Predică la Duminica a XII-a după Rusalii
( Despre desăvîrşirea creştină )
Iubiţi credincioşi,
Idealul fiecărui creştin pe pămînt este mîntuirea sufletului, adică dobîndirea vieţii veşnice. Pînă la întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mîntui, căci raiul era închis şi nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfînt. De aceea toţi drepţii Vechiului Testament aşteaptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.
Mîntuirea, după învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Bisericii Ortodoxe, se dobîndeşte prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atît în decalogul Legii Vechi, cît şi în Noul Testament, numit şi legea Harului. Orice creştin care doreşte să se mîntuiască trebuie să săvîrşească aceste trei condiţii: să aibă credinţă dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfînt, care se dă tuturor prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfînta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia, Maslul şi să împlinească poruncile cuprinse în Sfînta Evanghelie. Fără aceste trei condiţii obligatorii, nu este mîntuire. Una din ele dacă lipseşte, omul nu se poate mîntui şi îşi pierde sufletul său, "care este mai scump decît toată lumea".
Aceasta este mîntuirea pe calea poruncilor, comună şi obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu şi doresc să moştenească viaţa veşnică. Dar mai este şi o altă cale de mîntuire, mult mai grea, anume calea desăvîrşirii creştine, pe care au mers toţi sfinţii, apostolii, mucenicii, ierarhii şi cuvioşii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfînta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaştrii, văduvele, creştinii care au o chemare specială de la Dumnezeu şi o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrînare, metanii, lacrimi şi sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfinţeniei, a îndumnezeirii şi a unirii mistice cu Hristos.
Pentru a înţelege mai bine cele două căi de mîntuire, să vă reamintim pe scurt textul Evangheliei de astăzi.
Un tînăr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos şi L-a întrebat: Învăţătorule bun, ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar Domnul i-a răspuns: Dacă voieşti să intri în viaţă, păzeşte poruncile! Şi îi aminteşte cîteva din Decalog: Să nu ucizi, să nu fii desfrînat, să nu furi, să nu mărturiseşti strîmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Însă tînărul era un om credincios şi corect. De aceea a răspuns lui Hristos: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea (Matei 19, 16-20).
Acestea sînt cîteva din poruncile principale care asigură mîntuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Şi tînărul din Evanghelie le păzea cu sfinţenie. Oare cîţi tineri de astăzi mai împlinesc cu atîta credinţă poruncile lui Dumnezeu? Cîţi dintre fiii şi fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara şi dimineaţa, se păzesc de beţie şi desfrîu?
Dar tînărul din Evanghelie nu era mulţumit sufleteşte. El simţea că sufletul său dorea ceva mai mult, adică o viaţă mai înaltă, unită deplin cu Hristos. De aceea întreabă: "Ce îmi mai lipseşte?" Pînă aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desăvîrşirii, a urcuşului duhovnicesc spre Hristos, care nu este uşor de străbătut.
Şi iată ce i-a răspuns Mîntuitorul Hristos: Dacă voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie (Matei 19, 20-21). Două lucruri îi cerea Hristos tînărului care dorea desăvîrşirea: să se lepede de cele materiale, prin împărţirea averii la săraci şi să urmeze lui Hristos, părăsind casa, rudele şi toate grijile pămînteşti. Cine nu urcă ambele trepte ale desăvîrşirii: lepădarea de cele trecătoare, adică sărăcia de bună voie şi urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desăvîrşirii. Dacă numai una o facem şi a doua nu, nu putem urma lui Hristos.
Fără o naştere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi şi de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieţi noi în Hristos. Cîţi oameni nu sînt săraci în lume, şi chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gîndul mîndriei, al slavei deşarte, al desfrînării, al iubirii de bani, al lenevirii şi mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapădă de voia proprie şi de patimile ascunse din minte şi inimă, nu poate face voia lui Hristos şi nu-L va putea purta în inima sa plină de idolii patimilor. Unii ca aceştia nu pot urca pe scara desăvîrşirii creştine. Printre aceştia se numără şi tînărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-şi dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.
Iubiţi credincioşi,
Păzirea poruncilor Legii, unită cu credinţa dreaptă în Hristos, aduc mîntuirea omului, dar nu-l fac desăvîrşit. Acest lucru îl arată marele Apostol Pavel cînd zice: "Nimic nu a desăvîrşit Legea" (Evrei 9, 9; 10, 1). Auzind pe Mîntuitorul, zicînd: Eu am venit ca viaţă să aibă, şi din belşug să aibă (Ioan 10, 10). De aici trebuie să înţelegem că alta este treapta celor ce intră în viaţă, adică se mîntuiesc, şi alta este treapta celor ce voiesc să aibă şi mai multă viaţă, adică a celor desăvîrşiţi. "Cei ce se mîntuiesc, moştenesc viaţa cea veşnică, iar cei ce sînt desăvîrşiţi, nu numai că se mîntuiesc, dar moştenesc vistieriile slavei celei dumnezeieşti din ceruri" (Kiriacodromionul, pag, 388, Bucureşti, 1875).
Prin călcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa şi răscumpărarea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a moştenit cerul. De aceea, în Sfînta Evanghelie, Mîntuitorul nu a zis: "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia raiului", ci "Împărăţia Cerurilor", sau "Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia raiului", ci "Împărăţia Cerurilor". Aşa a binevoit Preabunul nostru Mîntuitor şi Dumnezeu, Care a venit în lume ca prin jertfa şi răscumpărarea Sa, să dea mai mult decît am pierdut la început prin zavistia diavolului. Cu adevărat aici s-a împlinit cuvîntul care zice: Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit darul (Romani 5, 20).
Despre faptul că sînt diferite trepte ale slavei în cer pentru cei ce se mîntuiesc, ne arată şi Sfîntul Apostol Pavel care zice: Alta este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii, şi alta strălucirea stelelor, şi stea de stea se deosebeşte în strălucire (I Corinteni 15, 41). Însuşi Mîntuitorul a arătat zicînd: În casa Tatălui Meu multe locaşuri sînt (Ioan 14, 2).
Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, arătînd deosebirea acestor locaşuri ale sfinţilor din cer, zice: "Multe locaşuri ale Tatălui, arată Mîntuitorul măsura minţii celor ce se sălăşluiesc în cer, adică despărţirile şi deosebirile întru care cu mintea se vor desfăta drepţii şi sfinţii în veacul viitor. Că nu cu despărţirea locurilor, ci cu rînduiala darurilor sînt multe locaşuri... Căci în veacul ce va să fie, toţi drepţii se vor sălăşlui într-o bucurie, cu nedespărţirea, şi fiecare după măsura sa, dintr-un soare gîndit se străluceşte, şi după a sa vrednicie trage bucurie şi veselie, ca dintr-un aer, loc, scaun, privire şi formă. Şi nu vede cineva măsurile celui ce îl întrec pe el, nici a celui mai jos decît dînsul ca nu cumva, văzînd darul covîrşitor al prietenului său, sau lipsa, să-i fie aceasta pricină de întristare sau suspin...".
Să ne întoarcem acum la cuvîntul nostru, despre desăvîrşirea omului. Auzim pe Mîntuitorul nostru în Sfînta Evanghelie, zicînd: Fiţi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit (Matei 5, 48). În ce constă desăvîrşirea omului pe acest pămînt? La această întrebare ne răspunde Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Dragostea este legătura desăvîrşirii (Coloseni 3, 14). Adică cel ce are desăvîrşită dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele său, unul ca acesta a ajuns la fapta cea mare a desăvîrşirii în viaţa sa. Acest adevăr ni-l arată şi Sfîntul Maxim Mărturisitorul, zicînd: "Cel desăvîrşit în iubire a ajuns la culmea nepătimirii şi nu mai cunoaşte deosebirea între al său şi al altuia, sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, între rob şi slobod, sau peste tot între bărbat şi femeie. Cel ridicat mai presus de tirania patimilor, căutînd la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste. Căci nu mai este în el deosebire, nici bărbat au femeie, nici rob, nici slobod, ci toate şi întru toţi Hristos" (Galateni 3, 28).
Sfîntul Ioan Scărarul spunea că "desăvîrşirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului".
Sfîntul Nichita Stihatul spune că desăvîrşirea este "readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, aşa cum l-a creat Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, şi bun foarte, cum era el în rai înainte de cădere".
Iar Sfîntul Isaac, fiind întrebat de unde cunoaşte cineva că a ajuns la măsura desăvîrşirii, zice: "Cînd se va mişca pomenirea lui Dumnezeu în mintea omului, îndată inima lui se porneşte, spre dragostea lui, şi ochii lui pogoară lacrimi cu îndestulare, că dragostea din pomenirea celor iubiţi aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodată nu este lipsit de lacrimi, fiindcă de-a pururea îşi aduce aminte de Dumnezeu, încît şi în somn vorbeşte de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucrează unele ca acestea care este semn al desăvîrşirii oamenilor în viaţa lor" (Filocalia X, Bucureşti, 1981).
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am vorbit despre desăvîrşirea sau îndumnezeirea omului în Biserica Ortodoxă, după Sfînta Evanghelie şi Sfinţii Părinţi. Acum să vedem cum înţelegem noi desăvîrşirea şi cum o putem realiza astăzi.
Cel mai sigur se realizează desăvîrşirea recomandată de Hristos în Sfînta Evanghelie de astăzi, în cadrul vieţii monahale. Întrucît această Evanghelie este singura care stă la baza întemeierii monahismului creştin, idealul de desăvîrşire în credinţă, în rugăciune şi dragoste se realizează mai ales în cinul monahal. Oare călugării nu renunţă de bună voie la avere, la cinste, la familie, la toată libertatea vieţii pămînteşti şi, prin cele trei voturi monahale ascultare, sărăcie de bună voie şi curăţie nu îşi închină trupul şi sufletul slujirii lui Hristos pînă la moarte? Călugării au făcut dintotdeauna cele mai mari eforturi şi jertfe pentru desăvîrşire.
Aceasta o dovedeşte la noi numărul mare de mănăstiri şi schituri peste o mie începînd din secolul IV pînă astăzi, numărul mare de sihaştri şi chilii pustniceşti, ca şi marea vocaţie ce o au românii dintotdeauna pentru monahism. Monahii sînt consideraţi nişte eroi ai Duhului. Prin jertfa lor ei s-au rugat pentru lume şi pentru ţară, s-au jertfit în adînc de smerenie pentru lauda lui Dumnezeu şi mîntuirea fiilor acestui neam. Ei s-au luptat cel mai mult pentru desăvîrşirea prin smerenie, prin rugăciuni, prin post şi jertfire de sine. Ei au apărat cel mai mult Ortodoxia şi viaţa morală în rîndul credincioşilor noştri. Ba, unii dintre ei, au devenit harismatici, duhovnici iscusiţi cu mulţi fii sufleteşti, ierarhi cuvioşi, luminători şi slujitori aleşi ai Bisericii şi ai neamului. Este destul să amintim de sfinţii: Daniil Sihastru, Nicodim de la Tismana, Leontie de la Rădăuţi, Chiriac de la Bisericani, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfîntul Calinic de la Cernica şi, recent, Cuviosul Ioan Iacob de la Iordan. Ei s-au jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu şi prin pilda lor îndeamnă şi pe credincioşi să trăiască în lume o viaţă creştină curată, smerită, unită cu Hristos.
Dar şi în familie se poate duce o viaţă creştină, înaltă, sfîntă, dăruită lui Hristos. Oare ce sînt acele mame sfinte, cu copii mulţi, crescuţi în rugăciune şi bucurie, dacă nu nişte femei desăvîrşite în răbdare şi iubire? Ce sînt acei credincioşi cu viaţă curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie şi văduvie neîntinată prin sate şi oraşe? Apoi, cîţi creştini ascunşi nu trăiesc în lume plini de sfinţenie, de pace, de milă, arzînd de dragostea lui Dumnezeu?
Să păstrăm cu rîvnă evlavia şi exemplul personal al părinţilor noştri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor şi sfinţilor noştri. Astăzi este desăvîrşit cel ce se roagă neîncetat, cel ce este împăcat cu toţi oamenii, cel ce miluieşte, se smereşte şi se jertfeşte pentru apărarea dreptei credinţe, pentru bunăcreşterea copiilor şi pentru mîntuirea tuturor în Hristos.
Să rugăm pe Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii, să ne ajute tuturor pe calea desăvîrşirii în dragoste, în credinţă şi în rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletelor noastre. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu