacob de la Iordan. Ei s-au jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu şi prin pilda lor îndeamnă şi pe credincioşi să trăiască în lume o viaţă creştină curată, smerită, unită cu Hristos.

Dar şi în familie se poate duce o viaţă creştină, înaltă, sfîntă, dăruită lui Hristos. Oare ce sînt acele mame sfinte, cu copii mulţi, crescuţi în rugăciune şi bucurie, dacă nu nişte femei desăvîrşite în răbdare şi iubire? Ce sînt acei credincioşi cu viaţă curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie şi văduvie neîntinată prin sate şi oraşe? Apoi, cîţi creştini ascunşi nu trăiesc în lume plini de sfinţenie, de pace, de milă, arzînd de dragostea lui Dumnezeu?

Să păstrăm cu rîvnă evlavia şi exemplul personal al părinţilor noştri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor şi sfinţilor noştri. Astăzi este desăvîrşit cel ce se roagă neîncetat, cel ce este împăcat cu toţi oamenii, cel ce miluieşte, se smereşte şi se jertfeşte pentru apărarea dreptei credinţe, pentru bunăcreşterea copiilor şi pentru mîntuirea tuturor în Hristos.

Să rugăm pe Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii, să ne ajute tuturor pe calea desăvîrşirii în dragoste, în credinţă şi în rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Tăierea capului Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul (29 august)

 

Troparul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, glasul al 2-lea

Pomenirea dreptului cu laude; iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Înaintemergătorule. Că te-ai arătat cu adevărat mai cinstit decât proorocii. Că te-ai învrednicit a boteza în repejunile Iordanului pe Cel propovăduit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit şi celor din iad pe Dumnezeu, Cel ce S-a arătat în trup; pe Cel ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.

Condacul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, glasul al 5-lea

Mărita tăiere a Înaintemergătorului, rânduială dumnezeiască a fost, ca şi celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului. Să se tânguiască Irodiada, care a cerut ucidere fără de lege; că nu legea lui Dumnezeu, nici viaţa cea vie a iubit, ci pe cea amăgitoare şi vremelnică.

Tăierea capului Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul

(29 august)

Sfîntul Ioan, Înaintemergătorul Mîntuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie înainte şi cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pămînt, zicînd: Vine Cel mai tare decît mine, în urma mea... Astfel a propovăduit venirea Domnului şi sufletelor care erau ţinute în iad ale sfinţilor strămoşi, căci acum s-a arătat în lume Mesia cel aşteptat. Şi precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.

Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpînit în Galileea, a luat mai întîi de soţie pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, şi a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumuseţea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorinţa acelei desfrînate, a gonit pe femeia sa cea dintîi după lege şi a luat-o pe ea, femeia fratelui său - împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dînsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sînt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe cînd trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui şi mare rău i-a făcut, făcîndu-se ca un răpitor desfrînat şi amestecător de sînge.

Irod făcînd o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfîntul Ioan Botezătorul, rîvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omeneşti şi propovăduitorul pocăinţei; ci mustra pe faţă pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrînat şi răpitor - apucătorul soţiei fratelui său -, şi zicea: Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniţă, legat cu lanţuri. Dar mai ales Irodiada se mînia asupra sfîntului şi voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuşi Irod şi păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, ştiind pe Ioan că este bărbat drept şi sfînt, şi pe care mai înainte îl asculta cu plăcere şi luînd aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine şi se temea să-l ucidă. El însă nu se temea aşa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrînd să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un prooroc... Ca poporul să nu se scoale asupra lui şi să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe proorocul Ioan Botezătorul, cel iubit şi cinstit de toţi, ci îl chinuia pe dînsul numai prin închisoare, vrînd să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.

Sfîntul Ioan a stat în temniţă multă vreme şi se adunau la dînsul ucenicii lui, pe care el, învăţîndu-i mult la viaţa cea îmbună-tăţită şi după Legea lui Dumnezeu, îi încredinţa pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume şi la Care îi şi trimitea pe dînşii, precum se povesteşte în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-l întrebe pe el: Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul? Nu doar că neştiind de El, a trimis ca să-l întrebe, căci cum nu-L ştia pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu ştia el pe Sfîntul Duh pe Care L-a văzut pogorîndu-se peste Iisus şi a auzit glasul Tatălui mărturisindu-i, şi el însuşi i-a mărturisit, arătîndu-l cu degetul şi zicînd: Iată mielul lui Dumnezeu... Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos şi să se încredinţeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mîntuiască neamul omenesc.

După aceea a sosit ziua în care Irod se obişnuise a săvîrşi ziua naşterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei, şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucînd şi plăcînd lui Irod şi celor ce şedeau cu dînsul, a cerut de la dînsul - după povaţa maicii sale cea rea, - capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Deci, ea a cîştigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie. Ticălosul, nevrînd să-şi calce jurămîntul, nici să mîhnească pe jucătoare şi pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, şi, uitînd sfinţenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sîngelui cel nevinovat; şi, trimiţînd îndată pe călău în temniţă, a poruncit să-i taie capul lui Ioan şi să-l aducă pe tipsie.

Astfel Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniţă, noaptea tîrziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfîntul Evanghelist Marcu povesteşte că acel ospăţ urît s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit pînă noaptea tîrziu, şi după ce s-au îmbătat şi s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de ruşine, atunci s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducîndu-se pe tipsie capul Sfîntului Ioan în mijlocul acelui ospăţ, picurînd încă sîngele - precum spun unii -, acel cap a grăit aceleaşi cuvinte mustrătoare: Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de faţă la ospăţul acela, cînd au văzut capul de om, aducîn-du-se pe tipsie ca o mîncare şi, curgînd sîngele, că mişcă încă buzele şi grăieşte cuvinte!

Jucătoarea, luîndu-l în mîini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luîndu-l, înţepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Şi, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze cînd se va lipi capul de trup, şi să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luînd în noaptea aceea trupul cel scos din temniţă, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc ascuns şi necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, cînd se prăznuieşte aflarea cinstitului lui cap.

După uciderea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate şi mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăieşte de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostaşii săi, ocărînd şi batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă şi L-a întors la Pilat.

După acestea n-a zăbovit izbîndirea lui Dumnezeu asupra ucigaşului de prooroc şi a batjocoritorului lui Hristos; pentru că pe de o parte sîngele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui - precum de demult al lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lîngă alte fărădelegi, şi batjocora făcută de dînsul Domnului, trăgea asupra lui vrednică pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.

Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă cu Irodiada şi cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul Arabiei, voind să-şi răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a făcut fiicei lui, a adunat putere de oaste şi s-a dus asupra lui Irod. Asemenea şi Irod, adunîndu-şi puterea sa, a ieşit împotriva lui Areta. Deci, fiind război tare din amîndouă părţile, ostaşii arabilor au biruit pe ai lui Irod, şi i-a biruit cu tăiere mare, căzînd toată puterea lui Irod, abia scăpînd numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul Romei, de stăpînirea tetrarhiei sale şi de toate bogăţiile. El a fost trimis în surghiun împreună cu desfrînata şi cu fiica ei, mai întîi în Lugdunum, cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea Spaniei.

Acolo s-a sfîrşit în strîmtoare şi în rea pătimire, văzînd mai întîi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest chip: fiind vreme de iarnă, ea a voit să treacă rîul, care se numea Sicoris, pentru o trebuinţă oarecare şi, mergînd pe gheaţă, s-a rupt gheaţa sub dînsa şi s-a afundat pînă la grumaz. Dar prin dumnezeiască răzbunare, gheaţa i-a strîns grumazul foarte tare, încît atîrna cu trupul în apă, iar capul îl avea pe gheaţă. Ea a stat aşa spînzurată, pînă ce gheaţa cea ascuţită i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducînd pe sub gheaţă stîrvul ei cel necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui Irod şi Irodiadei, precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte; dar nu tăiat de sabie, ci de gheaţă. Aşa a măsurat judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului cap al Sfîntului Ioan.

După aceasta şi acel nelegiuit ucigaş Irod cu spurcata Irodiada, au pierit cu zgomot; căci se povesteşte despre dînşii că i-au înghiţit pămîntul de vii. Sfîntul Ioan, precum în viaţa sa, tot aşa şi după sfîrşit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că, apucînd înainte de pogorîrea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe Dumnezeu, cel ce S-a arătat în trup şi a veselit pe sfinţii strămoşi, cu care, după stricarea iadului, scoţîndu-se de acolo, după învierea lui Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăţie; ca un feciorelnic, ca un vieţuitor în pustie, ca un învăţător şi propovăduitor, ca un prooroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător şi ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povăţuiască şi pe noi la calea adevăratei pocăinţe şi să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Viețile Sfinților August

INFP - Comemorare cutremur 29 august 1471

Comemorare cutremur 29 august 1471

În catalogul ROMPLUS este menționat cutremurul din 29 august 1471 produs în regiuneaa Vrancea, estimat la 7.5 Mw, la o adâncime de 110 km. Datele de la aceea vreme atestă că a fost cel mai violent seism din secolul al XV-lea, cu efecte atât în țară, cât și peste hotare, produs în vremea lui Ștefan cel Mare. Grigore Ureche notează în “Letopisețul Țării Moldovei”:  "În același an (6979=1471), avgust 29, fu cutremur mare de pământ peste toată țara, în vremea ce au șezutu domnul la masa, la prânzu".

Acest cutremur a fost simțit în Moldova, Crimeea, Transilvania și în Țara Românească. În Transilvania, Brașovul a suferit pagube semnificative: "în Brașovul transilvănean...în ziua decapitării Sf. Ioan (29 august), la ora 11 înainte de prânz a fost un groaznic cutremur de s-au năruit aproape toate casele din oraș și au căzut coșurile și acoperișurile, și chiar o mare parte a zidurilor orașului au căzut, încât oamenii înspăimântați au crezut că sosește ziua judecății de apoi. Pe alocurea, în oraș și lângă s-a despicat pământul și a eșit din găurile negre ceva foarte urât mirositor". 

Conform Cronicii Mânăstirii Melk (Austria), aproape toate casele din Brașov, toate coșurile și o bună parte a zidurilor cetății au fost distruse. Cu aceeași intensitate, au fost înregistrate mișcări la Turda, Bistrița, în întreaga Secuime și Salaj (Nussbächer, 1987). Conform lui Urkundenbuch (1958), cutremurul s-a simțit puternic și în Moldova, până la Cetatea Albă (Odessa) de la Nistru, la Caffa (în Crimeea), iar cetatea voievodului Radu cel Frumos din Țara Românească s-a prăbușit de tot.

De asemenea, diferite izvoare istorice menționează ca au fost simțite alte 5 cutremure (replici), până la data de 1 septembrie 1471, fără efecte notabile.

INFP

Sfânta Proorociţă Ana, fiica lui Fanuel, cea care L-a întâmpinat pe Domnul Hristos la templu (I)

 Pomenirea Sfintei Proorociţe Ana, fiica lui Fanuel, cea care L-a întâmpinat pe Domnul Hristos la templu

În această zi se mai face şi pomenirea Sfintei Ana, proorociţa, de care se pomeneşte în Evanghelie, şi care cu Sfântul Simeon primitorul de Dumnezeu întimpinând pe Domnul nostru Iisus Hristos în biserică, grăia despre Dânsul tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim, cum că Acela este Mesia cel aşteptat.

Sfânta Ana proorociţa era fata lui Fanuil, din neamul lui Aşer. După ce a locuit cu bărbatul ei şapte ani, acela săvârşindu-se prin moarte, ea a rămas la Templu toată viaţa ei, zăbovind cu rugăciunea şi cu postul. Ţinând acest fel de viaţă în chip neobosit, ea s-a învrednicit a vedea pe Domnul, când a fost dus la Templu, la patruzeci de zile de la naşterea Sa în trup, de Preasfânta Lui Maică şi de dreptul Iosif. Şi mulţumind lui Dumnezeu, Ana a proorocit despre Dânsul, către toţi cei ce se aflau în Templu (Luca 2, 38).

Deci, făcându-se acesteia astăzi pomenire, însemnăm şi propovăduim pogorârea şi iubirea de oameni pe care a făcut-o pentru noi Dumnezeu.